INCA UN HOP!
SUS PE PLAIUL BUZAULUI. STUDIU ANTROPOLOGIC, LEXICOGRAFIC SI MORAL ASUPRA LOCUITORILOR DIN COMUNA BISOCA. BASMUL CU FATA DIN PIATRA SI CU FECIORUL DE IMPARAT, CEL CU NOROC LA VANAT. VULTUR, DIHOR SI RAS, SAU ZAMFIR, SMARAND SI RUBIN. CATE SE POT INTAMPLA UNUI NEAMT, DACA NU PRICEPE ROMANESTE.
Pe o frumoasa zi de vara, ma odihnisem cateva ore la schitul Gavanul o minunata infundatura calugatreasca din munti, cateva colibe si o bisericuta de barne, semanate printr-o pajiste smaltuita cu flori, pe care o incinge un semicerc de nalte stanci pestrite, ce poarta numirea foarte nimerita de Curcubeata. De acolo plecai calare, ca sa merg la Bisoca, sat in doua chipuri interesant: mai intai, fiindca de sub dealul pe care el sade, izvoraste Peceneaga, un parau cu nume pretios pentru etnografii tarii; al doilea, pentru ca intr-insul traiesc si se prasesc, din neam in neam, cei mai frumosi barbati din tot plaiul imprejmuitor. Ca proba despre aceasta din urma particularitate a satului Bisoca particularitate pe care am putut mai tarziu sa o constat in toata intinderea ei avean cu mine, drept calauza de la Gavanul pana acolo, un voinic bisocean, un fel de oaches Apolon muntenesc, carele cunostea ca in palma toate cotiturile muntilor si se mai pricepea si la multe altele, caci era si vanator, si cioban, si cosas, si cantaret la biserica, si cantaret cu cavalul Doamne iarta!
pare-mi-se ca mai mester era la fluier decat in strana ba inca stia sa spuna si basme de-ti era drag sa-l asculti.
Cat a tinut calea, vreo sase ore, gurita nu i-a tacut. D-apoi nici eu nu-i dam vreme sa rasufle: Badita, ce livede e asta? il intrebam, trecand prin niste gusi de vai care ma imbatau cu dulcele lor miros de fan proaspat cosit. Cum se cheama ierbile celea care par impletite si la varf gaitanite? Si el imi spunea numirile tuturor florilor, ierbilor si buruienilor
, aratandu-mi chiar si pe acelea care sunt bune de leac: Ceea este dobrisor si cealalta ghizdei; asta e laptele-stancii si astalalta, zarnamitoasa; ici iata branduse si colea deditei; apoi loboda si drob, vazdroaga si siminoc, iarba-ciutei si piperig, pojarnita si sefterea si altele multe Dar cine le mai tine minte!
D-as fi stat sa le insemnez pe toate, poate ca imi da si mie Societatea Academica sa lucrez, nu, vai de mine, la Dictionariulu cel cu vorbe numai plivite, alese si mai cu seama croite de pe curata latinie, ci la pagubasul de Glossariu, unde pricopsitii nostri lexicografi si scornitori de grai nou si pocit azvarle, ca borhot, mai bine de jumatate biata frumoasa noastra limba romaneasca.
Din norocire, bisoceanul meu nu stia nimic despre chipul cum ne batem noi joc in orase de ce avem mai scump ramas de la parinti, si el, in limba sa pe care as da ani din viata-mi ca s-o pot scrie intocmai dupa cum el o rostea, in acea limba spornica, vartoasa si limpede a taranilor nostri, imi povestea pasurile si placerile oamenilor de la munte.
Cand ajunseram pe muchea plaiului ce desparte vaile despre Buzau de cele despre Ramnic, privelistea, din vesela si placuta ce era, se facu deodata mareata.
In spate aveam culmea intinsa a Penteleului, starostele muntilor din Buzau, si pe sub dansul se randuiau, ca trepte ale unei scari de uriasi, plaiul Raboiului, muntii Neharnita, ambele Muse, Maciesul, Brezeul, Piatra Penei, Carambul si multe altele mai asezate; dar drept in fata noastra, adapostite sub piscurile semete ale Furului si ale Stesicului, se inaltau, ca niste pereti suri si macinati d-a lungul unei perdele de bradet, stancile Naculelor, la poalele carora se asternea, intocmai ca un laicer verde si inflorat, o poiana larga si desfatata.
