Warning: session_start(): open(/var/cpanel/php/sessions/ea-php54/sess_m2um6qi8nj9aqjh7ffrp2er875, O_RDWR) failed: No space left on device (28) in /home/svadan37/public_html/autorii/scriitori/alexandru-odobescu/pseudo-kynegeticos-capitolul-6.php on line 2

Warning: session_start(): Cannot send session cache limiter - headers already sent (output started at /home/svadan37/public_html/autorii/scriitori/alexandru-odobescu/pseudo-kynegeticos-capitolul-6.php:2) in /home/svadan37/public_html/autorii/scriitori/alexandru-odobescu/pseudo-kynegeticos-capitolul-6.php on line 2
Pseudo Kynegeticos - CAPITOLUL 6 - de Alexandru ODOBESCU
Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Pseudo Kynegeticos - CAPITOLUL 6 de Alexandru ODOBESCU



IATA-NE ACUM SI IN ROMA!
MAI MARE RUSINE PENTRU COTGOGEAMITE IMPARAT!
SCULPTURA ISTORICA PE ARCUL DE TRIUMF AL LUI TRAIAN. PLATON SI XENOFON NE POFTESC LA VANATOARE. TREN DE PLACERE PRIN EPOCA GLACIARA. FARAONI VANATORI. PACAT CA GUILOM TELL VORBEA NEMTESTE!
DE LA CAPRA-NEAGRA LA IUBITA SI VICEVERSA. POEMA CAMPULUNGEANA. Sa sarim acum, pe nerasuflate, din literatura cinegetica a anticilor, in sfera artelor vanatoresti, tot la dansii. Daca vreodata, amice, te va ajuta norocul sa mergi la Roma, ca roman, negresit te vei duce sa vizitezi Forul lui Traian, si vei admira, in mijlocul acelei piete, prabusita sub nivelul cetatii moderne, mareata columna de marmura, care iese din pamant incolacita cu istoria originilor noastre nationale. Acea imagine inca vie a razboaielor dacice, scoase la bun capat de gloriosul Traian, o vom vedea poate intr-o zi, daca va voi Dumnezeu si guvernul nostru!
turnata in bronz cu tot proeminentul relief al insufletitelor sale sculpturi, imparatind pe una din pietele capitalei noastre; as adaoge chiar ca, mai la locul sau decat oriunde, ea ar fi in fata Academiei, la puntul unde s-a asezat deocamdata statua ecuestra a Voievodului romanesc Mihai Viteazul, care, daca ar putea vorbi, sarmanul, ar spune desigur tuturor cat se simte de rusinat, vazandu-se expus a juca rolul de capetenie pe o vasta si erudita scena, ce pare inadins croita pentru imparatescul simulacru al dominatorului Urbis et Orbis. Dar neavand deocamdata nimic de vanat pe piata Slui Sava din Bucuresti, sa ne intoarcem cel putin cu gandul la Roma, si, aflandu-te acolo, tu, ca vanator roman, nu uita sa te indreptezi tocmai in fundul Forului Roman, la stanga de Coliseu, in capul strazii San-Gregorio, acolo unde se inalta, inca si astazi, un antic si falnic Arc de Triumf, numit al lui Constantin cel Mare. Istoria acestui monument nu prea fa



ce onoare primului imparat crestin, caci, ca sa vorbim curat, Arcul nu este catusi de putin al lui; nu este nici macar daruit, ci este tocmai lucru de furat. Cum? ce va sa zica: un Arc de Triumf furat? Atata namila de marmura, cu bolta mare cereasca la mijloc si cu alte doua arcade mai mici in laturi, cu opt columne de gialo antico, cu opt statui de marmura frigiana viorie, cu intreite frize, cu timpane si cu medalioane sculptate, atata cladarie, de patru ori cel putin cat Turnul Coltii, cum oare sa o faca zapt cineva, fie macar acela si un borfas incoronat? Desi-mi vine foarte cu greu sa aduc asa necuviincioasa para impotriva sfantului imparat si patron al Bucurestilor, dar, am mai spus-o si intr-alt loc, eu tin intotdeauna cu Traian si nu pot sa las ca sa i se ia ce este al lui. Apoi toata lumea stie ca, pe cand marele Ulpiu biruia pe germani, pe daci si pe parti, pe cand el umplea intinsul sau imperiu de edificii sumptuoase si de lucrari de arta folositoare, senatul si poporul Romei se intreceau care de care