Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Pseudo Kynegeticos - CAPITOLUL 12 de Alexandru ODOBESCU



LA COTUL MUNTILOR. TOT BASMUL CEL CU FATA DIN PIATRA SI CL. PORUMBITA SI MARGARITARUL. CE AU SPUS DESPRE MUNTII NACULELE, DE LA OBARSIA RAMNICULUI, CAIU VALERIU CATUL, FRANÇOIS VILLON, AUTORUL ANONIM AL ROMANCERULUI DEL CID CAMPEADOR SI MULTI ALTII. IEPURII DIN CODICELE CIVIL SI CEI DIN DICTIONNARIULU ACADEMICU. NE LUAM ZIUA-BUNA IN TINDA DLUI STERIE, ARENDASUL DE LA BISOCA. POST-SCRIPTUM UNDE SE SPUNE CEEA CE N-A STIUT SA SPUNA RAPOSATUL C. NEGRUZZI IN STATISTICA CE A FACUT LUPILOR DIN MOLDOVA. Eram acum tocmai pe culmea dealurilor sub care se adaposteste, ca intr-o copaie, satul Bisoca. Gata a carmi la dreapta ca sa coboram in sat, aruncai imprejurul meu o lunga si multumitoare privire, voind sa-mi iau astfel ziua-buna de la intinsele privelisti ale plaiului, mai nainte de a le pierde cu totul din vedere. Soarele apunea drept dinaintea noastra; cercul lui rosiatic scapatase pana pe zarea orizontului, si razele-i, calde si senine, pare ca se asternuse preste tot sesul rasaritean al tarii, care ni se destindea acum sub ochi. De pe acest tapsan culminant, de unde muntii Sacuieni cotesc spre Tara Vrancei, tot Baraganul, tot campul Brailei, tot sesul Galatilor, cu matca Ramnicului, cu valea Buzaului, cu lunca Siretului, toata acea lata si oabla campie se arata scaldata intr-o lumina galbuie si lucioasa, ca fata unei uriase sinii de aur; printr-insa, liniile serpuite ale raurilor se desprindeau ca fire crete de beteala argintie, iar suprafata neteda a apelor sarate din Balta Alba si din Balta Amara oglindeau ca niste ochiuri de sticla, ferecate in mijlocul dauritei table. In departarea cea mai afundata, dealurile dobrogene, tivite cu aburoasa cordea a Dunarii, incingeau, ca un cerc plumburiu, acest curios tabel, al carui aspect devenea cu totul fantastic, prin neobicinuite si metalice reflexe. Mai aproape de noi insa, sub forme su


cu culori mai reale, se vedeau, pe varful Bisocei si pe al Ulmusorului, mari pietroaie sure si murgi, unele gramadite la un loc, ca turme de vite adunate la repaos, altele risipite prin livezi, ca vacile cand pasc pribege. Apoi, sub aceste muchii, la stanga, pamantul se lasa la vale in costise si pripoare gradate, pana se cufunda in jgeaburile mult umbrite ale Ramnicului si Ramnicelului; tot pe acolo, la locul ce se zice Intre Ramnice, se zareau inca poienile fragede si verzi ale Naculelor, adapostite sub stancile roscate, care se numesc Pietrele Fetei; si, in fund de tot, inaltandu-se in albastreala innegurata a cerului, se pierdeau culmile paduroase ale Stesicului, invelite in umbre viorii, civite si negre. Preumblandu-mi ochii, cand peste sesul cu straluciri si scanteie, cand prin muntii cu tainice si racoroase raze, ma asezasem pe un bolovan de piatra si, asteptand sa dispara cu totul soarele, nu ma puteam satura de asemenea privelisti, ce noua, orasenilor, ne este dat arareori a le vedea; dar calauzul nostru stia ca noaptea are sa vina iute si ca scoborasul pana la sat ne va cere, prin intuneric, poate o ora si mai bine; de aceea el ne indemna sa ne pornim indata, si, drept mangaiere, imi spuse ca are tocmai vreme ca sa ispraveasca si basmul cel cu Feciorul de imparat, norocos la vanat, pana vom sosi devale. - Bine zici, badita, ii raspunsei; negresit ca trebuie sa mi-l spui tot, daca mai este. Dar stai!
