Dupa ce baciul iesi, Matei se gandi sa se duca la Irimia Mocanul si sa aduca un catel lui Micu, ca sa-l imbuneze. Asa si facu. Zise sa-i puie caii si, cu tot noroiul ce era, porni la Sindrilita. Pe drum se gandea la vorbele baciului; ce inraurire aveau chiar asupra lui!
Oare ce sa fi fost la mijloc? O simpla ratacire a unui suflet plin de credinte gresite, sau intuitiunea unui fapt posibil, a carui implinire se lega de oarecare imprejurari din viata reala? Oare sa nu fi fost vreo temere ascunsa de Stanga, barbatul Floarei, sau de niscaiva ciobani, sau de Eftimiu? Atatea intrebari ce ramaneau fara raspuns. Poate din toate era cate ceva adevarat. Moartea cainelui parea ca apropie implinirea unei nenorociri inevitabile.
Dar timpul trecea fara ca banuielile baciului sa se implineasca. Tacut si tot cu inima rea, Micu se induplecase sa ramaie la Matei; dar parea ca nu mai era omul de mai-nainte: petrecea serile de iarna in tinda laptariei, la un foc de vreascuri si tizac, rezemat de perete si cantand alene din fluier. Catelul adus de Matei, pe care negresit ca-l chema tot Corcodus, dormea pe o mana de fan, langa el. Incepea sa-i fie drag, ce-i drept, dar nici nu se incerca sa-l apropie in minte de celalalt: "departe-i griva de iepure", zicea molcom, celui ce l-ar fi intrebat. Copilaria lui Corcodus, raposatul, era plina de legende extraordinare: Corcodus nr.1 muscase de deget pe un cioban inca de cand n-avea dinti; Corcodus nr.2 era un catel linistit, cam tontolog, cu labe late, care nu se zdruncina cu firea decat cand vedea strachina cu lapte. In toate zilele ii deschidea botul, ca sa vada daca are negru sub cerul gurii; avea negru, dar ce folos, ca nu era rau deloc
Cu Floarea, lucrurile mergeau mai greu; i se facuse sila de ea, si nu-i mai vorbea decat cand avea cate ceva de cusut ori de dres. Ea ofta, cand mai avea vreme si smantanea putineele cantand cu viersul ei pitigaiat: "las sa vie, domnul stie, calea-n trandafiri sa-i fie", si oprindu-se in mijlocul vorbei
ca sa dea intr-un caine: "to, cotei, za-te focul!
"
In imprejurarile astea trimise Matei pe baciu la Calarasi sa cumpere niste leturi, ca sa faca din nou perdeaua oilor.
Baciul plecase cu carul cu patru boi, de cu noaptea, ca sa aiba vreme sa se intoarca chiar in seara aceea. Matei, ca sa nu-l trimita singur, poruncise ca unul din argati din curte sa-l insoteasca.
Pana a doua zi dimineata, carul nu se intoarse. Nelinistit, Matei intreba de numele argatului care era la drum cu Micu, dar nu-l putu afla.
Tocmai atunci ii adusera o scrisoare de la Sasa, prin care dansa se ruga de el sa nu se supere ca intarziaza atata: Mihai se deprindea greu cu Parisul si ea nu putea sa-l lase singur asa de repede. Si in aceasta scrisoare, ca in toate, ii vorbea de fericirea ei, deplina, desavarsita, de planurile ei, cum avea sa schimbe casa; il intreba, glumind, de dulcea Aglaia, de conu Dinu, de surori, si, mai cu seama, de Tincuta; ce zicea Tincuta? Cum traia Tincuta? era trista? Matei isi marturisi ca nu prea se gandise la asta, si isi fagadui sa observe pe fata mai de aproape. Se puse sa raspunda Sasei, si astfel veni vremea namiezului, fara sa se mai ocupe de baciu si de carul cu leturi. Dar, cu toate ca mintea lui era prinsa de imaginea Sasei si de viata lor viitoare, pe al doilea plan al constiintei tremura grija de ceea ce se putuse intampla lui Micu. Cand se uita la ceasornic si vazu ca era aproape unu, sari de pe scaun si se duse singur sa intrebe de sosise baciul. Aglaia parea si ea foarte mirata de aceasta intarziere, pe care nu si-o putea explica.
- Sa fi baut undeva, la vreo carciuma parca nu-mi vine sa cred, zise dansa.
- Da de unde!
baciul nu bea, raspunse Matei preocupat.
Dansa il privi pe sub sprancene, zambind ironic. El pricepu intelesul rasului ei, dar ii fu sila sa mai lungeasca vorba. Chema pe un vataf si ii zise sa incalece numaidecat si sa plece spre Calarasi, inaintea baciului. Omul pleca pe loc, iar el, nelinistit, iesi pe jos si se duse la arman.
Printr-o pornire fireasca se gandi la Floarea. O gasi trebaluind prin casa, imbracata cu un cojoc fara maneci, sprintena si parca chiar cam inghimpata. De indata ce-l vazu se spasi si-i iesi inainte.
- Floareo, s-a intors baciul?
