Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Domnisoara Ana - Capitolul 7 de Ion AGARBICEANU



Ana ramase nespus de mirata cand, ajungand in gara de destinatie, vazu cate bagaje se ingramadeau in caruta larga, oprita in spatele trasurii ce urma sa le duca la conac. in compartiment, in retele, nu fusesera decat trei geamandane la plecare, celelalte fusesera date la vagonul de bagaje. Ana nu stiuse nimic de ele. Se mira si se rusina, gandindu-se ca tot ce-si luase ea la drum incapuse intr-un cufar mijlociu. Ce vor fi adus in atatea pachete si geamandane? Drumul pana la conac tinu un ceas, in trapul cailor. Era un drum de hotar, ingust, nisipos, care trecea printre lanuri de grau si de porumb. Trasura, cu arcuri, inainta lin pe drumul nisipos, ridicand un nor de praf gros, pe care vantul, spre norocul calatoarelor, il ducea departe, in stanga. Caii erau voinici si grei, cai de povara, ca si cei inhamati la caruta cu bagaje.
- De la reforma nu mai tinem cai de lux
-zise doamna Frunzescu, adresandu-se Anei, ca pentru o explicatie. Nu ne mai renteaza si nici nu mai avem chef. Jean mai tinea un cal de calarie anul trecut. Nici nu stiu daca-l mai are si acum, adaoga ea, privind intrebator spre Rada.
- Calu-i aci, conita, unde sa fie? raspunse omul de pe capra, in locul Radei.
- N-am auzit, de la tata sau de la Jean, ca l-ar fi vandut!
raspunse si fata.
- Cum sa-l vanda, domnisoara?!
Cine sa-l vanda?!
Pai, ce-ar face boierul cel tanar fara el? E bine, sanatos, si-l asteapta pe domnul Jean. De cate ori aude glas strain prin curte, necheaza. Crede ca i-a venit stapanul. Vine azi si dumnealui?
- Peste vreo saptamana, Petre. N-a ispravit inca examenele, zise Rada.
- Sa-l ajute Dumnezeu sa vie sanatos!
Calul stiu ca-l asteapta!
Ana fu din nou patrunsa de farmecul naturii. Mireasma apropiata a lanurilor, a campului, ii trezea amintiri din copilarie. I se parea ca merge acasa, inchise ochii s


i asculta ca in vis conversatia ce incepu intre doamna Frunzescu si omul de pe capra.
- Graul nostru este tot asa de bun ca si asta prin care trecem?
- Ba-i mai bun, conita. De sapte ani n-am mai vazut asa grau bun!
intr-o saptamana trebuie sa bagam seceratorii.
- N-a cazut la ploile astea multe?
- Nu, conita, ca domnu' Manole a pus in primavara de l-au pascut oile.
- Da' Manole ce mai face?
- Sanatos tun, conita, si, dupa felul lui, mereu calare pe toate drumurile mosiei. Da' acum o inconjura usor, nu ca mai demult.
- Au mai facut taranii pagube in anul asta?
- Pai, cine-i dezvata pe ei de naravul cel rau? Au incercat, conita, au incercat si-n iest an. Da' domnu' Manole le-a prins de veste si n-au putut face nimic. Iaca, o cositura in lunca Barnii, ca de doua-trei cara de fan. Altceva nimic, decat ca le-a mai inchis domnu' Manole vitele de cateva ori, prinse-n trifoiste, si i-a globit de i-a ars. incolo, nici-o paguba.
- Da' tot mai ravnesc sa cumpere mosia?
- Pai, de ravnit, pan' la moarte!
C-asa-i omul: n-are niciodata pamant destul!
Da' cine le-o mai vinde? Ca ei ar vrea s-o aiba pe nimic, ca la reforma. Da' chiar s-o plateasca cu galbeni grei, de-acuma n-o mai vindem. Asa spune si domnu' Manole. Doamna Frunzescu se inveseli.
- I-auzi!
Asa ati hotarat voi?!
Nu mai spune!

- Cum de nu!
Ar fi mare pacat sa se vanda!
Asa spune si domnu' Manole. Mosia aduce, si nu luneca cum luneca banii. Apoi, conacul fara mosie nu mai plateste nimic!