Unde ramasesesi? Pare ca incepusesi a indruga o siretenie de lighioane ca cea din hora dezgovelei: Ursul cu cercei umbla dupa miei. Lupul cu cimpoi umbla dupa oi. Vulpea in papuci, umbla dupa curci. S-un iepure schiop, intr-un varf de plop, treiera la bob. Asa este? - Cam asa, dar iar nu prea, imi raspunse munteanul, pierzandu-si oarecum sarita, in urma glumei mele de care ma si caiam, si scarpinandu-se la ceafa ca omul care sta la indoiala. Pesemne, boierule, adaogi el, ti s-a facut urat unde am tot spus anume toate soiurile de pasari si de jivine care traiesc pe la noi la munte. Dar de!
ce sa-i fac eu, daca asa e basmul? Va sa-l spui si eu dupa cum este sartul si datina lui. D-acum inainte insa nu mai avem nimic a face cu lighioanele cele cu patru picioare, nici cu cele multe zburatoare; destul numai sa va fie in stire ca Feciorul de imparat nu avea seamanul sau pe lume la ale vanatorii. Cand d-abia da cu gandul sa faca vreo izbanda la vanat, vointa pe data i se implinea; d-aceea si lumea intreaga, cand pomenea despre dansul, nu-i zicea intr-altfel pe nume, ca: Feciorul de imparat, cel cu noroc la vanat. De va fi stat o luna, sau un an sau doi, petrecandu-si viata fara alte nevoi decat numai cu placerea si cu mangaierea de a prinde si de a ucide fiare padurete si pasari cantarete, cine va sti, spuna-o. Pe noi cestia, plaiasi si vanatori de munte, atata ne taie capul, ca omul la vanatoare, fie pe ger si ninsoare, fie pe naduf de soare, nici nu prinde veste ca ce timp mai este, nici nu vrea sa stie cum are sa-i fie, nici nu baga-n seama la munca de-l cheama, nici ca ia minte de orice cuvinte, ci vesel omoara vremea care zboara, fara griji traieste, pe pamant domneste, si e la vanat ca si imparat. Acum dati si dvoastra cu socoteala, daca chiar noua niste bieti pacatosi plini de trude si de nevoi vanatoarea ne oteleste sufletele si ne rapeste mintile, apoi ce incantec de fala si de vitejie trebuie sa fi fost pe voinicul fecior al Doamnei Neagai!
Vesel si voios la inima, ager si vartos la trup, el zambind iesea dimineata din palatele parintesti, zambind se inturna seara la maica-sa inapoi. Asa viata, lina si netulburata, dorca in rai poate sa mai fi gustat cineva. Dar grijile si mahniciunea lasat-au vreodata multa vreme pe om fara ca sa se lege de capul lui? Firea omeneasca asa este ea de la Dumnezeu osandita, ca sa nu pluteasca neincetat usor ca fulgul pe apa si sa nu calce mereu tot pe cai desfatate. Caci, acolo unde este poiana mai inflorita si cu frunzari acoperita, acolo e si cursa priponita. Dai intr-insa fara ca s-o vezi; te apuca, te glodeste si uneori chiar de rea nu vrei sa o crezi. Ia sa vedeti acum in cel fel pasul avea sa-l ajunga pe voinicelul nostru si cu ce gingase amagiri avea sa-i sece puterile si sa-i stinga fericirile. Intr-o seara ca cea de astazi, pe la apus de soare ca acum, el sezuse sa