PENTRU CE POETUL LUCRETIU STIE MAI BINE SEAMA CARMUIRII DECAT STAPANIREA NOASTRA. CHIAU!
CHIAU!
PRIN PADURE. UNDE NE ACATAM DE COADA CAINELUI. BRASOAVE SI PALAVRE VANATORESTI. DE CE VULPEA ARE COADA LUNGA, SI URSUL N-ARE DELOC
In toate tarile ce se bucura de legiuiri intelepte si prevazatoare, pe care le si pune in lucrare o sistema de administratiune regulata ca ceasornicul, prin toate acele tari, vine un moment al anului cand dodata vanatoarea se inchide. Atunci cateva luni d-a randul nu mai auzi, nici prin holde, nici prin cranguri, pocnetul ierbii de pusca si suieratura alicelor; atunci se da recreatiuni si vacantii vanatului, iar vanatorilor li se impune pedeapsa poprelii.
La noi, pana acum, nici legea nu prevede nimic, dar nici inalta obladuire nu simte trebuinta de a se amesteca in traiul, mai mult sau mai putin turburat, al lighioanelor salbatice; ea deocamdata se multumeste a regularisi vitele cu patru, si mai ales pe cele cu doua picioare.
Astfel stand lucrurile in patria ucenicilor tai, pentru ce, o, tu, dascale de vanatorie sistematica si rationala, n-ai suplinit lipsele legii si nepasarea carmuitoreasca, dand oarecare povete in privinta timpului cand se cuvine ca vanatorul sa-si puna pusca si pofta in cui si sa dea nevinovatilor sai adversari un ragaz ce, in curand, ii va asigura, tot lui, o mai spornica si mai dainuitoare izbanda? Spune adevarat!
Cateva cuvinte asupra acestui punct n-ar fi fost ele oare foarte la locul lor in Manualul tau de vanatorie?
Bag insa de seama ca devin din ce in ce mai exigent si ca nu fac alta decat a scoate mereu la marunte ponoase cartii tale.
Sunt sigur ca, de cand citesti aceste lungi pagini fara sir, ai zis mii de ori pana acum: Lipsa-mi de asemenea critica, unde se vorbeste mai mult de ceea ce nu mi-a placut sau n-am socotit de trebuinta a le spune!
Stii insa ca sunt tot fe
lul de firi pe lume. Cand, spre exemplu, dai unui om flamand un pranz cu care isi poate foarte bine potoli foamea, mancand tot lucruri simple, dar sanatoase si curat gatite, e invederat ca nu se cade ca el sa ceara mai mult. Dar daca acel om este lacom din fire, si mai ales daca are gusturi rasfatate, el o sa se tot planga ca nu i-ai dat mezelicuri si trufandale, prajituri si zaharicale; o sa pretinda ca, in loc de carne de vaca, ar fi trebuit sa-i prezinti dobe de mistret si chebapuri de caprioara, in loc de pui de gaina fripti, prepelite tavalite in malai si bicati prajiti in mustul lor.
Socoteste ca tot cam asa fac si eu cu Manualul tau, cerand poate prisos acolo unde se afla ceea ce este de neaparata trebuinta, si, in puterea prieteniei, iarta-mi aceste nazuri de lacomie literara.
Da-mi dar voie sa ma intorc iar la vorba de mai nainte si sa arat, in cateva cuvinte, cauzele ce trebuie sa indemne pe vanatorul intelept a curma, pentru un moment, ispravile sale.
Dar de vreme ce tu ai voit a spune acele cauze, mie mi-e teama ca eu nu voi putea; de aceea, ca sa scapam amandoi cu fata curata, hai sa facem loc aci intre noi, poetului Lucretiu1, pentru ca, in versuri turnate ca de bronz, precum erau si legile Romei, sa invoace el, in favoarea naturii aprinse de dor, pe nascatoarea sporniciei ginte romane, pe dezmierdatoarea zeilor si a oamenilor, pe antica Vinere, fecunda si neobosita prenoitoare a semintiilor lumesti:
Nascatoare a gintei lui Eneu, voluptate a oamenilor si a zeilor, spornica Vinere!