Sa vedeti ca sunt in jur vro doua, care au ramas numai cu curtea si gradina, si au inceput sa se darame!
S-adapostesc in ele cucuvaile.
- Dar ati deschis ferestrele? Ati aerisit bine camerele?
- Vai de mine, conita, cum de nu!
Parca de cand a primit scrisoarea a mai lasat domnu' Manole pe vrun om sa ramaie fara treaba? Totul e curat de straluceste; si iarba pe carari e tunsa, si straturile de flori sunt plivite si sapate Ba, e frumos la noi!
Dar ce-ar fi daca s-ar vinde mosia? Unde-ar mai fi slugile care sa tina randuiala in curte si-n gradina? intr-un an ar creste cucuta in locul trandafirilor!

- Pe mine inca nu ma prea trage inima sa vindem, bade Petre, da' boierul zice ca nu mai poate rabda dusmania oamenilor pentru ca ne-a mai ramas petecul asta de pamant.
- Sa nu-l doara capu' pe boieru' pentru atata lucru!
Asa-s oamenii nostri, se uita chioras la mosie vro cativa ani, pana mai cred ca se pot atinge de ea, apoi se linistesc. Vezi dumneata, conita, asa-i omu'!
A-nceput sa ia? Ar lua mereu, si-ar vrea sa creada ca toate-s de luat. Dar vor mai trece cativa ani si se vor dumiri ca ce le-a ramas boierilor e bun ramas, pe vecie, s-atunci se vor impaca cu legea, cum erau impacati inainte de reforma. Daca-l pornesti odata pe om, e cam greu sa-l opresti dintr-una, da' pe urma, cand vede ca n-are-ncotro, se opreste el singur, de voie, de nevoie
- N-ar fi rau sa-i vorbesti asa si domnului judecator.
- De vorbit e mai greu, ca dumnealui nu da cu veacul pe-aci, dar de scris i-a scris de multe ori domnu' Manole. si a pus in scrisoare si vorbe ca astea ale mele. Ca eu cu domnu' Manole stam de multe ori si chibzuim in fel si chip. si totdeauna ramanem la incheierea ca ar fi mare paguba sa se vanda mosia. E vatra veche. Dumneata te tragi din neamul care a implantat parul aci, da' boierul are mosia intr-alt colt de tara. Dumnealui nu se simte legat de locul asta. Domnul Jean insa iti seamana dumitale. El nu vrea s-auda de vanzarea mosiei.
- V-a spus el voua?
- Domnul Jean? Mie si lui domnu' Manole? Da' de cate ori!

- Asta ma bucura, Petre
-raspunse vesela doamna Frunzescu. Cat puteti, aratati-i si lui ca mosia produce bine, ca e rentabila.
- Ce sa-i aratam!
Parca nu cunoaste dumnealui!
Doar de-aceea-i inginer!
Socotelile pe care domnu' Manole le face intr-o zi, domnu' Jean le face intr-un ceas!
Ce sa-i spunem noi? Nu stie dumnealui? Nu face masuratori in fiecare vara? si nu planuieste cu domnu' Manole cum sa-mparta, ce sa semene toamna? Vorbira despre slugi, care mai sunt, care s-au schimbat, care s-au insurat ori s-au maritat, care au murit, dintre ei ori dintre ai lor, mai apropiati, care locuiau in sat.
- Nu s-a prapadit, conita, decat jupaneasa Safta.
- Cum?!
A murit Safta?!

- Pai, doar n-avea sa traiasca cat dealurile, conita, ca era neagra si uscata, de batrana, ca un ciot, mai ales incepand de prin dulcele Craciunului. S-a tinut ea pana-a putut, da-n urma anii razbesc pe toata lumea.
- N-avea mai mult de saptezeci.
- Ba, batuse si optzeci, conita. Ne-a spus chiar ea, cand a simtit ca i s-apropie sfarsitul. si-a ascuns ea anii pan-a putut, da' pe urma n-a mai avut de ce-i ascunde. Ne-a vorbit, in ceasurile din urma, de toti stapanii care s-au perindat pe-aci, ca-i stia pe toti, si pe cei morti inaintea venirii ei la conac. Da' nici nu stiu daca ni-i spunea anume ori vorbea intr-aiurea, ca din gura mortii. N-a vorbit pustiu decat doua zile si doua nopti. Apoi i-a venit inecul si s-a dus!