se odihneasca pe unul din pietroaiele macinate de pe dealul Ulmusorului, tocmai d-asupra garliciului de piatra, caruia ii zicem noi Grajdul Zmeilor, fiindca acolo se adaposteau odinioara, in vremea de demult, fiarele cele aripate. Sedea el si privea in jos cum negurile intunecau treptat vaile si culmile, cand vazu trecand incetinel, pe d-asupra capului sau, o porumbita, usoara si alba ca spuma laptelui la mulsoare, ca florile crinului la raza de soare. I se facu dor de acea pasarica si, ca s-o prinda de vie, puse mana in san, la zamfirul cel fermecat; dar ea, uitandu-se la dansul cu ochi dulci, fermecatori, gunguni gales in limba ei cea pasareasca si-i zise: Ah, voinice, voinicele, nu opri caile mele; ci te ia dupa-al meu zbor; caci, cu sanul plin de dor, te cheama sa-ti faca dar un scump, alb margaritar mandra Fata-a Pietrelor, din valea Naculelor. Aceste cuvinte, asa dulce soptite, desteptara in inima voinicului un freamat necunoscut; in sanul lui se aprinsera dorinte nedeslusite, pe care pana in ceasul acela nici in vis nu le incercase. Fara de a mai sta sa cugete, el se ridica iute in picioare; sangele i se incinsese ca focul prin vine; pieptul ii zvacnea; in tot trupul simtea un avant neinstrunat ce-l pornea sa mearga supus si ascultator la chemarea porumbitei. Urmarind cu piciorul pe uscat zborul ei lin, cumpatat, el cobora vai, suia dealuri, strabatea paduri, trecea lunci si paraie, si de ce umbla, pare ca mai usor pasea. Cand raza cea mai tarzie a soarelui se prelungea sfiata pe foitele ierbii inflorite din poiana de sub stancile Naculelor, pasarica se opri pe o rasura imbobocita, si, cu grai dulce cantator, striga asa: Tu, ce plangi in stanca, la umbra adanca, iesi acum din piatra, alba, dalba fata, vie si frumoasa, blanda, racoroasa, cu chip luminos, cu trup mladios, cu par aurit, pe umeri leit; iesi, Fata din Piatra, sa te vaza-o data scumpul tau ursit; caci iata-l sosit!
Ca un vis, ca o parere, se cobori de pe stanca mandra alba fata, nalta mladioasa ca o trestioara, cu parul de aur, cu ochi de balaur, rupta din soare, intocmai ca Ileana Cosanzeana. De frumoasa ce era, de alba ce s-arata, la soare puteai cata, iar la dansa ba!
Cine-i vedea mersul, cine-i zarea chipul, cine-i auzea glasul, nu putea sa o priveasca si sa nu o indrageasca, nu putea sa o auda si sa nu i se increada. Cu zambet gingas pe gurita, cu ochii galesi si patrunzatori, venea mandra cam descinsa, pasind usor si leganat prin iarba moale si deasa a pajistii. Ea se opri dinaintea voinicului si, aratandu-i intre degetele, un bob maruntel de margaritar alb, curat si luminat ca laptele la mulsoare, ca floarea crinului la soare, ca dragostele de fata mare, ea, cu viers dulce femeiesc, care mai lesne decat sageata strapunge inima voinicului, ii grai, razand, asa: Da-ti-l-as si nu l-as da, ca ma tem il vei uita cand la vanat te tot plimbi!
