Ana se trezi astfel la varsta infloririi, cand se desfac bobocii gingasiei, ai fragezimii. Admira si se lasa admirata fara nici o umbra de gand rau. Nu era decat un fenomen natural, pur in insasi esenta lui: un suflet si un trup la inceputul vietii, in cap de primavara.
Asa intra in vilegiatura oferita de familia judecatorului Frunzescu. in familie se povestea ca pe um stramos l-ar fi chemat Frunzetti, ca ar fi fost de origina italian, ori grec, ori asa ceva, dar ca unul din antecesori si-ar fi schimbat numele in Frunzescu. Nu putea sa nu recunoasca ii era foarte indatorata familiei Frunzescu pentru ca o invitase sa-si petreaca vacanta mare impreuna cu ei. Rada era prietena ei cea mai buna, iar parintii Radei erau cei mai simpatici parinti din cati cunoscuse ca invitata in familiile colegelor.
Dar mai era un motiv, si acesta era poate cel mai important: Rada avea un frate, student la politehnica, in anul al treilea, il cunoscuse la Craciun, in familie, si Rada-i spusese ca toata vacanta de vara, Tean, fratele ei, va fi mereu cu ele, si la conac, si la mare.
In timpul cursurilor, ii spusese Rada, fratele ei locuia la Bucuresti, la o matusa, o sora a mamei sale, Ana Scarlat, vaduva de general, femeie tanara inca si foarte bogata, care avea un singur fiu, atasat militar intr-o legatie din strainatate.
In tovarasia doamnei Frunzescu si a Radei, Ana facu prima ei calatorie mai lunga cu trenul. Desi, ca sa nu se faca de ras, se silea sa nu-si deie pe fata simtamintele proaspete care o copleseau, nu-si putea ascunde nelinistea, infrigurarea si nici nu-si putea infrina pornirea de a privi mereu pe geam la peisajele noi ale regiunilor necunoscute prin care treceau.
Dar insotitoarele sale erau atat de mult prinse de proiectele pe care le faceau pentru timpul pe care urmau sa-l petreaca la conac si la mare, incat nu bagara de sama agitatia Anei. Ei nu-
i mai putea iesi din minte distanta: douasprezece ceasuri cu acceleratul!
si intr-o asemenea durata va vedea mereu tinuturi noi, riuri si sesuri, paduri si munti, orase si sate. si toate erau in tara ei, in Romania.
Parea ca nu se poate dumiri, ca nu-i vine sa creada. Cea mai lunga distanta facuta de ea cu trenul, fusese de un ceas si jumatate, cu personalul, in clasa a treia, invatand la geografie, nu se gandise niciodata sa-si inchipuie dimensiunile reale, departarile, spatiul tarii. si acum, dintr-odata, tara se-ntindea in fata ei. Era o tara mare? I se parea imensa!
si ceea ce o umilea mai mult era ca, desi cunostea, din carte si de pe harta, Romania din fir in par, cu riuri, cu munti, cu orase, cu judete, cu mine, cu principalele linii de cai ferate, privind pe geam nu-si dadea sama unde se afla si in ce directie alearga trenul. Ar fi dorit sa aiba harta tarii la indemana, sa o deschida, sa desluseasca directia, drumurile, regiunile prin care trecea. Ce rusine, cu sase clase de liceu facute, sa nu stie unde se afla, sa nu recunoasca riul pe podul caruia trece chiar acum trenul, sa nu stie ce oras mare este acela care se iveste in zare !
Dar isi dadu sama, c-un fel de umilinta, ca chiar dac-ar fi avut harta la-ndemana, nu ar fi deschis-o. I-ar fi fost rusine sa se arate ea, prima eleva din clasa, atat de nestiutoare a drumului si locurilor prin care treceau. Din acest motiv nici nu cuteza s-o intrebe pe doamna Frunzescu sau pe Rada, ci continua sa-si furiseze privirea prin geam pana ce se convinse ca nici mama si nici fata nu-i au grija, ci ca discuta cu aprindere organizarile pe care le vor face la conac. Atunci isi adanci privirile, fara nici o teama, in lumina de dincolo de fereastra compartimentului.
Ce tinuturi incantatoare se roteau domol in departari, ce lanuri bogate fugeau ametitor in urma trenului, ce aroma imbatatoare de grane coapte venea prin geamul deschis!