tu, care sub stelele lucinde ale cerului, impoporezi marea cea plutitoare si pamantul cel roditor, prin tine tot neamul vietuitoarelor concepe si se naste spre a vedea lumina soarelui. Dinaintea ta, zeita, dinaintea ta si la a ta sosire fug vanturile si norii de pre cer; sub tine, pamantul impestritat asterne flori dragalase; tie-ti zambesc valurile marii, si cerul, inseninat de tine, luceste de o lumina preste tot imprastiata. Caci indata ce primavara deschide sirul frumoaselor zile si indata ce suflarile instrunate ale Zefirului reincep a destepta puterile fecundarii, mai intai zburatoarele, cu inima strapunsa de a ta virtute, vestesc, o, zeita, a ta venire; apoi turmele indarjite salta cu veselie prin pasuni si strabat inot repezile rauri; astfel, aprinsa de frumusetea si de farmecele tale, toata firea insufletita te urmeaza cu infocare pe tine, oriunde tu o mani a se duce. De aceea prin mari si prin munti, prin apele volburoase, prin locuintele frunzoase ale pasarilor si prin campiile inverzite, sufland tuturor in piept o dulce iubire, tu faci ca cu placere sa se inmulteasca in etern generatiunile lumii.
Asadar, cand soseste primavara, amice vanatorule, indura-te si tu, si lasa gingasei Vineri si dulcelor ei dezmierdari intreaga domnirea lumii. N-ai avut tu oare timp indestul ca sa raspandesti groaza si moarte prin cranguri si pe campii? Chiar pe aceasta zapada ce se topeste acum subt adierea incropita a zefirului primavaratic, n-au fost oare tiparite urme incrucisate ale copoilor, gonind prin padure iepurele fricos si vulpea vicleana, care, fiecare dupa firea sa, se silesc a-si minti gonacii si a incurca dara lor printre tulpinile despuiate? Dar Braica, Grivei si Dudas, cu botul la pamant, cu urechile blegite, cu coada intinsa, alearga fara indurare, si cu glasul lor spaimanta fiara prin toate cotiturile ei. Latratura lor chelalaita, cand mai apropiata, cand apoi pierduta prin atmosfera rarita de ger, rasuna cu o ciudata monotonie la urechile vanatorului, incremenit pe locu-i de panda. Nu stiu ce coarda misterioasa a inimii zbarnaie la acea salbatica armonie!
Cand copoii vestesc apropierea vanatului, nerabdarea il face sa tresara mai mult decat frigul. Cu ochiul pironit catre partea unde s-aude latratul, el asteapta, ispiteste, cauta, masoara luciul zapezii fara de carare; iar cand dodata s-arata soldanul cu urechile ciulite sau vulpea cu coada taras, ca intr-un fulger el ia pusca la catare si trage!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pe cand eram ajuns aci cu scrisul, fusei intrerupt de fetita mea, care venea in fuga mare sa-mi aduca o veste ce o inveselise foarte; mergand in curte ca sa se joace cu Capisoana, cateaua, a gasit-o culcata pe un mindir de paie si avand imprejurul ei o gramada de catelusi, mici cat pumnul si orbi ca sobolii. Erau unsprezece bursucei, care se zvarcoleau, chitaind, si mierlaind, subt ugerul mamei, unii negri, altii murgi si altii baltati. A trebuit, negresit, ca, dintr-o asa de numeroasa prasila, sa fac si partea engherului. Aci dar, in alegerea cateilor cu drept de viata, am avut ocaziunea de a pune indata in aplicare invataturile si povetele ce se gasesc in cartea ta; am oprit dar cateii care aveau cap mai mare, bot mai larg, nari mai deschise, urechi mai subtiri si mai bine croite, piept mai lat, picioare mai lungi, coada mai groasa la radacina si mai subtire la varf.
Iti marturisesc, amice, ca in privinta acestei ultime recomandatiuni cu toata increderea ce am in cunostintele-ti si in experienta-ti cinopedice ramasei pe ganduri, intrebandu-ma ce fel de influenta vor fi avand grosimea si forma coadei asupra facultatilor intelectuale si fizice ale unui caine.
Asadar acest apendice al sirei spinarii are si el o insemnatate etica in natura, si prin urmare filozoful comunist si falansterian Ch. Fourrier stia ce spune, cand pretindea ca omul, spre a fi perfect, ar trebui sa aiba la spate o coada cu un ochi la varf?
Altii, din contra, au asteptat de la scurtarea coadei, chiar si la animale, efecte estetice pentru acestea, dovada caii englezesti, carora li se taie coada pentru frumusete, ba chiar si efecte moralizatoare pentru omenire; caci, spre exemplu, Plutarc ne spune ca frumosul, rasfatatul si zburdalnicul Alcibiad, floarea efebilor din Atena, taie intr-o zi coada cea frumoasa a unui caine minunat, pe care-l cumparase cu saptezeci de mine (vreo 6 500 lei noi), numai pentru ca, dand de vorba concetatenilor sai asupra acestei nevinovate nebunii a lui, sa-i opreasca de a carti despre dansul alte lucruri mai rele.