- Da gandesc ca s-a intors, coane, ca-i plecat de ieri de dimineata. Nu-i la curte?
- Nu-i.
- D-apoi o veni el.
- Trebuia sa se-ntoarca de aseara.
- I-auzi, bata-l crucea; i-a abatut de dardora insuratorii Vorbele astea fura zise intr-un chip asa de ciudat, incat dezvaluira in mintea lui Matei o intreaga stare de lucruri: cum baciul prinsese vorba lui de a-l insura in nume de bine, cum, satul de Floarea, ii zisese se vede sa-l lase in pace, cum femeia il cicalise si ii spusese ca boierul vrea sa-l insoare, si asa mai departe, o multime de secrete sufletesti se dau pe fata printr-o vorba. Matei se uita la dansa, cum se rezemase de un stalp al prispei si privea intr-aiuri pe camp.
- Ei, si daca s-o-nsura, ce-ti pasa tie?
- Da insoara-se, dare-ar dracu-n el, ca doar nu i-oi mai coase zdrentele
- Vezi bine, tu ai barbatul tau si nu se cade sa cosi zdrentele la altii.
- Da gandeam sa-i fac un pustiu de bine.
- Prea mult bine nici lui Dumnezeu nu-i place, Floareo.
- Pai, adevarat, coane. Tocmai atunci trecea pe drum un cioban strain, calare pe un magarus, atat de mic, incat omul lovea cu picioarele de pamant. El se opri in dreptul portii si facu semn cu bata sa vina cineva spre dansul. Floarea alerga la poarta. Matei, nerabdator, se lua dupa dansa. Ciobanul istorisea ca a intalnit pe drumul Calarasilor o caruta cu leturi, dejugata, ce sta acolo din zori de ziua, cand trecuse el de la stapanu-sau, si pana acum, cand se intorcea. Il intrebara daca n-a vazut si pe baciu Micu, pe care trebuia sa-l cunoasca. Ciobanul raspunse ca n-a vazut pe nimeni. Si isi cauta de drum.
Matei se duse in graba acasa si zise sa-i puie caii. Sari in trasura chiar de la grajd si porni pe drumul Calarasilor. Desi caii se duceau in goana, lui i se parea ca nu se misca. Fel de fel de ganduri ii veneau in minte: ba ca l-au omorat hotii; ba ca s-a intalnit cu Stanga, barbatul Floarei, care-i purta de mult sambetele; ba ca prepusurile lui asupra Aglaiei si a lui Nae se implineau tocmai acum In sfarsit, dupa vreo trei sferturi de ceas, ajunse la caruta. Aci toate lucrurile erau in sartul lor; leturile legate cu doua franghii, aduse pana la inima carului, erau la loc, fara sa lipseasca unul; boii, dejugati, avusesera cate o mana de fan; nu lipsea nimic, nu se vedea nici o urma de lupta Atunci, ce se intamplase? Toti inaltau din umeri. Vataful, care venise calare, caina bietii boi, ca nu fusesera adapati de o zi si jumatate, si ii injuga sa porneasca inainte: de om nici un interes.
- A fugit, bata-l Dumnezeu Parerea asta o impartasi si vizitiul si in curand toata lumea din curte nu mai vorbea decat de asta. Unii istoriseau ca a furat bani de la boier, altii ca se apucase de betie, iar altii ca innebunuse:
- Vezi dumneata, ceasul rau: de nu-i murea cainele, el nu-si lua lumea in cap, zicea o taranca din bucatarie.
Matei era cel mai impresionat dintre toti. El stia bine ca nici bani nu-i furase baciul, nici nebun nu era, ci ca sufletul lui, inzestrat de natura cu putere de simtire ce trecea peste starea lui umila de sluga, fusese zdruncinat din temelii prin moartea cainelui. Firea lui meditativa, fatalista, ca a tuturor ciobanilor ce au copilarit cu oile pe varful
muntilor, vazuse in moartea celui mai bun al lui prieten, un semn rau, si, ca sa scape de urmarirea gandurilor triste, plecase in lume. El era sigur ca, daca nu murea undeva, era sa se intoarca.
Dupa cateva zile de asteptare si de cautare, fara vreun spor, se puse sa scrie toate acestea Sasei, istorisindu-i de demult, cum venise baciul la dansii; cum traisera ei, baietandri, impreuna: cate amintiri ii legau; cat era de cinstit; ce suflet de mare poet pusese natura in forma aceea umila. Si, scriind, ii curgeau lacramile siroaie, si trebuia sa-si tie batista deasupra scrisorii ca sa nu o umple de picaturi. Dupa moartea mame-sei, aceasta era a doua mare durere a lui. Chipul cum plecase Micu, fara o vorba, fara un semn de parere de rau, il indigna ca pe un copil; dar tot el singur se imbuna, zicandu-si ca poate nu avusese curaj sa-i vorbeasca despre asta. Si cu cat se gandea mai mult, cu atat mai draga ii era firea baciului, modesta, blanda, cu aplecare catre tot ce era tainic si departat in natura. Isi aduse aminte de noaptea ce petrecuse cu dansul, pe varful sirei de paie, precum si de vorbele lor rostite cu fata la cerul stelat, si ramase cu condeiul in mana, prins de iluzia departarii luceafarului, pe care baciul i-l arata inecat in fundul spatiului. Apoi isi aminti de mustrarea ce i-o facuse din pricina legaturii lui cu Floarea, si ii veni un dor ciudat de a vedea pe vacarita. Incheie scrisoarea rugand pe Sasa sa se intoarca mai curand, fiindca el se simtea singur, din cale afara trist. Dupa aceea iesi si se duse sa vada pe Floarea.
