Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Pseudo Kynegeticos - CAPITOLUL 7 de Alexandru ODOBESCU



CUM SE PRICEPEAU SA CANTE LA VANATOARE ROSSINI SI HAYDN, MÉHUL SI WEBER. TONTON, TONTON, TONTAINE, TONTON!
!
DUSMANIA LITERARA, SAU EFECTE INTUITIVE SI ANACHRONISTICE ALE CHAMBERTINULUI DE LA CAFÉ ANGLAIS ASUPRA POEZIEI ROMANE. TRECEM DINCOLO DE BAGDAD. CONCERT SIMFONIC PE APA SI PE USCAT, DAT MISTRETILOR SI CERBILOR DE SAHUL PERSIEI, KHOSRU ANUSIRVAN. Ce minunata interpretatiune a vietii vanatoresti este, in adevar, aceasta maiastra melopee, oda scrisa in acea limba fara rost, ale carei sunete modulate prefira in inima omului, mai lesne decat orice cuvinte, si dorul si veselia!
Se pare ca din indoioasa amintire a doua cantece, culese poate chiar prin muntii Elvetiei, dintr-o arie comuna, din cele care se canta vesel pe trambita de vanatoare, si dintr-un melancolic lied nemtesc pe care taranii germani il galgaiesc (jodeln), adunati in cor, marele compozitor italian a stiut sa plamadeasca acest cap-d-opera al muzicii de vanatorie. Dar Rossini a intrat cel din urma pe calea in care alti mari muzicanti ii apucase inainte. Batranul Haydn, parintele acelor simfonii germane pe care tu le urasti asa de tare, Haydn, la varsta de 68 de ani, puse capat sutimilor sale de compozitiuni muzicale, prin oratoriul numit Cele patru timpuri ale anului, die Jahreszeiten in care, recapituland toate amintirile vietii sale, simpla si simtitoare, batranul maestro canta pe rand, cu instrumente si cu glasuri omenesti, toate bunurile si toate placerile de peste an. Cand ajunse la timpul toamnei, unchiasul obosit nu se sfii a imbuca barbateste trambita vanatoreasca, si tot stiu inca sa mladieze, prin simpatica si naiva dulceata a geniului sau, stilul muzical cam pipernicit si cam intoponat al secolului din urma, stil pe care l-au denumit, in tarile occidentale, cu porecla comica de stilul perucilor, Zopfenstil, si care la noi s-ar zice: de cand cu nemtii cu coad


a. Cam tot pe timpul cand Haydn scria, in Viena, oratoriul Celor patru timpuri, un compozitor francez, care a inzestrat scena lirica cu multe opere frumoase si care a compus imnuri si cantate patriotice pentru revolutiunea de la 1793, Méhul, a dat patriei sale, in uvertura operei Junele Henric, le Jeune Henri, o incantatoare simfonie vanatoreasca. Cele doua natiuni muzicante ale Europei moderne, italienii si germanii, contesta neincetat francezilor geniul acestei arte. Asemenea cestiuni nu se dezbat cu pusca in mana, si, fiindca noi acum ne aflam la vanatoare, timpul nu ne iarta ca sa aparam aci pe Boieldieu, pe Auber, pe Halévy, pe Gounod, pe Félicien David, nici chiar pe acel sublim geniu cu totul francez al israelitului german Meyerbeer. Tot ce putem spune deocamdata, in materie de muzica vanatoreasca, este ca francezii au avut si au pastrat din timpi stravechi, de prin secolii feudalitatii chiar, pre cat se stie, o multime de cantece vanatoresti, pe care slujitori speciali le sunau pe cornuri in petrecerile zgomotoase ale regilor si ale castelanilor. Fiecare episod al vietii de vanatoare, fiecare soi de fiara luata in goana, fiecare moment al dramei cinegetice avea cantecul sau consacrat si traditional, ca semnalele militaresti. Tiu minte ca intr-un timp cand, departe de toti ai mei si cu sufletul adanc intristat, traiam intr-un coltisor al Franciei, pe malul unui rau si in vecinatatea unei mari paduri, in toate serile, la ora cand aburii, inaltandu-se de pe apa, incepeau a innegura orizontul amurgit, un sunet de corn rasuna de pe malul opus al raului si repeta cateva ori d-a randul una din acele fanfare vanatoresti, al caror ritm iute si chiar glumet pare ca se ingana cu vibratiunile melancolice si prelungite ale instrumentului ce le produce. Nu-mi