Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





ZOO-ALBUM, IN ALB SI NEGRU de VLAD MUSATESCU (Proza)

 

Dupa ce parasesc „studioul de auditii nocturne” al solistului, am impresia ca ma aflu in posesia a tot atitea date informationale cite avusesem mai inainte de-a fi declansat prima faza a campaniei mele de investigatii. Cele citeva observatii – nu chiar lipsite de valoare -, plicul cu „scenariul”, sticla de „Johnnie Walker”, ameliorat cu parfum de migdale, plus prezenta actritei in odaia cufundata in bezna, nu-mi ofera prea mult. Decit o si mai suparatoare senzatie de plutire in necunoscut.

La capatul coridorului, pe sub usa odaii lui Gaterek, tisnesc intermitent lumini. Judecind dupa intervalele la care apar si dispar sclipirile, sint indrituit sa cred ca inginerul se joaca la intrerupator.

La un moment dat, dar numai pentru o clipa, imi trece prin minte ca transmite semnale cuiva din afara locuintei. Desi am unele vagi cunostinte de Morse, nu izbutesc sa identific nici macar o singura litera din alfabet.

Dar este foarte posibil sa nu se simta bine si-ncearca, in felul acesta, sa atraga atentia. Doamne fereste! Totu-i cu putinta, la virsta lui.

Ajuns in fata usii, chibzuiesc c-ar fi mai bine sa bat.

Ciocanesc incetisor. Lumina se stinge definitiv.

Mai bat o data. Iar se aprinde.

Dar tot nu-mi raspunde nimeni. Ma sperii cumplit. Se intimpla ceva grav.

Imping brusc usa, uitind ca putea fi si incuiata (dar, din fericire, nu-I) si se aude o bufnitura seaca, de lemn ciocnindu-se c-un corp dur.

Iluzii acustice.

Caci, de dupa usa, apare Sica Finichi.

Isi apasa inversunat, cu palma, bosa din dreapta fruntii. Mi se creeaza convingerea ca, peste citeva minute, acolo va lua nastere un monticul suplimentar de toata frumusetea.

Cum dati buzna asa, ca tatarii! Puteati sa-mi crapati capatina!

Dar dumneata ce-nvirtesti prin camera inginerului?





Acum nu mai umbla in slip. A evoluat. La pijama bicolora: pantaloni cu dungi albastre pe lung, iar haina rozalie, vargata pe lat. Ceva in cel mai pur stil „pop-art”. Ca efect decorativ, destul de frapant.

Bineinteles, este inhamat cu tot harnasamentul profesional. Doua aparate fotografice in banduliera (un „Leika” si-un „Linnhoff”), un megaflesh japonez, plus o trusa de obiecte.

Repet intrebarea, dar acum pe un ton de somatie:

Nu mi-ai raspuns. Te-a rugat domnul Gaterek sa-l fotografiezi in halat si-n papuci?

Sica Finichi, trecind pragul, iese de-a binelea din camera. Inchide usa dintr-o bufnitura, apoi imi transmite soptit:

Sa mergem jos, in odaia mea, trebuie sa va comunic ceva foarte important

De ce nu la mine? Doar locuiesc la citiva pasi de-aici

Ceea ce am de povestit trebuie vazut. In alb si negru!

Camera lui Finichi se afla la parter, imediat dupa usa din dos a cladirii. Este o incapere suficient de confortabila. Are un studio cu noptiera, doua fotolii tapisate, un sifonier dublu, o masa de dimensiuni medii, o etajera cu carti, iar in coltul odaii, linga fereastra acoperita c-o perdea de catifea groasa, o chiuveta. In apropierea acesteia se mai afla o masuta cu tablie de marmura, pe care se lafaie o sumedenie de tavi si tavite, un aparat de marit si de copiat, o instalatie de developaj, plus alta de uscat filmele, ma rog, un mic laborator fotografic.

Dupa ce-si extrage trupul din hamurile care-l inchingau, Finichi isi orinduieste grijuliu aparatura pe masuta de linga chiuveta. Apoi se indreapta spre noptiera, cotrobaieste infrigurat in sectorul inerior si scoate o sticla de „Johnnie Walker”. Il privesc stupefiat. El ma priveste invers. Dar incintat.

Face bine la digestie! V-am auzit plingandu-va c-ati mincat prea mult. Bauturica asta topeste grasimile pe loc, de-aia n-au englejii ateroscleroza.

