Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





DEMARAJUL SPRE NECUNOSCUT de VLAD MUSATESCU (Proza)

 

Examinez indispus break-fast-ul din fata mea. Penke, zimbitoare permanenta, ma incurajeaza:

Ia si maninca, maiestrica, ai sa te imbolnavesti cu-atitea ginduri negre. Hai, pare-se ca lucrurile se aranjeaza. Ai sa pleci la munte, intr-un loc de basm, unde n-o sa mai aiba cine sa te deranjeze

Sintem in bucatarie. La mini dejunul de dimineata. Ceai de sunatoare, amestecat cu musetel, tei si chimen, plus brinza de „veci”, piine hipocalorica si hipoglucidica (40 gramE), o tomata subdimensionata, sare fara sodiu si multe alte preparate dietetice (scobitori sterilizate, tablete de „Mexaform” si „Cotazym”, ulei de parafina, zaharina si servetele de hirtiE). Dupa ce gust din brinza cu parfum de burete de baie, o rog pe bulgaroaica de nevasta-mea:

Mai arata-mi telegrama aia. Ca tot nu inteleg nimic Cine s-o fi ocupat de mine, Dumnezeule!

Cine vrei si cine nu vrei! Ca i-ai innebunit pe toti cu conditiile tale de creatie. Prieteni, neamuri, colegi. Au prospectat toata tara sa-ti gaseasca tie o „oaza de liniste”

Descifrez pentru a zecea oara telegrama: „Al Conan Bucuresti Mosilor 172 Stop Vi s-a rezervat camera Stop Pensiune Stop Soseaua Bucuresti – Brasov km 120 (aici nu se prea distingE) Stop Posada Vila Nachtigal Stop”.

Privesc intrigat la nevasta-mea. Degeaba. E incintata c-am sa lucrez intr-o casa ca lumea, izolat si linistit. Mai mult ca sigur ca mi-a scris un caietel intreg cu indicatiile de regim.

N-are nici un rost sa mai zabovesti. Ti-am incarcat toate cele necesare in masina. Cu mine sa nu-ti faci griji, am sa ma descurc si singura.

Draguta de ea. Este capabila sa m-astepte si un an, numai sa ma vada fericit, cu romanul terminat.

Atunci uite ce-i, Penkito scumpa, sa nu mai pierdem timpul. Plec. Iti sarut miinile pentru break-fast. A fost formidabil. Ca-ntr-un roman politist cu Philip Marlowe. E drept ca maestrul Marlowe servea ochiuri pe costita prajita, cafea si whisky, dar n-are a face, al tau a fost mult mai sanatos. Am sa-ti scriu la fiecare trei zile, poate dau si-un telefon, daca exista asa ceva, voi tine regim, am sa iau toate prafurile la vreme si-asa mai departe.





Pe la 10 (chiar 10.00), ieseam din Bucuresti.

Bombita toarce marunt, cu 70 pe ora, viteza mea de croaziera, iar tranzistorul „Mamaia”, agatat linga parbriz, se incapatineaza sa-mi transmita o stare de spirit adecvata („Trecea fanafara militara!”).

Cind ajung in dreptul Tincabestiului, imi da prin gind sa ma abat pentru citeva clipe pe la romancierul George Costache, din Snagov, prieten drag si dezlegat la vorba, cu o nemaipomenita capacitate de fabulatie. Niciodata nu stii ce-i adevar si fictiune in brasoavele lui.

Il gasesc acasa. Dormea. Il scol si-i ardem o partida de table, asa la botul calului (Bombita mea are 32 de cai, trecuti pe taloN). Intre un zar si altul, ma pune la curent cu ultimele evenimente din Snagov, imi povesteste cele mai recente ispravi ale lui Anatolie, un alt prozator pe plan local, scriitor si biciclist de exceptie. Impreuna cu Costica, au facut turul Romaniei pe niste „Carpati” fara frine. La intoarcerea faimosilor veloturisti, dupa sase mii de kilometri, conform spuselor lui Costache, care trebuiesc luate sub beneficiu de inventar, bicicletele s-au desfacut in bucati, mai mari sau mai mici.

Am cam intirziat la taclale. Dar, dupa ce-mi torn o sticla de apa curata de fintina in radiator, ma urc la volan si demarez ca Fangio la Le Mans. Peste trei sferturi de ceas, ma aflu pe soseaua Ploiesti-Cimpina.

Formidabile chiftelute mai mestereste si coana Sofioara, mama personala a romancierului snagovean. Le simt ca rascolesc in mine niste procese metabolice cu totul neobisnuite. Atit de ciudate, incit ma paleste o foame cumplita.