place, amice, a-mi repurta mintea catre momente asa innorate ale trecutului; dar, din minutele pe care in singuratatea de atunci le socoteam deopotriva cu secolii, numai acelea imi erau mangaioase, cand vocea cornului imi legana auzul in sunetele cadentate ale semnalului de vanatoare. Pe tonurile duioase si intunecate ale trambitei metalice, se juca, cu o veselie saltareata, melodia cantecului francez, si atunci, in mine, auzul soptea inimii mahnite neasteptate cuvinte de speranta si de bucurie. Cat voi trai nu voi uita ce dulce imi era acel balsam melodios; el si acum imi inmoaie inima de cate ori se intampla sa aud Uvertura de vanatoare a lui Méhul, in care aceeasi fanfara domneste ca motiv de capetenie si rasare, sub felurite tonalitati, printre diverse episoade muzicale pline de frumuseti; aci, artistul a imitat tropotul cailor ce fac sa rasune pamantul subt ale lor copite; aci, iar, el aminteste latratul vesel al cainilor, cand li se da drumul la goana; aci, inca, pare ca, intr-o dulce melodie, cerbul, in agonia sa, plange si cere cu lacrimi iertare de la neimblanzitii sai dusmani. Dar acestia, spre a-si destepta mereu in suflet o noua ardoare, repetesc din cornuri cunoscutul semnal, pe care tot francezul il stie si-l canta pe riturnela poporana: Tonton, tonton, tontaine, tonton!
Dar este oare vreo idee pe care spiritul glumet al francezului sa n-o fi dat, cum am zice noi, pe parlitura? Canta, vanatorule, zice poetul popular al Franciei, canta prin cranguri si prin campii, canta mereu refernul tau de vanatoare: Tonton, tonton, tontaine, tonton!
Pe cand tu vanezi cerbul din padure, altul mai istet vaneaza in culcusul tau; tu tii urma ciutei, si altul, a gingasei tale neveste; tu dai chioras in fiara, si altul face cu ochiul tinerei tale sotioare, pe care tu ai parasit-o tenerae conjugis immemor ca sa bati codrii. De aceea, cand te vei intoarce, mandru, cu cornoratul acasa, umfland sunetul cornului tau, ia asculta cum acel primejdios pacalitor de Béranger iti va intoarce pe frantuzeste zicatoarea romanului: Ce stie satul nu stie barbatul!
Chasseur, tu rapportes la bête Et de ton cor enfles le son. Tonton, tonton, tontaine, tonton!
L amant quitte alors sa conquête Et le cerf entre à la maison. Tonton, tontaine, tonton. Lasam pe francezi sa rada si sa glumeasca, chiar si pe batranele, pe frumoasele lor arii de vanatoare, de care a stiut asa de bine sa se foloseasca francezul Méhul, in uvertura sa, si pe care nu le-a dispretuit, cu vreo treizeci de ani mai in urma, nici italianul Rossini, in Guilom Tell-ul sau, si sa ne oprim un minut, intre aceste doua modele de muzica vanatoreasca, asupra unei opere de aceeasi natura, in care se rezuma tot geniul national al germanilor. Freischütz, sau Liberul vanator, e titlul cap-d-operei teatrale a lui Weber. Fantasie intunecata de ridicole credinte diavolesti, simplitatea cea mai naiva in viata reala, simtimantalismul cel mai idealist in dorintele inimii: iata din ce este compus subiectul operei, si simpatica muzica a lui Weber, asa plina de suave melodii, pare ca netezeste, cu o suflare lina, toate asprimile, toate nesabuitele ciudatii ale unor asa discordante contraste. Chorul din al treilea act din Freischütz, in care vanatorii proclama ca nimic pre pamant nu se poate asemui cu placerile vanatoriei, Was gleicht wohl auf Erden dem Jägervergnügen, este compus pe un ritm mai putin variat si are o melopee mai putin mareata decat cantecul vanatorilor din Guilom Tell, dar nici originalitatea, nici gratia nu-i lipsesc, ci caracteru-i difera cu totul de fanfarele vanatoresti ale francezilor. Pe sub candida veselie a melodiei zbarnaie un acompaniament surd care poarta mintea in mistice regiuni. Este, fara indoiala, un cant cu totul german. Dar sa nu te temi!