Exista ceva in spusele dumitale, domnule Sica, dar mie imi este interzis alcoolul, cu cea mai absoluta severitate. Mi se permit doar 50 de grame pe zi. Dar sa fie coniac, de cea mai buna calitate.

Ura! E-n regula! Whisky-ul este coniacul englejilor! Precis!

Daca-i asa, atunci hai sa ne-ngrijim sanatatea! Numai o lacrima. Un picut. Respectind prescriptiile. Dar mai intii sa-mi spui de unde ai facut rost de whisky-ul asta.

Cum de unde? De la pravalie Am luat o lada intreaga, cind am plecat din Bucuresti. I-am cedat si doctorului Hannibal o sticla. Avea neaparata nevoie, pentru a face fata unei obligatii.

De unde stie ca folosesti ca tratament „Johnnie Walker”?

Ei, asta-i buna! Pai, nu vine-n fiecare seara la mine, sa dizolvam in colectiv ateromatoamele si colesterolul? Mai stam de vorba, mai analizam situatia din pensiunea doamnei Nachtigal. Ca, slava Domnului, pe tema aceasta avem ce trancani. Mai cu seama, pe socoteala balenei

Care balena?

Madam Nachtigal. Asa a poreclit-o doctorul Bila.

Toarna-mi repede un paharel de „asclerol”, ca nu va vad bine. Si sa-ti intre in cap, domnule Finichi, eu nu stiu nimic despre chestia cu „balena”. N-am vazut, n-am auzit! Hai, toarna-mi mai repede. Dar sa fie fara sifon!

Sifon n-am, ci numai apa minerala. Pot sa vi-l servesc fara borviz?



Primul gest pe care-l fac este sa duc paharelul la nas. Nici gind sa miroasa a migdale. Miroase ca orice whisky de calitate. A cauciuc ars.

Incredintat ca totu-i in regula, dupa ce gust primul paharel, mai fac o verificare de control si-l sorb si pe-al doilea. Apoi il intreb pe Sica asta, care-mi devine din ce in ce mai simpatic:

Ce s-a intimplat? Spuneai ca vrei sa-mi comunici ceva extrem de important. Hai, da-i drumul!

Nu s-a intimplat nimic!

Ce, nu ti-e bine? Atunci, de ce m-ai chemat?

Nu s-a intimplat nimic inca! Dar o sa se-ntimple! Aici e baiul! C-o sa se-ntimple!



De vreo citiva ani, fotoreporterul vine in fiecare vara sa-si petreaca vacanta la pensiunea doamnei Nachtigal. Locul este minunat, aerul formidabil, mincarea „mormintala”, camera confort I sporit; intr-un cuvint, are cele mai ideale conditii pentru refacerea celulelor nervoase. Nu-i meserie usoara sa fii fotoreporter la un „hebdromader” (formularea ii apartine lui Finichi!).

In tot acest timp, n-au absentat nicodata inginerul Siegfried Gaterek si nici doctorul Hannibal Certega. De vreo trei ani incoace, s-au ivit si fratii Flintas, Bigam si Mogam. Iar din vara asta, s-a prezentat si Lucica Stanaringa (alias Lucky-LuckY).

Pina in sezonul actual, nu s-a intimplat nimic deosebit. Nimic care sa-l impinga pe Sica la crize de anxietate. Dar, de-o saptamina incoace, de cind Finichi a sosit la Posada, cu arme si bagaje, se petrece ceva ciudat, ceva care nu-i mai ingaduie nici o clipa de tihna sufleteasca.

Dar ce te indeamna sa crezi ca se va intimpla ceva rau?

Pai si astazi s-a putut observa. In primul rind, sosirea actritei. N-ati vazut ce primire triumfala i s-a organizat? Pina acum, n-am auzit-o niciodata pe coana Marita pomenind de existenta acestei Gilly.

Daca pupaza ii spune „Mamarito”, inseamna ca se cunosc mai demult.

Tocmai! Apoi, chestia cu moartea lui Tudorita-nene.

Mda! Si-aici e ceva neclar!

Si Lucky-Lucky asta. Pai, il cunosc de la Bucuresti. L-am intilnit adeseori la Buftea. Mai face si el cite-o figuratie. Este o pramatie de mina-ntii. Ce cauta aici? De ce se preface ca n-o cunoaste pe actrita? Doar i-am zarit impreuna, pe platouri. De altfel, tot acolo i-am intilnit si pe fratii Fintas.