Ochii ei verzi scaparau de placere, narile-i fine palpitau. Parea ca s-a trezit in ea muma-sa, Veta, din vremea fetiei, cand iesea, stralucitoare, la secere si la bucurie, la soare si la cantec, cu alte fete lucratoare alaturea!
Fara sa-si deie sama, incepu sa murmure un cantec, nu unul din cele invatate in liceu, ci unul auzit si invatat de la mama-sa, in primii ani ai copilariei.
Deschise si al doilea geam, de langa ea, isi scoase capul in mireasma racoroasa de-afara, si murmura mai departe cantecul. Parea ca intra in ea valuri de viata noua, si isi simti sufletul profund emotionat. Nu-si putea da sama de ce, dar i-ar fi placut sa fie acolo, intre lanurile de grau in parg, langa porumbul de-un verde intunecat, langa capitele acelea de fan. Parea ca acolo s-ar fi simtit mai acasa, mai in siguranta decat la liceu, decat aici in tren sau decat la conacul spre care mergea. Regiunile nu-i erau cunoscute, dar unele semanau cu cele din satul ei natal!
Murmura o doina adusa de-acasa; mireasma campului o imbata; valuri usoare, de caldura dulce ii bateau inima. Ce frumoasa e natura, ce frumoasa e tara!
si toata tara asta e acum a noastra. Cat e de mare si cat e de bogata!
Se mustra in sine ca nu s-a gandit niciodata la lucrul acesta, pe cand invata la geografie sau la istorie. Ce rost mai poate avea invatatul acela din carte? Iata, ei i se parea ca abia acum incepe sa ia mai intai contact cu tara, sa o cunoasca, sa o iubeasca. Datele, cifrele, numele reci
-ce rost au daca nu sunt insufletite de sentimente? intra reci in memorie si nu-s de nici-un folos; de aceea, de la o vreme, le si uiti, ca si cand nu le-ai fi stiut niciodata. Ramase indelung la fereastra, cu capul scos prin geamul deschis, in zari clipeau uneori braiele de argint ale riurilor. Lunci intinse erau pline de capite de fan sau de brazde care se uscau subt adierea soarelui inalt. Patrundea pana la ea mirosul ametitor al finului nou, al ierbii celite. Femei si barbati, in departari, siluete usoare si albe, lucrau la fan. Tot pierzindu-se in frumusetea si armonia naturii, paru a-si uita cu totul si unde se afla, si cine este. Internatul, anii de scoala la oras, pareau ca s-au retras undeva departe, in neguri. Poate ca nici n-a fost ea si nu este ea eleva care a strabatut clasele de liceu. Aceea, dupa cum o intrezareste uneori acum, e o domnisoara cam ciudata, pretentioasa, nefireasca, iar ea, aceea de-atunci, pare ca se contopeste cu ceea ce vedea.
Nu-si dadu sama cata vreme ramase la geam. Balaurul cel negru se unduia si se rasucea mereu pe alunecusul lui de fier, si duduia ca un vifor surd. Trecu prin cateva tunele, si Ana se rusina ca nu stia ce tunele-s acelea si unde se afla. Personajele, locurile se schimbau necontenit.
Mama si fata isi terminara, in sfarsit, povestile, si doamna Frunzescu zise:
- Aibi grija, Ano, sa nu-ti intre-n vrun graunte de funingine in ochi. E cea mai usturatoare durere, si grauntele acela cu greu se poate scoate. Odata, doua ceasuri m-am chinuit, ajutata de toata lumea din compartiment, pana am reusit sa scot un astfel de firicel negru. si ochiul mi-a ramas rosu o saptamana.
Rada isi scoase si ea capul pe geam, dar dupa o scurta rotire a privirii, parandu-i-se ca nu vede nimic interesant, se aseza iarasi pe bancheta, in fata mamei sale. Ele nu-si intorceau capul spre geam decat atunci cand trenul lor trecea cu vuiet, fara sa se opreasca, pe langa cate o gara mica; parea ca nu le intereseaza nimic din ceea ce exista dincolo de paretii compartimentului.
- Ce gara a fost asta, mama?
- Habar n-am!
- Dar orasul care a ramas in dreapta?
- N-am idee!