sa serbeze cu mai multa pompa binefacerile si triumfurile gloriosului imparat. Ii decretara dar tot felul de cladiri comemorative, la care lucra ilustrul arhitect si sculptor grec Apolodor. Atunci senaltara in Roma Forul lui Traian cu toate edificiile decorative dimprejuru-i: portice, biblioteca, templu; atunci bazilica Ulpiana cu cinci randuri de stalpi de granit; atunci columna razboaielor dacice cu statua invingatorului d-asupra; atunci, in fine, la capul Caii Apiane, pe care el o restaurase, un Arc de Triumf, pe care insa nu-l putura sfarsi pre cat inca fu marele imparat cu zile. Urmasii lui, gelosi de a sa marire, mai mult se gandira a-si face loru-si monumente, decat a consacra pe cele ce aminteau poporului neasemuita glorie si dreptate a fericitului Traian. Dupa ce trecura insa doua sute de ani la mijloc, se gasi imparatul Constantin, care, de cand ii venise gustul de a-si face din Bizant o noua capitala, se deprinsese strasnic a despuia fara rusine capetele de opera ale lumii, ca sa-si impodobeasca cu ele Constantinopolea sa. El vazu Arcul lui Traian stand fara capatai, in raspantia Cailor Sacra si Triumfala; la baza ii lipseau cu totul ornamente, si pe frontispiciu n-avea nici o inscriptie votiva: Stai!
zise el, tot n-are Arcul acesta stapan; aidi sa-l fac al meu!
Si puse indata de-i ciopli, pentru piedestaluri, niste grosolane figurii de Victorii pocite; iar pe ambele fete ale aticului asternu lungi dedicatiuni, in care spunea cum el a scapat lumea de tiranul Maxentie, cum a liberat cetatea, Liberatori Urbis, si a intemeiat pacea, Fundatori quietis. Astfel Arcul lui Traian se pomeni intr-o zi ca a devenit Arcul lui Constantin. Dar ce folos? In zadar inscriptiunile lauda pe noul triumfator, sculpturile din capataiele aticului si cele de la timpanele Arcului ne amintesc izbanzile lui Traian in contra dacilor si partilor; statuiele asezate pe intabulamentele columnelor sunt ale regilor barbari robiti de Traian; in fine, cele opt medalioane sculpturale care, alaturate cate doua, implinec golurile dintre columne, d-asupra arcadelor laterale, ne atesta si ele pietatea si iubirea de vanatoare ale invingatorului Daciei. Patru din acele mari medalioane reprezinta sacrificii facute de imparat pe altarele zeilor mitologici; alte patru sunt scene vanatoresti. Pe unul din acestea, Traian, in tunica scurta, cu tibiale sau poturi vanatoresti pe pulpe si cu toga pe umeri, iese cu alti doi soti de sub un portic, tinand calul de frau; alaturi e un mandru june cu hlamida azvarlita pe spate, purtand de zgarda un frumos ogar. Catesipatru tin in mana lanci inalte cu ascutis romboidal la varf, de cele ce se numeau contus. Totul arata ca ei se gatesc sa plece la vanatoare. Pe al doilea, imparatul, in goana calului sau, cu capul gol, cu mantia falfainda, cu o spada lunga si ingusta ridicata in sus, urmareste pe un urs, care, fugind, isi intoarce capul spre dansul. Doi tovarasi, asemenea calari si fugind cu spadele plecate pe sub cracile unui copac, insotesc pe Traian. In al treilea medalion, aceleasi trei persoane calari imparatul in frunte strabat in fuga mare un taram stufos si mlastinos, amenintand cu darde scurte, venabula, un mistret gata a se preda. In cel d-al patrulea, vanatoarea e terminata. Marele Traian, incununat cu o aureola circulara sau nimb, ca icoanele sfintilor nostri, sta in picioare subt umbra de copaci, si da ordine altor trei barbati, toti cu sulite in mana, din care unul, mai in laturi, tine de frau un cal; un servitor, in partea opusa, popreste in loc un alt cal. Dinaintea imparatului e un leu mare, lungit mort la pamant. Cu fiecare din aceste