Cand ajunse la arman, ea tocmai punea lacatul la laptarie.
- Ce faci, Floareo?
- Sarutam mainile, coane, ia, cu treaba.
- Ai zor mare?
- Ba n-am nici un zor.
- Ia deschide, te rog. Ea deschise din nou si intra cu el inauntru. Matei stia foarte bine ce ramasese pe urma baciului, dar, ca sa mai vorbeasca de el, si ca sa vorbeasca cu ea, se uita cu de-amanuntul la toate. In tinda incapatoare stau de-a lungul peretilor putinici cu branza si teancuri de cascavaluri, peste care erau aruncate scurgatori, servete de panza groasa, un caus, niste teascuri.
- Floareo, da asta nu ingheata iarna aici?
- Ba or ingheta, coane
- Unde le tinea Micu?
- Apoi, stii matale, cand ii om viu in casa, mai dezgheata peretii; dar intr-o casa pustie, ce-i faci? El le mai tinea si in garliciul beciului.
- Sa le punem si noi tot acolo.
- Cum ii porunci matale. Matei se mai invarti prin tinda si apoi ramase locului, incrucisandu-si bratele, dand din cap:
- Cum m-a lasat el pe mine!
Floarea isi gasise de treaba si se puse sa rasuceasca o putina, ca s-o duca la loc.
- Tu n-ai auzit nimic de el? Ea, cu ochii in fundul putinei, raspunse:
- Sa-l ia dracu!
Dansul, mirat de vorbele ei, o intreba din nou:
- Da parca voi erati dintr-un sat
- de ce vorbesti asa de el?
- Dintr-un sat suntem noi, d-apai
- D-apai, ce?
- Ia, ii abatuse de insuratoare, coane, se imbuibase de ghine, si s-a dus sa-si vare capul la stapan. Las c-o vedea el pe dracu!
- Si-a luat lucrurile ce le-avea la mine?
- D-apai parca ce avea!
Doua, trei zdrente si itarii de pe el.
- Da ce facea cu banii?
- Banii, mult putin ce avea, ii trimetea la alde maica-sa, sa-i plateasca darile pamantului si sa traiasca si ea.
- Are pamant?
- Avea o corhana stearpa si vreo cinci iede, d-apai cine stie ce s-o hi ales de ele.
Toate acestea erau zise cu cautatura in pamant si cu un aer serios si trist. Matei ar fi vrut s-o vaza mai sentimentala, mai aprinsa, cum citise el in cartile ce se ocupa de taranii nostri.
- Bine, tie nu-ti pare rau c-a plecat?
- Si de-mi pare si de nu-mi pare, tot atata-i. Si mai mult nu fu cu putinta sa scoata de la dansa. "Ce fiinte ciudate si totusi interesante!
gandi el, si cat sunt de departe de felul cum le-au zugravit nuvelistii nostri!
"
Se intoarse de la Floarea inapoi cu un sentiment de descurajare sufleteasca, de gol, pe care vremea de-afara, cu pomii desfrunziti si cerul impodobit de nori, il marea si mai mult. Intra acasa. In odaia lui, focul se stinsese. Se aseza intr-un fotoliu, si ramase astfel cu mainile duse la gura. Frigul ii serpuia prin vine, dar parca nu se simtea in stare sa se scoale si sa cheme. Isi aduse aminte de o camera rece dintr-un otel de la Pisa si i se paru ca vede apa turburata a Arnului curgandu-i pe dinainte. Cum trece timpul!
Ce-o fi facand Sasa!
Incepea sa se intunece O musca bazai greoaie prin aer si se izbi cu capul de oglinda. El vazu, ca prin vis, un punct negru cazand, dar dincolo de fata oglinzii, si tot acolo, spatiul din odaie, reprodus in slaba lumina a zilei. Ce departe i se parea un cadru de perete vazut in oglinda!
Albul si negrul din el alcatuiau un cap de calugarita. Daca inchidea ochii mai mult, calugarita se prefacea intr-o biserica gotica; cand ii deschidea, biserica redevenea calugarita. Si asa, un freamat de memorie ii canta in minte rugaciunea celor patru popi, in mijlocul campului, cand cu venirea sfintei. Dar picatura de aghiazma de pe gatul Sasei!
Ce incantatoare era Sasa in ziua aceea, asteptandu-l. In clarul obscur al odaii, i se paru ca o vede, gingase si surazatoare cum era atunci; vedenia aceea lua forme hotarate, venea spre dansul, i se aseza pe brate si isi lipea capul pe umarul lui. Ce fericit se simtea!
O femeie intra cu o lampa aprinsa si cu o depesa. Sasa se intorcea.