- Pacat de ea!
O chelarita ca Safta nu mai gasesti astazi!

- Da, a fost o femeie cu credinta, n-avem ce zice, nici eu, nici domnu' Manole, ca si dumneavoastra. Da', saraca, daca mai traia, numai se chinuia, ca-i fusese lovita partea stanga, si nu se mai putea misca.
- Ei, si Manole asta sa nu ne scrie nimic!

- Rau a facut ca nu v-a scris !
Da' poate c-a uitat, ca are si dumnealui destule pe cap. Pana la conac, doamna Frunzescu se informa de tot ce voia sa stie. Mos Petre era un om de credinta care vietuia la curte de vreo patru decenii. Ramasese de tanar vaduv si fara copii, si fusese atat de scarbit de viata, incat nu-i mai trecuse prin cap gandul altei insuratori. Pentru el se ispravisera toate odata cu ingroparea moartei, o femeie frumoasa, dupa care plansese tot satul cu lacrami grele. De-atunci se alipise de curtea boiereasca si traia numai pentru boierii lui si pentru Manole, administratorul mosiei. Era vechi de zile si Manole; de treizeci de ani, de cand era administrator, vazuse destule, si bune si rele, si in neamul stapanilor
-era un fel de rudenie scapatata a doamnei Frunzescu
-si in parjolul rascoalelor, si la reforma, si in recoltele mosiei. Trecuse prin toate, iesise din toate biruitor, dar dupa impartirea pamantului la tarani ramasese cu senzatia dureroasa ca insusi trupul lui fusese amputat. Asa de mult se identificase cu mosia si cu interesele stapanilor ei. Ana asculta cu bagare de sama conversatia dintre doamna Frunzescu si mos Petre, si gazda sa i se paru mai simpatica acum decat dupa discutia din tren, cu inspectorul agronom, intelese ca doamna Frunzescu are simtul practic al vietii, si banui ca ea se interesa de mosie mai mult decat sotul ei, magistratul. Totodata observa ca pe Rada nu o interesa deloc convorbirea dintre mama-sa si mos Petre, pentru ca mereu se apleca la urechea ei si-i amintea de cate un lucru petrecut la scoala, facand din cand in cand cate-o observatie intepatoare la adresa cutarei colege sau a cutarei profesoare. Numai cand aparu in zare conacul, incepu sa bata din palme si se ridica in picioare ca sa-l vada mai bine. Zilele petrecute la conac fura o continua incantare pentru Ana Muja. Casa era o vila cu etaj, cu doua balcoane, cu acoperisul cochet, cu decoratii spumoase a parcanului de lemn vopsit verde, intreaga cladire avea o infatisare tinereasca, delicata. Nu era in ea nimic masiv; parea mai curand o intruchipare de carton, de vis, de poveste
- asa i se parea uneori Anei. Dar era construita din materiale foarte bune, rezistente. Pe dinafara era spoita intr-o culoare ruginie, inlauntru, si culoarele si camerele, si sala de mancare, totul era varuit proaspat, spre marea bucurie a Anei, care se simti parca mai la indemana impresurata de albul acesta stralucitor care raspandea un aer de intimitate si curatenie, isi aduse aminte de casa lor din sat, unde nu mai pusese piciorul de la intrarea in liceu. Odaile aveau plafonul sustinut de grinzi de brad, intocmai ca la ei acasa, ba, in vreo doua camere, simti si mireasma busuiocului uscat, de la grinda. In mediul acesta, totusi strain, Ana isi afla numaidecat un razim in asemanarea cu casa lor din sat, si pentru prima oara de cand era la liceu, nu se simti umilita gandindu-se la patul in care dormea acasa. Vazu in camerele conacului astfel de paturi simple, din lemn de brad. Cotrobai, impreuna cu Rada, intreaga vila, toate acareturile din curte, si in doua-trei zile nu-i mai ramasese nimic necunoscut, de la salonul de primire pana la cel din urma hambar plin cu porumb. Parea ca nu mai sunt fete trecute de optsprezece ani, ci niste copile neastamparate, care, aprinse de curiozitate, vor sa cunoasca toate cate le-nconjoara. In alte cateva zile scotocira toate tufisurile din gradina, se aplecara asupra fiecarui strat de flori, mirosira toti bobocii de trandafir, gasira toate cuiburile de pasari din parc, si nu se mai saturau sa alerge prin soare, cu pletele in vant, cu genunchii goi, cu sandale albe in picioare. Zburdau ca niste manji primavara, scosi la soare din intunerecul grajdului, si uneori alergau sa vada care fuge mai iute, pana ce li se taia respiratia. Ana avu astfel prilejul sa cunoasca in cateva zile tot conacul si tot jurul, si de aceea nu se mira cand, Intr-o sara doamna Frunzescu ii spuse, dupa cina, administratorului:
- Tin sa-ti multumesc, domnule Manole; ca in fiecare an, pretutindeni e randuiala, toate sunt la locul lor. Era, intr-adevar, o perfecta randuiala pretutindeni, se vedea grija, supravegherea de fiecare zi a unui om si constiincios, si sever. Toate curtile erau maturate proaspat; claile de fan, girezile de paie erau ca pieptanate. Grajdurile erau curate si asternute cu paie proaspete. Iar popoarele de gaini, de rate, de curci si de gaste, in ograzile lor, pareau un decor exotic al intregii gospodarii. Ana nu vazuse inca niciodata atatea galite adunate la un loc. Laudele le merita, desigur, in primul rand Manole. Dar nici mos Petre, mana dreapta a administratorului, nu putea fi uitat fara a se face o nedreptate din acelea strigatoare la cer. Cele doua eleve, in colindarile lor, mereu se impiedecau de batran: si in curte, si in bucatarie, si in gradina, si in grajd, si in curtea in care erau inchise nutreturile. Striga dup-o femeie, dup-o slujnica, racnea la un manz, zburatacea cate-o gaina iesita din ingraditura pasarilor, ridica un gatej de jos, punea la locul ei securea, se certa cu femeile de la bucatarie, ba afla, pe unde nu le banuia nimeni, si cuibarele ascunse. Din felul cum ii vorbea se vedea ca doamna Frunzescu tine foarte mult la el. Adesea putea fi vazuta in odaita lui. ii ducea cate-o sticla de vin bun, sau de rachiu. Ba ii ducea si friptura rece cu pane alba si mai ales un fel de slanina subtire despre care stia ca-i place batranului. Ana indragise repede viata la conac: era in mijlocul belsugului, avea toata libertatea si zburda dupa pofta inimii, fara a supara pe nimeni. si astfel se simti mai legata de prietena ei, de intreaga familie, si parca mai straina ca oricand de ai ei de-acasa. Senzatia belsugului ii patrunse in sange ca o multumire suprema. Ce fericire sa ai de toate!
Lanuri de grau, cirezi de vite, turme de oi, toate bunatatile pamantului. E de-ajuns sa intinzi mana !
si sa ai o astfel de locuinta, cu cincisprezece camere, cu curtile astea largi, cu acareturi multe, cu o droaie de slugi si de slujnice!
Sa se uite toti la tine ca la o fiinta de pe alta lume, sa incerce ati ghici gandurile si dorintele, ca sa ti le implineasca!
Ce placere, ce fermecator este sa fii bogat!
Hei !
Aceasta e adevarata viata!
Nu aceea pe care o traiesc parintii ei. si dintr-odata isi aduse ami
nte de stramtorarea tatalui sau, care a trebuit sa ia avans asupra salariului ca sa-i poata face ei rost de banii necesari pentru zestrea neansemnata cu care plecase in vacanta!
Gandul acesta o umili si o tulbura adanc. Trezi din nou in ea dispretul pentru cei lipsiti si admiratia pentru cei ce aveau de toate din belsug. Toate sentimentele si gandurile ei se inecara din nou ca intr-o apa tulbure: De ce nu-s si parintii mei asa de avuti? De ce nu m-am nascut si eu din parinti bogati? si simti o ciuda rautacioasa fata de tatal ei, care locuia intr-o pivnita si pe care ea il declara functionar de banca. De ce nu sunt si-ai mei bogati ca familia Frunzescu? Un gand se lumina in mintea ei zbuciumata: Daca esti sarac, nu poti fi nici domn, nici fericit. Da, acesta e adevarul. Acesta e gandul in jurul caruia m-am invartit mereu de cand am inceput sa fiu invitata in familiile colegelor mele. Am dorit aceste invitatii ca sa-mi pot face o educatie pe care nu o aveam si pe care nici liceul si nici internatul nu mi-o puteau da. Am ajuns sa cunosc in buna parte intregul cod al manierelor alese, dar acum intaleg ca, fara belsug, fara bogatie, nu, am ce face cu ceea ce am invatat. Cunoasterea bunelor maniere, fara avutie, te poate face si mai nenorocit decat inainte. Iata ca inca o data am dat gres!