Intr-adevar ai fi zis, ca balada pastoreasca, ca acel picior de plai este intocmai o gura de rai.
Stam si ma uitam cu acea uimire produsa adesea in noi de privelistile neasteptate ce ne izbesc vederile pe unele culmi despartitoare de vai. Calauzul meu, care, cum am spus, avea samanta multa de vorba, ma destepta din acea mirare muta:
Asa-i, domnule, ca-s mandre Pietrele Fetei de la Nacule? Vad c-ai ramas cu ochii la ele; darmite cand ai sti si povestea lor!
- Apoi ce mai stai, voinice? ii raspunsei cu graba; spune-o, daca o stii. O sa-mi tina de urat pe drum. Si bisoceanul meu, care atata astepta, incepu a-mi spune urmatorul basm, povestindu-l in al sau grai poetic si armonios, pe care in desert ma voi sili eu a-l rechema in amintirile mele:
Basmul meu, boieri domnia-voastra (aveam cu mine pe un neamt care nu intelegea romaneste), basmul meu e cam copilaros; dar pare-mi-se ca nu e tocmai fara de folos!
Asa fu precuvantarea lui si, precum zice batranul Omer:
Dupa a lui limba decat mierea mai dulce curgea viersul.
In vremea de demult, pe cand oamenii de pe lumea asta stiau si puteau mai mult decat ce pot si stiu cei de acum, pe cand pruncul de trei zile iti numara numai intr-o clipa toate stelele de pre cer, si vedea cu ochisorii cum creste iarba campului si auzea cu urechile cum sfaraie fusele cand toarce paianjenul pe vremea de atunci traia, in plaiurile Buzaului, o imparateasa tare si mare, pe care o chema Doamna Neaga.
Ea isi avea palatele tocmai colo, in codrii Cislaului, unde se vad si astazi, pe o magura mare, ocolita cu paraie, temeliile de zid ale cetatii ei, iar gradinile si livezile, in care ea se preumbla cand i se facea urat acasa, si le avea pe colnicele Laposului, unde sta si acum putul ei cu colac de piatra, sapat cu slove, pe care, zau, nici cei mai carturari din ziua de astazi nu le mai pot ghici.
Din toti copiii cati Dumnezeu ii dase si-i luase inapoi la sine, Doamna Neaga ramasese in vaduvie numai cu un fecior pe care-l iubea ca lumina ochilor. Era si dragalas, bata-l fericea!
puil de imparat!
Mandru ca stralucitul soarelui la amiazi, bland ca razele line si mangaioase ale lunii, sprinten ca luceafarul sclipitor al diminetii si intelept ca si intreaga taria cerurilor.
Nu stia maica-sa, nici lumea toata, cu ce sa-l mai dezmierde, atat era tuturor de drag si de placut.
De micut il dase Doamna la carte, si, cand abia incepuse tuleiele barbii sa-i umbreasca pielita copilareasca, el vorbea pe de rost toate limbile de pe lume, ba inca intelegea si graiurile tainuite ale pasarilor si ale fiarelor.
Atunci Doamna, cu inima inganata intre dor si bucurie, ii vorbi asa: Fatul meu, cartea, cata a fost, ai invatat-o toata, din scoarta pana-n scoarta; acum ca sa te faci om pe deplin si voinic cu temei, precum se cade unui barbat si, mai ales, unui fecior de imparat, toti de toate partile imi spun ca trebuie sa te duci lumea sa o colinzi, ca sa incerci si sa ispitesti viata prin tine insuti, si sa afli multe si marunte ale lumii, care se vede ca in carte nu se pot scrie. Du-te, copilul meu; mergi de vezi si de invata; dar cata a nu te prea departa de pe aci; adu-ti aminte, voinicelul meu, ca pre cata vreme nu te va simti mama colea, in preajma ei, grija, chinul si mahnirea din sanu-i nu vor lipsi.
A doua zi, din-zi-de-dimineata, feciorul de imparat, mai mult vesel decat duios, isi lua ziua-buna de la Doamna maicasa, care se silea, sarmana, pe cat putea, ca sa-si stapaneasca plansul si obida ce o-necau. Era vesel voinicelul fiindca in curtile palatului il asteptau ca sa-l insoteasca in cale o suma de
boieri mari ai ostilor,
puterea domniilor
si groaza dusmanilor,
toti calari si inarmati
cu sageti, cu buzdugane,
si la braie cu arcane;
gat-a merge dupa soare,
sa inceapa-o vanatoare
dupa ursi si caprioare,
dupa pasari galbioare,
ce sunt bune la mancare
si placute la cantare.
