Alexandru ODOBESCU

TIGANII DE ZESTRE. GRIVES EN CAISSE. DISERTATIUNE FILOLOGICA, IMBACSITA CU ERUDITIUNE. 1 000 GALBENI VENIT PE AN. GRAURII STIU FRANTUZESTE MAI BINE DECAT DL LITTRÉ!
DIN FABULELE LUI LA FONTAINE PANA IN PADURILE RUSIEI. AMARATA TURTUREA, OF!
SARMANA, VAI DE EA!
Eram baiat de vreo treisprezece ani cand am invatat sa dau cu pusca; marturisesc insa ca de atunci n-am mai facut nici un progres in aceasta arta; ba chiar as putea zice din contra!
Insotisem pe tata-meu la baile de la Balta Alba, unde se adunase in acel an sarea si marea, precum a si povestit-o cu atata spirit dl V. Alecsandri, pe carele atunci, acolo, pentru prima oara l-am zarit, domnia-lui tanar, vesel, si inca de atunci cunoscut prin farmecul neaos romanesc al muzei ce-l inspira, eu, copilul, crezand ca tot ce zboara se mananca. Locuiam intr-un sat de pe malul stang al Buzaului, la Gradistea, tot intr-o casa cu batranul colonel Enghel, acela carele, prin buna sa inima, prin vioiciunea glumeata a caracterului sau si prin pocita socatie a vorbirii sale romanesti, a lasat placute si vesele suvenire printre subordonatii lui, acum toti veterani ai ostirii; polcovnicul Enghel, care, luand de sotie pe o cocoana romanca a carei bogata zestre cuprindea o laie de robi tigani, zicea nevestei, de cate ori se intampla sa moara vreunul din acesti nenorociti: Plinci, Anicuta-l meu!
a murit la dine un sestre!
Colonelul Enghel imi darui o pusca cu doua tevi, scurta si usoara, croita si cumpanita chiar dupa trupul si dupa puterile mele; el ma si invata cum s-o umplu, cum sa ochesc si cum sa trag. De aici inainte, vai si amar de bietele vrabii de pe garduri!
Pe toata ziua stricam intr-insele cate un corn de praf si cate o punga de alice; dar apoi si ce pilafuri ne gatea la masa mesterul-bucatar, sestre al cocoanei Anicute!
Mi se pare ca intru atata se ca

} m marginesc foile de dafin ce am putut culege in cariera mea cinegetica. Vezi bine ca cu dansele nu s-ar putea gati nici macar iahnia de mistret, pe care tu o descrii in cartea ta. D-as fi mai laudaros din fire, si nefiind astfel, iata o puternica dovada ca nu sunt si nu pot sa fiu bun vanator, nici macar ca amicul Budurof!
d-as fi, zic, mai laudaros, as putea sa adaog ca, tot pe malurile Baltii Albe, m-am incercat a da si-n ciovlice de cele motate, care se tot clatina in aer si pe uscat, strigand ca puii de jidan de pe ulite: kibrit!
kibrit!
; am ochit adesea si in Ciocarlia cea voioasa ce-n vazduh se legana; ba unde pui ca am cutezat a trage cu pusca si-n cardurile de gaste salbatice ce trec mereu cu gramada de-a lungul Buzaului!
De nu m-ar fi oprit vacarul satului, as fi nimerit desigur si cate un graure din cei care zboara printre vitele din cireada si, impreuna cu coirile, se cocoteaza jucand pe spinarea boilor, care, cu o filozofica nepasare, rabda asa batjocura. Oare ce vor fi zicand boii, in mintea lor, despre acele obraznice pasaruici? Si ce ganduri vor fi rumegand ei, cand se simt intr-astfel calcati sub picioare? Mare e limba boului, pacat ca nu poate grai!
