Trecusera mai multe saptamani de cand plecase Sasa si mai multe zile de cand Matei primise scrisoarea din urma. Lucrurile luau o intorsatura ciudata, care il impiedica sa urmeze mai departe planului de a se scapa de Aglaia.
In adevar, ultima scrisoare a Sasei cuprindea o destainuire din cele mai miscatoare; ea surprinse amorul baiatului pentru Tincuta, si, in loc de a-l privi ca pe un sentiment copilaresc si trecator, dansa, cu firea ei calda, il socotea trainic si primejdios. Zicea scrisoarea:
"Am ajuns la Paris, dupa o calatorie destul de ostenitoare. Mihai era tot trist. Se lupta cat putea sa biruie jalea ce-l cuprinsese chiar de la plecare, dar nu izbutea. Eu il observam pe tacute si imi venea sa plang de mila lui: n-a inchis ochii un minut. Credeam ca despartirea de tara si de surori il enervase prea mult, dar speram ca, odata ajuns in mijlocul lumei dintr-un oras mare, o sa-si redobandeasca veselia naturala a varstei lui. Ne-am oprit la Viena doua zile. Parea ca se intereseaza de toate, dar mai mult decat orice se interesa de mine. A-ti spune ingrijirea fina si delicata cu care ma inconjura, expresia cu care ma privea, iubirea cu care imi lua mainile intr-ale lui si ma chema "maman draga", imi e cu neputinta. Incepusem sa cred ca stie ceva despre proiectele noastre si-mi era rusine. Se uita la mine cu atata intelegere, incat ma facea sa rosesc. Vedeam ca are pe buze o intrebare, ca se lupta s-o rosteasca si ca nu indrazneste. De multe ori aducea vorba despre d-ta, dar totdeauna cu temere, parca i-ar fi fost frica sa nu ma supere. In sfarsit, ma intreba Am crezut ca se cufunda pamantul cu mine. Imi batea inima de nu mai puteam sa respir. Ori de cate ori ma gandesc la momentul acela, simt ca ma rosesc Dar sa-ti spun cum m-a intrebat. Treceam printr-o campie lunga, intre Colonia si Strassburg; el se uita pe geam, preocupat.
- "Maman, imi zise din nou, inainte de a ajunge la Paris, as vrea sa te intreb ceva."
- "Intreaba-ma", ii raspunsei eu, cu glasul jum
atate. Simteam ca mor.
- "As vrea sa te intreb ceva, daca mi-ai fagadui mai intai ca nu te superi."
- "Nu ma supar" El misca din cap cu nehotarare.
- "Maman, adevarat ca nenea Matei are pentru dumneata o admiratie asa de mare? ca te iubeste?"
- "Ce prostii spui, Mihai!
" ii raspunsei, incercand sa zambesc. El nu radea deloc.
- "Iarta-ma, maman draga, ca indraznesc sa te intreb un asemenea lucru; dar, daca ar fi adevarat, eu as fi asa de fericit!
Mi s-ar parea ca te las mai putin singura" Ce era de raspuns la o intrebare care arata atata bunatate sufleteasca? Nu stiu ce i-am raspuns. Cred ca imi venea sa-l sarut ca pe copilul meu. De multe ori m-am gandit la soarta ce asteapta pe Mihai: tremur de frica sa nu fie nenorocit
De-abia ajunsi la Paris, l-am rugat sa se culce. El nu prea vrea, zicand ca tine sa m-ajute sa deschid cuferele. Dar osteneala il biruia. Si, cum eram in camera la mine, il vad ca se intinde pe pat, de-a curmezisul, si ramane rezemat pe un cot, fara a mai zice un cuvant Dupa cateva minute il aud vorbind: "Tare imi esti draga".
- "Stiu ca iti sunt draga, fiindca esti un copil bun."
- Atunci il vad ca se ridica: "Ce-am zis, maman?"
- "Ai zis ca-ti sunt draga "Era aprins la fata cum e focul.