Dar astia ce invirteau la studiouri?

Figuratie, cu „OZN”-ul! Asa-i spun ei „IMS”-ului lor, droaga aia pe patru roti, plus una de rezerva. Daca se-ntimpla sa fie nevoie in vreun film de-o masina, atunci ii angajeaza pe Bigam si Mogam cu „OZN” cu tot. Si-i platesc pe post de cascadori, iar „OZN”-ul pe stat de figurant. Daca patesc ceva cu el, il repara pe socoteala studiourilor. Il vopsesc din nou, ii mai pun vreun arc sau vreun amortizor, ii mai schimba si pistoanele, daca nu, chiar motorul in intregime si, pina la urma, se aleg cu droaga reprofilata integral. Ce-i drept, se mai dau si ei peste cap, se mai pomenesc cu cite-o coasta fisurata.

Mda! Mi se pare interesant. Esti convins ca Lucky si cu Gilly sint bune cunostinte, iar pe noi incearca sa ne faca sa credem invers? Nu? Asta ti-a trezit banuielile?

Ba da. Precum si toate celelalte aspecte despre care am vorbit. Pe scurt, se petrece, se „coace” ceva si nu pot descoperi anume ce. Si mai e ceva care ma siciie. Prezenta simultana a tuturor acestor proaspeti chiriasi de vara ai coanei Marita. De ce, tocmai in vara asta, s-au suprapus sosirile actritei, a fratilor Bigam si Mogam si, mai ales, a clantaului ala?

Care clantau?

Cintaretul Lucky-Lucky!

Atunci, cine crezi ca manevreaza organizarea acestui simpozion estival? Nu cumva doamna Nachtigal? Si, daca este „creierul” acestei ciudate convocari, ce se ascunde atunci in dosul zimbetelor ei? Dar daca nu-i coana Marita! Cine ar putea fi altcineva? Daca mi-ai trezit in halul acesta curiozitatea, barem nu ma lasa in „pom”. Spune-mi ce cautai in camera inginerului?

Imi fac meseria, domnule Conan! De trei zile incoace, fotografiez camera in fiecare seara.

Esti nebun? Iti arde de glume, sa risipesti atita pelicula. Nu era de ajuns sa fotografiezi doar o data?

O sa rideti, dar nu e de ajuns! Caci, in fiecare zi, se produce o noua schimbare in asezarea mobilelor. Nici cartile nu le mai lasa la locul lor. Mereu le muta in alta parte. Si cine se indeletniceste, cu atita rivna, de treaba asta? Posibil, inginerul. Dar poate ca si altii.

Care altii?

Multi-s, Doamne, si necunoscuti! Madam Nachtigal, doctorul Hannibal, Bigam si Mogam, clantaul Ca pe toti i-a apucat dragostea fata de Gaterek. Nu-i ziulica de la Dumnezeu, in care sa nu-l viziteze fiecare, cel putin de doua ori. Indiferent daca-i in odaie sau daca se afla pe terasa. Cel putin doctorul Bila, care-i cel mai activ, il viziteaza si noaptea.

Ma rog, coana Marita ar avea o justificare. Este datoare sa-i deretice prin camera. Dar Bigam, Mogam, Lucky? Ce rost au, toata ziua, buna ziua, pe capul inginerului? Converseaza cu el?

Da, da! Si ce-i mai ciudat e ca inginerul accepta sa se intinda la palavre cu ei. El care face pe taciturnul. Oricit ar fi de inginer, e totusi un om cultivat. Umbla cu-o intreaga biblioteca dupa el. Ce anume ar putea discuta cu cretinii astia?

Fotoreporterul are dreptate. Cel mai mult ma mira relatiile dintre inginer si „urlatore”. De fratii Flintas nici nu mai vorbesc

Si, intrucit Finichi mi se pare serios documentat, il iscodesc:

Dar cu doctorul Hannibal Certega? Zici ca-l viziteaza noaptea. Discuta si cu el?