Ba l-as da, de vrei sa-l schimbi cu piatra zamfirului, limpezimea cerului, cu piatra zmarandului, verdeata pamantului, cu piatra rubinului, colcotirea sangelui. Feciorul de imparat ramasese uimit ca dinaintea unei naluciri incantatoare. Nu stia bine daca este destept sau daca viseaza. Nu-i venea sa dea crezamant nici vederilor, nici auzului; si cu toate acestea, zana ce-i sta in fata il privea cu ochi fermecatori, aruncand prin tot trupu-i, cand aburi fierbinti, cand fiori de gheata; vorba ei ii rasuna pana in suflet, dulce si induplecatoare. Pe cand ea cata la dansul si zambea, lui i se nalucea pare ca campul inflorise si cerul se luminase, iar cand ea deschise gura ca sa-i vorbeasca, pentru dansul muntii rasunara, apele se tulburara, brazii se scuturara, codrii se trezira, frunzele soptira, stelele sclipira si in loc se oprira. Atunci viata, sa i-o fi cerut dansa, gata si bucuros era el sa i-o dea, numai ca mereu sa poata privi la ea, numai ca in veci sa o poata auzi. Degraba scoase din san catesitrele nestematele fermecate, care pana atunci fusese si toata puterea si toata bucuria lui, si, fara sa se mai gandeasca, fara sa se indoiasca, le arunca cu multumire in poala dragalasei copile. Buzele ei fragede si rumeoare se rasfoira intr-un ras de nebunatica bucurie si, apucand margaritarul intre dintii ei albi si marunti ca si bobul nestemat, il puse binisor pe buzele voinicului, intr-un dulce si lung sarutat. Atunci umbrele calduroase si balsamate ale noptii de vara ascunsera in negura si in tacere pe fericitii miri; singura porumbita cea alba ii dezmierda prin intuneric, cand cu vesele cantari, cand cu blande vaietari; dar cand rasarira zorile, deodata cu florile, porumbita amagitoare si la dragosti indemnatoare, peste tari si peste mari zburase, prin vazduh se departase, fugind ca sa nu mai vie, si luand cu sine, in vecie, scumpul, feciorescul dar, bobul alb de margaritar. Zile si nopti, luni si saptamani trecura. Feciorul de imparat si Fata din Piatra traiau instrainati de lume, singuri-singurei, el numai cu dansa, ea numai cu el, si alta grija nu purtau, alta placere nu gustau decat ale dragostelor lor. Cercuind lume intreaga in poienita inflorita si cu frunzari acoperita de sub Pietrele Fetei, voinicul napustise codrii, urase izbanzile sale de mai nainte. Vanatoarea era uitata; inima lui se scalda acum toata in dezmierdari noi si necumpatate. Pasari, fiare si lighioane traiau de el oropsite; toate se instrainase si se lepadase de al lor zburdalnic stapan; nici una nu-l mai cunostea, nici una nu-l mai asculta; dar nici lui, nesocotitul, de ele nu-i mai pasa. Arcul si sagetile, ghioaga si prastia stau aruncate la pamant; rugina si putregaiul se lipise de ele si le rodeau puterea. Asa, Feciorul de imparat, uitand vitejia vanatoreasca, uitand si casa parinteasca, sedea ziua si noaptea lungit moale pe covoare si cu capul in poala copilei, se uita cu ochii in ochii ei, ii sorbea rasuflarea dupa gurita si-i cerea mereu sa-l dezmierde cu cantecele ei. Canta-ti, mandro, cantecul, ca mi-e drag ca sufletul. Canta, scumpul meu odor!
Ici cu tine as vrea sa mor!
Dar muierea tot muiere!
Da-i ce-ti cere, ca o sa te certe de ce i l-ai dat. Cu incetul, cu incetul, incepu fata a lua seama ca sufletul voinicului se inmuiase de dogoreala dragostelor femeiesti; acum ii parea rau si-i venea ciuda ca iubitul ei nu mai era ca mai nainte, vitejelul plaiurilor, caruia lumea ii zicea cu lauda: Feciorul de imparat, cel cu noroc la vanat!
In zadar ii canta ea, cu viers dulce femeiesc, mandru cantec haiducesc; in zadar il ruga sa se trezeasca din traiul lanced si trandav in care il cufundase viata de iubire; in zadar il tot indemna ca sa iasa cu dansa din pustietate, ca s-o duca sa vada lumea. El in brate o strangea, dulce mi si-o dezmierda, si asa ii tot vorbea: Faca lumea ce va face, noi traim aci in pace, cum ni-e drag si cum ne place!
Zica lumea ce va zice; fericirea de aice tot nu poate sa ne-o strice!