Nu stiu insa cum si ce fel ne aduse vorba a pomeni despre graiuri, si aci, iarta-ma, amice autorule, sa te tiu de rau fiindca, in cartea ta, n-ai spus nimic despre acest vanat, si mai cu seama despre o alta pasare, pe care multi la noi o confunda cu graurele, din cauza ca ea poarta, pe frantuzeste, un nume ce s-ar crede ca corespunde cu al acestuia. Du-te intr-o dimineata la Capsa si spune-i sa-ti faca, pentru dejun, un pastet din cele ce se cheama Paté de grives; apoi, a doua zi la masa, cere la Hugues sa-ti gateasca o mancare, ce ti se va prezenta intr-o gingasa cutioara de hartie velina alba, sub numirea de Grives en caisse. Dupa ce vei manca, o sa simti fara indoiala o mustrare de cuget pentru ca ai trecut cu vederea si ai nesocotit vanatul nu mit grives, iar, dupa cum se crede, pe romaneste, sturzi si cocosari (?). Aci vrand-nevrand trebuie sa ma urmezi si aceasta ti va fi pedeapsa intr-o lunga controversa, in care filologia are sa se amestece cu istoria naturala, si sa faca un talmes-balmes, pre cat se va putea mai doct si mai erudit. Baga de seama ca ai a face cu un membru al Academiei!
Romanii noi, stranepotii lui Traian, incepem totdeauna de la romani romanii cunosteau, printre altele multe, si aceste doua specii de pasarele si le pretuiau dupa dreapta lor valoare; unora le zicea turdus, si altora sturnus. Turdi erau un soi de pasari foarte laudat de gastronomii nostri strabuni. Poetul Martial, pe care insa Traian nu-l prea facea haz, zice ca, dupa parerea lui, dintre pasari, cea mai buna de mancare este turdus, iar dintre patrupede, iepurele. Inter aves turdus, si quis me judice certet, Inter quadrupedes, mattea prima lepus. Fie cum zice Martial in privinta pasarii!
dar cat despre iepure, sa ma ierte domnia-lui; eu tiu cu tata Traian si nu aprob zisele poetului. Ba inca, de nu mi-ar fi rusine sa vorbesc romaneste cam in felul Frantozitelor raposatului Costache Facca, cele cu mantela amour sans-fin1, as potrivi aci, si nu fara oarecare iscusinta, vorba romanului: Departe griva (adica la grive) de iepure!
Oratiu insa se arata si mai entuziast in privinta turdilor si, zau, nu se mira ca unii-si mananca averea dumicand la turdi grasi, caci nimic, zice el, nu este mai bun: Non, hercule, miror, Aiebat, si qui comedunt bona, cum sit obeso Nil melius turdo. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Terentiu Varrone, in cartea sa despre agronomie, ne vorbeste pre larg despre cresterea si ingrasarea acestui soi de pasari, in case inadins cladite pentru zburatoare, ornithon, pe care le descrie cu de-amanuntul si mai adaoge cum ca o matusa a lui avea la vila sa de pe Via Salaria1, in Tara Sabina2, la mile de Roma, un asemenea ornithon, din care vindea pe tot anul cinci mii de turdi, cate trei dinari unul; ceea ce-i producea un venit anual de 60 000 sestertii, adica, pe banii de acum, 12 000 lei noi. Ce stam de ne mai gandim, amice? Hai sa cautam a prinde turdi si sa ne asiguram dintr-insii o mie de galbeni pe an, ca matusa lui Terentiu Varrone. Dar unde sa-i gasim? Iata dificultatea. Adevarul e ca naturalistul latin Pliniu ne spune ca turdi, precum si merulae (mierlele) si sturni (graurii), fara de a-si schimba penele, se duc prin tari vecine, si ca iarna sunt foarte multi turdi in Germania. Naturalistii moderni, si in capul lor vestitul Buffon, dupa ce constata ca pasarea, numita de latini turdus, poarta, in limba franceza, numirea generica de grive, si ca ea se aseamana cu mierla, de care insa difera la pene prin niste pete regulate ce ea are totdeauna pe piept, imparte acest soi de