Ba bine ca nu. De multe ori s-a intimplat sa dea peste el cotrobaindu-i prin camera, inspectindu-i efectele personale. In loc sa-l ia la pumni si sa-l dea pe usa afara, inchide usa linistit si se astern la povesti. Nu se-aude nici o gilceava sau macar citeva cuvinte rostite pe-un ton mai ridicat. Intr-o noapte, au stat de vorba pina la cinci dimineata. La plecare, Gaterek l-a condus pe Bila pina pe terasa. Au mai zabovit si-acolo vreo jumatate de ceas. Apoi s-au dus impreuna la bucatarie, sa-si continue conversatia. Ce-or fi avind atitea de impartit?

Nu ti se pare ca Madam Nachtigal il cunoaste mai de mult pe inginer?

S-ar putea s-aveti dreptate, maestre! E ceva si-aici. Isi vorbesc totdeauna amabil. Mai ales cind sint singuri. Dealtfel, se arata mult mai prietenoasa cu inginerul, decit cu Bila.

Pare-se ca si pe doctor il cunoaste de foarte multa vreme.

Da. Sint de acord. Dar de ce-l trateaza ca pe-un argat, in timp ce pe Gaterek il cruta?

Trebuie sa fie si-aici o chichita. Desi, nici pe inginer nu s-ar spune ca-l alinta.

Dar imi sta pe limba sa-l chestionez in continuare pe Finichi, in privinta fotografierii odaii lui Gaterek. Ma zgindara serios problema mutarii cotidiene a mobilierului.

Ai fotografiile?

Cum sa nu! Ba le-am si marit. De citeva zeci de ori. Ca-n „Blow-up”.

Banuiai c-ai sa gasesti un cadavru?

Pe dracu! Ce cadavru? Vroiam doar sa identific diferentele de asezare, de la o zi la alta. Si mai ales, sa-mi dau seama daca se urmareste o anumita dispozitie a mobilelor. Singurul lucru pe care am reusit sa-l observ destul de clar, dupa efectuarea unei serii de mariri, este faptul ca, de fiecare data, se schimba ordinea cartilor.

Si care-i deosebirea intre schimbarea asezarii mobilelor si cea a cartilor? Ce poate sa insemne?

Foarte mult. Operatiile nu sint indeplinite de aceeasi persoana.

Nu mai spune! De unde ai dedus si nazbitia asta?

Cine muta mobilele din loc, urmareste un anumit scop. Pe care vrea sa-l atinga prin deplasarea lor. Daca l-ar interesa cartile, n-ar mai avea nevoie sa impinga, de colo pina colo, ditamai dulapurile. S-ar multumi doar cu schimbarea volumelor din raft.

Nu prea suna convingator deductia ta, draga Sica. Dar s-ar putea sa fie si-un dram de adevar in ea.

Nu un dram, ci un camion!

Unde-i acum inginerul?

In living-room. Sta in fotoliu si casca ochii la luna.

Singur?

Nadajduiesc!

Ce vrei sa spui prin „nadajduiesc”?

O tirisica de rabdare, ca spun tot! In vreme ce-mi faceam meseria, am descoperit in camera lui ceva extraordinar. Mult mai de pret decit toate schimbarile din biblioteca si din asezarea mobilelor. Ia priviti!

Din buzunarul pijamalei extrage o posetuta plata, din lac negru. Mi-o inmineaza triumfator.

Si ce-i cu asta? – il intreb nedumerit.

Cum? N-o recunoasteti? Dar e poseta lui Gilly! Se afla pe noptiera inginerului. Inseamna ca si Gilly l-a vizitat in seara asta. De-abia s-a infiintat la Posada si-a si luat legatura cu el. Cu el sau cu apartamentele lui, ca sa zic asa. Caci Gaterek n-a parasit o clipa living-room-ul si terasa, dupa prinzul de gala.

Trebuie dusa neaparat inapoi!

Total de acord cu antevorbitorul. Dar, mai intii, sa vedem ce-i prin ea.

Ceea ce si pornim sa facem, desi nu-i frumos. Continutul se dovedeste nesemnificativ. Citeva fleacuri cuconesti – ruj (Max FactoR), o pudriera (careia nu-i identific marcA), o cheie Yale, doua ace de siguranta, alte doua de par. Asta-i tot. Cu exceptia unei minuscule oglinzi.

Dar care-i femeia fara oglinda la ea? Privesc oglinjoara. Din apele ei, se uita la mine o mutra deteriorata, aprinsa la fata, imbujorata de abuzul alcoolurilor tari. Seamana uimitor cu mine.

