Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Domnisoara Ana - Capitolul 14 de Ion AGARBICEANU



Ana se mira cand il vazu pe taica-sau ca duce bagajul la o caruta, si nu la o trasura. Se mira si mai mult cand il vazu ca se urca el insusi pe capra si ca ia haturile in mana. Cei doi cai cu coamele lungi, imprastiate mocaneste peste grumaji, peste frunte, pornira sunandu-si zurgalaiele. Era asa de uimita, incat nici nu se mai putu gandi la rusinea de-a trece pe strazile orasului intr-o caruta, cu taica-sau pe capra. Nu o luara spre centru, ci, cotind pe ulitele mahalalelor, iesira in camp, pe un drum prafos.
- Dar unde mergem, tata ?!
Nu mai stii drumul ?!
Omul raspunse, oftand greu, inabusit:
- Ba-l cunosc eu bine Mergem acasa.
- Unde acasa?
- In sat!

- Ai luat si dumneata concediu? Lui Ion Muja i se tot ridica un nod in grumaji si nu raspunse indata. Cat se temuse el de clipa asta!
Prin ce umilinte nu trecuse gandindu-se la ea!
Zise intru tarziu, cu glasul schimbat:
- Da, un fel de concediu; numai ca al meu e fara termen.
- Ce vreai sa spui?
- Draga fata, am fost fericit ca ti-am putut ascunde adevarul pana acum. A cazut guvernul si am pierdut postul de la banca. Au pus pe altul in locul meu, si noi a trebuit sa ne mutam. Unde sa ne mutam? Nu aveam, lipsit de slujba, alta posibilitate decat sa ne intoarcem acasa.
- Vai de mine, tata!
si mie nu mi-ati scris nimic!

- Nu voiam sa te mai suparam si pe tine si sa-ti stricam vacanta. Spunea si maica-ta ca a fost o fericire ca tu erai dusa.
- Si pierderea postului e definitiva?
- Pana nu vor mai veni ai nostri la guvern, sigur ca nu ma mai pot intoarce.
- Si va tinea mult?
- Dumnezeu stie!
Poate un an, poate mai multi
- Trebuia sa-mi scrieti!
Poate opream eu lucrurile!
Taica-sau intoarse capul si se uita mirat la ea.
- Cum sa le opresti


, tu fata?!
Cine te-ar fi ascultat pe tine?!
Cel care-mi ravnea locul astepta si el de ani de zile sa se capatuiasca. sefii nostri, am fost eu pe la ei, erau ingrijorati acum numai de soarta lor. Sa mantuie pentru ei ceea ce mai puteau mantui. Mi-au promis, se-ntalege, ca ma vor repune in post cand vor veni din nou la putere.
- Sa-mi fi spus cel putin la gara.
- Pai, tot nu aveai ce face. Tot trebuia sa vii acasa.
- As fi trecut intai pe la doamna directoare, s-o anunt.
- Cu dumneaei am vorbit eu. Nime nu are cum sa se impotriveasca. Asa e obiceiul si legea la noi: Cand se schimba guvernul, toata lumea se da peste cap.
- Bine, dar bursa mea? Ce-a spus doamna directoare?
- A spus ca nadajduieste ca nu se vor atinge de ea, fiind tu prima in clasa. Dar spune ca nu-i cu neputinta sa se declare toate bursele libere si sa se tina din nou concurs. E sigura insa ca, si la un concurs nou, tot tu vei lua bursa.
- Rau ati facut ca nu m-ati anuntat!
Trebuia sa-i scriu, ori sa merg pana la dumneaei.
- Am crezut ca facem bine sa nu mai stii si tu toate nacazurile. Am vorbit eu cu directoarea, doara ti-am spus!
E o femeie cu minte, care se gandeste la toate si care tine la tine. A intales greutatile ce le vom avea de intampinat in viitor. De, fara salar va fi mai greu!