Si iarasi se intorceau la sporovaiala lor despre aranjamentele pe care le vor face la conac in vara aceasta. Din asemenea schimburi de cuvinte Ana intelese ca nici Rada, nici maica-sa nu se orientau mai bine decat ea. Puncte de orientare erau numai garile in care trenul se oprea si ale caror nume le puteau citi. Chiar si in aceste situatii doamna Frunzescu spunea uneori prapastii, de care, cateodata, nu se mira nici Rada, dovada ca nici ea nu stia mai mult. Alteori, doamna Frunzescu parea o virtuoza a confuziilor: in gura ei, Muresul devenea Olt, si Oltul Mures, Somesul Tarnave, iar Tarnavele Somes. Ceea ce o uimea mai mult pe Ana nu era lipsa aceasta de cunostinte si de orientare geografica, desi gazdele ei se laudau ca au facut de foarte multe ori drumul acesta lung: nestiinta lor o scuza intr-o oarecare masura pe a ei; ceea ce o mira era nepasarea cu care, si mama si fata, isi dezvaluiau saracia cunostintelor. Ele nu se simteau umilite ca nu stiu prin ce regiune trec, ce riu, ce oras sau ce munti se vad in zare. Doamna Frunzescu cunostea doar doua-trei statii, noduri de cai ferate, si atat. Pe ele nu le interesa frumusetea tarii, natura insasi. Atunci de ce se duceau sa se izoleze intr-un conac la tara, in mijlocul campului?
Unda unui usor sentiment de instrainare fata de ele ii trecu prin suflet. Simtea instinctiv ca Rada si mama ei sunt dintr-un alt aluat decat ea. in rastimpul de cand le vizita, niciodata, pana acum, nu-si daduse sama de aceasta deosebire dintre ea si ele.
Pe cata vreme mama si fata ramaneau nepasatoare la frumusetile naturii si nu se sinchiseau de lipsa lor de cunostinte
-ca si cand ar fi fost un lucru de la sine inteles ca nu erau datoare sa cunoasca regiunile si orasele prin care treceau
-Ana se rusina de nestiinta ei.
De-aceea fu foarte recunoscatoare unui domn tanar si voinic, care, dupa ce trenul pleca dintr-o gara, intra in compartimentul lor, tinand de mana un baiat de vreo doisprezece ani, elev de liceu. Cei doi se asezara la unul din geamurile deschise, si tatal incepu sa-i dea copilului lamuriri despre toate regiunile prin care treceau, despre gari, despre orase, despre riuri.
Raspunsurile tatalui la intrebarile baiatului ii ajutara Anei sa se orienteze in spatiu. Ea isi inchipui din memorie harta Romaniei, cauta cu gandul, pe harta, locurile si riurile pomenite de calator, si, reusind sa stabileasca cele patru puncte cardinale, in mintea sa incepu sa se faca lumina. Parea ca se deschide o carare, ca intunerecul ramane de-o parte si de alta, si reusi sa identifice, pe harta din inchipuire, linia caii ferate principale pe care gonea acceleratul si localitatile prin care treceau sau prin care urmau sa treaca.
In chipul acesta incepu sa se poata orienta, si simti o calda satisfactie. Cu cat se lamurea mai bine pe unde trecea, cu atat simtea cum creste ea insasi in importanta. Uneori arunca, cu coada ochiului, o privire de desconsiderare spre doamna si spre domnisoara Frunzescu, care nici nu banuiau ce progrese facuse ea.
Odata cu innoptarea, geamurile fura inchise, si Ana se aseza langa prietena ea. I se parea ca vine de foarte departe.
- Esti obosita
-zise doamna Frunzescu. Ai stat prea mult la geam. Numai de n-ai fi racit
- Nu!
Va rog sa n-aveti nici-o grija. Nu-s obosita. Mai degraba as putea spune ca-mi pare rau ca s-a intunecat prea devreme.
Doamna Frunzescu o privi in treacat; era vadit ca nu intelegea ce spusese Ana. Ea cobora din reteaua de bagaje o valiza si incepu sa scoata pachetele infasurate in hartie alba, asezadu-le pe servetul mare intins pe bancheta.
- Daca nu esti obosita, esti desigur flamanda
-zise doamna Frunzescu. De altfel, Rada si cu mine am flamanzit. Trebuie sa stii ca noi n-am stat degeaba cata vreme ai privit pe geam. Spun numai in treacat: iubirea asta de natura mi se pare ca-i o dovada de talent si de inclinari poetice. Eu si cu Rada suntem mai practice. Noi am aranjat toate incaperile conacului, asa ca, ajungand acolo, nu avem decat sa punem fiecare lucru la locul pe care i l-am fixat de pe-acum.