- "Maman, sunt foarte ostenit"; si, fara ca eu sa-l mai rog, trecu in camera lui si se culca. Din acel minut a inceput sa aiureze. Doua zile si doua nopti eu n-am inchis ochii. Am chemat numaidecat un doctor care a stat langa dansul o jumatate de ora fara sa se rosteasca. Temperatura era la 40 de grade; delirul nu se mai oprea. Dupa o jumatate de ora doctorul imi zise ca nu poate diagnostica cu siguranta; era sau tifos, sau friguri efemere, ce se nasc de prea multa osteneala si in care temperatura se ridica foarte repede. Daca delirul continua era semn rau, daca, dimpotriva, inceta, era speranta ca bolnavul sa adoarma, si dupa o buna odihna sa se scoale sanatos. Din fericire, delirul inceta, somnul veni, iar Mihai al meu dormi 30 de ceasuri fara intrerupere. Doctorul era incantat, eu fericita. Se parea ca cel mai nenorocit dintre noi era tocmai Mihai. Si, aici vine explicarea acestei lungi scrisori, precum si a cauzei pentru care ma ocup atata de fratele meu: in delir venea adesea un nume pe care la inceput nu puteam sa-l inteleg, dar pe care apoi il ghicii: numele Tincutei. Mihai o iubeste. Eu, proasta, nu m-am gandit niciodata la putinta unui sentiment intre Mihai si Tincuta. Ei erau pentru mine doi copii, desi Tincuta are astazi petitori. E o nenorocire ca sunt prea apropiati cu varsta si Mihai e prea tanar. Tincuta are sa se marite, iar el are sa sufere. Are sa sufere, fiindca noi suntem o familie atinsa de o infirmitate ciudata, aceea a statorniciei sentimentale: ceea ce odata a intrat in sufletele noastre, ramane acolo. Dar unde si cum a inceput iubirea lor? Nu stiu. Probabil peste tot si nicaieri. Ochii mei egoisti vedeau numai pentru mine. Intamplarile din zilele din urma imi umpleau inchipuirea de un singur lucru: fericirea mea. Eram atat de fericita, sunt inca atat de fericita, incat imi pare ca, daca as putea vorbi lui Mihai, i-as incalzi si inima lui
Acum e bine. Incepe sa se intereseze de noua lui viata. I-am gasit o familie unde sa-l asez deocamdata, un librar, la a carei mama sezuse si tata-meu in pensiune. Cred ca are sa fie ingrijit bine. Iubirea lui o sa-i ramaie in suflet nestearsa. Are sa fie pentru dansul o cauza de tristeta zilnica, dar poate si un refugiu de partea urata a acestui oras. El a inteles foarte bine ca eu am surprins secretul lui, dar nu mi-a zis niciodata nimic. Ba, dimpotriva, aducand eu vorba de Tincuta, dandu-i o foaie ce cazuse din portofelul lui, si pe care era o poezie, el a plecat ochii in pamant si a luat foaia, zicand incet: "prostii, maman". Eu insa l-am rugat sa-mi dea foaia, si ti-o trimit aci:
Astfel urma mai departe scrisoarea. Miscat si singur, fara sa poata cere povete de la nimeni, Matei ramase pe ganduri. Mihai, care intotdeauna ii fusese simpatic, ii deveni deodata drag, atat pentru amorul lui, cat si mai cu seama pentru vorbele ce zisera Sasei.
Dar starea lucrurilor cu Aglaia se complica. El nu mai putea vorbi matuse-sei despre relatiile Aglaiei cu Scatiu, fara sa dea nastere la tot felul de explicatii si mai cu seama fara sa amestece pe Tincuta in intrigile lor. Se hotari sa astepte.