scene vanatoresti se afla imperecheata cate o scena religioasa in care imparatul aduce rugaciuni si ofrande zeilor; cand e sa plece la vanatoare, el invoaca pe ocrotitorul familiei sale, pe Ercul rusticul, al Latiului, purtator de baltag, acoperit cu piele de leu; cand merge sa vaneze ursul, el isi oteleste varful lancei in focul de pe altarul lui Apolon lung-sagetatorul, ecevolos, dupa ce a ucis mistretul, el ii infige capatana in copacul sacru care umbreste statua Dianei vanatorite; si, in fine, dupa ce a biruit pe leu, el ii depune vartoasa coama la picioarele belicosului zeu Marte. In nici un period al ei, sculptura antica n-a fost poate mai in stare de a infatisa, cu un caracter mai energic si mai adevarat, asemenea scene, in care salbaticia si gravitatea subiectelor reclama oarecare asprime in manuirea daltei. Vigoare in loc de gratie, demnitate in loc de frumusete, stricta exactitate la reproducerea naturii omenesti in loc de forme estetice ideale, iata calitatile ce caracterizeaza stilul sculpturii din timpul lui Traian. Aceste calitati le-au avut, mai mult decat oricare altii, artistii aceia care au sapat marmurele columnei dacice, precum si basoreliefurile Arcului triumfal. Productiunile lor constituie ceea ce s-ar putea numi sculptura istorica, caci sunt interpretatiuni credincioase si perfecte ale faptelor ce ele reprezinta, si fiindca, in cazul de fata, faptele au fost marete, operele de arta au stiut si ele sa pastreze un aspect cu totul impunator. Este lucru cunoscut ca cei vechi n-au nimerit sau n-au voit sa infatiseze animalele sub formele lor reale; de aceea sa nu catam prea de aproape la fiarele din medalioanele Arcului; dar vanatorii, dar Traian mai ales, in pozele, in miscarile, in expresiunea, in musculatura lor, sunt adevarati eroi de vanatoare, precum in realitate erau eroi si pe campul de batalie. In aceste pretioase ramasite ale artei romane din periodul eroic al imperiului, avem totdeodata dinaintea ochilor imaginea clara si vie a acelei vanatori pe care singura o permitea Platon cetatenilor republicii sale, vanatoarea cea perfecta, dupa cum zice filozoful, care se face in contra patrupedelor, cu cai, cu caini si cu insasi puterea trupului, in care fiara, invinsa prin alergaturi, pin rani, prin loviri, cade sub propria mana a vanatorului, vanatoarea care singura aprinde in om zeiescul dar al barbatiei. Dar strecurandu-ne incetinel prin tot felul de cotituri fara pericol, iata-ne ajunsi pe taramurile aprige ale vanatorii celei mari, in care goana fiarelor devine uneori o lupta crancena si-n care omul adesea trebuie sa dea insusi piept in fata primejdiei. La asemenea cazuri, prepelicarul tau, amice, nu are ce-ti face, si chiar dupa cum te pretinzi nici cutitul de la brau nu te prea poate ajuta. Cat despre caruta mea, doara numai luand-o martoagele la fuga, poate ca m-ar scapa (Doamne fereste!
) de asa napaste!
Cu toate acestea, sezand acuma colea, fara grija, rasturnat in jetul meu, privind linistit pe fereastra cum mugurul liliacului se despica si-nverzeste subt aburoasele sarutari ale soarelui de aprilie, si asultand, cu o dulce rapire, cum vrabiile limbute ciripesc si cum brotacelul canta vesel inturnarea zilelor calde, te incredintez ca mi-ar place sa strabat, fara totusi de a ma misca din loc, si codrii umbrosi, alergand cu gandul in goana cerbilor, si piscurile de stanca, dupa urmele ideale ale caprei-negre, si vizuinile de prin munti, in prepusa dibuire a ursilor, si luncile cu rachita, dupa umbra darei de mistret, ba chiar si pustiile nisipoase, pe unde mi s-ar naluci vanatori eroice de tigri infricosati si de lei fiorosi!