Deci nu dupa insusirea bunelor maniere trebuia sa nazuiesc, ci dupa avutie. Ce rost are chiar trecerea prin liceu, fara sa te astepte la sfarsit o avere, o situatie materiala imbelsugata? Cultura fara avere e numai chin. Carte trebuie sa invete numai fetele avute. De ce m-au dat la liceu parintii mei, daca nu sunt decat niste sarantoci de rand, cum ii stie toata lumea? Viata omului cult dar sarac nu poate fi decat ridicula si tragica. E ca si cand ai duce pe un copil intr-o gradina cu pomi incarcati de fructe coapte si i-ai spune : "Culege ce vrei !
" si el nu poate ajunge cu mana la nici un mar. Este ispititoare si incantatoare cunoasterea lucrurilor nestiute, cultivarea intelectului si a sensibilitatii. Dar nu poti trai tot ce simti inalt si frumos daca nu esti avut, daca nu ai din belsug mijloacele materiale. Eu, daca m-am bucurat pana acum, cand si cand, de inlesnirile unei societati culte si avute, m-am bucurat numai din mila ei. Chiar si pentru a-mi putea petrece vacanta aceasta am avut nevoie de bunavointa familiei Frunzescu. Poate ca acesta trebuia sa fie primul obiectiv al asaltului meu: averea, belsugul!
Dar cum as fi putut ajunge la avere daca parintii mei nu au nimic? Dupa multa framantare
-vreme in care Rada se nelinisti, vazand-o mereu intunecata
-Ana ajunse la un luminis: Eu n-am si nu-mi pot aduna avere. Dar ma pot marita cu un om avut
-si atunci scoala, cultura mea vor avea un rost. Daca nu voi fi in stare sa ma marit ca un om avut, imi voi dovedi mie insami ca nu sunt vrednica sa fac umbra pamantului. La concluzia aceasta practica, rece, brutala, ajunse intr-o sara de pe la sfarsitul lui iulie, in preajma plecarii la mare, cand intelese c-ar avea nevoie de inca foarte multe lucruri pentru a fi bine echipata. Aici, in mijlocul campului, nu avea de unde sa si le cumpere, si chiar daca ar fi avut de unde, nu avea cu ce. in sfarsit, le-ar fi putut cumpara si la Constanta, unde se vor opri o zi si unde se gaseau articolele de care avea nevoie. Dar de la cine sa fi cerut banii trebuitori? Gandurile acestea chinuitoare sfirsira prin a-i schimba expresia, facand-o mai serioasa, mai intunecata, mai tacuta decat pana atunci. Nepasarea senina a copilariei, care pana atunci mai aparea uneori in comportamentul ei, disparu detot. Acum simtea ca intre ea si Rada se asternuse dintr-odata o mare distanta: Rada era inca o fetiscana nepasatoare, zgomotoasa si vaporoasa, pe cata vreme ea se simtea matura. La schimbarea aceasta rapida contribui si Jean Frunzescu, care, de cand sosise la conac, se uita la ea cu alti ochi decat inainte, cand se intalneau, in vacantele de sarbatori, in familie. Subt privirile lui cercetatoare, Ana avea senzatia ca tanarul ii urmareste miscarile trupului dincolo de vestminte, si, de rusine, ii venea sa planga. Ce l-a apucat ?
-se intreba Ana. M-am schimbat eu? Sunt mai libera in purtari decat inainte? Sau, de la Craciun, cand l-am vazut ultima oara, s-a schimbat el, de se uita la mine de parca nu m-ar mai fi vazut? Nu, schimbarea nu era in ea, ci in el!