- Si camera ta e aranjata gata!
- zise Rada. E vecina cu a mea. intocmai cum mi-am inchipuit si cum mi-am dorit.
- Cred ca nu ti-a fost prea greu sa-ti implinesti dorinta. Doamna Frunzescu se bucura ori de cate ori iti poate face o placere.
- De data asta n-a fost tocmai usor
-zise doamna Frunzescu. Nu avem, desi casa e mare, decat doua camere de locuit, la etaj, care sa comunice intre ele si sa fie si cu geamurile spre gradina. Pana anul acesta, au fost rezervate mereu pentru Jean si pentru varu-sau, Scarlat, care in fiecare vara venea cel putin o luna la noi. E numai cu trei ani mai in varsta ca Jean, si pana acum doi ani, de mic copil, a fost necontenit la noi, verile. Anul asta mama-sa m-a instiintat ca nu e sigura venirea lui in tara, ca poate nu i se va da concediu. Ei, dar chiar de va veni, si el si Jean sunt barbati de-
acuma, vor putea sta si in alte camere, intaietatea o are totdeauna tineretea.
Mancand friptura rece de pui, ascultand-o pe doamna Frunzescu vorbind despre conac si despre o sumedenie de rudenii care faceau acolo scurte vizite; punand intrebari Radei; ascultand intrebarile pe care i le punea mereu tatalui sau puiul de licean, mandru de chipiul pe care si-l punea mereu in cap, ca si de numarul de ordine cusut pe maneca stanga, la care isi arunca din cand ochii,
Incet-incet, Ana se trezi la realitatea dintre cei patru pareti ai compartimentului. si isi dadu sama ca, de cand plecasera, a fost foarte putin atenta fata de gazda sa. incerca acum s-o aduca in centrul conversatiei dintre ele trei si o ruga sa le vorbeasca despre conac. Doamna Frunzescu incepu, plina de importanta cunostintelor ei in acest domeniu, sa povesteasca istoria cladirii conacului la care mergeau, poveste pe care si Rada o cunostea numai fragmentar.
Conacul, cu mosia ce le mai ramasese dupa expropriere, era zestre a doamnei Frunzescu. il ridicase mosul sau, unul Manicatide, insurat cu o fata de boier de neam bun. inainte, pe acel loc fusese un han la drumul mare, tinut ani indelungati tot de negustori din neamul Manicatide, pana la cel din urma, care cumparase de la un vel-spatar mosia de alaturi si reusise sa se-nsoare cu fata boierului.
Strabuna aceea ceruse ca hanul sa fie daramat de pe mosie, si hangiul nu avusese incotro, cu toate ca el ar fi tinut si mai departe hanul, pentru ca din venitul hanului ajunsese el boier. Dar femeia nici nu voise sa auda. Un an n-a vrut sa se miste din casa parinteasca de la Bucuresti, pana ce barbatu-sau n-a sters urma trecutului, daramand vechiul han, si pana nu a cladit, cu mesteri buni si dupa modelul unui vestit conac boieresc, locuinta de-acum. Strabuna aceea i-a facut si alte ponturi grecului. Dupa vreo cincisprezece ani, l-a lasat cu trei copii si a cerut despartenie. N-a mai asteptat nici despartenia, ci a fugit in tari straine cu un var al ei de-al doilea. Dar dupa moartea grecului
-ca fusese cu treizeci de ani mai batran ca ea, la cununie
-femeia a venit la copii si la mosie si s-a adeverit o foarte priceputa si energica administratoare si o foarte iubitoare mama. Ea a ridicat mai toate cladirile din curtea conacului, si a mai cumparat pamant, innadindu-l la vechiul trup al mosiei.
Reparatii radicale i-a facut tatal doamnei Frunzescu, dupa rascoalele taranesti din 1907, cand nu scapase nici el de foc. Atunci au fost cladite din nou si grajdurile, care fusesera daramate, si hambarele si alte acareturi.