Apoi mai este inca si o vorba romaneasca: Coada lunga, minte scurta!
, zicatoare nesocotita a poporului, pe care adesea o da de minciuna si femeia cu lungi plete si vulpea cea lung-codata.
Dar dintr-una intr-alta, vorbind despre coada, despre vanatori si despre vulpe, imi adusei aminte o poveste pe care am auzit-o adeseori, pe cand eram copil, spunand-o un batran vanator, caruia ii placea sa glumeasca cu tovarasii sai.
Daca cumva vrei sa dormi si nu-ti vine de sinesi somnul, apoi pune capul pe perna si asculta:
A fost odata ca niciodata, daca n-ar fi, nu s-ar povesti, pe cand se potcovea puricele si celelalte si celelalte.
A fost odata un vanator care, de cate
ori mergea la vanatoare, avea obicei sa ia cu dansul pe slujitorul sau, iar cand se intorcea inapoi, povestea cui vrea sa-l asculte o multime de intamplari minunate, care de cand lumea nu trecuse nimanui nici macar prin vis, si, la toate aceste basne, nu lipsea niciodata de a aduce ca martor pe biata sluga, adevarat om al lui Dumnezeu.
Azi asa, maine asa, pana cand intr-o zi, acesta, satul de a face mereu de pomana meseria ticaloasa de martor mincinos, isi ceru seama de la stapan si voi cu tot dinadinsul ca sa-si ia ziua-buna de la el.
Stapanul starui ca sa afle pricina acestei neasteptate hotarari, si, cu vorbe blande, il intreba:
- Oare nu te multumesti cu simbria ta si cu traiul ce ai in casa la mine, de vrei sa ma lasi?
- Sa nu pacatuiesc, cocoane, ii raspunse slujitorul; toate sunt bune la domnia-ta. D
zeu sa-ti dea tot bine!
Dar sa-ti spun curat, si sa nu-ti fie cu suparare: uite, ma mustra cugetul de atatea dovezi mincinoase ce-mi ceri sa dau pe toata ziua, cand incepi, adica sa fie cu iertaciune, cand incepi a taia la palavre vanatoresti. E pacat de Dumnezeu, cocoane, sa ma afundez eu cu totul in focul Gheenei si sa port eu, saracul de mine, tot ponosul pacatelor cu care domnia-ta iti incarci de bunavoie sufletul. Lasa-ma mai bine sa ma duc cu Dumnezeu!
Asa vorbi servitorul, si stapanul se puse pe ganduri; dar fiindca el cunostea pretul unei slugi drepte si credincioase, se razgandi bine si-i raspunse intr-astfel:
- Ia asculta, baiete!
Vad ca tu esti om cu frica lui Dumnezeu. Ramai la mine si ajuta-ma ca sa ma dezbar de pardalnicul meu de narav. Crede-ma, nici eu n-as voi sa spun ceea ce nu prea este tocmai adevarul; dar ce sa-i faci naravului? Ma ia gura pe dinainte. Asadar, sa facem cum e mai bine; sa facem intre noi o invoiala, ca sa scap si eu de asa urat cusur, sa ramai si tu impacat cu sufletul. Cand ma voi afla in vreo adunare, tu sa stai la spatele meu, si cat vei auzi ca incep a croi cate una mai deocheata, tu sa ma tragi de maneca hainei, caci eu indata voi indrepta-o dupa fiinta adevarului.
Asa spusera si asa ramase sa fie.
Peste cateva zile, sezand la masa cu altii, vanatorul incepu sa poveteasca ca la o vanatoare la care fusese de curand, i-a iesit inainte o vulpe, care avea o coada, o coada lunga, lunga cel putin de cinci stanjeni!
!
!
Pe cand, in focul povestirii, el rostea cu cea mai deplina incredintare, ca si cand lucrul ar fi fost intocmai dupa cum il spunea, deodata se simti tras, pe dindarat, de maneca surtucului. Isi aduse aminte de tocmeala cu slujitorul; isi lua vorba inapoi si, indreptandu-se ca, in infierbinteala vanatorii, nu va fi vazut tocmai bune, reduse coada vulpii pana la vreo doi stanjeni.