Noroc ca ma apropii de „Paralela 45”. Soarele spinzura deasupra capului, deci este si ora prinzului. Hamesit de foame, parchez in dosul motelului si ma prezint responsabilului. Prieten vechi si de nadejde. Niciodata nu mi se intimpla sa trec spre Brasov, fara sa nu ma abat si pe la el.

Intrucit ma cunoaste mult prea bine si stie ca stimez arta pe care-o ilustreaza, pentru inceput imi da sa pigulesc niste cirnaciori oltenesti, preparati anume pentru sufletul lui (115 kG). La drum, indeobste, suspend regimul de slabire, deoarece volanul cere avint si energie. Apoi imi infatiseaza cinci mititei sfiriind, pe un blid de lemn, pe care ii condamn la grabnica disparitie. Dupa care, pentru a-mi estompa „apetitul”, mi-l potoleste cu o strachina de ciorba de burta, deasa si bine fiarta, iutita cu hrean ras. Coasta alba de porc -pe care-l banuiesc decedat in plina tinerete-, fripta pe carbuni din curpeni de vita-de-vie, se dovedeste neindestulatoare. Asa ca mai comand una. Sa fie! Apoi, cu doua cafele negre, mari si tari, de-ti filfiie cordul, consider ca mi-am facut plinul si ca-i vremea sa trag in piept si-un „Snagov”, tigara indesata si mirositoare a kumarina, dar din tutun autentic. Imi iau ramas bun de la prevenitorul amfitrion si, pe cai!

Am senzatia ca motorul meu personal functioneaza la fel de bine si de rotund ca si cei patru cilindri ai Bombitei. Nu-i euforie postprandiala, ci realitate incontestabila. Dovada ca incep sa fredonez (slava Domnului ca-s singur!) „Trecea fanafara militara!”.

La Breaza, caci am luat-o pe drumul vechi, nu pe varianta, poposecs citeva minute la nea Nicu Sandru, un inversunat partener de table, din anii trecuti. Vreau sa-l intreb daca o cunoaste pe doamna Nachtigal. N-a auzit in viata lui de aceasta cucoana.

Casa doamnei Nachtigal nu-i pe sosea. Mai inainte de-a ajunge la podul cel mare de la Posada, pe dreapta se face un drumeag ce urca pe coasta -un drum prost si plin de hirtoape-, iar pe el, in sus (dupa cum imi explica un bastinaS) mai trebuiesc calcati inca vreo doi kilometri.

Bombita rezolva cu succes dificultuosul traseu. Drumeagul se propteste (si se termina in acelasi timP) intr-o poiana inconjurata de bradet, pini, molizi si alte conifere necunoscute mie. Dincolo de un pilc de specii lemnoase asemanatoare, se piteste si casa cu pricina.

Acoperisul rosu, parca dat cu boia, este invelit cu tigle noi, spalate recent de ultima bura de ploaie. Constructia are si un fel de etaj. Nu se poate spune ca-i o vila, din cele care se intilnesc la Sinaia, ci-i o casa ca toate casele, cu singura deosebire ca se afla izolata in mijlocul padurii. Asta ma face sa clocotesc de cele mai entuziasmante sperante.

Dupa ce ajung cu chiu cu vai in fata casei, opresc motorul. Nu exista nici un fel de imprejmuire. Numai padurea care freamata incintator. La un moment dat, freamatul creste in intensitate. Ca un ceainic electric, care incepe sa fiarba. Imi fierbe, de fapt, radiatorul!

Nu se observa nici o miscare. Nu se aude o suflare de om.

Mi se nazare ca scirtiie usa. Un vinticel, dulce si parfumat cu ozon, adie incetisor. Usa de la intrare se misca abia vazut.

Allo! – lansez eu o chemare, cu ochii zgiiti la clatinarea usii.

Dar nu-mi raspunde nimeni. Urc cele patru trepte ce duc spre veranda. Abia acum sint in stare sa conchid ca usa a fost lasata intredeschisa, iar adierea vintului ii imprima acea miscare de du-te-vino.

De pe veranda spatioasa, imi arunc privirile imprejur. Nu zaresc altceva decit privelistea innebunitor de frumoasa a panoramicului Posadei. Vaile si vaioagele scaldate de lumina cruda a soarelui supraincins imi dau onorul cu miile de sulite ale brazilor.

Prind curaj si imping catinel usa. Dau intr-o incapere uriasa. As putea sa ma-ncumet a zice ca-i un fel de „living-room” (sau „liverpool”, cum zice prietenasul meu, Nae-Nicolae, cel mai mare „trombonist” al secolului, unul din cei mai inzestrati povestitori in viata, din pacate numai oral, fiind prea lenes a-si asterne pe hirtie fantasticile sale ispravI). Incaperea e cit un hambar, plina de mese si de scaune tapisate cu tesaturi nationale. Peretii sint acoperti de blide, cani si alte produse ale ceramistilor locali. Pretutindeni se lafaiesc fel si chip de stergare, naframe, carpete policrome. Doua bufete inalte, cu etaj, ca pe vremea lui Pazvante, imi atrag atentia. Sint pline cu pahare si paharele, cesti si cescute, clondire si garafe, ulcioare si plosti, oua incondeiate, carti de joc si de citit (mai putinE), precum si citeva sticle purtind etichetele domnului „Johnnie Walker”. Spre mirarea mea, sint absolut goale.