Dar fiindca, pana acum, nici prin vis piciorul nu mi-a calcat prin asemenea prapastioase locuri, si fiindca insumi, o marturisesc cu umilinta, n-am fost niciodata la acea aspra scoala in care, dupa spusa anticului dascal de vanatoare, cetatenii invata a fi mesteri in razboaie si in toate cele unde trebuie omului sa stie a cugeta, a vorbi si a lucra bine, de aceea, zic, nu ma voi incumeta a spune ceea ce aievea n-am vazut cu ochii, ci, leganat in rasfatarile poeziei si ale frumoaselor arte, voi cerceta numai cum altii, mai priceputi, au cugetat, au vorbit si au lucrat, descriind si reprezentand episode caracteristice din viata plina de neastampar a vanatorii celei mari. Dar in ce parte sa ne intoarcem mai intai privirile? Pe cine sa intrebam a ne spune in ce timp, in ce loc a fost vanatoarea mai pretuita, mai mareata, mai trebuincioasa, mai desfatatoare? Cata-vom a descoperi, prin negura timpilor preistorici, pe salbaticii primitivi ai pamantului, cutreierand colosalele vegetatiuni antediluviane si luptandu-se cu fiare uriase, ale caror semintii s-au stins acum demult de pe fata lumii? Tu ai spus, la inceputul cartii tale, ca vanatoarea este o aplecare fireasca a omului, veche ca si dansul; eu voi adauga, tot spre lauda vanatoriei, ca acest instinct a inlesnit chiar omului primele sale inspiratiuni artistice, si aceasta ne-o dovedesc cu prisos figurile de elefanti-mamuti cu coame stufoase, cele de reni cu late coarne raschirate, de ursi ai speluncilor si de alte animale disparute, ce s-au gasit pe unelte de corn, pe arme de os si pe placi sistoase, gravate cu sula de catre oamenii stravechi, care, in timpii perioadei glaciare a Europei, se adaposteau in pesterile de la Madeleine, de la Augerie, de la Massat si din alte statiuni cufundate azi sub taramul Perigordului, al Gasconiei si al multor provincii din Francia meridionala. Urma-vom cu ochii cetele nesocotite de arcasi si de lanceri, cardurile nenumarate de zburatoare, turmele nesfarsite de animale, ce stau puse pe sireag printre ieroglifele templelor egiptene sau pe peretii de piatra varoasa ai palatelor ruinate din Niniva si din Babilon? Ca sa vaneze lei si tigri, girafe si gazele, ba chiar iepuri si cocori, faraonii Egiptului, despotii Asiriei si tiranii persi ridicau in picioare ordii si popoare intregi; iar dupa terminarea acelor naprasnice maceluri, legiuni de zugravi si de pietrari erau osanditi ca sa astearna pe ziduri, pentru incremenirea viitorimii, toate acele nemarginite epopei vanatoresti, care, prin nemilostiva lor monotonie, sperie si obosesc azi ochii calatorului minunat. Asculta-vom, de pe rapele inverzite ale lacului Celor Patru Cantoane, voiosul si semetul cantec al plaiasului elvetian, cadentat de muza lui Schiller, amanta libertatii? Fiul lui Guilom Tell il intona cu glas puternic, si echo il repeta din sanul muntilor inimati in Uri, in Schwytz si in Unterwalden: Mit dem Pfeil, dem Bogen, Durch Gebirg und Thal, Kommt der Schütz gezogen Früh am Morgenstrahl. Wie im Reich der Lüfte König ist der Weih Durch Gebirg und Klüfte Herrscht der Schütze frei. Ihm gehört das Weit: Was sein Pfeil erreicht, Das ist seine Beute Was da kreucht und fleugt. Aci ma aflu din nou in mare primejdie ca sa azvarli din mana foaia pe care, cu mai multa sau mai putina rabdare, tu te silesti a ma citi. Cum!
am cutezat a-ti pune subt ochi chiar si versuri nemtesti?!