Apucara inspre miazanoapte si, trecand pe Scarisoara, unde-i lesne cui coboara, luara apa Buzaului in sus, tot cantand si veselind. Rasunau dealurile si vaile si apele raului pe unde trecea mandra ceata de voinici. Dar cand sosira la infurcitura Bascei, acolo unde se asterne o poienita verde umbrita de plopi, de stejari si de fagi, feciorul de imparat deodata isi opri armasarul in loc, si in gura mare striga asa catre sotii sai: Mai frati!
vedeti colo drept in sus muchea nalta si plesuva a Penteleului; acolo am sa ma duc, tot in fuga calului. Cine poate, tie-se dupa mine!
Si dand pinteni sprintenului sau fugar, ca un fulger se repezi prin valea ingusta a paraului. Sub copita pintenogului, pietrele scaparau, apele colcoteau, pulberea in sus se inalta, cu norii s-amesteca, s-apoi in jos iar cadea, valceaua innegura, si pe voinic mi-l ascundea cu totul din vederile boierilor, care ramasese departe, departe in urma lui.
Trecu el ca in zbor, cu fugarul spumegat, prin valea Rosilor, pe sub muchea Paltinului, pe la gura Teghii; sari ca un zmeu pe d-asupra Curselor de Piatra; isi zari ca prin vis chipul oglindit in apele catranite ale Ghenunei Dracului, si printre brazi, printre molifzi, printre afini si ienuperi, sui mlaca Cernatului pana in varful muntelui. Zbura calul nebun, cu coama si cu nara in vant; iar calaretul, cu mintile rapite de multumire, sorbind cu desfatare in piept mirosul racoros al brazilor si al florilor, dor ca se simtea dus ca vantul si ca gandul, peste stanci, peste verdeata, peste gol si iarba creata.
Cand fu la amiazul-mare, fugarul statu locului, si feciorul de imparat se trezi singur-singurel chiar d-asupra Penteleului.
Jur-imprejur, cat cuprindea ochiul, zari numai creste de munti, care mai mari, care mai marunti. Dar mai presus de toti se ridica crestetul gol, de pe care el privea si vedea, jos pamantul cu verdetile, cufundandu-se in toate partile, iar sus, cerul limpede si senin, scaldat numai in raze de lumina. Soarele dogorea drept d-asupra, si, in arsita amiazului, pare ca contenise orice adiere; nici o suflare nu se simtea, nici un sunet, nici o miscare.
Sta marmurit voinicul; nici ca mai pomenise el asa tacere, asa pustiu, asa mandrete!
cand, deodata, pe sub roata aurita a soarelui, se ivi o pasare mareata, un vultur negru cu aripile falnic intinse. Degrab puse voinicul mana pe arc, il incorda si gata era sa repeada sageata, cand, pe sus, auzi vulturul croncanind in limba sa cea pasareasca:
Imparate luminate,
nu-mi lua zilele toate;
ia-mi-le pe jumatate;
ca-ti voi da eu nestemate,
chiar piatra zamfirului,
limpezimea cerului!
Feciorul de imparat destruna arcul, minunat de asa cuvinte; iar pasarea, drept multumita ca o iertase cu viata, lasa sa-i pice din cioc pe oblancul selei voinicelului o piatra de zamfir mare si frumoasa, limpede si albastra intocmai ca seninul cerului.
Din ceasul cand capata aceasta nestemata si o puse in san, nu mai ramase pasare pe cer care sa nu fie robita la vointa lui.
Pentru dansul, toate zburatoarele: mandri paunasi, salbaticosi cocori, bufnite cobitoare, soimi darji, gainuse motate, dumbravence cu aripi verzi, pupeze cu creste baltate, grauri pestriti, sitari, dropii si ierunci, toate picau ca fermecate cand iesea el la vanatoare; iar de se preumbla numai prin codri si prin livezi, mierlele si privighetorile, pitulicele si sticletii, presurele si sfranciocii, pietroseii si sfredelusii, botgrosii si scatiii, toii, tintezoii si pitigoii, toti il intampinau peste tot locul cu dulcile lor cantari; cucul ii vestea la tot ceasul multi ani cu noroc, si prigorii cu pene albastre il insoteau pretutindeni, chiuind si zburand vesel d-asupra capului sau.