Din economie nu poti scoate azi nu stiu cat. Zicea ca de-aici incolo esti fata mare si ca vei avea nevoie de mai multe. Mai zicea ca dansa ar putea sa-ti vina in ajutor, punandu-te monitoare peste celea din clasele mai mici. Se da o recompensa baneasca pentru asta, daca esti bursiera. Ana nu raspunse nimic, si Ion Muja isi aduse aminte de ceea ce-i spusese directoarea, ca Ana e prea mandra si ca nu cuteza sa-i faca o astfel de propunere. Dar Ana era acum departe de a nu-i raspunde din mandrie ranita!
Cu simtul ei practic, intelese ca o oarecare solutie fusese gasita pentru a-si putea continua studiile, si, in gand, ii fu recunoscatoare directoarei. Dar solutia propusa era numai un paleativ pentru problema existentei ei viitoare, care i se deschidea inainte ca o prapastie. Multa vreme starui o tacere grea intre ea si taica-sau. Calutii de munte alergau in trap marunt, sunandu-si cadentat clopoteii. Praf greu se ridica din copitele lor, de subt rotile carutei, abatandu-se uneori in unde inecacioase asupra Anei. imbracamintea ei incepea sa devina sura, dar Ana nu vedea nimic. Trecerea dintr-o realitate intr-alta venise atat de pe neasteptate, incat multa vreme nu-si mai putu aduna gandurile. Era o lovitura la care nu se gandise niciodata. Era ceva asemanator cu nenorocirea ce lovise familia advocatului Popescu prin imbolnavirea copilului. Era soarta, despre care intelesese ea atunci, langa patul lui Nicu, ca se poate abate asupra tuturor nazuintelor omenesti, frangand viata in doua. Avea senzatia ca s-a prabusit din mari inaltimi. Internatul, clasele de liceu, vizitele in familii, vacanta de-acum, societatea pe care o cunoscuse, ravna ei de-a o cunoaste, de-a intra in ea, de a-si face o situatie sociala, aveau oare vreo legatura cu ea, cu aceea care sedea acum pe-o scandura, intr-o caruta taraneasca, trasa de niste cai mocanesti manati de tatal ei, caruta si cai ce nici macar nu erau ai lor? Framantarile ei sufletesti din saptamanile trecute, experientele pe care le facuse, deznadejdea si elanul, umilirea si izbucnirea mandriei jignite, oare toate nu fusesera decat niste halucinatii? Ce legatura putea avea intreg acest zbucium cu o fata care se-ndrepta acum spre un sat, spre o casa veche, acoperita cu paie, intr-o caruta de imprumut, cu taica-sau tragind de niste haturi de imprumut si-ndemnand niste cai de-mprumut? Da, nu mai era de mult copila, iar in vacanta asta simtea ca s-a maturizat in urma zbuciumului sufletesc prin care a trecut. si chiar din aceasta cauza prapastia ce i se deschidea in fata i se parea cu mult mai adanca; simtea ca atunci cand isi va putea aduna gandurile, cand va putea judeca lucrurile, le va cumpani ca o femeie in toata firea, nu ca o copila. Dar inca nu putea!
inca nu avea curajul sa priveasca drept in fata realitatea. De aceea nu facu nici-o sfortare, ci se lasa in voia indefinitului ce o impresura si se strecura in intreaga ei fiinta. Caldura incepu sa creasca: ritmul zurgalaielor indemna la atipire. Cat ar fi de bine sa adoarma si sa nu se mai trezeasca!