Spuna lumea ce-o voi, noi aci cat vom trai fara griji ne vom iubi. Dar uratul, uratul cel pocit, boala cea fara de crezamant, care din placeri trezite incolteste, sufletul il amaraste, cu doruri se hraneste si la noi placeri ravneste, uratul cel urgisit, care usuca si topeste, mereu si necurmat in inima copilei se prefira si pe fiece zi mai adanc o patrundea, in ea zilnic se-ncuiba, mai amarnic o rodea. Feciorul de imparat vedea si simtea toate; dar leac siesi nu-si stia gasi. Fata umbla mai adesea razna prin paduri si prin livezi, cu fruntea innorata, cu fata lacrimata, si cand se intorcea la sotul ei si-l gasea vaitandu-si tristea, lungit sub tulpina brazilor, ea ii zicea plangand si suspinand: Scoala, draga, scoala, frate!
nu mai pot zacea pe spate, ca mi-am urat zilele, mutand capataiele, cand la cap, cand la picioare, cand la umbra, cand la soare. Of!
draga, iubita mea!
nu pot, nu pot, chiar d-as vrea; boala mea nici ca s-o duce pan-ce tu nu mi-i aduce mura-albastra si amara, sloi de gheata-n miez de vara. Of!
draga, iubitul meu!
ajuta-ti-ar Dumnezeu!
eu toti muntii i-am calcat, mura-albastra n-am aflat, sloi de gheata n-am gasit, ca pamantu-i incalzit. Fetisoara din Buzau!
mura-albastra-i ochiul tau, care ma ucide rau; sloi de gheata netopita e chiar inima-ti racita si de mine dezlipita. Cand ajunge inima sa fie sleita de dragoste, apoi curand piere si mila. Fata din Piatra, satula si de pustiul muntilor si de iubirea singuratica, visa acum noaptea si se gandea ziulita intreaga la locuri desfatate si pline de lume, la orase cu zgomot, cu petreceri si cu veselii, la cetati unde toti sa cate la dansa cu dor si cu drag, si d
ansa cu mandrie la toti sa se arate frumoasa si impodobita in haine trufase si in pietre nestemate. Destul, destul isi inchisese ea tineretile in departari, de lume instrainata; destul gustase placerea iubirilor tainuite. Acum inima-i zbura ca fluturele, dupa lumina; sufletul ei cerea zgomotul veseliilor, stralucirea averilor, valva trufiilor. Astfel de dorinte ii framantau mereu mintile, si stim cu totii ce se naste in cap de muiere, intr-insul neistovit nu piere. Intr-o dimineata, cand Feciorul de imparat se trezi din somn, ingreuiat de langoare si de inima-rea, Fata din Piatra pierise de langa dansul. O astepta sa vie la amiazi, o astepta sa vie seara; dar umbra molifzilor se asternu incetinel d-a lungul pajistii, scazu si crescu iarasi, dovedind scurgerea vremii, si nimeni, nimeni nu veni Atunci pricepu dansul ca copila a fugit si in paduri l-a napustit; atunci vazu bine ca puica a zburat, s-a dus, si pe dansul l-a rapus. Atunci inlauntrul lui se facu adanc intuneric; in piept inima-i zdrobita se incolacea ca crampeie trunchiate de sarpe veninos. Ziua, la soare, el se framanta in durere; noaptea, la stele, din ochi ii picura izvor de plansoare, si la tot ceasul, noaptea ca si ziua, ziua ca si noaptea, glasul lui duios rasuna prin codri: Doamna a inimii mele, stapana a acestor locuri!
de ce m-ai parasit? Unde te-ai dus? Ah, unde? Isi aducea aminte d-ale ei dalbe frumuseti, d-ale ei dulci cantari, de zilele fericite pe cand glasul muntilor si al apelor raspundea cu veselul susur la glasul copilei, pe cand ea umbla leganandu-se, gingasa si usoara, pe verdeata livezilor, pe cand ea, tremurand, scutura de pe cositele-i balaie zapada mai putin alba decat pielita ei. Atunci inima lui, cu suspine, intreba in zadar pe codri si pe stanci: Unde si in ce tara va mai fi acea mandra floare, acea dragastoasa romanca, cu fata alba ca crinul, cu glas incantator de zana? Numai raul acuma, numai apele, cand se clatesc, raspund cu vuiet la gemetele mele!
Ah!
unde mai sunt, stapana mea dorita, ah, unde mai sunt chiar si viscolele de odinioara!