Trecu o zi, trecura doua, ba mai trecura si alte noua, si voinicelul nu se indura ca sa se instraineze de la mandrele plaiuri ale Buzaului, in care el domnea acum cu voie buna peste toata firea zburatoare cata falfaie sub soare. Noaptea pe la cantatori, pana a nu se revarsa bine de zori, el era purces la vanatoare, si mai adesea seara il apuca prin paduri, ucigand si starpind alde pasari cobitoare ce se arata numai prin intuneric.
Ratacea intr-o zi pe culmea paduroasa a Istritei, tocmai colo jos, la curmatura dealurilor, sub care incep a se asterne campiile, cand, deodata, fara veste, pe la sfintitul soarelui, se ridica din vale un vant mare si turbat, care indoia fagii, frangea plopii, smulgea ulmii si clatina cu urlet tot codrul si tot muntele. Intr-o clipa norii de pretutindeni la un loc se adunara, negurile se indesara, si preste tot cerul se destinse un pod intunecat de fier si de arama, peste care trecea si se invartea sfantul Ilie, incurandu-si armasarii cu tunete si cu plesnete, si scaparand numai fulgere si trasnete de sub roatele carului sau.
Apoi, dintr-o naprasnica detunatura, se sparse deodata podul, brazdat de mii de sageti luminoase, si incepu a curge pre pamant o ploaie groaznica,
ploaie cu siroaie,
de facea paraie;
ploaie cu basici,
de strica potici;
ploaie spumegata
neca lumea toata;
ploaie de potop
facea lumea snop.
Cand se mai potoli furtuna, feciorul de imparat cata a se urni din scorbura unde statuse pitulat; dar el nu mai stia incotro s-apuce, asa de tare era, in codru, si frunza deasa, si noaptea intunecoasa, si calea pietroasa; pe unde cata urma umblata, urma era stearsa; pe sub atatea tulpini surpate si in lapovita inecate, pe sub atatea frunzare cazute, toate cararile se facuse nevazute. Nu vedea, nu auzea, nici in greul pamantului, nici in usurelul vantului; numai cand tragea bine cu urechea, ii venea din departare la auz, chiotul ghionoaiei, ce-si ascutea noaptea ciocul de coaja copacilor, si miorlaitul cucuvailor care se chemau jalnic una pe alta prin mijlocul beznei; apoi, uneori ii trecea repede pe dinaintea ochilor si cate o umbra neagra de lastun ratacit, care cadea din vazduh, cu lungile-i aripi ingreuiate de ploaie.
Toata noaptea ar fi umblat el fara spor; dar noroc ca avea cu sine pe coteiul lui cel mai barbat, cel mai priceput, cel mai credincios,
Miclaus, caine-nvatat;
stia seama la vanat;
el apuca spre colnic,
usor, sprinten si voinic;
tot spre vale se lasa
si cararea cauta,
botul prin iarba varand,
urmele tot mirosind.
Urma-i ici, urma-i colea!
Miclaus n-o mai pierdea,
prin tuneric o simtea,
Noaptea-ntocmai ca ziua.
Astfel, cu cainele calauza buna, voinicul apuca, d-a lungul in jos, valea Orgoaiei. Prin volbura apelor ei se rostogoleau acum cu vuiet radacinile de copaci si bolovan
ii de piatra, surpati de la munte. Si cainele si stapanul umblau incet si cu sfiala pe costisul lunecos; dar cand ajunsera tocmai d-asupra priporului de unde se vad, in poala, urmele unei cetati de Uriasi si brazda vladnica a Troianului, Miclaus statu in loc, maraind ca in preajma de vanat. Voinicelul sticli ochii. Flacaraie alburii ieseau pe acolo din pamant si zburau d-asupra tainitei unde statura ascunse, atata mare de vreme, comorile de la Pietroasa, closca cea vestita cu puii ei de aur; dar la lumina sclipitoare a vapaielor, vanatorul zari, printre ierburi si pietroaie, capatana lungareata a unui dihor care, cu ochii razleti, cata drept la dansul. Trupul si coada, dobitocul si le incolacise, le facuse ghem in fata coteiului, cum fac dihorii cand n-au loc de scapare in vizuinile lor de sub pamant. Voinicul nostru era gata sa azvarle intr-insul ghioaga lui cu tinte poleite, ca sa-l prapadeasca, cand dihorul incepu a chitai in limba lui de lighioana si a zice:
Imparate luminate,
nu-mi lua zilele toate;
ia-mi-le pe jumatate;
ca-ti voi da eu nestemate,
chiar piatra smarandului,
verdeata pamantului!