Poti sa-l asculti fara frica; n-ai sa gasesti intr-insul nimic din acea langeda si searbada monotonie a unora din cantecele nemtesti, pe care romanul a caracterizat-o cu porecla batjocoritoare de tararaua neamtului. Daca fiarele ar fi si in zilele noastre tot asa de simtitoare la placerile delicate ale armoniei, precum erau in timpii binecuvantati ai vestitului vertuoso si tenore-sfogato Orfeu, negresit ca ele ar veni singure sa se predea de bunavoie celor care le-ar executa, in raristea unei paduri rasunatoare, un concert simfonic compus din toate cap-d-operile de mizica vanatoreasca despre care iti vorbii aci in treacat. Dar, vai!
se vede ca de cand pe bietul Orfeu l-a luat Offenbach in raspar, insesi fiarele, scarbite de a vedea scapatarea gustului artistic la bipezi, si-au luat lumea in cap, s-au salbaticit cu totul, si astazi este mai mult decat sigur ca, daca s-ar ispiti cineva sa cerce a instrumenta si a vocaliza prin codri muzica clasica, precum este uvertura lui Méhul, sau oratoriul lui Haydn, sau chiar si chorurile lui Weber si lui Rossini, ursi, lupi, mistreti, vulpi, cerbi, ba chiar si iepurii ar apuca-o indata la picior, impreuna si cu vanatorul lor, daca cumva acel vanator s-ar intampla sa fie amicul meu, autorul Manualului romanesc de vanatorie. Cu toate aceste, n-a fost intotdeauna asa!
Mult mai incoace de timpii fabulosi ai patitului amant al Euridicei, si chiar in regiuni lipsite de castelani feudali si de sunatori de fanfare, in tari departate, asiatice, pe care noi le socotim de pagane si de barbare, muzica a fost pretuita ca o neaparata auxiliara a petrecerilor vanatoresti. Primeste, te rog, pentru un moment, sa ne intoarcem cu vreo cincisprezece sute de ani mai inapoi, pentru ca sa ne incredintam cum ca vanatorile cu acompaniament de orchestra nu sunt, precum s-ar putea crede, o desarta inchipuire a imaginatiunii mele putin vanatoresti, ci ca din contra, cele mai marete serbari cinegetice au fost insotite, chiar din vechime, cu concerte instrumentale si vocale. Considera totdeodata ca aceasta noua digresiune pe campul artelor din antichitate, o fac si pe dansa numai si numai intru cea mai mare lauda si glorie a artei vanatoresti, si mai ales nu uita ca pentru ca omul sa faca un lucru bine, trebuie mai intai de toate sa aiba multa, foarte multa rabdare; de aceea si intelepciunea poporului te invata ca sa prinzi iepurile cu carul. Negresit ca pentru oricare stie sa tina un condei cu trei degete, si pentru oricare din acei scriitori ce nu s-au patruns ca scrisul trebuie sa fie numai o urmare cugetata a gandirii si a studiului, foarte lesne le vine de a scrie currente calamo despre orice materie, stiuta sau necunoscuta lor. Ii vezi, nepriceputi plagiatori ai atotstiutorului Pic de la Mirandola, tratand cu usurinta de omni re scibili et quibusdam aliis . De va fi vorba de muzica, apoi iti oparesc tot intr-o lesie pe Rossini cu Offenbach, pe Auber cu un oarecare Suppé, fabricant de operete la Viena, pe Meyerbeer cu Lecocq, un alt imitatoras parizian al caricaturistului operei; si apoi, din acea caldare, iti scot la lumina invataturi si povete pentru formarea si dirigarea unui Conservator national de muzica. Dar cu atat ar fi putin!