Oare putea-vei sa ma ierti? Da-ti osteneala, rogu-te, a cata in josul paginii, traducerea schiopatanda a acestor frumoase strofe, in care colcotesc cele mai nobile simtaminte ce iubirea de vanatoare poate aprinde in inima unui om, s
i sper ca tu, vanator, te vei impaca indata cu poetul, daca nu si cu limba lui. In acea limba este scrisa cea mai expresiva poema a vietii vanatoresti, eroica drama a lui Guilom Tell, in care rasufla, peste tot, aerul liber si curat al plaiurilor alpestre si iubirea necumpatata de patrie a cetatenilor liberei Elvetii. O tara intreaga scapata din robie numai prin inima viteaza si prin sageata dibaci manata ale unul vanator, iata desigur cea mai falnica izbanda cu care se poate mandri vanatoarea. Poetul s-a patruns de acea mandrie de vanator, si auzi-l cu cata dragoste vorbeste el chiar si de intelepciunea caprei-negre, care, cand merge cu cardul sa pasca la intarcatori, pune straja la panda, ca sa traga cu urechea si sa fluiere cand se apropie vanatorul. Tot despre acea sprintena si sfioasa fiica a stancilor a zis si poetul latin, in versuri mai vii si mai colorate decat cel mai nimerit tabel: Pendentem summa capream de rupe videbis; Casuram speres; despicit illa canes. Iata cum stie poetul sa ne faca a simti chiar si deceptiunea vanatorului. Ajuns pe culmele alpestre, pe stanci de scuti de gheata, troiene de zapezi pe care o suflare le-arunca repezi jos, el se opreste, se uita in dreapta si in stanga, catand sa zareasca amagitoarea prada care i-a pierit din ochi, si apoi intaratat, obosit, manios de zadarnica-i osteneala, el striga in limba lui Byron ba stai; mai bine sa-l facem sa vorbeasca romaneste, in versuri pe care insusi ajutorul lor va fi si uitat ca le-a scris odinioara, in departatele-i Ceasuri de multumire: Asa; si-n aste locuri caprita a sarit. Piciorul ei cel ager m-a incurcat de tot: Castigul meu de astazi abia de va plati Primejdioasa-mi munca Altadata insa vanatorul, mai norocos in goana sa, isi canta cu veselie izbanda, si, in inima-i multumita, dorul iubitei sale vine de se amesteca cu placerile vanatoriei. Atunci poetul acela care, in secolul nostru, a stiut mai bine decat oricare sa improspateze, cu o noua dulceata si cu un mai viu profum, limba imbatranita a lui Ronsard Alfred de Musset, a pus in gura plaiasului un cant vesel, in care bucuria triumfului la vanatoare se ingana cu dulci amintiri de amor: Chasseur, hardi chasseur, que vois-tu dans lespace? Mes chiens grattent la terre et cherchent une trace. Debout, mes cavaliers!
Cest le pied du chamois. Le chamois sest levé!
Que ma maitresse est belle!
Le chamois tremble et fuit!
Que Dieu veille sur elle!
Le chamois romp la meute et senfuit dans le bois. Je voudrais par la main tenir ma belle amie. La meute et le chamois traversent la prairie; Hallali, compagnons, la victoire est à nous!
Que ma maitresse est belle et que ses yeux sont doux!
Canta si chiuie vesel vanatorul, caci izbanda este a lui!
A prins capra in padure; si, in vale, iubita-i cu ochi dulci il asteapta ca sa-l stranga de mana. Sufletu-i acum inoata in bucurie. Au trecut, s-au sters zilele de dor pe cand el ratacea prin lunca, suspinand doina vanatoreasca: Lunca tipa, lunca zbiara Pentru-un pui de caprioara, Vai de biata inimioara; Ca si lunca geme, zbiara Pentru puica balaioara. Frunza creste, frunza cade, Caprioara n-o mai roade. Vai de mine, ce m-oi face? Doru-n sufletul meu zace Si-inimioara-mi nu mai tace!
Inima, fii rabdatoare Ca pamantul sub picioare, Pan ce puica balaioara S-o intoarce-n lunca iara Cu cel pui de caprioara!
Puica s-a intors in lunca; ea a infrant si a zdrobit inima poetului mai rau decat crudul vanator cand sfasia fara mila sanul caprioarei, si atunci, tot dansul, tot de Musset, mladiindu-si lira pe un ton mai duios, ada-ti aminte, amice, cum, in cateva versuri repezi si armonioase, adevarate margaritare picate din acel corn de poetice imbelsugari ce i-l revarsa suava lui muza intr-o frumoasa noapte de mai, cum stie, zic, a schita in treacat o intreaga elegie vanatoreasca: Suivrons-nous le chasseur sur le monts escarpés? La biche le regarde; elle pleure, elle supplie; Sa bruyère lattend; ses faons sont nouveau-nés; Il se baisse; il lègorge, il jette à la curée Sur les chiens en sueur son coeur encore vivant. Sarind, cu ciuta si cu capra, din pisc in pisc si din stanca-n stanca, cine ne opreste acum de a ne stramuta pana si in muntii nostri? Aci ne asteapta Vanatorul Carpatilor, pe care s-a cercat al canta, intr-o lunga balada descriptiva, un muntean roman, un campulungean, care, fara indoiala, a gustat placerile si ostenelile vanatorii de munti si a resimtit in sufletul sau toate invietoarele freamate ale vietii de plaias. Daca natura l-ar fi inzestrat cu darul de a spune precum simte, d N. Rucareanu ar fi facut desigur un cap-d-opera nemuritor. Dar stii ca are romanul o vorba care cam zice ca acolo unde nu este putinta, la ce-i buna vointa? Cu toate acestea, in balada Vanatorul Carpatilor sunt imagini care se vad a fi fotografiate de pe natura. Pacat ca au aspectul tern al fotografiei, si nu coloritul viu al vietii!