volatile in patru specii, numite frantuzeste: grive, propriu-zisa, draine, care este mai mare la trup decat toate, litorne si mauvis. Aceste doua din urma sunt cele mai preferabile la mancare. Diferitele specii, precum si varietatile lor, se disting prin marime, prin coloritul penelor si chiar prin unele naravuri; dar, in genere, aceste pasari sunt salbatice, putin jucatoare, mai mult triste; ele vietuiesc izolate; cuiburile lor sunt foarte curat cladite, si ousoarele lor, frumos colorate albastru sau verde. Ele traiesc in tarile de spre nord si vin mai cu seama catre toamna in partile meridionale. Sunt foarte mancacioase; insusi Oratiu ne-o atesta: Amite Ievi rara tendit retia, Turdis edacibus dolos si le plac cu deosebire strugurii, cauza pentru care francezii au si creat zicatoarea: soűl comme une grive3, ce se aplica celor care la noi au furat luleaua neamtului. In cetatea Dantzig din Prusia se consuma pe an ca la 90 perechi din specia celor numite mauvis; cele zise litorne ierneaza in Austria de Jos si in Polonia, iar in unele parti ale acestei ultime tari, catimea speciei grive este asa de considerabila, incat se prind fara numar si se transporta luntre pline, incarcate cu de acest vanat. Daca ele insa se afla asa de multe prin tinuturi vecine cu noi, prin Polonia si Austria; daca, ducand dorul vitei, ele se nasc cu gramada in imparatia hameiului si a berii, este oare cu putinta ca, flamanzite, sa nu fi insemnat ele inca de mult, prin aer, caile pe unde, in timpul de acum, avea sa ne calce, cu fier si cu foc, napastia consortilor nemtesti? Despre acesti noi bumbasiri ai tarii, stim cu prisos ce soi de pasare sunt, si numele lor le cunoastem mai cu prisos de cum am dori; cu mult mai greu ne vine de a nimeri pe acela mai putin ilustru al impenatilor lor compatrioti. Am consultat pentru aceasta toate dictionarele noastre, chiar si pe cel facut sub numele Societatii Academice Romane1, si iata tot ce am putut alege, mai cu seama din Vocabulariu franceso-romanesc al dlor P. Poenaru, F. Aron si G. Hill: Grive se zice romaneste Sturz; Draine se cheama in limba noastra Cocosar; Litorne este un fel de Cocosar, cu capul cenusiu, si Mauvis este un fel de Sturz. Autorii Dictionarului Academic nu inscriu cuvantul cocosiariu; poate ca nu va fi de origine latina? Cat despre sturdiu, inca nu au ajuns la litera S. Intr-un cuvant, la grive, pe latineste turdus, nu este catusi de pitin graurele romanesc, cu toate ca, judecand dupa asemuirea lor, aceste doua numiri par a fi rudite. D Littré in monumentalul sau dictionar al limbei franceze, nu stie ce origine sa dea cuvantului grive. Oare acest nume nu va fi el derivat din adjectivul latin gravis greu, gras pe care il gasim calificand pe turdi, in urmatorul vers al lui Martial: Sylva graves turdos exagitata dedit? Aceasta ar fi o derivatiune in forma de synecdoche, catre care s-ar alipi, ca o metonomie, denumirea romaneasca de graure, data unei alte pasari, pe care tot Martial o pune in opozitiune cu turdi ingrasati cu masline din Picenum: Si mini Picena turdus palleret oliva, . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . Nunc sturnos inopes. . . . . . . . . . . . Despre sturni nu s-a prea zis mult bine; Martial, dupa cum vazuram, ii declara buni-de-nimic, inopes. Pliniu vorbeste nu mai de obiceiul lor de a zbura in carduri rotunde, indesati unii intr-altii. Si mai mult insista asupra acestei particularitati Buffon, aratand ca, in zburarea lor repede si zgomotoasa, graurii par a fi supusi la o tactica ce se exercita cu o disciplina militara, sub ordinele unui sef. Chiar si Dante a luat furtunosul zbor al graurilor, gramaditi in stol larg si plin, drept termen de comparatiune, ca sa descrie, in versuri nemuritoare, cum spiritele nenorocite sunt purtate, fara repaos, de suflarea vijeliilor infernale: E come gli stornei ne portan lali Nel freddo tempo, a schiera larga e piena, Cosi quel fiato gli spiriti mali, Di qua, di là, di giů, di su li mena; Nulla speranza gli conforta mai, Non che di posa, ma di minor pena. Nu ramane indoiala ca stornei lui Dante, les étourneaux ai lui Buffon si sturni lui Pliniu si lui Martial sunt graurii nostri, cu penele negricioase si presarate cu pete albe sau sure, care traiesc in Europa, din fundul Svediei pana in insula Malta, si chiar in Africa, pana la Capul Bunei-Sperante, care dupa ce, in luna lui iunie, si-au clocit ouale lor cenusii, in cuiburi straine sau in scorburi de copaci, se aduna de petrec in stoluri, dorm noaptea in stuf, se ciorovaiesc seara si dimineata, se scoala toti deodata cu mare volbura si trec repede, ca un nor negru indesat, se amesteca printre porumbei si printre ciori, se domesticesc bine in colivie, ba chiar, daca ii pui in pension, invata frantuzeste, pronuntand gras litera r, intocmai ca la Paris. Se vede ca Buffon o spune insusi a auzit grauri vorbind nemteste, latineste, elineste si alte limbi; cat despre mine, n-am avut parte a constata, de visu et auditu, talentele poliglote ale acestui interesant neam de pasari. Atat numai pot zice despre dansul, ca dispretul cu care il trateaza intrigantul acela de Martial, declarandu-l bun-de-nimica, inopes, indeamna si mai mult a lua in antipatie pe acest poet servil si demoralizat, urmand si intru aceasta exemplul dat de augustul meu stramos, Marcu Ulpiu Traian. Eu, de cate ori mi s-a intamplat sa mananc grauri, adica sturni latinesti, ori étourneaux francezi, si nu sturzi romanesti, sau grives frantuzesti, le-am gasit un gust foarte bun si mai ales un miros de vanat din cele mai placute. Nu cauta dar la cele ce zic autorii, si, cand vei da peste stoluri de grauri, impusca fara dispret cat vei putea mai multi. Poti fi incredintat ca eu unul iti voi ramanea tare recunoscator pentru pesches!
Daca acum te simti cam obosit de lunga digresiune zoologico- filologica prin care am razbunat de nepasarea ta pe sturzi, pe cocosari si pe grauri, apoi tot mai iarta-ma sa adaog vreo doua-trei cuvinte in materii analoage, adica sa-ti fac cateva intrebari, si apoi, zau, va dau pace si tie si neamului pasaresc. Mai intai, te rog, spune-mi daca stii sau nu stii ce soi de zburatoare este grangurul? Am auzit de la unii si as dori sa aflu daca aceia nu se inseala ca pasaruica astfel numita este chiar acel vrabete grasun care se indoapa cu fructe de prin gradini, emeriza hortulan, si care cu drept cuvant este socotit in Francia ca una din cele mai delicate imbucaturi ornitologice. Abia expus la dogoreala jaraticului, el se preface intr-o sarmaluta de grasime profumata. Gandindu-ma la ele, as vrea sa fiu si eu printre oaspetii soarecelui din La Fontaine: Autrefois le rat de ville Invita le rat des champs, Dune façon fort civile, A des reliefs dortolans. Trec la a doua intrebare. Pentru ce, rogu-te, n-ai spus nici macar un cuvant despre o alta pasare de padure care, desi e cam rara la noi, insa este privita pretutindeni ca unul din cele mai delicate vanaturi? Francezii ii zic gélinotte; germanii, Hasellhuhn (adica gaina de alune); rusii iti amintesc numele-i rusesc, fiindca padurile de brad si mesteacan ale Rusiei sunt pline de aceasta pretioasa zburatoare rusii o