Peste tot, o curatenie ca-ntr-o biserica de tara. Liniste ca in vechile beciuri cu vinuri bune si cocirjate de ani. In fund, pe peretele din dreapta, se distinge o usa. O deschid precaut. Da spre un soi de vestiar. Cuiere cu haine. O lavita pe care zace un maldar de covoare si, aliniati linga zid, cinci cai de lemn.

Ramin cu gura cascata. Sint cai de lemn, ca la Mosi, sclipind in fel si fel de culori. Constat, dupa o sumara examinare, ca sint chiar caluti de bilci, pe care cineva – vrind sa manifeste umor - ii foloseste drept cuiere. Fara sa vreau, ating un calut, iar acesta porneste sa-si clatine capul pe care se afla o palarie de dama, din acelea cu pene si zarzavaturi, cum purta bunica-mea in ’77, cind l-a aiurit pe tata Petre, bunicu-meu, de-a dat nastere numeroasei familii a Comanilor.



Ma retrag numaidecit din straniul depozit de vechituri.

Ies pe veranda, cobor treptele si decid sa dau ocol cladirii. Trebuie sa fie cineva la bucatarie, ca n-or fi abandonat casa.

Cum fac coltul zidului, aud un zgomot ciudat. Parca zuruie cineva niste pietricele intr-o cutie de rezonanta. Incremenesc locului. Intind capul. Dar il bag la loc, deoarece ma aud interpelat:

Poftim, poftim, domnule Conan! De-o saptamina te astept!

In gradinuta din spatele casei, sub o salcie pletoasa (aici, la munte?), pe-un fotoliu de nuiele impletite, cu spatele la mine, zace o mogildeata. Cu o masuta in fata, iar pe masuta o cutie de table si-un motan.

Momiia din fotoliu pare atit de absorbita de lupta pe care o poarta impotriva invizibilului adversar, incit nici nu ma invredniceste cu-o privire, cit de sumara ar fi ea. Da mai departe cu zarul.

Ma apropii si emit pe ultrascurte:

Hm! Ghm!

Fa-te-ncoace, dom’le Conan. Un picut de rabdare, c-am ispravit numaidecit…

Raspund politicos invitatiei, pasind in directia glasului din fotoliu. Cam ragusit, cam dogit, dar destul de agreabil.

O singura data mai zuruie cu zarurile. Apoi mogildeata incepe sa se ridice din fotoliu. Se ridica si nu se mai termina.

Cred ca are vreun metru si optzeci, peste o suta de kile, si-n jur de saizeci de ani (cu-o toleranta de cinci, bineinteles in pluS). Femeia care se uita la mine intrigata – si nu stiu ce-o mira atit - seamana uluitor cu portretele Aghatei Christie, publicate in presa ilustrata. Trupesa zdravan, parul alb-argintiu, falcoasa, sprincenata, continua sa ma examineze en gros si en détail, cintarindu-ma din priviri. S-o deranjeze cumva concurenta?

Al Conan! Doamna Nachtigal, daca nu gresesc? Nu?

In parte, domnule Conan, in parte. Mi-s doamna, recunosc, dar nu Nachtigal pur si simplu, ci Marita Nachtigal, ceea ce-i altceva Iar matale nu mai aveai nevoie sa te recomanzi. Erai asteptat. Deci, sa recapitulam: Marita Nachtigal

Ma rog, cum doriti dumneavoastra

Nu cum doresc eu, ci asa cum m-a procopsit soarta, lipindu-mi numele asta, dupa barbatu-meu, nu i-ar fi tarina usoara!

Atunci renunt sa va mai exprim codoleantele mele.

Nici nu era nevoie, domnule Conan. Mi-s mai linistita fara mindretea mea de barbat.

Iertati-ma, dar

Nu te iert, dom’le, ce sa te iert ! De-o saptamina te astept, iar dumneata nu dai nici un semn de viata.

Ca sa-mi anihileze nedumerirea, din care se pare ca-s incapabil sa ma extrag, imi ia mina si incepe sa mi-o scuture:

Asadar, sa fim cunoscuti: Marita Nachtigal Si numai asa sa-mi zici, c-altminteri ma superi Iar dinsul e Tudorita-nene, motanul meu personal.

Cu falangele zdrobite si bratul dislocat, ma trezesc numaidecit din starea de prostratie:

O Key, coana Marito! E bine?