Dar, dupa o bucata de drum, frumusetea din juru-i incepu sa o fure. Treceau printre lanuri de porumb rarit, cu tulei mari, unii cu matasea arsa scrum. Erau lanuri inalte, de-un verde-negriu, pline de seva. Mohorul crescuse mare, ajunsese la vremea samantei, numai bun de secera. Mireasma lui intra in sufletul Anei ca o inviorare, trezindu-i amintiri din copilarie, de cand il secera pentru vitelus in porumbistea din gradina lor si pisca pe furis tuleii de cucuruz ca sa vada care-i bun de fript. Treceau printre table de otava. Ici si colo, barbati in camasi albe, cu capul gol, se leganau cosind; altii ridicau in soare lamele de argint ale coaselor, ascutindu-le, si scrasnetul cutiei pe taisul otelului, amestecat cu vocile oamenilor, ajungea pana la ea ca murmurul unui cantec uitat, pe care Incet-incet ti-l aduci aminte. Baieti, si fete, si femei lucrau la otava, in lumina dulce de inceput de septembrie. Lucrase si ea la otava, acum sase ani, cu grebla si cu furca. Parca simtea si acum in brate moliciunea otavii verzi ca stramatura, iar mireasma de-atunci o imbata din nou. Pe marginea porumbistelor, luminau, cu capetele aplecate spre rasarit, rotile mari, galbene, de floarea soarelui. Da, pe vremea asta incepe sa se coaca saminta ei!
Ana-i simtea gustul pe varful limbii. si recunostea si mirosul aspru al canepii de samanta, ce-si ridica maciuliile grele printre firele de cucuruz; era, dintre toate miresmele campului, cea care-i placea cel mai mult. Funigeii-si pluteau in vazduh firele lor albe, misterioase, despre care odata credea, ca toti copiii din sat, ca-s fire rupte din tortul unei zane blestemate de Sfanta Vineri. Randunele se adunau in siruri dese pe sarmele de telegraf de la marginea drumului, facandu-si pregatirile de plecare. Deodata inima incepu sa-i bata cu putere: se aratau locuri cunoscute, intrasera in hotarul satului lor!
De sase ani nu mai fusese pe-aici!
Iata costisa cu spini pe unde pastea mieii primavara, in rand cu alti copii de varsta ei. Ce jocuri mai trageau pe-aici, si cati nu plecau sara acasa mai zgariati de unghiile ei decat de tavaleala printre spini!
Iata si riuletul de munte in bulboanele caruia se balaceau, subt soarele verii, roiuri de copii!
Pe cate copile, dar mai ales pe cati baieti de varsta ei nu i-a impins ea de pe tarm in bulboana!
si cum mai urlau prostii aceia, pana ce-ncepeau sa rada si sa-i stropeasca, batand apa cu palmele, pe cei de pe tarm. Iata si turla bisericii!
Lumineaza tot asa, in soare, ca argintul, din tinicheaua ei, noua si acum !
si intaia ulita care ie iese inainte e tocmai ulita pe care, pe la mijloc, este si casa lor batrana. De sase ani nu mai fusese pe-aici, si totusi parca numai ieri parasise satul!
si deodata, intr-o calda si adanca induiosare, ochii ei cazura asupra omului de pe capra, care mana lin caii. De cand amutise ea, nu mai spusese nici el nici-un cuvant. Era tatal ci, care, cand era mica, a pus-o prima oara in car si a dus-o la fan; care a luat-o intaia oara in sa, calare, de i se paruse ca a inaltat-o pana-n taria cerului. Era tatal ei, care care pentru ea a parasit satul si a locuit atata timp intr-o pivnita. Era tatal ei, care n-a voit sa-i strice vacanta scriindu-i d
espre nacazurile lui si care abia acum a indraznit sa-i marturiseasca nenorocirea ce se abatuse asupra lui!
Isi simti inima grea de duiosie, si o parere de rau adanca ii patrunse ca un pumnal in suflet. De omul acesta incepuse ea, copila proasta, abia rasarita, sa se rusineze? De el si de maica-sa si de locuinta aceea din pivnita!
Un gand ii arse cu amaraciune inima: Ce cruzi si marginiti sunt copiii!