Intorc inciudat oglinda pe dos. Dar alta figura ma priveste tinta. Nu mai sint eu. De fapt, nu-i chiar o figura, ci o fotografie lipita pe spatele bucatii de sticla. Cam ingalbenita de vreme (sau de transpiratie?!) si prost copiata. In imagine Gilly! Imbracata intr-un splendid costum, compus numai din doua piese. O bricheta si-o esarfa Restul, asa cum o facuse maica-sa! Nuda

Nu rosesc. Desi s-ar fi cuvenit. Roseste in schimb Finichi. Tocmai el, care vazuse multe la viata lui, mai ales in viata lui de fotograf! Dar se dovedeste ca alta-i pricina schimbarii la fata.



Formidabil! Seamana uluitor!

Cum adica seamana? Cu cine ai fi vrut sa semene, de vreme ce-i domnisoara noastra Gilly?

Nu-i ea, maestre, nu-i ea! Imi dau si capul ca nu-i ea. Insa, pentru un neprofesionist, poate fi foarte lesne confundata. Mai ales daca nu-i ager de ochi.

Domnule Sica, nu cumva s-a consumat prea mult „asclerol”?

Lasa-ma-n pace, domnule Conan. Asta-i bautura mea naturala. Apa ma baloneaza. Dumneata nu te pricepi, nu-i ea si gata, am terminat!

Nu-mi place iesirea fotoreporterului. Merit mai multa condescendenta. Acum ma ia cu persoana a doua. In interesul cauzei, renunt sa protestez. Ma rog, asta-i omul, asta fumam!

In schimb, ma simt extrem de deconcertat. Sa-mi fie privirea atit de nesigura? Ma uit mai bine la fotografie. Finichi trebuie sa fie beat crita! Goliciunea superba a actritei ar putea da nastere unui fulg de ezitare, dar, dac-o imbraci, cu ochii mintii, este tot Gilly.

Haidem la culcare, domnule Sica! Discutam miine. Cind vom fi mai „relaxati”.

Finichi sare ca ars. Jignit la culme, umple doua paharele. Le rastoarna, pe-amindoua, pe gitul sau propriu. Fara sa-mi mai ceara incuviintarea de-a folosi si paharelul meu. Dupa aceasta, mai umple o data paharelele si, in sfirsit, imi intinde si mie unul. Generos!

Beti fara frica. Sint la zi cu analizele! Si-apoi, Johnnie asta-i dezinfectant. Discutam acum ce-avem de discutat. Nu putem lasa pe miine. N-am terminat examinarea tuturor problemelor. Sa ne uitam si la album. Si-n afara de asta, nu-mi mai spuneti mie, Finichi intiiul, ca mi-s beat. Pai, maestrule, eu sint imun la tot ce-i potabil, exceptind apa.

Care album? – il interoghez eu, stinjenit de intimitatile pe care si le ingaduie Sica.

Albumul menajeriei! – raspunde atitat Isaiia Finichi.

Slabeste-ma, domnule, cu albume dintr-astea. Am si eu acasa. De cind eram corijent la zoologie

Mestere, nu-ti fie cu banat, dar eu nu te pot slabi!



Finichi da la o parte un sir intreg de volume, face loc si, din spatele lor, scoate un maldar de dosare burduhanoase. Cu bratele incarcate, nemaivazind ca lumea pe unde calca, e gata sa se-mpiedice si le rastoarna pe masuta la care oficiaseram, pina atunci, degustarea scotch-ului.

Se revarsa o puzderie de imagini. Mai mari si mai mici, executate pe fel si fel de hirtii fotografice. Lucioase (cu „glanz”), mate si semi-mate.

Dar Finichi se grabeste sa le-adune, virindu-le precipitat la loc.

Dupa ce sfirseste cu reasezarea lor, se uita invingator la mine:

Asta-i albumul! Aici, in dosarele astea! Imaginile sint aranjate dupa anumite criterii.

Trebuie sa marturisesc – oricit ar fi de rusinos pentru calmul meu proverbial – ca ard de nerabdare sa vad si eu pe ce criterii functioneaza mintea selectiva a fotoreporterului Isaiia Finichi.

Pot sa le privesc?

Nu!

De ce? N-ai spus c-o sa le privim impreuna?