- Daca ar fi stiut ca vine exproprierea, nu cheltuia tata nimic
-isi sfarsi doamna Frunzescu povestirea. Acareturile sunt prea multe si prea mari pentru pamantul care ne-a mai ramas. si lucrurile care stau pustii, care nu sunt folosite, se strica mai repede decat cele intrebuintate. De altfel, suntem pe cale sa scapam de pamant, sa ramanem numai cu casa si cu parcul. Ni-l cer mereu taranii. Vrea
sa-l cumpere obstea satului. Pentru ca, stiti, fetelor, un lucru: taranii astia nu se satura de pamant decat cand ii astupa pamantul. Desi nu ne-a mai ramas din mosie decat un petec, se uita la noi cu dusmanie, ca si cand n-am avea dreptul nici la atat.
Cuvintele din urma le rosti cu rautate, cu buzele subtiate, ceea ce o mira foarte mult pe Ana.
Puiul de licean adormise cu capul pe genunchii tatalui sau, care, desi parea ca nu asculta povestirea doamnei Frunzescu, intra deodata in vorba.
- Va rog sa ma iertati, doamna
-zise el. As avea ceva de adaogat la observatia dumneavoastra ca taranii nu se satura niciodata de pamant. Nu e nici ura la mijloc, nici dusmanie. E o nevoie cruda: taranii, intr-adevar, nu au pamantul care le trebuie.
- As, nu e ura, nu e dusmanie!
Dar oare ati uitat de 1907?
- Atunci a fost altceva, a fost o rascoala. Dar in urma ei a ramas deschisa, in vazul tuturor, rana adanca a taranimii: lipsa de pamant.
- Daca n-au nici acum destul, cand ne-au luat aproape tot ce-am avut, cand vor mai putea fi multumiti?
- Bu unt inspector agronom, doamna, si sunt perfect informat. Cel putin asupra regiunilor unde inteleg ca e si conacul dumneavoastra.
- Dar acolo nu li s-a dat pamant?
- S-a dat, ca pretutindeni, dar nu-i de-ajuns. Doua-trei hectare sunt prea putine pentru a intemeia o gospodarie. si, in opt ani, nici astea n-au mai ramas intregi: s-au impartit intre copii. Faramitarea asta continua a proprietatii o sa ne duca la o cumplita saracie. Pamant aproape ca nu mai este de unde sa li se deie.
- Ba se vede ca mai este!
Iata, noi, de raul lor, va trebui sa le vindem si ce mai avem. Eu as mai rabda, nu m-as grabi, dar barbatul meu nu mai poate suferi ostilitatea taranilor si pagubele ce ni le fac in fiecare an. Dac-ar fi dupa mine, eu i-as lasa sa astepte pana li s-ar strepezii dintii.
Ana tresari uimita: inca nu o auzise pe doamna Frunzescu pronuntind asemenea cuvinte. Era ceva strain in ea, ceva ce nu cunoscuse pana acum; si vocea aceea intepata, atitudinea aceea dusmanoasa cu care vorbise despre tarani
Nu era numai uimita, ci se simtea de-a dreptul jignita. Pentru intaia oara, dupa o lunga bucata de vreme, ii venira in minte parintii sai. Adevarat ca acuma erau oraseni, dar ei venisera dintr-un sat, dintr-o veche casa taraneasca, dintre oameni asemenea acelora despre care vorbise cu atata ura cucoana asta care se pretinde delicata.
Instinctiv arunca o privire de prietenie si de recunostinta catre domnul cel strain, care raspunse:
- Nu cred sa ma insel afirmind ca ostilitatea de care vorbiti nu este altceva
-ca pretutindeni de altfel
- decat expresia nemultumirii taranului ca nu are pamantul care-i trebuie. Asa cum am facut noi reforma agrara, doamna, nu a adus la rezultatul asteptat. Nu am rezolvat mai nimic pana acum, si daca nu se vor lua masuri
- Nu!
Un rezultat a avut!
A distrus o multime de familii si a redus exportul. De-acuma, treaba Statului ce incercari va mai face. Pe noi nu ne mai intereseaza.
Trenul luneca in noapte, si in compartiment se facu liniste. Liceanul dormea adanc. Tatal sau se uita la ceas, si-l puse cu o miscare repede in buzunar. Apoi isi trezi cu glas domol copilul.
- Ajungem acasa, Nicule. sezi binisor, sa pot cobora bagajele.
Elevul se freca la ochi si isi stramba putin gura de parca ar fi fost gata sa planga. Dar vazand lumea straina din compartiment, si mai ales pe cele doua domnisoare, care se uitau la el surazand, isi reveni numaidecat si incepu sa-si aranjeze haina.