Ce cruda si josnica a fost simtirea ei fata de omul acesta, care a indurat atatea si-atatea umilinte numai pentru ea. Cine-i ratacise mintile? Dorul acela nebun de-a ajunge o domnisoara, o doamna, de-a trece intr-alta lume, deosebita de aceea a parintilor ei? Mandria copilului crud, fara judecata? Cu cata nerusinare l-a silit ea pe taica-sau sa ia un avans din salariu numai pentru a-si putea cumpara nimicurile care-i trebuiau la mare!
si, in acelasi timp, in loc sa-i fie rusine de purtarea ei josnica, ii era rusine de situatia sociala a parintilor ei, de faptul ca locuiau in subsolul acela, pe care ca il numea pivnita!
Cate n-a mai auzit si n-a mai citit ea in anii din urma despre innobilarea sufletului omenesc prin cultura!
La ce i-au folosit, cand tocmai cultura, tocmai scoala ii denaturase sufletul? Dar oare cartile si scoala sa fie de vina? Nu cumva numai mandria ei prosteasca, dorinta ei nesabuita de-a intra intr-o clasa sociala superioara aceleia in care se nascuse, ambitia ei inversunata de a parveni ii degradase atat de mult sufletul, incat ajunsese sa se rusineze de cei care-i dadusera viata? Nu-i fusese ei rusine, pana acum de curand, pana in vara aceasta, sa spuna cine si ce sunt parintii ei? Nu scornise ea pentru tatal ei titlul de mic functionar de banca, numai ca sa nu o umilieasca faptul ca era cursor si nimic altceva? ii era rusine de cine? De omul acesta care sta acum pe capra si mana caii luati cu imprumut, pentru ca ea sa poata veni acasa ca o domnisoara. Dupa zbuciumul prin care trecuse la mare, traind intr-o continua criza sufleteasca, dupa cele cateva luminisuri la care ajunsese, reluarea contactului cu copilaria ei din sat, cu amintirile ce izbucneau puternice la tot pasul, o facea pe Ana sa se simta cu sufletul incarcat de remuscari si de induiosare. Tocmai treceau pe dinaintea celor dintai case de pe ulita lor, cand Ion Muja isi intoarse speriat capul spre Ana. Auzise o voce ragusita, necunoscuta, soptind: Tata draga!
. Ramase cu capul intors peste umar si nu stia ce sa zica, ce sa faca. Fata lui se uita la el cu ochii ei mari, verzi, si prin apele lor strabatea o induiosare adanca. Nu pricepu ce i se intamplase. De cand Ana cazuse in mutenia aceea, el nu mai cutezase sa spuna o vorba, ca sa n-o supere cu ceva. ii parea bine ca a trecut destul de usor peste ceasul cel greu, cand i-a dezvaluit Anei situatia lor actuala. Cat de mult se temuse de clipa asta!
in tacerea lui se framinta mereu cu gandul ca poate ar fi mai bine ca, apropiindu-se de primele case, Ana sa coboare din caruta aceea hodorogita, sa nu o vada oamenii pe fiica lui, domnisoara mare acum, intorcandu-se in sat ca o sarantoaca. I-ar fi cerut el popii caruta, dar nu cutezase. Prin sat se latise vorba ca fata lui e la o mosie la niste boieri, cu fiica acestora, prietena cu Ana. Ar fi dorit ca Ana nici sa nu mai vina pe-acasa, sa o duca direct la internat, dar directoarea ii spusese ca nu se poate pentru ca reparatiile inca nu se terminasera. Nestiind ce sa zica, ce sa faca, la cuvintele fetei, omul opri caii.
- Ce este, draga tatii, vreai sa te cobori?
- Sa ma cobor?!
De ce? inca n-am ajuns.
- Ma gandeam ca poate-ti vine greu sa intri in sat in hodoroaga asta de caruta. Dar n-am gasit sloboda, pentru azi, alta mai buna. Ana simti cum ii zvacneste inima.
- Mana inainte, draga tata. Vroiam sa-ti spun cat imi pare de bine ca ma-ntorc acasa. Asadar parintii-i traiau sub teroarea vanitatii si a mandriei sale!