O noua smanceala de haina il facu s-o mai scurteze cu un stanjen.
La a treia, o cionti pana la doi coti.
Simtind inca si acum efectele restrictive ale constiintei servitorului, se indupleca a mai reteza din coada vulpii:
- Doi coti intocmai nu va fi fost, zise el asudand, dar, pre legea mea, ca era de un cot si mai bine!
Sluga, care se bucura acum si multumea in sine lui Dumnezeu, auzind pe stapanul sau cum se lepada din ce in ce mai mult de ispitele Satanei, crezu ca e momentul nimerit spre a-l aduce la o deplina pocainta si-l mai trase inca o data de maneca.
Dar rabdarea vanatorului era ajunsa la culme, si intorcandu-se deodata infuriat catre neimblanzitul sau censor, se rasti la dansul, strigand in gura mare:
- Bine, miselule!
Nu ti-e destul cu atata? Ce!
vrei sa las vulpea bearca? Dar mai bine sa te ia pe tine dracul de o mie de ori, decat sa ramaie vulpea mea fara coada!
Sa nu-ti inchipuiesti, amice, ca am copiat aceasta istorioara din cartea raposatului Anton Pann, intitulata:
Povestea vorbei sau culegere de proverburi
de prin lume adunate
si iarasi la lume date,
dar precum am auzit-o de la batranul meu vanator, tot cam
asa ti-o si povestii.
Morala ei, daca va cauta cineva o morala intr-insa, este, pre cat mi se pare, ca de vreme ce exercitiile vanatoresti au darul de a dezvolta intr-un chip cu totul exceptional imaginatiunea omeneasca, nu trebuie sa cerem de la vanatori o apretuire rece si nepartinitoare a intamplarilor si a izbanzilor ce se ating de arta lor favorita. Celor ce sunt Ahili si Diomezi pe campul de bataie, se cade sa le iertam a fi si Omeri, cand incep a rapsodia pe lira Caliopei.
S-apoi, in teza generala, facand partea slabiciunilor omenesti, sa nu uitam ca naravul din fire nu are lecuire, si ca cei mai multi dintre oameni sunt ca lupul, care parul si-l poate lepada, iar naravul ba.
De aceea, cand vine unul si-ti istoriseste, bunaoara, ca a impuscat de la panda lupul, pe cand i l-au adus copoii gonind; ca a injunghiat cu cutitul de la brau si a culcat la pamant pe ursul, care se repezise asupra-i, ranit fiind de glont si infuriat, eu unul nu sunt de parere ca trebuie sa te framanti asa tare cu firea, si mai ales mi se pare ca este cu totul de prisos ca sa te cerci a-i dovedi cum ca se amageste si ca ceea ce spune nu a fost niciodata si nici se poate aievea intampla. Oare, facand astfel, nu cam pierzi orzul pe gaste?
Dar imi vei zice: Pentru ce sa nu combatem erorile raspandite in public de reaua-credinta, sau de fanfaronada unora?
De ce, chiar in materie de vanatorie, sa nu hotaram marginile posibilului? Pentru ce sa nu aratam celor ce voiesc a se scrie printre vrednicii cetasi ai sfantului Hubert, la ce punt al orizontului vanatoresc sfinteste soarele putintei si incepe sa licureasca fofengherul indoielnic al fantasticelor plazmuiri? La ce mintea si gura sa nu fie drepte, tocmai la aceia care cu ochiul si cu mana nu pot sa dea gres? Pentru ce?
La toate aceste intampinari judicioase si dictate de cea mai candita virtute, teama-mi e ca toata brasla vesela si usoara a vanatorilor, incepand de la vataful Pasache si pana la tiriachiul Cafea-subtire, iti va raspunde in cor cu o pacalitura vanatoreasca, zicandu-ti: Vezi, d-aia n-are ursul coada!
Pasa atunci de-i mai invata carte!
Noi, insa, cestialalti care judicam sanatos, care stim vorbi si cu gravitate, care ne silim a gasi adevarul, binele si frumosul in orice fapt, sa ne vedem de treaba si sa urmam a culege, chiar si din vanatorie, cugetari serioase si impresiuni placute, atat pentru minte, cat si pentru inima.
Dar de vreme ce nu ne prea intelegem amandoi asupra felului preferat de vanatoare tu tinand cu prepelicarul, si eu cu caruta tamadaianului aidem, amice, sa cautam impreuna, prin largul domeniu al vanatoriei, un camp pe care ne vom potrivi poate la gusturi!
