Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Enigma Otiliei - CAPITOLUL 10 de George CALINESCU



Mos Costache primi peste cateva zile, prin posta, o scrisoare inchisa. Cum nu i se aducea corespondenta mai niciodata lui personal, toti scriind Otiliei, chestiunile privitoare la afacerile lui indrumandu-se la alte adrese, tulburat ca in fata unei telegrame, isi lua febril ochelarii si intra cu scrisoarea, al carui plic il taiase atent cu un ac, in salonul din fata, unde o citi de doua ori pe nerasuflate. Scrisoarea, scrisa cu caligrafie disimulata, perpendiculara, suna astfel:
"Stimate domnule Giurgiuveanu,
Sunt informat ca intentionezi sa adoptezi pe fiica dumitale vitrega, domnisoara Otilia. Daca ai fi facut asta cand traia sotia dumitale, as intelege. Dar acum, cand domnisoara are douazeci de ani, lucrul e cel putin curios. Iti comunic prieteneste ca foarte multi cred ca traiesti cu aceasta nostima fata si ca vrei in felul acesta discret sa-i lasi averea. Treaba dumitale, desi ma-ntreb ce zice familia de aceasta hotarare senila. Eu personal n-as avea de ce sa ma amestec in treburile dumitale, insa iti marturisesc ca sunt indignat si sunt hotarat sa atrag atentia autoritatii in drept asupra acestui caz, asa, din umanitate si spirit de dreptate, fiindca o cunosc pe aceasta domnisoara foarte moderna si independenta si n-as vrea s-o vad cum te toaca pe dumneata ca "tata", ca sa se zbenguiasca pe drumuri cu junii de la Conservator. Cauta-ti o femeie mai in varsta pentru slabiciunile erotice, iubite domnule, si nu mai "adopta" minore. Sper ca acest preaviz iti va vari mintile
204 G. Calinescu in cap, si nu vei astepta sa spun surorii dumitale, doamna
Aglae Tulea, tot ce stiu despre aventurile galante ale iubitului sau frate.
Un amic care-ti vrea binele"
Daca cineva ar fi palmuit pe mos Costache, el n-ar fi fost mai zguduit decat de aceasta banala anonima. Se ingalbeni, si fruntea i se acoperi de sudori reci. Incepu sa se plimbe pierdut prin odaie, bolborosind vorbe fara inteles. Arunca scrisoarea, o ridica din nou si o citi iar, intorcand-o pe toate partile. Facu gestul de a iesi din odaie, apoi se intoarse iarasi si incepu sa-si crispeze obrazul ca un chinuit de o durere mare care cauta prin simularea plansului sa-si descarce nervii iritati. O frica nebuna il cuprinse. Temator de opinia altora si mai ales de a Aglaei, cu o repulsie bolnavicioasa pentru orice contact cu autoritatile publice, se vedea arestat, dus la politie, aratat cu degetul de lume. Scrisoarea i se parea un document teribil, de o autenticitate indiscutabila. Mos Costache avusese totdeauna cultul lucrului scris de altul, ca unul ce nu lua condeiul in mana niciodata. Cand odata, intr-una din casele sale de raport, o chiriasa se sinucise, si numele lui aparu in gazeta cu simplul calificativ de proprietar, mos Costache statu cateva zile inchis in casa, cu teroarea ca toata lumea il va arata cu degetul. Acum Costache tresarea la orice scartaitura a portii, la orice huruit de trasura, ca si cand scrisoarea trebuia sa aiba o urmare teribila numaidecat. O singura clipa nu trecu prin capul lui intrebarea asupra provenientei anonimei si nici vreo cat de mica banuiala asupra adevaratului autor. Scrisoarea in sine era o realitate care-l inspaimanta ca o sentinta de moarte si se intreba zbuciumat ce sa faca. Un prim instinct de conservare il indemna s-o ascunda si o indesa bine in buzunar. Indepartand-o astfel, avea sentimentul ca va


Enigma Otiliei 205 inlatura si primejdia. In orice caz, era hotarat in sinea lui sa n-o arate la nimeni. Totusi nu se simtea sigur. In scrisoare se pomenea de Aglae, iar Aglae sedea alaturi. O dorinta de fuga il navali si-si aduse aminte ca fusese rugat de Otilia sa se mute din acest cartier. Facu cu gandul miscarea de a se deplasa din strada Antim in strada Stirbey-voda, insa, ca o pisica, Aglae il pironea si-l paraliza. Nu putea sa se mute, fiindca n-avea cum sa explice Aglaei plecarea. Zapacit, mos
Costache apela mintal la Pascalopol. Pe el avea sa-l implore sa-l scape din incurcatura, fiindca totul, de altfel, ii venea pe cap din pricina lui, fiindca el il indemnase sa faca adoptiunea.