El avea alti ochi, alta voce, alt mers cand era in preajma ei. La inceput Ana isi zise ca poate tanarul s-a indragostit de ea. si gandul acesta ii inflori si-i inmiresma sufletul cateva zile. Dar curand intelese ca Jean Frunzescu nu era indragostit, ci ca urmarea altceva. Daca i s-ar fi povestit, n-ar fi crezut ca un tanar binecrescut, un om cult poate sa se poarte necuviincios cu o fata. Intr-o sara, intarziind singura prin gradina, se trezi dintr-odata fata-n fata cu el. Iesise parca din pamant sau parc-ar fi pandit-o. in linistea care se-nstapanise peste toate, se auzea doar susurul mesteacanilor insiruiti pe langa zidul ce-mprejmuia gradina si rasuflarea grea a tanarului care se apropia cu pasi hotarati de ea. Fara sa spuna o vorba, i se alatura din mers si-i inconjura cu un brat mijlocul.
- Doamne sfinte, ai innebunit?!
il intreba Ana. Din trupul lui intreg, din priviri, din obraji radia o dogoare respingatoare, gretoasa, care-i facu sila. Se smuci din bratul care-i inconjura mijlocul, dar tanarul nu o scapa, ci o stranse mai cu putere. Atunci trupul ei zvacni intreg, se incorda ca un arc, si din cateva salturi iesi in cararea principala a gradinii si fugi in curte, intra in camera ei si, izbucnind in plans, incepu sa-si adune lucrurile. Era hotarata sa plece cu primul tren. Cand o chemara la cina, pretexta ca nu se simte bine si nu cobora. O slujnica ii aduse un pahar cu lapte. Se incuie in camera, intorcand cheia si in usa dinspre odaia Radei, isi impachetase toate lucrurile. Era hotarata: dimineata o va ruga pe doamna Frunzescu sa-i dea trasura pana la gara. Cand Rada, dupa cina, voi, ca de obicei, sa intre in camera ei, Ana nu se misca din pat.
- M-am culcat si mi-am pus o compresa cu apa race la cap, scumpa mea. Te rog sa ma ierti, ma doare rau capul si as vrea sa adorm cat mai curand.
- Dar ai luat o aspirina, un piramidon, ceva?
- Luat, raspunse repede Ana.
- Voiam sa-ti aduc eu unul.
- Nu mai e nevoie, draga, multamesc. Niciodata n-am luat mai mult decat un bulin. Rada se departa de usa, dorindu-i insanatosire grabnica. Pentru ziua urmatoare proiectasera o excursie. Soseau si niste oaspeti, niste rude indepartate. Ana se aseza pe marginea patului si isi lua capul in mani. Nu mai plangea. Obrajii-i erau palizi, de ceara. Nu!
Nu se putea insela. Atitudinea lui Jean fusese brutala, rusinoasa si adanc jignitoare. Nu l-ar fi crezut niciodata capabil de o asemenea purtare!
si ce respiratie grea avea!
Parca nu mai era om, ci animal. Da, dupa jignirea aceasta, pe care ea nu stia sa o fi provocat in nici un fel, nu mai putea ramane in casa familiei Frunzescu. Trebuia sa plece!
A, daca ar fi fost o fata dintr-ale lor, de familie, o fata cu avere, el n-ar fi indraznit sa se poarte asa de urat cu ea!
A uitat ca-i eleva de liceu, o eleva distinsa, si s-a purtat cu ea cum s-ar fi purtat cu o slujnicuta oarecare de la conac. Ce grozavie !
El, Jean, care pana acuma vorbea cu dansa respectuos, care, ca si ceilalti tineri, o admira, sa-si permita, acum si aici, in casa lor, unde ea era invitata Radei, sa-si permita o asemenea purtare!
O, desigur ca daca ar fi fost o fata de familie buna, daca ar fi fost avuta, daca ar fi facut parte dintre prietenii lor de casa, cu care astfel de oameni se si insoara, n-ar fi cutezat sa se apropie de ea. Cel mult ar fi rugat-o, dupa o convorbire prieteneasca, s-o lase sa-i sarute mana. Ah !
Doamne !