Impreuna, da! Fiindca trebuie sa vi le infatisez intr-o anumita ordine si sa va furnizez si explicatiile corespunzatoare.



Prima fotografie pe care o extrage din dosarul de deasupra poate fi considerata un autentic document de epoca. O scena de bilci. Pe calusei, calare, zimbesc intepeniti trei indivizi. In spatele lor, se mai distinge o figura

Finichi isi pune degetul chiar pe ea:

Ai sa rizi, maestrule, asta-i domnul Nachtigal, in persoana

Ia-ti mina de pe el! Cum vrei sa ma uit, daca l-ai ingropat sub aratatorul matale

Lasa, ca l-a ingropat mai zdravan coana Marita!

De fapt, cel mai mult ma intereseaza cei trei calareti si nu calusarul. Dupa aprecierea mea, asa cum ma pricep, fotografia trebuie sa fi fost facuta acum vreo doua decenii. Femeia arata ca o amazoana din stampele anilor 1830, asa cum infatisau, pe vajnicele centaurite ale Americii de Sud, revistele ilustrate ale timpului. Chipul ei aprig, de-o frumusete magnetica si salbatica, cu parul involburat si trasaturile fruste, polarizeaza privirile celor doi centauri de linga ea.

Trasnita idee, sa calaresti un cal de lemn, sprijinindu-te in baston. Dar asa intelege ecvitatia galiganul cel elegant care galopeaza in fata amazoanei. Arata splendid ca mascul. Taietura nasului, de-o virilitate agresiva, intipareste pe figura lui un aer de imparat aztec.

Mai amarit mi se pare calaretul din spatele femeii. Cam grasut. Cu trasaturi molatice, flasce. Priveste hipnotizat la ochii aprinsi ai electrizantei trapase. Trezeste impresia unui berbec buimac, iradiat de uitatura feroce a unui boa. Ni mi s-a intimplat sa zaresc pe chipul cuiva, intiparita cu atita pregnanta, dorinta de-a deveni sotul sacrificat al unei serpoaice. Cam obscen zimbetul ce i se ascunde in comisura gurii, dar nespus de graitor.

Calaretul din fata, in schimb, cu alura unui play-boy de acum trei sau patru decenii, isi tine capul intors cu maiestate, neezitind sa priveasca ironic la amazoana si la nefericita ei prada.

Zici ca tipul din fundal ar fi Nachtigal? De unde ai aflat?

El este. Precis. Seamana cu fotografia pe care i-a spinzurat-o coana Marita pe peretele din dormitorul ei. Nu aici este problema. Mai spinoasa-i tripla intovarasire a celor de pe calutii de lemn. Nu-i recunoasteti?

De la bun inceput mi s-a parut ca-i cunosc de undeva, dar totusi nu reusesc sa-i identific.

Sa vi-i numesc eu, atunci. Amazoana de pe poza este coana Marita de astazi, bineinteles la virsta epocii. Cavalerul din fata, inginerul Siegfried Gaterek, iar pe postul de calaret adjunct, mai la urma, nimeni altul decit doctorul in medicina Hannibal Certega. Locul si data fotografiei: dragaica de la Buzau, din vara anului 1949. Originalul l-am gasit pitit intr-un sertar al bufetului cu etaj din living-room.



Urmeaza apoi examinarea celorlalte piese din ciudatul album al fotoreporterului.

Iata-l, bunaoara, pe Lucky-Lucky patrunzind pe furis intr-o odaie. Se simte de la o posta ca habar n-are ca-i tras in poza.

Clantaul il viziteaza destul de des pe inginer. Mai ales in lipsa. Camera in care se strecoara apartine inginerului Gaterek.

Apoi Bila, fantasticul bucatar al pensiunii, intr-o fotografie mai veche. Sa aiba si-aceasta vreo cincisprezece ani. Imbracat intr-un halat de doctor, iar pe cap cu tichia aceea, atit de draga marilor specialisti carora le place nespus sa se deghizeze in pontifi ai misteriosului ritual scornit de Aesculap.

Asta-i de pe vremea cind inca mai facea parte din corpul sanitar. Interesant, nu?

Cind l-au exclus? Si de ce?

Ramine de aflat. Singurul care stie precis despre ce-i vorba, tot el trebuie sa fie. Dar, in privinta asta, nu-i prea vorbaret!