Cu chei, sau fara chei, hai sa mergem sa-ti arat odaia de creatie. Mi se pare ca talica esti un fel de scriitor, nu-i asa?

Cind o aud ca ma ia cu „talica”, imi vine inima (si bratuL) la loc.

De unde mai intii ma speriasem, datorita enigmelor pe care mi le propusese vizitarea (partiala, ce-i drepT) a locuintei si infatisarea neobisnuita a proprietaresei, acum ma simt mai bine, mai deconectat.

Imi place cucoana asta, barbatoasa si autoritara.

Ne deplasam spre intrarea din fata a cladirii, urmariti de Tudorita-nene.

Cind imi vede „Bombita” (stiti si dumneavoastra cum se prezinta un „Fiat”-600) si se mai uita o data la mine (n-aveti de unde sa stiti cum arat, dar arat foarte bine, tin sa va asiguR), doamna Marita Nachtigal emite un sunet dificil de redat in scris, dar usor de interpretat. Era clar ca nu-ntelegea cum de putusem incapea in minusculul meu bolid.

Pina sa-si revina, in drumul spre veranda, i-am expus minimalele pretentii ale unui scriitor ajuns in pragul neurastenizarii.

Dom’le Conan, n-are nici un rost sa-ti mai faci griji. Aici ai sa te simti ca la mama-acasa. Poti sa-mi spui si pe nume: Marita ma cheama.

Nu ma prea incinta perspectiva oferita de madam Nachitgal, caci n-are de unde sa stie cum ma simtisem eu la maica-mea. Coana Marita surprinde ezitarea mea si completeaza:

Te rog sa-mi acorzi toata increderea. Cind zice Marita Nachtigal una, asa o sa fie. Am dispozitii sa ma ocup de dumneata si n-am putinta sa ma dau indarat.

Imediat mi se aprinde becul de control:

Cine mi-a retinut camera, coana Marito? Ba ti-a mai dat si indicatii

Doamna Nachtigal ma priveste pe sub sprincene. Rumega ceva in gind, tace citeva clipe, apoi ma lamureste:

Iarta-ma, dom’le Conan, dar nu pot sa spun, asa ca descurca-te singur. Pare-mi-se ca scrii romane de-alea politiste, deci ai sa dezlegi misterul fara ajutorul meu.

Coana Marito, sa-ti intre bine in cap, eu nu scriu romane politiste, ci carti de aventuri, si-astea-s alta mincare de peste. Si nu-mi plac nici enigmele

Treaba dumitale, dom’le Conan, dar nu vreau sa pierd increderea de care ma bucur inaintea persoanei respective. Mai ales ca semnatura-i indescifrabila. Am ramas vaduva, fara nici o posibilitate de cistig. Ce mai scot si eu cu inchirierea de camere, pe vreme de vara. Hahalera de Nachtigal a fost un vagabond, m-a lasat fara sfant, nu s-a invrednicit si el sa munceasca pentru o leafa, ca tot omul, sa am si eu o pensioara, cit de mica. Nu prea vine lume multa la mine, ca-i departe si cam la fereala, dar sint citiva bucuresteni credinciosi, care stau la mine si cite-o vara intreaga

Simt ca-mi ingheata spinarea, in ciuda celor 25 de grade de-afara.

Cum? Mai aveti chiriasi?

Pai, de ce nu? Din ce sa traiesc? Dar nu-ti face griji, dom’le Conan, odaia dumitale e ferita de zgomot.

Peste citeva minute, ma conving ca spune adevarul. Cel putin deocamdata. Odaia e incapatoare. La etaj. Dupa spusele ei, e singura batuta de soare in tot timpul zilei. Pe culoarul etajului, mai sint doua usi. Insa la o distanta care ma indrituieste sa cred ca nu voi fi deranjat de eventualele zgomote dinlauntrul incaperilor aflate in spatele lor.

Ma deranjeaza totusi chestia cu persoana enigmatica – atit de enigmatica si capaila de-a inspira teama, incit coana Marita nu se-ncumeta sa-i dezvaluie identitatea - care se ocupa de la distanta de conditiile mele de creatie.

Nu-mi ramine decit sa ma supun. Caci totul e soarta si destin, iar restul fatalitate (dupa celebra afirmatie a unui cunoscut si titanic dramaturg cimpulungeaN).

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care





Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2021 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

DEMARAJUL SPRE NECUNOSCUT



Opera si activitatea literara VLAD MUSATESCU

Scrierile si activitatea publicistica a lui VLAD MUSATESCU





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Proza

FISA SIGNALITICA DETECTIVUL AL CONAN DOI

- citeste textul

TANTI RALITA, PE POST DE DOCTOR WATSON

- citeste textul

DEMARAJUL SPRE NECUNOSCUT

- citeste textul