Feciorul de imparat, aducandu-si aminte cat de bun augur ii fusese asemenea vorbe din graiul vulturului, lasa ghioaga jos si goni cainele in laturi; iar lighioana, bucuroasa de a se simti scapata, incepu sa racaie tarana cu labele si scoase dinaintea voinicului o piatra de smarand, mare si frumoasa, de stralucea verde si ramurata ca spicul crud al graului, ca rodul pamantului.
Atata fu voinicului, pana ce ridica de jos smarandul fermecat si-l baga in san; s-apoi de atunci inainte toate jivinile cate se tarasc prin tarana si cate se ascund pe sub pamant, toate il cunoscura pe dansul de stapan. Viezurii cu perii suri, lungi si drepti ca tepele, si bursucii somnorosi, care ies numai noaptea din vizuini; jderii padureti cu blana ruginie, deasa, moale si frumos netezita, si vidrele coltate de pe malul baltilor; nevastuicile cu trup prelung si mladios si cu guse albe, care se furiseaza printre razoare, vanand cuiburi de pasarele, si veveritele sugubete, cu coada valvoi, care sar zglobii pe cracile copacilor rontaind alune, ghinda si scoruse; pintele cu labe scurticele la piept, iar la spate cu picioroange, care cand umbla se salta ca locustele, si cateii-pamantului, de le zice si suite, care scot capul la amiazi din gauri, ca sa latre la soare; apoi misunii cei cu gropanele pline de grane, si sobolanii din smarcuri; toate lighioanele, pana si cartitele orbete si aricii ghimposi, ba chiar serpii, gusterii si soparlele, toate i se aratau lui in cale, sau ca sa-l slujeasca la vreo trebuinta, sau ca sa piara de mana lui, cand avea placere de vanat. Cu dansul vulpile isi cheltuiau de pomana si viclenia mintii si iuteala piciorului, caci, de fiecare minciuna a vulpii, el afla prea lesne mijloace o mie ca sa-i vina de hac. Apoi si cu ursul cel mai salbatic el isi facea jucarie; fara secure, fara cutit el intra semet in vizuina lui, se lua cu dansul la lupta dreapta si intotdeauna ursul cadea mort la pamant.
Astfel prin vazduh, astfel pe sub pamant, el era mai tare, el era mai mare; de aceea si traiul lui era acum si mai mult pornit pe vanatoare.
Cand feciorul de imparat trecea pe dealul Balaurului, d-a stanga Slanicului, lighioana cea infricosata, cu o falca in cer si cu alta in pamant,
Serpoaica cu solzii verzi,
sa n-o vezi, sa n-o visezi!
degraba se zvarcolea, se pitula si se afunda pana la gurile iadului, ca sa nu o vada viteazul vanator, sa nu-i reteze cu palosul sapte capete si sa nu-i stinga sapte suflete. Oricat de mult se silea dansul ca sa-i apuce inainte, iazma iadului prididea cu fuga, si voinicul ramanea mereu sa-si scoata necazul pe pasarile cerului si pe lighioanele pamantului. Da zi peste zi si nu putea nimeri.
Asa mai pati intr-o noapte; si a doua zi, de ciuda si de manie, se porni de pe dealul Balaurului in jos, cand abia se miji de ziua, si ajunse deodata cu zorile, cand se deschideau florile, la valea stearpa si pustie a Paclelor de Glod.
Daca nu stiti si n-ati vazut, sa va spun eu ca acolo si-a asezat Necuratul cazanele cu catran si cu smoala colcotita; pe sub pamant galgaie si fierbe glodul noroios, mai rece decat gheata, mai negru decat ceata; apoi, pe guri cascate prin tot ocolul acelei vai fara de scursoare, tasneste tina in sus, cand de o schiopa, cand de o palma, cand de un stanjen si mai mult; la fiecare gura imprejur s-a durat musuroi, si balele catranite, pe care Uciga-l-toaca le scuipa din vagauni, se scurg naclaite d-a lungul movilitelor, se aduna in namol, se usuca de vant, se crapa de soare si astern tot fundul vaii cu o huma sura si jilava, pe care nu se prinde, Doamne fereste!
nici troscot, nici ciulini.