Intr-o serie de alte fotografii, o regasesc iarasi pe coana Marita. Una din ele o infatiseaza intr-o barca – cred ca-n Cismigiu, pe lac -, cu-o fetita care sa aiba vreo sase ani. La visle: inginerul Gaterek. Cu palarie, haina la doua rinduri, baston. Aparitie cu totul nefireasca intr-o luntre de agrement. Copila s-a ghemuit linga madam Nachtigal care o invaluie cu bratele, parca protejind-o de uitatura scrutatoare a barcagiului in toale de bal.

Intr-o alta fotografie, madam Nachtigal „se pozeaza” la volanul unui Wartburg de prin anul 1959. Linga ea, pe „locul mortului”, privind-o fascinat doctorul Hannibal Certega.

Pe-asta am cules-o chiar din noptiera automobilistului. Incepuse sa simta gustul wartburghejilor. Dupa cum se vede, lui Bila pornisera sa-i mearga treburile.

Intr-o fotografie „trasa” pesemne fara stirea subiectilor, Biga si Moga privesc uluiti la inginerul Gaterek care le infatiseaza o cutie din lemn negru lustruit.

Formidabil! Este chiar cutia cu care se juca madam Nachtigal.

Obiectivul aparatului l-a surprins pe inginer tocmai in clipa cind se pregateste sa deschida dispozitivul cutiei. Fratilor Flintas le-au iesit ochii din cap.

Ai apucat barem sa vezi ce le arata inginerul?

Nu s-a mai putut. Daduse buzna in odaie doctorul Bila, iar Gaterek s-a grabit numaidecit sa-si piteasca inspaimintat cutia.

Si unde-i acum?

In living-room, sa urmareasca fazele lunii.

Nu inginerul, domnule! Cutia!

A! Pai, cutia nu mai exista. A disparut! Am cautat-o in odaia inginerului de-am innebunit. Nu-i si pace! Banuiesc ca i-au furat-o. Mai ales ca-l vad oarecum tulburat. O tinea pe biblioteca, in dosul celor trei volume de „Opere” – Rebreanu. Ciudat e c-au disparut si cele trei cartoaie!

Cind ti-ai dat seama de absenta celor trei volume?

Cind am developat si-am facut maririle. Ieri! In clipa cind am fotografiat biblioteca, n-am observat disparitia lor. Eram si grabit, dealtfel, sa nu ma prinda inginerul in exercitiul functiunii.

In cel din urma dosar, ma gasesc si pe mine. Ascuns sub patul fratilor Flintas. Nu-s prea bine luminat, dar ma recunosc cu usurinta.

Nu-mi daruiesti mie fotografia asta, domnule Finichi? Sa am si eu o amintire din perioada cind ma aflam in concediul de creatie. M-ar interesa, mai ales, si negativul!

Asta-i mai greu, maestrule! Mai am si alte imagini pe acelasi film. Uitati, de pilda, tocmai fotografia asta

Simt ca inlemnesc!

Bigam si Mogam, sprijinindu-l pe inginerul Gaterek de subtiori, il urca grijuliu in „OZN”.

Se simtea rau?

Aiurea! O sa rideti, dar cred ca era beat crita. Duhnea de la o posta a bautura.

Imposibil! Gaterek nu se da in vint dupa alcooluri.

Domnule Conan! Nu va lasati amagit de declaratiile celor din pensiunea Nachtigal. In casa asta bea toata lumea. Beau toti, de parca i-a lovit strechea. Parca vor sa uite ceva. Uite, asa mi-a intrat mie in capul meu prost de fotograf. Si Marita. Bea de stinge. Are amestecul ei preferat. Tuica de pruna, de la Provita, numai de-acolo o cumpara, combinata cu rachiu de cirese amare. Bea si cu inginerul Gaterek, bea si cu doctorul Bila, ba chiar si cu guristul ala de Lucky-Lucky. Uite-o, aici, in fotografiile astea, ciocnind cu mai sus-pomenitii.

Ce-or fi vrind sa inece in atita alcool?

Domnule Conan, asculta la batrinul Finichi, ca stie ce spune. Vor sa se ameteasca unul pe altul. Vor sa-si traga reciproc clapa, ca sa ma exprim mai pe sleau. Aici se joaca o carte mare, maestrule! Cu miza serioasa! Banii inginerului Siegfried Gaterek!

Hai ca-i buna! Pe-asta de unde-ai mai scos-o?