Dar toata jalea lui era in desert; ce a fost verde s-a uscat, ce a-nflorit s-a scuturat. Intr-acele plaiuri, in care el gasise mai intai multumirea, vanand si prinzand cu nepasare pasari de pre cer si fiare de pre pamant, in acele dumbravi unde apoi isi aflase fericirea la sanul dragalasei fecioare, acum totul era vested, totul era ofilit, totul se imbracase intr-un giulgiu de ger si de intristare. El cerca sa ridice de la pamant arcul si sagetile, ghioaga si prastia; dar armele erau ruginite, puterile-i erau slabite, ochiul vedea tulbure la tinta, bratu-i nu mai stia sa nimereasca telul. Deodata cu nestematele pierduse si farmecul lor puternic; Fata din Piatra le luase cu dansa ca sa faca cu ele cercei si ghiordane; iar el, sarmanul, el isi aducea atunci aminte, cu dor si cu jale, despre locul unde nascuse, despre caminul unde crescuse, despre maicuta dulce care pe sanul ei il leganase, despre toate bunurile, toate averile si toate multumirile pe care le pierduse. El se ingrozea vazandu-se ajuns a rataci ca un suflet calator si fara tarie, prin locasele salbatice ale fiarelor, a cerca prin codri si prin pustii naluca fericilor, si inima-i sangera risipita in tarzii si zadarnice cainte. Cati altii pe lume isi vad, ca dansul, virtutea si norocul spulberate prin nesocotinta lor!
Cand e omul tanar, el nu stie, biet, sa pretuiasca bunurile cu care pronia cereasca, muma darnica si iubitoare, l-a inzestrat. Se imbata de veselia junetii, de farmecul frumusetilor, de placeri trecatoare, de zburdari amagitoare, si, daca intr-acea betie isi pierde sau isi risipeste nestematele cu care il impartasise soarta, curand, curand in urma, il ajunge si ceasul amarnic al caintei; s-apoi, dupa dansul, se casca, intunecos si rece, tacutul, pustiul mormant!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Asa!
va vesteziti voi toate, plapande flori ale vietii, tinereti, iubire, placeri, trecatoare frumuseti, frumusete, dar din cer pe care cerul pizmas indata ni-l rapeste, in graba va ofiliti si pieriti toate, daca printre voi doara nu se prefira vreun fulger cu arsura, vreun fior de nemurire!
Cata cu un ochi de mila la cea tinerime de rand care, in toiul frumusetilor traieste in dezmierdari si-n desfatari se imbata Cand va goli pana la fund paharul cu-ncantarile, ce o sa se mai aleaga dintr-insa? Cine o sa mai stie de ea? Groapa, care o asteapta, o va-nghiti intreaga. Tacerea de veci o sa stinga de pe lume, cu a ei fiinta, s-ale ei sterpe iubiri. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Lacrimile de cainta si duioasele cugetari ale Feciorului de imparat, cel ce fusese odinioara norocos la vanat, ma pornise si pe mine pe triste ganduri; imi veneau acum unul dupa altul aminte atatea falnice visuri ale junetii mele, care, impreuna cu anii cei repezi, s-au nimicit in zadarnicul desert caci repezi, vai!
repezi se strecoara anii!