Acesta era pacatul ei cel mare, radacina raului, a purtarii ei rusinoase fata de parinti. La ce folos toata invatatura, de vreme ce nici o fata de sama ei, ramasa in sat, n-ar fi putut aduce o asemenea ofensa, o asemenea durere parintilor ei? Cum de s-a putut gandi bietul taica-meu ca mi-ar fi rusine sa intru in sat cu o caruta ca asta? Nu cumva o fi si el vanitos? Nu am mostenit oare de la el slabiciunea aceasta, sau mai degraba patima mandriei? Altfel cum sa-i fi venit in minte un asamenea gand? Ana uitase cu desavirsire ca numai cu un ceas mai devreme, inainte de a se boteza din nou in aghiasma locurilor natale, a amintirilor, si ei i-ar fi venit astfel de ganduri. Nu-si dadea sama ca numai baia aceasta a curatit-o si a facut-o sa-si recunoasca purtarea urata fata de parinti. I se paru ca toata josnicia aceea s-a petrecut foarte de mult, si nu-si dadu sama ca revenise la o judecata normala numai multumita maturitatii ei de gandire si puternicei induiosari ce a cuprins-o la revederea locurilor natale. Veta, mama-sa, simti de la prima vedere ca fata ei se schimbase mult. Simti caldura sarutului ei de intalnire, si sufletul ei se bucura, se lumina. Totusi, la cina incerca sa se scuze pentru mancarea pusa pe masa.
- Suntem cam stramtorati acum, la inceput. Mutarea asta ne-a venit pe neasteptate. Dar ne va ajuta Dumnezeu si o sa fie si mai bine, zise ea.
- Dumneavoastra nu sunteti vinovati cu nimic, mama draga. Vinovati sunt oamenii aceia rai care v-au scos din slujba, care-si bat joc de viata altora ca si cum n-ar avea nici un pret. Ea intelese din primele zile stramtoarea in care traiau parintii ei, si ura sa impotriva celor ce i-au silit sa se intoarca in sat crestea mereu. intr-o zi, mama-sa ii zise:
- Cat de bine mi-a parut atunci ca tu erai dusa si ca nu puteai sa vezi umilinta la care am fost supusi. N-au asteptat nici macar sa ne mutam. Ne-au scos mobila in strada si-apoi, drumul acela pana acasa, intoarcerea in sat cu carale cu mobila!
Ce bine ca tu n-ai fost de fata, ca n-ai vazut. ca n-ai stiut nimic!
Ana isi simti ochii umezi.
- Ce stai sa spui, draga mama!
E adevarat ca atunci credeam ca mi-s mai aproape oamenii aceia de la oras decat dumneavoastra, parintii mei. Am fost o proasta si o nerecunoscatoare. Dar acum, multamesc lui Dumnezeu, nu mai sunt o copila, mi s-au deschis ochii!
Parintii inviara de bucurie, vazand-o pe Ana ca se simte fericita acasa, ca incearca sa-i inveseleasca, ca nu se da in laturi sa mearga impreuna cu ei la biserica. Satul intreg se mira cat de mare si de frumoasa se facuse fata lui Ion Muja. Era in rand cu fetele preotului, ba le si intrecea!
Dar saracia, lipsurile in care traiau parintii ei o dureau adanc. si intelese deodata ca de-acum inainte ei nu vor mai putea s-o ajute, iar constatarea aceasta ii crescu ura si revolta fata de aceia care-i adusesera in starea aceasta, fata de intreaga patura sociala spre care ravnise din toate puterile ei. Nu, orice-ar fi, ea trebuia sa continue, sa invinga, sa se razbune prin insasi afirmarea superioritatii sale intelectuale pe ei care-i tineau in mizerie pe parintii ei, sa ajunga puternica si sa le faca si lor un rost bun pe lume. Nu, nu se va intoarce nici moarta de pe drumul pe care apucase, nu va parasi scoala, nu va trai in mizeria de-acasa !
Nu !
Nu-si gresise cariera!
Trebuia sa continue, trebuia sa lupte si sa biruie !

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.