Groaznic orbeste ura pe oameni, si mai ales pe suparaciosul neam al scriitorilor, genus irritabile vatum. Avem dinaintea ochilor o spaimantatoare dovada despre aceasta. Sunt in tara la noi doua foi literare care si-au jurat neimpacata ura si manie: Doi Joi se Intarata si fulgerul jos plumba!
Convorbirile literare de la Iasi musca carne vie, cand gasesc, in Revista contimporana din Bucuresti; iar aceasta: Tanteane animis calestibus irae!
impinge urgia pana-ntr-atata, incat, spre a defaima chiar si titlul rivalei sale, tipareste cu litere negre pe hartie alba, subt acelasi nume dusmanit de Convorbiri, felurite povesti vrednice de vanatorul cel cu coada vulpii, in care se zice, intre altele, ca la anul 1852 d Pantazi Ghica, desertand, intr-o seara, prieteneste, pahare de Chably, de Chambertin, de Sampanie si de Xeres, intr-un cabinet la Caffé Anglais din Paris, impreuna cu Alexandru Dumas-tatal si cu Alfred d
e Musset au raposat, sarmanii, amandoi si nu mai pot marturisi , dupa ce dlui le-a istorisit multe si marunte despre literatura, muzica, instructiunea si politica Romaniei, dupa ce le-a vorbit pre larg despre dascalul Lazar, despre Alexandru Voda Ghica, despre mitropolitul Dosoftei, despre Tudor Vladimirescu, despre mesterul Manole, despre Ianache Vacarescu si despre altii multi cati in Christos s-au botezat pe pamantul romanesc, in sfarsit a binevoit a le citi si poema populara Insira-te margarite de V. Alecsandri. Sa nu se uite ca aceasta conversatiune se petrecea la anul 1852, chiar dupa cum spune nota autorului (p. 335), si ca dl Pantazi Ghica le-a citit atunci, pre cum zice, in limba franceza, dupa textul romanesc, poema Insira-te margarite, pe care insa, dl V. Alecsandri a compus-o la Mircesti tocmai in anul 1856, adica cu patru ani in urma vestitei ei citiri de catre dl Pantazi Ghica, si apoi a dat-o la lumina, pentru intaia oara, in Revista romana din anul 1862 (p. 160-166). Pe limba vanatoreasca, in cazul de fata, s-ar zice ca autorul articolului Convorbiri din Revista contimporana a vandut pielea ursului, pe cand ursul juca inca prin padure. Dar intre scriitori nu este ca intre vanatori. Loc de joc nu incape, si horresco referens!
cat despre mine, zau, ma cutremur de o razbunare literara ca aceasta. D-as fi macar cunoscut cu redactorii Convorbirilor din Iasi, le-as da desigur povata ca sa schimbe cat mai curand titlul foaiei lor, pentru a carui rusinare s-a jertfit cu atata lepadare de sine insusi dl Pantazi Ghica. Traind insa cu totul inlaturat de asemenea crancene lupte, eu, amice, cand scriu cate ceva, scriu mai mult pentru a mea proprie placere, fara de a cugeta rau la altii, afara, poate, numai de asta data, cand m-am apucat a scrie pentru pacatele tale. Daca insa chiar si tu ma vei invinovati cu tot dinadinsul ca m-am intins prea mult cu scrisul, si ca fac aci prea mare cheltuiala de citatiuni de prin autori straini, apoi iti voi raspunde ca acelea mai toate nestemate culese din salbele bogatilor le presar pe saracacioasa mea scriere ca s-o mai intolez si sa-i dau si ei ceva pret; iar daca nu scriu scurt si cuprinzator, se vede ca, rau sau bine, nici eu, ca multi altii, nu ma pricep a face intr-altfel. Asadar, supus bland la o noua osanda, ia-te binisor dupa mine si vino sa ne indreptam pasii ratacitori tocmai sub poalele muntilor din Kurdistan, pe calea care duce de la Bagdad la Hamadan, acolo unde este stanca stearpa si rapoasa ce se cheama Bisutun. Piciorul de spre apus al stancii se numeste, in limba