Eheu, fugaces, Postume, Postume Labuntur anni . . . . . . . . . . Dar era noapte in toata puterea cand incepura sa ne salute latratorii din satul Bisoca. In batatura casei arendasesti ardea un foc mare; descalecai la flacaraia trosnitoare a brazilor, si domnul Sterie arendasul ne iesi cu plin inainte. Intr-o mana tinea o bota cu pastravi vii, proaspeti si zglobii, pescuiti in paraul spumegos de sub poala umbrita a Pietrelor Fetei; in cealalta purta o cusca cu iepurasi de casa, plocoane trimise de staritul unui schit vecin, care hraneste si praseste in curtea manastirii d-alde asa arzoi si spornic vanat, rar in tara la noi si botezat in Codicele civil, art. 468, cu numele poznas de Lapinii tinuti pe langa casa, iar in Dictionnariulu limbei romane, elaboratu ca proiectu dupo insarcinarea data de Societatea Academica Romana, pagina 991, cu aceea, tot asa deocheata si putin romaneasca, de Cunicule sau cunicle, specia de animali, din genulu iepurelui, forte assemine cu iepurele, si de acea-a numitu pre a locurea si iepure de casa, francesce lapin. As dori sa aflu care sunt locurile unde, vorbindu-se neaos romaneste, se mai zice si altfel, bunaoara, cinel, cinel, pusai degetul pe el? cuniclu si lapin. D-asa latinie dobitoceasca, d-asa pacalitoare frantuzeasca unul Domnul sa fereasca limba noastra parinteasca!
Dar domnul Sterie, din tinda, ne pofteste la mancare. Drumul, basmul si gandurile melancolice m-au secat la stomac; ma grabesc dar a intra in casa, unde ne asteapta masa, care de mult sta intinsa. Fiindca tu insa n-ai fost poftit impreuna cu mine, te las afara si, drept mangaiere, iti trimit de departe, ca hrana intelectuala, buna de rumegat, aceasta poveste incurcata, insotind-o cu o prieteneasca salutare cam slaba si searbada mancare!
Dar sa fie cu iertare, Caci suntem la vanatoare!
Post-scriptum. Nu ma iarta constiinta ca sa nu indreptez o eroare ce s-a strecurat in paginile de mai sus. Am zis ca la noi guvernul nu s-a ocupat niciodata de a regula vanatoarea. M-am inselat. Raposatul C. Negruzzi, care nu a fost numai un scriitor plin de talent, de spirit si de inima, ci a mai fost si director al Oficiului de Statistica din Moldova, ne da in scrierile sale urmatoarea nota plina de interes si sprijinita de calcule nediscutabile: De la 26 ianuarie 1841 pana la sfarsitul lui decemvrie s-au ucis, dupa cataloagele Vistieriei, acesti lupi: In anul 1841 .. 113 lupi mari 1842 .. 198 idem 1843 .. 318 idem .. 59 pui 1844 .. 340 idem .. 11 idem 1845 .. 261 idem .. 101 idem ----------------------------------------------- 1 230 lupi mari, 271 pui Total 1 501, si s-a platit din Vistierie 18 450 lei pentru 1 230 lupi mari si 2 032 1/2 lei pentru 271 pui. In total 20 482 1/2 lei. Sa vedem acum folosul acesti legiuiri. Sa inchipuim ca fiecare lup era sa manance pe an cate oi. Pare-mi-se ca sunt destul de moderat. Care e lupul ce s-ar multumi cu o oaie pe luna? In cinci ani vine de lup 60 de oi, care pentru 1 501 lupi face 90 060 oi. Socotind acum oaia cate 20 lei, face 1 801 200 lei, din care, scazand 20 482 1/2 lei, pretul capetelor a 1 501 lupi, ramane folos 1 780 717 1/2 lei. Tot cu aceasta ocaziune, autorul Pacatelor tineretilor mai povesteste si o istorioara pe care am socotit ca nu va strica sa o transcriu aci, caci ea va fi ca paharusul de Fine Champagne, dupa un pranz indesat si anevoie de mistuit rudis indigestaque moles!
Iata ce scria Negruzzi in luna februarie 1846: Viu de la vanatoare, prietene, unde am impuscat un lup. Da-mi voie deci sa-ti vorbesc despre el. Toata lumea cunoaste lupul, fiara asta carnivora si nesatioasa, dusmanul pastorilor si groaza oilor. Din vremea regelui Edgard, la anul 966, lupii n-au mai vazut pamantul Engliterei; si cand, din toate staturile Europei, erau proscrisi, numai in Moldova sunt acum cinci ani vietuiau ca in sanul unei republici, incat era o blagoslovenie cum lupii si jidanii cresteau si se inmulteau!