Era intr-o duminica de octombrie. Timpul se schimbase: ploua si noroiul umplea drumurile de la un capat la altul. Matei avea la dansul pe Scatiu, cu care era in vorba sa-i cumpere caii si cabrioleta de la Otopeanu
- cand, uitandu-se pe fereastra, i se paru ca vede pe Micu, leganandu-se beat mort. Nu zise nimic catre Scatiu, care sedea in fotoliul lui de la birou, luandu-si cafeaua, ci se uita la omul de pe drum ca sa se incredinteze de era in adevar baciul ori nu.El era. Matei isi musca buzele de ciuda si astepta sa plece Scatiu ca sa poata da ochii cu Micu: ii venea sa-l bata. Auzi!
sa se imbete, el, omul in care isi pusese toata increderea!
De indata ce Scatiu pleca, isi trase o pereche de cizme lungi, isi lua caciulita si desprinse din cui un haramnic, cu care tata-sau, in tinerete, batea caii naraviti. Astfel, se duse la arman, drept la laptarie. Aci, nimeni: usa era inchisa cu lacat. Trecu alaturi, la casa vacaritei. Si aci parea ca nu-i nimeni, dar usa nu era inchisa. Se uita pe fereastra si vazu pe Floarea, care se pieptana. Ea, indata ce-l vazu, se acoperi pe cap cu un stergar si-i iesi inainte.
- Da nu-i nimeni la laptarie?
- Sarutam mainile, cuconasule, nu-i nimeni, ca flacaii sunt la oi.
- Unde-i baciul?
- Da cine-l vede, vai de mine!
Matei era incredintat ca Micu era inauntru.
- Cine-l vede!
L-am vazut eu, beat mort. Am sa-l dau afara, si pe el si pe tine, sa sparg gasca asta de tiitori si de tiitoare!
- Sa nu-ti faci pacatul asta, cuconasule, ca daca o hi baut o tira mai mult e din suparare, ca i-au otravit cainele, nu i-ar rabda Dumnezeu!
- Care caine?
- Cainele al mare, cuconasule.
- Pe Corcodus?
- Pai dar cum. Si Floarea isi duse mana la gura, dand din cap si cainandu-se. Matei, care venise furios impotriva baciului, se intoarse acasa tacut, intrebandu-se de nu cumva era si aci mana Aglaiei. Acasa il asteptau alte ispravi de-ale baciului. Rezemati de stalpii portii, doi tigani racaiau cu batul in noroi. Dumitrache Brabovete, fierarul, si cu fiul sau Stoica, iesit proaspat din armata, venea sa se planga ca-i batuse Micu la carciuma. Tiganii indrugau o istorie fara de sfarsit, dandu-se la o parte unul pe altul si zicandu-si: "taci tu, sa spun eu". Matei ii trimise acasa, fagaduindu-le ca are sa le faca dreptate. Era nerabdator sa afle cum se petrecura lucrurile, si chema numaidecat pe grecul de la han.
Grecu istorisi ca Micu venise de dimineata la carciuma, vaitandu-se ca i-au omorat cainele hotii. Era bun teafar, dar plangea ca o muiere si striga in gura mare ca de-acuma moare si el. Dupa aceea se puse sa bea rachiu, si bau pana se imbata turta. In vremea asta se afla la carciuma si Dumitrache tiganul. Cum si ce fel, nu se stie, Micu dete o palma tiganului de-l ameti.
- Asa faci, nea Micule? zise tiganul iesind Lumea radea de bie
tul tigan, care, furios, se duse la fiu-sau, sa se tanguiasca. Fiu-sau, Stoica, se intoarse numai de putina vreme de la oaste, si era fodul de nu-l mai incapea pamantul. Cand auzi el ca s-a gasit un "ruman" care sa indrazneasca sa dea in tatal lui, al lui, soldat intors tocmai atunci de la regiment, se facu foc. Lua pe batran de maneca si-l aduse din nou cu el ca carciuma.
- Care-i ala, ma, care a dat in tata? Oamenii radeau si facura cu ochii la baci. Stoica veni la el.
- Ma nea asta, tu ai dat in tata, ma?
- Pai!
- Ia mai da una, ma!
zise el ranjind, ca si cum ar fi vrut sa vada daca indrazneste un asa lucru in fata lui.