Trenul isi incetini mersul si se opri intr-o statie. Inspectorul agricol le dori noapte-buna, copilul spuse sfios buna-sara, si iesira.
- Ce idiot si inspectorul asta!
Vrea sa faca din negru alb. Cica ura ce ne-o nutresc taranii nu e ura, ci o porunca a instinctului lor de conservare. Haida de!
Dar inainte de 1907 cum au trait taranii, pe marile mosii, fara sa cunoasca acest instinct ? si au trait veacuri de-a randul, si au trait mai bine ca acum!
Atunci, cand li se termina porumbul, dadeau fuga la conac. Acum crapa de foame. Nimeni nu mai are rezerve.
Cele doua eleve tacura. Pe Rada nu o interesase conversatia si nu o urmarise; iar inima Anei era stransa, inciudata. De ce era atat de pornita doamna Frunzescu impotriva taranilor? Nu avea avere destula? Nu avea cu ce trai? De ce n-ar lasa si pe altii sa traiasca?
Ana nu intelegea pornirea de vrajmasie ce se ridicase in ea fata de mama Radei. Dar, instinctiv, simtea ca e departe de ea. si se ridica de langa Rada, se infunda in coltul compartimentului de langa fereastra si inchise ochii. Voia sa le faca sa creada ca i se facuse dintr-odata somn si ca adormise indata. Dar somnul nu-i veni decat tarziu. intai adormira Rada si mama-sa, dupa ce stinsera lumina si nu mai ramase decat umbra usoara, albastra, a becului de sus.
Ana se framanta multa vreme cu gandurile. isi dadea pentru prima oara sama de deosebirea dintre ea si familia Frunzescu. Cand intrase in liceu, nu avusese decat o singura dorinta: sa semene cat mai mult cu celelalte eleve, cu cele venite din clasa intelectualilor, din parinti domni. Sa le semene si sa le intreaca. si dupa ce a ajuns intaia in clasa, dorise sa invete sa se poarte ca oricare dintre colegele ei, nu numai in internat, ci si in societatea pe care inainte n-o cunoscuse. Pamantul fagaduintei era pentru ea sa ajunga in rand cu colegele ei, sa nu se mai intoarca niciodata de unde plecase.De-aici pornise si dorinta ei de a nu se mai intoarce, in timpul vacantei, la locuinta parinteasca, si raceala ei fata de parinti, raceala care mergea pana la o brutala nesimtire.
Toate gandurile ei zvapaiate de copila se invartisera in jurul dorintei de-a ajunge o domnisoara adevarata, de a-si pregati o cariera care sa o asigure ca nu se va mai intoarce niciodata in sat, la sapa, la secera, la fus, la razboi.
Si iata ca, in drumul acesta cu trenul, ii venisera, pentru intaia oara, si altfel de ganduri, care o chemau spre trecutul ei asa de apropiat, si care ii adusera aminte si de parintii ei. Avea senzatia ca abia in drumul acesta s-a smuls definitiv din copilarie si ca gandeste asezat, serios. si-i parea ca dintr-odata a-nceput sa vada lucrurile printr-o prisma noua. Da, intre ea si cele doua femei, care, iata, dormeau cu capetele cazute-n piept, era o deosebire fundamentala, una interioara, de simtire, de atitudine.
Cu ochii inchisi, in semi intunericul din compartiment, in goana ce rasuna sac, in noapte, a trenului, Ana avu dintr-odata sentimentul ca este superioara celor doua, superioara prin chiar deosebirea constatata intre ea si ele. Dar ceva o oprea sa-si faca din acest sentiment o convingere, ca si cand, daca ar fi ajuns la convingerea aceasta, ar fi trebuit sa renunte la intreg idealul ei de pana acum si sa se intoarca de pe drumul pe care inaintase cu atata hotarare. Nu, nu ma voi intoarce
- isi zise Ana. La urma urmelor, de ce nu as intalege atitudinea ostila a doamnei Frunzescu fata de tarani, cand din cauza lor si-a pierdut partea cea mai mare din mosie? Nu e un sentiment firesc? Ba este!
Argumentarea, desi i se paru reusita, nu o linisti. Dar, de la o vreme, obosita, plictisita, incepu sa asculte cadenta trenului in noapte, si adormi.