Sunt si expresiuni neaose romanesti de o originalitate pretioasa, care ar luci ca nestemate intr-o frumoasa salba de versuri armonioase. Subiectul baladei este, fara indoiala, conceput cu o bogata si adesea fericita varietate, careia, din nenorocire, cititorul se vede silit a-i duce mereu jalea; caci pe tot minutul el simte in sine mintea invrajbindu-se cu urechea. Eu unul marturisesc ca, patruns fiind de maretele dorinte ale poetului, am incercat un fel de simtamant dureros, vazand cat de putin limba si versul au venit in ajutorul puternicei sale inchipuiri, al > nobilelor sale aspiratiuni. De ce nu poate omul toate cate le doreste? Dar, vai!
sunt putini, foarte putini aceia; Non omnia possumus omnes. O chemare catre vanatori, la revarsatul zilei, deschide sirul neregulatelor si capricioaselor strofe, scrise in versuri albe: Usor ca insusi cerbul paseste vanatorul Pe coama cararata<-a> piciorului de munte. In poalele-i se-ntinde campia stralucinda De mii de briliante ce varsa Aurora Pe geana-i rourata, pe verzile ei bucle. El trece pe muscelele insmaltate cu flori suave; apoi paseste tacut pe sub bolta intunecata a fagilor si a frasinilor, unde murmura izvorul si unde canta mierla, grangurul si sturzul. Deodata insa vanatorii se opresc: Atarnati, feciori, merindea Sus pe ramure de arbori!
Iaca urma caprioarei Proaspata, de asta-noapte; E culcata-n fata coastei, Sus, in higiul dintre plaiuri. Bataiasi, pe fuga-ndata!
Vantul bate de minune!
Luati bataia sus din piscuri; Veniti tramba cam spre vale, Drept la fagii cei inalti; Acolo ne tinem noi. De veti auzi copoii Peste voi trecand in dosuri, Sa taceti, sa nu dati gura, Caci se-ntorc cu ea indata; Stiti ca trage tot in jos, Si atunci sa intetiti!
Iute la panda, la tiitori!
Cuprindeti bine din muche-n vale!
Si curmatura sa nu ramaie!
Si treceti unul peste parau!
Bataia-acum incepe, si iarasi inceteaza. Abia s-aud copoii pe varfuri departate; Dar trec, se lasa-n scapat, si pare ca vanatul Cu cainii impreuna s-au dus pe alta lume. Tacut acum e totul; munteanul nici nu misca; In muta-i asteptare se uita l-a sa umbra Din ce in ce crescanda, si timpul el masoara. Si iar s-aud copoii. Ca fulgerul de iute Sosesc din muche-n vale, din vale iar in muche. Bataia reincepe; mereu se inteteste; Chefnitul e aproape; cat colo frunza suna, S-aci, c-o detunare, tot zgomotu-nceteaza. Din fundul vaii-adance, c-un pas mai rar, dar sigur, Cu deasa-i respirare, se vede vanatorul. Maret, alegru, sprinten, ce-aduce pe ai sai umeri Pe zvelta caprioara si pe pamant o-ntinde. Dupa aceste versuri, care, pe langa orice alte merite, au mai ales pe acela de a se prezenta adesea sub forma limbajului vanatoresc al muntenilor nostri, dupa aceste versuri vine descrierea orelor de repaos: focul de brazi stralucind noaptea prin padure, ghicitorile si eresurile rostite pana sa se gateasca cina, in sfarsit somnul ce vine, cand incep ochii a vedea cam sus gaina. Cand apoi rasare din nou soarele, vanatoarea reincepe. Alte doua strofe, dispuse intr-acelasi chip, implinesc partea curat vanatoreasca si negresit cea mai interesanta a baladei. Le vom mai transcrie numai pe ele, insotite cu notele lor filologice si patriotice, caci urmarea, pana la sfarsit, ne instraineaza cu totul de viata vanatorilor. Pierzandu-se, cand in zadarnice doruri dupa timpii patriarhali si eroici ai domniilor strabune, cand in amarnice manii in contra influentelor straine, ce razbat in tara prin cai ferate si prin batele cu vapor, balada ne face sa simtim atunci, in mod obositor, toate neputintele muzei campulungene. Abia daca, intr-acel haos de idei straine subiectului si de versuri anevoioase, ne mai desteapta catva descrierea furtunii care Razbubuie pan brazii ce suiera ca serpii, sau daca ne mai invie amintirea mandrutelor carora vanatorul le destineaza cate o cetina frumoasa de brad verde, neuscat, drept semn ca vanatorul E ca bradul neschimbat. Sa ne intoarcem, dar, curand si cu placere catre dansul. Curioasa idee a avut dl Rucareanu de a incurca pe bietul Vanator al Carpatilor prin Eisenbahn-ul lui Strussberg si prin Kaiserlich-Königlich-privilegirt-ul Dampfschiff!