Domnule maestru, stiu ca ti se spune „detectivul”, dar acum ai incurcat-o. Pentru ca aici, la pensiunea Nachtigal, situatia-i albastra. Sa nu crezi matale ca-s nebuni. E si mai rau. Fac pe nebunii. Toti. Si culmea-i ca vor sa se traga pe sfoara intre ei, dar vor sa ne duca si pe noi. Oare va-nchipuiti ca madam Nachtigal nu-si da seama ce-nvirtesc eu cu aparatele prin casa ei?

Si-mi infatiseaza si ultima fotografie.

Madam Nachtigal in odaia lui Isaiia Finichi. Sta aplecata deasupra noptierei. Arata ca si cum ar fi terminat de scotocit prin strafundurile departamentului cu „Johnnie Walker”. Pe pat, la indemina ei, zaresc dosarele cu fotografii. Celebrul album finichian.

Hait! Ti-a depistat albumul!

Nix! Nu tine, Maestrule, ca nu-s prost! Mai am un album. Pentru intoxicarea curiosilor. Dar acolo-s numai fotografii aparute in „Actualitatea”. Copertele din ultimii cinci ani. Sa se distreze si coana Marita. Sau alti amatori sa-si vire nasul in dosarele mele.

Domnule Sica, sa stii ca nu esti prost!

Isaiia Finichi primeste complimentul flegmatic:

O sa rideti, stiu!



S-a facut tirziu. N-am „Omega” la mine, dar pe noptiera fotoreporterului ticaie un ceasornic burduhanos, din acelea „Roskopf-Patent”. Sint convins ca merge prost si ramine in urma (in loc s-o ia inainte, cum procedeaza desteptatoarele de calitatE), dar arata ceasurile trei si jumatate (adica 03.30H).

Cind trintim cu fundul paharelelor pe masa, luindu-ne ramas bun de la ele, aceasta rasuna sec si intristat. Insa minunea se produce, fara sa se lase asteptata. Lemnul mai rasuna o data, chit ca n-am mai ridicat paharelele. Ce-i drept, cu alt ton.

E insa lemnul usii.

Cioc! Cioc!

Ne uitam, surprinsi, unul la altul!

Ne ridicam. Destul de greu. Din pacate, nu ne prea putem tine pe picioare. Orice tratament medical, la inceput, da reactii din cele mai neprevazute. Chiar si cu „asclerol”!

Domnul Finichi!

Cine-i acolo? – intreaba cu glas nesigur si cleios Sica. Nu atit din pricina cantitatii de „asclerol” – destul de apreciabila, dupa parerea mea de nepriceput in de-alde astea -, cit din cauza surprizei.

Eu sint, Gilly Izverna. Pot sa intru?

La trei si jumatate din noapte, actrita se prezinta in vizita?

Poftiti, va rog!

Pupaza isi face aparitia intr-un halat de noapte. Atit de transparent, incit i se desluseste de minune arhitectura pe care in zadar incearca s-o ascunda.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care





Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2021 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

ZOO-ALBUM, IN ALB SI NEGRU



Opera si activitatea literara VLAD MUSATESCU

Scrierile si activitatea publicistica a lui VLAD MUSATESCU





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Proza

FISA SIGNALITICA DETECTIVUL AL CONAN DOI

- citeste textul

TANTI RALITA, PE POST DE DOCTOR WATSON

- citeste textul

DEMARAJUL SPRE NECUNOSCUT

- citeste textul

JOCURI DE HAZARD

- citeste textul

LUCKY-LUCKY

- citeste textul

ISAIIA FINICHI

- citeste textul

HANIBAL CERTEGA

- citeste textul

MOGAM SI BIGAM

- citeste textul

SIEGFRIED GATEREK

- citeste textul

NOAPTEA INSOMNIACILOR

- citeste textul

RONDUL DE NOAPTE

- citeste textul

„COUNT DOWN” SOMNIFER

- citeste textul

„UNDE E SPERANTELE MELE, PE CARE LE-AM PIERDUT!”

- citeste textul

PRINZUL DE GALA

- citeste textul

AMABILITATI DE SALON

- citeste textul

„EINE KLEINE NACHT (POP) MUSIK” SAU „MICA SERENADA POP”

- citeste textul

ZOO-ALBUM, IN ALB SI NEGRU

- citeste textul