Insa ar fi trebuit sa-i arate scrisoarea. Lui Costache ii era in acelasi timp rusine, si sentimentele lui fata de Otilia le vedea crunt profanate. A releva cuiva scrisoarea era totuna pentru el cu faptul in sine de care vorbea scrisoarea. O impinse si mai tare in fundul buzunarului, cu intentia da a cauta un mijloc sa se scape de ea.
Costache statu atat de mult in salon, incat Otilia, plictisita ca nu vine la masa, il descoperi invaluit intr-un nor des de fum de tigara.
- Papa, striga ea, cu un repros ce lui Costache, cu gandul la alt lucru, i se paru grozav, dar ce faci? Ai umplut de miros toata odaia. Haide la masa.
Otilia merse si deschise o fereastra dinspre strada. Mos
Costache se inspaimanta de aceasta comunicare cu strada.
- Nu-nu-nu deschide geamul, Otilio, nu trebuie!
- Dar ce ai, papa, azi, de ce esti asa palid? De ce te-ai inchis sa fumezi tocmai aici? Ia te uita, ti-a cazut ceva pe jos, o scrisoare. Asta e scrisoarea pe care ai primit-o azi?
Otilia vorbea cu siguranta ei obisnuita, fara vreo intentie, dar cuvintele ei fura pumnale pentru Costache, care, privind aiurit dusumeaua, scotoci repede buzunarul si baga de seama
206 G. Calinescu ca fundul captuselii era rupt si ca plicul cazuse jos. Otilia lua scrisoarea, o rasuci, o scoase din plic si-si arunca distrat ochii deasupra. Era in obiceiul ei de a-si satisface fara impotrivire din partea lui Costache orice curiozitate. Mos Costache scoase un apel gutural:
- Nu-nu-nu citi, e ceva care nu trebuie.
- Cum, papa? Tu ai inceput sa ai taine fata de mine? Ma faci curioasa! Cine e asta care scrie asa intepat?
Costache cazu scaldat in sudori, iar Otilia sorbi repede intaile randuri. Deodata se facu serioasa, apoi liniile fetei se lasara obosite.
- Nici nu mi-as fi inchipuit altfel, papa.
Costache sopti umilit:
- Ticalosi mari! Auzi, tu, fetita mea.
- Si cine crezi tu ca ti-a trimis scrisoarea asta?
Costache privi nedumerit, fara raspuns.
- Papa, ma prind ca asta e opera lui Stanica. Asta e scrisul lui, mai mult, stilul lui. Toate astea vin de la tanti
Aglae.
- Nu se poate! protesta Costache.
- Ba da, ba da; insa nu trebuie sa-ti faci sange rau. Ce i-a venit in cap lui Pascalopol ideea asta cu adoptiunea? La ce folosesc formalitatile astea stupide si fara scop? Crede-ma, papa, asa sau altfel, pentru mine esti acelasi. Nu mai te obosi cu nimicurile astea. Poate ca asa, tanti Aglae si compania ne vor lasa in pace.
Mos Costache asculta aceste vorbe cu o smerenie crescanda.
Fata, ochii, buzele i se inviorara treptat, un zambet fericit ii aparu pe obraz, si trasaturile fetei lui aprobau tremurand.
Teroarea disparuse, totul se incheiase in chipul cel mai fericit.
- Fetita mea, zise el, Otilica mea, tu stii ca numai pe tine
Enigma Otiliei 207 te am. |ie iti las tot. Ai sa fii ca o printesa. Stiam eu ca tu intelegi toate. Situatia mea e grea, foarte grea. Aglae imi bate capul mereu, dar eu nu ma uit la ce spune ea. Sa fim cu tact, cu foarte mult tact! Nu-i asa? Ce-ti trebuie tie alt nume?
Nu esti tu Otilica mea scumpa, nu-ti las eu tie tot ce am?
- Fireste, papa, continua Otilia rolul lui Costache, enigmatic de serioasa, sa raman mai departe Marculescu, in fond fiind fata lui papa Giurgiuveanu.
- Asa, asa, aproba Costache, neprinzand bine sensul.
- Papa, hai la masa, schimba tonul Otilia, hai, ca se raceste supa.
- Otilica, starui Costache, vesel, ce-ai vrea sa-ti cumpere taticu, hai, o rochie frumoasa, o palarie? Vrei sa-ti dau o suta de franci?
- Da-mi, papa, daca vrei tu, raspunse Otilia mai mult curioasa decat vesela.
Costache vari mana in buzunarul de la piept al hainei si o tinu acolo indefinit.