3 Ia mai bine sa-l rugam a ne fi domnia-lui inca o data calauza, spre a ne duce prin aninatorile, prin iudele, prin infurciturile si prin coltanii unde se iveste, sfiet sau ingrozitor, vanatul de la munte. Vanatorul se opreste: Jos, copii, pe branci cu totii!
Auzirati suieratul Caprei-negre printre stance? Ne-au ulmat; dar sunt aicea. Drept l-aninatori va duceti. Si vedeti de le luati vantul, Ca nici una sa ne scape!
Iar in iudele din fata Se tin cerbii, stau si ursii; Dati la caini indata drumul!
Fuga sus la-nfurcitura; Alergati la creieri unul, Unde iese-ncornoratul. Altul ramaneti la strunga, Unde trage, stiti, descultul. Dar vedeti, cuprindeti bine, S-armele va primeniti!
Neamtul bate a-nchis capra In coltanul cel din vale; Eu alerg pe fuga colo; Fiti destepti la tiitori!
In iuzi gonesc copoii, spre varf ei se-ndrepteaza, Din ce in ce chefnitul mai mult se inteteste. Un trasnet se aude; un altul ii urmeaza Si tot se mai repeta. Apoi un racnet mare Cutremura padurea si zguduie si muntii, Iar cainii bat intruna, s-un zgomot formidabil Din ce in ce tot creste, si detunari teribili, Din teve fulminante, rasuna in ecouri, Din stanca pana-n stanca, din vale pana-ntr-alta; Se pierd in departare. Se face-apoi tacere Si nu se mai aude decat murmura surda A raului din vale, decat svolandul suier Al brazilor, ce trece, se pierde peste goluri, Dar ne-ncetat revine ca undele de mare. O pauza si iata pe budur vanatorul Descinde-ncins cu capra; iar altii-ajung acolo Cu cerbul si cu ursul si cu coltat mistretul. E mare bucurie si mandru vanatorul!
Negresit ca tabelul ce s-a prezentat la ochii scriitorului a fost maret; inima-i a batut cu tarie la acele splendide privelisti, la acel zgomot formidabil, urmat de tacerea prin care se auzea numai surda murmura a raului din vale si suierul brazilor clatiti ca undele marii!
Pacat insa ca muzele geloase nu s-au indurat a-i incorda lira pe un ton mai melodios!
As vrea, pe cand mi se desfasoara dinaintea mintii uimite privelisti asa de rapitoare, ca sa aud, ca prin vis, o muzica plina de farmec, bunaoara ca cea din opera Guilom Tell a lui Rossini, si mai ales ca acel minunat cor de vanatori, care, dupa ce a trambitat, pe un ritm vioi si alegru, fanfarele de chemare, se pierde apoi, cu vuiet armonios, prin tainica rezonanta a codrilor de brazi!

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2022 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.









Warning: Unknown: open(/var/cpanel/php/sessions/ea-php54/sess_m2um6qi8nj9aqjh7ffrp2er875, O_RDWR) failed: No space left on device (28) in Unknown on line 0

Warning: Unknown: Failed to write session data (files). Please verify that the current setting of session.save_path is correct (/var/cpanel/php/sessions/ea-php54) in Unknown on line 0