numesc reapcik; iar la noi ea se cheama cum se va fi chemand? Stiu de sigur ca in judetele de munte ale Moldovei, unde vanatorii le pandesc pe muschiul cel verde de la tulpina brazilor, acele pasari, mai mari decat un sitar si impodobite cu sprancene rosii ca cocosii salbatici, poarta numele de ierunci. Dar dincoace de Milcov, cum le zice? gainuse salbatice? gainuse de alun?? Cand divinul cantaret al Divinei Comedii, calauzit de maiestrul sau Virgil1, ajunge in cercul acela din Infern unde erau muncite, de o apriga si neimblanzita furtuna, sufletele pacatoase ale muritorilor care, aci pre pamant, dand uitarii sanatoasele, dar asprele legi ale intelepciunii isi petrecuse viata in dezmierdari lumesti, a cosi fato tormento Eran dannati i preccator carnali, Che la ragion sommettono al talento, atunci poetul nu afla, in puternica sa inchipuire, alte imagini mai potrivite spre a descrie pe acei nenorociti, decat a-i asemui, cand cu sire lungi de melancolici cocori, cand cu stoluri zapacite de grauri, cand, in fine, cu amoroase porumbite care, chemate de dorinta, cu aripile intinse si-ncordate, zboara catre dulcele lor cuib, purtate prin aer de dorul ce le-ncinge: Quali colombe dal disio chiamate, Con lali aperte e ferme, al dolce nido Volan per laer dal voler portate. Rapita de armonia acestor suave versuri, ciripite in dulcea limba toscana, inima se avanta si dansa pe urmele amoroase ale pasarii usoare; ochiul o insoteste prin spatiu; gandul se rasfata in desfatarile acelui cuib dorit!
Dar colo, sub adancul frunzis al codrului, sta pitit vanatorul, cu ochiul tintit la prada, cu bratul ager la tragaci. Blanda turturica a sosit, ametita de bucurie, aproape de sotul ei; ea s-a pus alaturi cu dansul pe o craca verde a stejarului; gungunind, ea isi scutura aripile si-si incovoaie gusa argintie. Soarele de amiazi varsa emanatiuni voluptoase de caldura in raristea padurii si subt umbra copacilor; razele lui se strecoara luminoase printre frunze si sclipesc ca aurul pe undele limpezi ale paraului. Totul in fire e liniste, tacere, dor si speranta; totul, pentru norocita pereche, pluteste in visuri de placere, in farmec amoros!
Cu gandul, ea soarbe poate o eternitate de fericiri!
Dar deodata un pocnet fatal rasuna; echo ii raspunde de prin toate adancimile codrului trezit. O sarmana pasarica a picat moarta sub stejar. Vanatorul vesel o azvarle sangerata in tolba sa. Dar sotia turturica, cea care, vai!
a ramas cu zile, Cat traieste, tot jaleste, Si nu se mai insoteste!
Trece prin flori, prin livede Nu se uita, nici nu vede. Si cand sade cateodata, Tot pe ramura uscata; Umbla prin dumbrav-adanca; Nici nu bea, nici nu mananca. Unde vede apa rece, Ea o turbura si trece; Unde e apa mai rea, O mai turbura si bea. Trece prin padurea verde Si se duce de se pierde; Zboara pana de tot cade, Dar pe lemn verde nu sade. Unde vede vanatorul, Acolo o duce dorul, Ca s-o vaza, s-o loveasca, Sa nu se mai pedepseasca!
De vreme ce tu, autor al Manualului de vanatoare, n-ai socotit de cuviinta a numara si turturica printre pasarile de vanat, eu am dat cuvantul raposatului intru fericire, marelui ban Ienachita Vacarescu, ca sa razbune de a ta uitare pe aceste dulci si fragede zburatoare. Totodata gratioasa si jalnica elegie a vechiului poet roman imi va servi drept oratiune funebra pentru tot vanatul impenat, asupra caruia m-am intins, mi se pare, cam foarte peste masura. Pana aci dar cu pasarile bune de impuscat si bune de mancat!
Sa le fie tarana, adica nu sa le fie mai bine carnea usoara stomacului, si apoi vecinica lor pomenire!