Insa la 1841, Ministerul Treburilor Dinlauntru facu o legiuire prin care se puse pret capului de lup. Taranii incepura a-i ucide, pastorii a fi mai linistiti, si oile a dormi mai fara grija. Spun, nu stiu de e asa, ca lupii, vazand osanda ce li se pregateste, au ales o deputatie dintre ei, care, viind in capitala, si-a tocmit un vechil ca sa le apere dreptul ce-si inchipuiau ca au. Acesta le-a facut o jalba lunga si lata, in care dovedea tetragoniceste ca, de la descalecarea lui Dragos lupii au trait in buna pace in tara, ca n-a mai facut numeni sprafca ca sa vada cate oi s-au mancat; ca de vreme ce lupii sunt lasati ca sa manance oi, si oile ca sa fie mancate de lupi, apoi, dupa toate formele, legile si obiceiul pamantului, lupii se cuvine a fi volnici sa manance oi s.c.l., s.c.l. Ministrul Lupu Bals le intoarse jalba cu nadpis zicand ca obiceiul pamantului poate sluji de lege, cand nu este vatamator legii, si numai atunci li se va lua in bagare de seama reclamatia, cand vor da inscris si chezasie ca nu vor mai manca carne, ci vor paste troscot, ca niste dobitoace ce sunt. Deputatii iesira cu coada intre vine, gandind la nedreptatile oamenilor. Viind la gazda si simtind apetit, se pusera la masa. Ospatarul le dete bors cu miel, cotlete de miel si friptura de miel. - E, bine!
striga unul din ei, mai zi-mi ca este dreptate in lumea asta. Oamenii mananca oi, si noi sa nu mancam? - Ba sa mancati, domnii mei, le zise un june supleant de profesor, omul si lupul sunt lasati ca sa manance carne; dintii lor cei cainesti o dovedesc. Eu, cand nu mananc carne, nu pot pronunta nici cel dintai vers din Eneida: Arma virumque cano1 etc. Din vorba in vorba, lupii spusera viitorului filozof scopul soliei lor si neisprava cu care au iesit de la ministru. - Avocatul care l-ati avut era un ignorant, le zise acesta. Sunt sigur ca nici rudimentele limbii latine, ale limbii mume, nu le cunostea. Sunt sigur ca petitia ce v-a facut era plina de barbarisme si de solecisme, si scrisa cu slove ciriliane. Sa va fac eu o suplica cu litere latine, si veti vedea cum voi face capot pre ministrul cu tot departamentul sau. Indata le scrise o jalba cu litere latine, care se mantuia prin acest calambur: Lup te cheama si lup esti, Lupii dar ce prigonesti? Omonimul lor ministru le rupse jalba, zicand ca nu-i plac poetii si ca, cu toata cuscrenia ce ei arata ca ar avea cu dansul, nu poate calca datoria postului sau; prin urmare, porunci unui comisar de politie sa-i intireasca din oras. Ajungand la bariera, nenorocitele fiare isi scuturara praful de pe copite, si, lacrimand, tinsera labele spre cer, cuvantand acest blestem. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Aci autorul isi precurma povestea, necunoscand, dupa cum se vede, cuprinsul blestemului bietelor fiare nedreptatite. Daca pe langa tot spiritul si talentul ce el avea, raposatul C. Negruzzi ar fi posedat si darul proorociei, el negresit ar fi pus in gura lupilor un blestem de felul acesta: Fa, Doamne, ca tosi aceia care au ganduri rele asupra noastra sa fie osanditi, spre pedeapsa lor, a citi dintr-un capat pana-ntr-altul toata Precuvantarea la Manualul vanatorului romanesc; dar totdeodata opreste-i, Doamne, de a se folosi catusi de putin de invataturile cuprinse chiar in corpul Manualului, caci fara de aceasta a ta parinteasca ocrotire, va fi de acum inainte vai si amar de neamul lupesc, in tara binecuvantata a romanilor, unde, de la descalecatoare, blajina localnica stapanire ne-a ingaduit sa traim ca in sanul lui Avram, fara de a ne mai sastisi cu statistice iscodiri!
Amin!

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2022 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.