Cand, de pe culmea vecina, feciorul de imparat facu ochii roata d-asupra vaii urgisite, el vazu o biata caprioara ratacita, calcand cu sfiala prin namolul uracios al mocirlei; mai departe o fiara salbatica, un ras sta starcit la panda; parul de pe dansul, lung si subtire, alb si cu pete negre, se zbarlise in sus; urechile-i tuguiete cu pamatufuri de peri negri la varf se ridicase drepte, si ochii lui, vii si patrunzatori ca ochii de femeie, scaparau scantei. Numai in doua-trei sarituri de pisica, el ajunse caprioara, se acata cu ghearele de pieptul ei, isi infipse dintii in beregata si se gatea sa-i suga cu desfatare sangele din vine, cand voinicelul invarti repede prastia ca sa o izbeasca in fiara.
Dar ochii rasului, care vad si in miezul pietrelor, zarira ce i se gatea; el se smulse de la pieptul caprioarei si incepu sa latre in limba lui de fiara:
Imparate luminate,
nu-mi lua zilele toate;
ia-mi-le pe jumatate;
ca-ti voi da eu nestemate,
chiar piatra rubinului,
colcotirea sangelui!
S-acum, pentru a treia oara, feciorul de imparat ierta viata rasului, precum iertase pe a vulturului, precum iertase pe a dihorului; el stranse prastia pe mana, iar fiara, vesela si multumitoare ca scapase cu zile, scapara din ochii ei o piatra de rubin, mare si frumoasa, rosie si vie, mai rosie decat fraga muntelui, mai vie decat para focului si intocmai ca sangele voinicului.
Cand o lua voinicul in mana si o baga in san, pare ca ii mai crescu de o schioapa inima intr-insul. De aci inainte toata firea cu suflare era prada lui. Toate fiarele pre care iuteala sangelui le impinge, in fuga lor, a se asterne pamantului ca iarba campului, la suflarea vantului, toate cele care traiesc din varsarea sangelui, toate cate din sange isi iau puterea si prin sange o si pierd, toate se supusera si ele la vointele voinicului, ca pasarile cerului, cu lighioanele pamantului.
Dinaintea unui asa minunat vanator,
cerbii de la munte
plecau a lor frunte,
mistretii coltati
cadeau improscati,
capra saltareata
nu scapa cu viata,
lupii din padure
picau sub secure,
iepurii fricosi
Cam pre aici ajunsese cu povestea bisoceanul meu, cand deodata auziram, la spatele nostru, o detunatura de pusca urmata de un Donner-Wetter-Saperment!
exprimat cu o energie de adevarat granadir chesaro-craiesc. Ne intorseram iute ochii indarat; dar nu mai era nimeni; tovarasul meu neamtul se facuse nevazut.
- Saracut de maica mea!
striga din baierile inimii bisoceanul, s-a rapus domnul Ininger. (Acest fel gasise el cu cale ca sa localizeze titlul de inginer al tovarasului meu.) Alergaram degraba la locul de unde venise zgomotul si, sub o tufa, gasiram pe neamt rasturnat pe spate, dand din maini si din picioare ca sa se scoale; alaturi era pusca lui din a carei teava iesea inca fum; putin mai departe se tavalea o pasarica printre fulgii ei risipiti pe iarba. Calul, de pe care cazuse inginerul, se zarea departe in vale; cu seaua pe dansul, el apucase, vesel si in goana mare, drumul casei, lasand calaretului libera facultate, sau de a ramane unde cazuse, sau de a-si urma calea cu orice alt mijloc de locomotiune.
- Bine, prietene, zisei in sfarsit eu patitului, dupa ce constataram ca nu se afla in nici o primejdie, fa-ma sa inteleg, mai intai, cum ai cazut de pe cal? Apoi, pentru ce ai tras cu pusca? In sfarsit, pentru ce te-ai departat de noi?
La toate aceste intrebari, el nu avea alt raspuns decat:
- Asta, zau, nu stiu!
Calauzul nostru nu era mai putin curios decat mine ca sa afle cum se petrecuse lucrurile, dar el cel putin gasea insusi, pentru toate, cate un cuvant de raspuns si de mangaiere.