locului, Takh-i-Bostan, adica Bolta Gradinii. Gradina deocamdata lipseste, si unii eruditi cred ca aci vor fi fost vestitele gradini atarnate in aer ale Semiramidei, care, chiar daca odinioara au fost aci, apoi acum au zburat cu totul in aer; dar bolta este in fiinta, si pe zidurile ei se vad nenumarate sculpturi sapate nu prea adanc in piatra, si poate chiar odinioara colorate. Sa le descriem toate, nu este treaba noastra; pe noi ne ating numai cele doua mari scene de pe peretii laterali. Intr-adevar, pe una se vede o vanatoare de mistreti; pe cealalta, mai stearsa, este o vanatoare de cerbi. Stilul sculpturii, oarecare amanunte arhitectonice si chiar costumele si uzurile figurilor reprezentate ne inlatura de la prepusul ca vom fi avand aci, dinaintea ochilor, imaginea petrecerilor cinegetice ale vitezei amazone asiriene, ale reginei Semiramide, - di cui si legge Che sugger dette a Nino e fu sua sposa; Tenne la terra chel Soldan corregge. Gandul ni se repoarta mai bucuros asupra acelor puternici despoti ai Persiei, Sapurii, Hormuzii, Khosruii, Firuzii, Iejghirzii si altii, care, din vechea lor cetate a Ctesifonului, aproape de Bagdadul de acum, suparara mai bine de trei sute de ani pe imparati romani de seama lui Aurelian, lui Teodosie, lui Justinian, lui Eraclie; asupra acelor mandri si luxuosi Sasanizi, care se inchinau focului dupa legea lui Zoroastru, cladeau palate gigantice acoperite cu sculpture si cu poleieli si inmuiau in fir si in pietre scumpe hainele de pe dansii si hamuturile de pe caii lor. Vanatoarea, lupta cu fiarele, alergarile cu caii si incordatura arcului erau visele de aur cu care se desfatau ei, atat in fiinta, cat si in privelistea armelor, vaselor, uneltelor si podoabelor cu asemenea scene, pe care mesterii si artistii lor le reproduceau mereu, in metaluri si in pietre scumpe. Subiectele de vanatoare, infatisate cu o vioiciune, cu o miscare, cu un foc nespus, pot fi privite ca una din insusirile caracteristice ale artei sasanide pe care o admiram azi in cateva pretioase obiecte de lux ce au ramas din acele epoci departate, prin colectiunile de curiozitati artistice ale Europei, si pe care o intalnim in sculpturile de prin diferite ruine ale Persiei, iar mai ales pe stancile de la Bisutun. Ambele vanatori de care avem aci a vorbi sunt cuprinse in doua cadre patrate, inchipuind tarcuri ingradite cu taraci, de care stau atarnate zaveze ori perdele, spre a incinge tot ocolul unde se petrece vanatoarea. Proptele si manunchi de tufis, legati cu franghii, sprijina si intaresc taracii. Intr-unul din ambele cadre, locul ales e o mlastina cu stuf si cu rachita, in mijlocul careia a ramas o lumina de apa neteda, cu pestisori si cu pasari plutitoare intr-insa. Un sireag de elefanti, manati de cornacii ce-i incaleca si-i imboldesc, gonesc din dumbrava turme nenumarate de mistreti, care, in fuga mare, cu raturile intinse, cu coltii ascutiti, cu spinarea incovoiata si cu codita sumeasa, dau navala prin leasa si prin mocirla. In doua luntre mari si adanci stau in picioare cate un vanator urias cu capul incoronat, cu vesminte bogat ornate si cu arcul in mana; in preajma-le cad pe branci gliganii si vierii sagetati. Dar atat in aceste doua luntri principale cat si in alte doua mai mici, ce insotesc pe ale regestilor vanatori, sed jos, cantand din niste harpe in forma de dreptare si cu zece coarde fiecare, bande de femei muzicante; intr-o a cincea luntre sunt cantareti care sufla, d-a-n picioarele, in flaute. Toate vasele sunt