Micu se scula in picioare cat era de lung, si cand aduse din nou o palma lui Dumitrache, vazu tiganul stele verzi. Stoica se dase la o parte, incruntat.
- Ia mai da una, ma!
Micu era gata: carpi din nou pe Dumitrache. Atunci Stoica, suparat, lua pe tata-sau de maneca si-l scoase afara, zicandu-i:
- Hai, tata, acasa; nu vezi ca-i beat mort? In urma lor era un hohot in tot hanul. Huiduielile si caraieturile insotira pe bietii tigani pana pierira din ochii lumii.
"Si-asa a muncatu trei scatolti in locu de una", zise grecul, ca morala.
Matei facu haz de istorisirea grecului, pe care o auzise de prin snoave. Dar asta nu explica pentru ce baciul, care nu bea niciodata, se imbatase, si, mai cu seama, cine-i omorase cainele. Astepta cu nerabdare pana a doua zi, sa dea ochii cu el.
In adevar, a doua zi, prima persoana pe care o vazuse, ridicand perdeaua, fu Micu. El astepta in curte, rezemat de scara. Matei ii batu in geam si-l chema sus la el. Dupa cateva minute, usa se deschise si baciul intra inauntru.
- Cu multa plecaciune, bade Micule. Te-ai trezit? El pleca ochii in pamant, lipit de usa, si nu raspunse nimic.
- Frumoase lucruri faci dumneata!
te imbeti ca cel din urma ticalos, si te pui sa bati oamenii, ha?!
Micu tacea.
- Bine mi-am ales eu in cine sa-mi pui increderea!
Da n-ai gura sa raspunzi?
- Ce sa raspund, coane?
- Sa raspunzi pentru ce te-ai imbatat. El tacu din nou. Matei, suparat, il dete afara:
- Hai, lipsesti din ochii mei. Baciu se intoarse incet si puse mana pe ivor sa iasa. Dar, pe cand iesea, zise incet, parca-i era frica:
- M-as hi rugat la matale de o vorba.
- De ce vorba? intreba Matei rastit.
- Pai, eu m-as hi rugat sa-mi dai drumul, coane.
- Te-ai suparat dumneata?
- Dara!
sa ma supar, zise baciul domol: eu stiu ca sunt vinovat.
- Atunci ce vrei de la mine?
- Nu pot sluji, mi-au omorat cainele, s-a ispravit si cu mine.
Era un accent de asa adanca descurajare in vorbele acele, incat Matei se uita lung la el.
- Inchide usa, ii zise. Cine ti-a omorat cainele?
- Nu pot sa stiu.
- Pe cine banuiesti?
- Nu banuiesc pe nimeni: nu pot sa-mi var sufletul in pacate.
- Unde l-au omorat?
- L-am gasit mort la usa, coane. A venit de la tarla pana la laptarie, ca sa ma caute, saracu de el si a murit la usa mea
Aici Micu isi inghiti nodul de suparare ce i se urca in gat si-si trecu maneca sumanului peste ochi. Matei se uita la el, miscat.
- Si unde-i cainele? as vrea sa-l vad si eu.
- D-apoi l-am ingropat, coane L-am ingropat la capatul tarlei, ca macar ca nu-i suflet de crestin, da-i faptura lui Dumnezeu si el.
- Era impuscat ori lovit cu ceva?
- Nu, coane, eu zic ca era otravit, ca se umflase saracu cat niste foale
Si tot chipul lui, de om cu mintea intreaga, era parca intors pe dos, de mila si durere. Matei se imblanzi detot.
- E foarte cu putinta sa fi fost otravit: sa cercetam cine a putut sa-l omoare si-ti fagaduiesc sa razbun pe bietul Corcodus.
Micu da din cap, tacut. Parea sceptic, cum sunt toti taranii, cand e vorba de dreptatea boierului.
- Ce fel, n-ai incredere in vorba mea?
- Ba am, coane
- da de-acuma pentru mine totuna este.