- Lasa, domnule; nu e nimica, ca ai cazut pe spate si te-ai rezemat in coate. Rau era daca cadeai pe branci, ca puteai nasul sa ti-l frangi.
Cautand apoi prin iarba, el dete peste pasarica ranita si jumulita, care, sarmana, se zvarcolea ca vai de ea; era o biata ciocarlie. Bisoceanul, luand-o in mana, cunoscu indata ca era ucisa nu de alice, ci de ciocul gaitei.
- Cu buna seama, domnule, dumneata ai vrut sa tragi in pasarea rapitoare, si nu vei fi nemerit-o; dar lasa, ca nu e nici o paguba; vanatul cel bun tot al domniei-tale a ramas. Vorba romanului: Nu e pentru cine se gateste, ci pentru cine se nimereste.
Dar neamtul se apara ca el n-a tras defel cu pusca, ca pusca s-a tras singura si ca, din aceea, calul, speriindu-se, a sarit si l-a trantit jos, unde l-a si lasat fara rusine, nici pacat.
- Lasa, domnule, ca si asa e bine!
zicea bisoceanul. Dumneata tot nu ramai pagubas, ca, si daca n-ai dat in vanat, vanatul ti-a picat din cer, jumulit gata. S-apoi, despre cazatura, sa n-aibi vreo mahniciune, ca pamantul nostru romanesc e bun de obranteala:
Cine cade pe el jos,
Se scoala mai sanatos.
Si, intr-adevar, domnul Ininger se ridicase teafar si fara vatamare. Se vede ca somnul il podidise pe cand bisoceanul imi povestea basmul, pe care el nu putea pricepe, si astfel, pe nesimtite, ramasese in urma de noi. Pe cand dar neamtul motaia calare si calul isi urma calea in tihna, o vesela ciocarlie se legana prin aer, ciripind la soare, intocmai ca si ciocarlia cea din gratioasele strofe ale glumei vechiului poet francez Ronsard, cel de vita romaneasca:
Hei!
Doamne, mult imi sunt dragi
placerile dulcei tale vieti,
ciocarlie, care despre amor
canti din-zi-de-dimineata,
scuturand in aer roua
cu care e stropita pana ta!
Mai nainte ca soarele sa rasara,
tu inalti trupu-ti spalat
spre a-l sterge de nori,
clatinandu-ti aripile marunte
si saltandu-te in mici sarituri.
Tu spui in aer asa dulci cantari
in a ta vesela ciripire,
incat orice amant ar dori,
cand te aude cantand primavara, ca tine sa fie pasarica.
S-a intamplat insa ca, in loc de poetici amanti, ciocarlia noastra sa fie auzita numai de o gaita flamanda si, in cazul de fata, urmasul banului Maracine se vede silit sa treaca lira in mana stramosului sau Virgiliu, ca sa sfarseasca aceasta istorioara.
Pasarea vrajmasa se repezi, zbierand prin aer, ca sa prinda pe cantareata, si aceasta, mititica, in zadar cerca sa-i scape prin fuga. Pretutindeni unde dansa, fugind usurica, taia vazduhul cu aripile ei, iata si dusmana, cruda gaita o urmarea cu chiote mari prin aer.
La tipetele de bucurie ale gaitei, la vaietarile sarmanei ciocarlii, somnorosul, plecat pe oblancul seii, tresari si, in miscarea-i zapacita, ii cazu pusca de pe umeri; cocosul se lovi de scara; umplutura se descarca cu zgomot; gaita si calul se speriara amandoi deodata; una lasa prada sa-i pice din cioc; celalalt tranti jos pe calaret, si astfel vanatorul fara voie si vanatul neasteptat se intalnira alaturi, pe iarba verde a plaiului.
Dar calul, ca si gaita, isi vazu de calea sa, si tovarasul meu ramase pe jos. De aceea si bisoceanul, care era cam atins in amorul sau propriu de povestitor, prin somnul inginerului, ii spunea drept mangaiere:
- Vezi, domnule Ininger, daca dumneata stiai romaneste si ascultai la basmul meu, nu erai sa pati atatea nevoi!
Dar fie!
Cand este vorba de vanatoare, apoi poti sa mi te lauzi ca esti nascut cu tichia in cap, si,
Vanatorul norocos
umbla bucuros
pe jos.
Astfel ne urmaram calea spre Bisoca.