carmuite de cate doi vaslasi care, cu lopetile, spumega fata apei. Pe muchea cadrului se vede cum mistretii ucisi sunt transportati pe spinarea elefantilor, si apoi cum slujitorii ii injunghie si-i despinteca. A doua vanatoare, cea de cerbi, este cu mult mai confuza; figurile pe alocurea par a fi neispravite. Tot insa se vede pe ici si pe colea o imprejmuire de zabrele si de stofe atarnate, formand o arena cu doua porti, pazite de cate doi strejari; cerbii intra in alergatoare prin poarta din dreapta si sunt urmariti de vanatori; un calaret mai mare la trup, in goana calului, trage cu arcanul intr-insii; altii multi, mai mici, se tin, si ei, gonind, dupa vanatorul principal. Cerbii se poticnesc si cad la pamant cand ajung la fundul tarcului; dar ciutele, ferite de un alt calaret cu trup mare, scapa singure pe cealalta poarta, avand la gatul lor un arcan cu coarda falfainda. Pe laturile cadrului, se vede, de o parte, cum se aduna si se pazesc cu elefanti turmele de cerbi; de alta parte, cum cerbii ucisi prin munti padurosi se incarca pe spinarea camilelor. Dar mai mare si mai presus de toti actorii tabelului si ca privitor linistit al acestui spectacol animat, sta calare regele, cu arcul atarnat de gat, si adapostit subt o umbrela rotunda pe care i-o tine d-asupra capului un slujitor. Imprejurul lui canta o numeroasa orchestra, asezata de toate partile, care pe jos, care pe o estrada inaltata cu scara. Acolo sunt si harpiste, ca la vanatoarea de mistreti, si cantareti cu flautul, care sed turceste, cu picioarele incrucisate sub dansii, si trambitasi, si tobosari, si muscalagii cu naiul, cu dairaua, cu cimbalele, cu diblele si cu surlele, poate chiar si cantareti din gura; intr-un cuvant, avem aci o banda numeroasa de lautari, reprezentata cel putin prin douazeci si cinci de personaje cu instrumente variate, lucrand toti din maini si din plamani ca sa incante pe rasfatatul Sah, in pomposul si trufasul sau repaos. Te las sa-ti inchipui ce chef si ce mandrete!
Oare ce zici? Nu se pricepeau bine regii sasanizi a vana mistretii si cerbii? A pluti lin pe apa si, din sigurul adapost al luntrei, a sageta mistretii, pe cand auzul iti este rapit de dulcele cantari ale unei armonioase pleiade de zane acvatice, iata o realitate sasanida cu mult mai incantatoare decat basmul primejdioaselor Sirene ale lui Omer si decat visul amagitoarei Loreley de pe tarmurile neguroase ale Rinului!
A privi de sub umbra si la sunetele unui concert à grand orchestre peripetiile unei goane si unui macel de cerbi, iata inca o petrecere sasanida, care negresit ca nu este tocmai de dispretuit. Nu ramane indoiala ca regii sasanizi au fost oameni cu gusturi nobile si delicate, de vreme ce le-a placut si de a vana in sunetele muzicii, si de a vedea reprezentate in sculptura si cu culori asemenea petreceri vanatoresti. Ramane numai sa ne batem capul spre a afla daca muzicantii lor si, mai cu seama, daca vestitul cantaret Barbaud, care raspandea in palatele marelui Khosru Anursivan, cel cu sufletul marinimos, note mai dulci decat privighetoarea, erau, in comparatiune cu Haydn, cu Méhul, cu Weber si cu Rossini, ceea ce sculptorii de la Takh-i-Bostan sunt fata cu artistii moderni care au infatisat pe panza scene de vanatoare, bunaoara cu P. Rubens, Fr. Snyders, Filip Wouwerman, Fr. Desportes, J.B. Oudry, J.E. Ridinger, Horace Vernet, Edw. Landseer si altii

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2022 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.