Se gandise ca aici se va intalni cu Jean, ba chiar la o apropiere intre ei, dar nu la o astfel de apropiere !
isi zugravise in inchipuire un intreg roman de dragoste, cu inceputul aici, la conac, cu continuarea la mare, si pe urma cu o casatorie fericita, pe toata viata !
si acum
-ce dezamagire cumplita!
isi simti inima sangerand. Da
- isi zise ea
-in ochii acestor oameni, noi, fiind sarace si neavand neamuri cunoscute lor, desi invatam carte, nu valoram mai mult decat o slujnica oarecare. De-aceea si-a permis sa se poarte asa. Ce rusine!
Ce miselie!
Unde sunt cultura si educatia lor? Se lauda pe toate caile ca sunt oameni subtiri, cu sentimente alese si delicate. Aceasta este delicatetea lor? O clipa ii trecu prin minte sa-l scuze: Nu cumva Jean bause si era ametit de vin? Dar isi aduse aminte ca, in gradina, cand se alipise de ea, nu mirosea deloc a bautura, si ca acasa, cand se intampla sa bea mai mult, Jean se ferea de obicei de oaspeti, retragandu-se in camera lui. Nu, nu era baut !
Instinctul ei nu o insela. A fost pur si simplu obraznic si brutal, nevrednic de situatia lui de student si de fiu de magistrat. S-a purtat rusinos, ca o bruta!
Se intinse in pat, isi ingropa capul in perna, si incepu sa planga din nou. Planse pana isi simti pieptul zdrobit. Apoi incepu sa se gandeasca. Oare in lumea lor, Jean era o exceptie, sau asa se purtau toti? Daca toti sunt ca Jean, atunci atitudinea unei fete fata de ei trebuie sa fie altfel decat a fost atitudinea ei pana acum. Ar putea sa se poarte si ea intr-alt fel decat s-a purtat pana acum, natural si sincer? Ar putea sa-i dispretuiasca si ea cum o dispretuia Jean? Ar putea? Gandul care-i veni in minte fu atat de nastrusnic, de nou, de indraznet, incat aproape nu voi sa-l accepte. Dar gandul, odata sosit, nu-l mai putu alunga. As putea sa-mi bat joc de ei, utilizandu-i pentru scopurile mele? intrebarea o duru, dar simti ca din durerea aceasta tasneste o raza de lumina. Sari din pat, aprinse lampa si se duse in fata oglinzii. Da, nu mai era o copila: din oglinda o privea o femeie; pe fata si in privirile acestei femei era intiparita o mare hotarare. Nu!
Nu ma voi duce acasa!
Ce sa fac in pivnita aceea, cand aici sunt toate frumusetile si bunatatile pamantului, si ca mane voi pleca la mare? De ce sa ma lipsesc de toate placerile astea? Nu!
Voi ramane aici si voi lupta!
Cu cine? Cu Jean? Cu el, cu altii, cu toti!
Eu am pornit pe un drum de pe care nu este intoarcere. si nu de dragul lui Jean, pe care nici nu-l cunosc si nici nu ma intereseaza sa-l cunosc!
si nici de dragul familiei Frunzescu!
Nu!
Toti astia, toate astea sunt da, acesta e adevarul, sunt numai unelte ale scopului meu, ale ascensiunii mele. Nimic altceva decat unelte, mijloace!
Acesta este adevarul!
Fara sentimentalisme si fara compromisuri!
ii voi trage pe tinerii astia culti si manierati de urechi asa cum ii trageam pe copiii din sat. imi voi bate joc de ei si voi sari peste ei ca peste niste bolovani, ca peste bancile din scoala primara; ii voi calca in picioare daca va trebui, si-mi voi ajunge tinta impotriva tuturor, si, daca va trebui, impotriva propriului meu suflet: ma voi marita cu un om bogat, ori voi da iures in bogatia lor, risipind-o in folosul meu. ii voi domina!
Si, departandu-se de oglinda, se intreba: Cum de-am rabdat si nu i-am ars o palma lui Jean? Dar lasa, inca nu e timpul pierdut!
Isi despacheta hotarata lucrurile din geamandan si se duse din nou in fata oglinzii. Da, nu mai sunt copila, sunt femeie!
Dupa fragezimea trupului, dupa farmecul in dezvoltare inca, era o fetiscana, dar dupa hotarirea pe care o citi in ochii celei din oglinda era o femeie. Se lumina de ziua cand se intinse in pat. Adormi bustean.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.