- De ce?
- Asa; mi-a murit cainele, mor si eu. Matei se uita lung in ochii lui: era treaz si tocmai de aceea expresia de durere si descurajare ce se citea in ei il atinse mai mult.
- Micule, vino-ti in simtiri. Ce are a face moartea unui caine cu viata ta?
- Coane, are a face, ca eu il crescusem de mititel. Mi-l adusese bietul boier, Dumnezeu sa-l ierte, de la niste mocani din Baragan, de cand n-avea nici ochi Si eu m-am trudit cu el, l-am hranit cu lingurita ca pe un copil, l-am tamaduit de cate alea toate, si-l facusem hiara salbatica, nu caine. Cand l-am dat la lup, alergam cu el in urma haiticului, ca sa-l deprind, pana cine stie unde, de era sa ne manance intr-o iarna, pe mine si pe el. Apoi, cand i-am pus cheptarul, piii omora lupul din fuga, coane; ca de se izghea cu cheptarul in el, il da la pamant si il umplea de sange cu cuiele Mare lucru am cherdut, coane, mare lucru!
Incaltea despre mine, ce sa mai zic? Ca eu ma duceam cu el si-n gura de searpe, si cand era Corcodus la oi, nu mai aveam grije de nimic. Ca de m-as hi culcat in mijlocul padurii, ori cu usa vraiste, eu habar n-aveam, ca el, crisu, facea de patrula.
Isi ridicase fruntea in sus, ca un om care istoriseste izbanzile unui erou. Cand se opri, gafaia de osteneala si de inima rea:
- Acu, far de caine, ce ma fac eu?
- Cresti un altul.
- Dara!
sa mai gasesc eu un caine ca el!
Si vorba "ca el" parea ca se raporta la un capitan mare sau la un frate iubit.
- Da cum sa nu gasesti!
Iti port eu de grija: o sa ma duc la Irimia Mocanu, la Sindrilita; si ti-aduc unul, c-am auzit ca are o prasila de caini, de s-a dus vestea.
Baciu da din cap, nemangaiat.
- Crede-ma, Micule. Sa vii cu mine sa ti-l alegi tu singur.
- S-a sfarsit cu mine, coane: mi-a omorat cainele, ma duc si eu.
Ideea asta fixa nu i-o scotea nimeni din cap. El parea ca se supune unei fatalitati oarbe, care legase soarta lui de viata cainelui.
- Bine, baciule, da incepi sa fii copil: gandeste-te ca chiar de ar fi imbatranit la usa ta, tot el era sa moara inainte si tu pe urma, ca asa e lasat de Dumnezeu, ca omul sa traiasca mai mult si cainele mai putin.
Micu nu mai zise nimic, ci ramase tacut langa usa, ca mainainte. Matei se gandea in ce chip sa-i vorbeasca mai bine ca sa-l convinga ca nu are dreptate. Se uita la el mai lung, dar trebui sa se incredinteze ca nu era de scos la cale cu baciul.
- Si ce vrei de la mine, Micule?
- Apoi m-as ruga de matale sa-mi dai drumul, coane.
- De ce, mai baiete? El isi mototolea o pulpana a sucmanului, parca i-ar fi venit mai greu decat orice sa se desparta de stapanul lui.
-Eu stiu c-o sa mor in curand, coane, si as vrea sa-nchid ochii la barlogul nostru.
Matei se foi pe scaun, nemultumit, si dupa aceea se scula in picioare si incepu sa se primble prin casa. Apoi s-apropie de el si-l atinse cu degetul de brat.
- Ia asculta, Micule: eu poate m-oi fi iutit vreodata la vorba si te-am suparat fara sa vreau. Dar socot ca tu ma cunosti bine, si de acum si de altadata. Suntem tovarasi vechi, bre, si mi-ar veni greu sa ma despart de tine Mai gandeste-te pana maine. De ti-o fi de duca cu hotarare, vino, de ma vezi si-om pune lucrurile la cale cum e bine.