- Fetito, n-ar fi mai bine sa te duci intai sa vezi ce-ti place? Iti alegi, si pe urma iti dau cat vrei. Otilia il lua de brat si-l scoase din salon.
- Cum vrei tu, papa!
- Otilica, reveni Costache, ajuns in sufragerie, asupra ideii, tu fixeaza-te asupra lucrului si spune sa ti-l opreasca.
Daca ai, plateste tu, si pe urma te despagubesc eu. Stii, pana la sfarsitul lunii nu sunt asa inlesnit.
Cand, in curand, Pascalopol veni sa-l vesteasca pe mos
Costache ca avocatul pregatise hartiile si ca trebuia sa se puna la dispozitia lui, Costache, in loc sa raspunda, arata cu capul indaratnic spre Otilica.
- Ce s-a intamplat? intreba mosierul, intrigat.
208 G. Calinescu
- S-a intamplat, zise Otilia,ca eu nu vreau sa mai pierdeti vremea pentru mine. Nu vreau sa-mi schimb starea civila.
- Dar, domnisoara Otilia, ce facem noi este in interesul dumitale.
- Nu vreau nici un fel de sacrificiu. Ma simt bine asa cum sunt. De ce sa schimb un nume numai pentru un an, doi, cand, maritandu-ma, il voi pierde din nou?!
- Dar nu e vorba de nume.
Otilia sari de gatul lui Pascalopol.
- Stiu ca esti un om bun, dar eu si cu papa ne-am razgandit. Nu e asa, papa?
Costache aproba cu vioiciune, dar Pascalopol se inrosi.
- Cum, Costache, si tu esti de parerea asta?
- Da, da, se-ncurca Costache, daca ea zice asa, poate are dreptate.
Pascalopol lasa capul in jos si batu cu degetele in masa, vadit rusinat de situatie. Ii paru rau ca se amestecase, dand poate impresia ca avea vreun interes personal.
- Cum voiti, zise el, in sfarsit, n-am nici un drept sa ma amestec. Am crezut ca e dorinta dumneavoastra.
Si, putin atins, se ridica sa plece. Otilia il tinu de brat.
- Nu vrei sa ma plimbi cu trasura maine seara? M-am plictisit intr-un hal Pascalopol redeveni omul plin de solicitudine.
- Dar, domnisoara Otilia, sunt la ordinele dumitale. Maine la sase vin sa te iau.
- Vii s-o iei pe Otilia! ii zise, zambind, fata. |i-e indiferent daca Marculescu sau Giurgiuveanu.
In seara urmatoare, Felix se intorcea cam posomorat de la
Universitate. Trecuse cu niste colegi pe Calea Victoriei, si acolo fusese prins deodata de Aurelia, care mergea la brat cu
Titi. Era o noua inventie a ei, spre a se maguli ca iese cu un
Enigma Otiliei 209 barbat. Titi consimtea sa se abata de la sedentaritatea lui obisnuita, fiind din nou in criza erotica si sperand o alta
Ana, mai izbutita. Felix trebui sa sufere, cu destula repulsie, bratul domnisoarei, care isi continua mandra plimbarea intre doi barbati. Dar pe Felix il supara mai mult conversatia fetei.
- Stii, zise ea, ca Titi a fost laudat de profesori. Titi are sa fie un pictor mare.
Aurica spunea asta cu un aer special, in maniera Aglaei, care jignise pe Felix, cu aerul de a face o comparatie intre geniul lui Titi si mediocritatea lui Felix.
- Ia spune tu, Titi, intreba Aurica, ce-au spus profesorii?
Titi nu se lasa rugat si incepu sa reconstituie narativ o scena intreaga, din care intelese ca un profesor oarecare, cu nume obscur, de la belle-arte observase lui Titi ca in privinta desenului "merge". Felix asculta distrat, preocupat sa gaseasca un pretext de a fugi.


- Mi se pare ca nu te bucuri cum trebuie de succesul lui
Titi, il mustra Aurica.
- Ba da, ba da, cum sa nu? zise Felix, cautand cu ochii un coleg, ca sa se prinda de el.
- Titi munceste foarte mult, isi urma Aurica elogiile, are si talent. Nu oricine se naste cu norocul asta. Eu, de pilda
Dar dumneata cum mergi cu facultatea? Imi inchipui, greu, invatatura multa; poate nu era nimerit pentru dumneata, asa debil, fara nimeni.
Felix se irita. Compatimirile acestea deplasate cu care-l inconjura din cand in cand familia Tulea si care se potriveau atat de putin ambitiilor lui il dezgustau. Avea incredintarea ca se pricepe in arta si literatura si dispretuia in sinea lui profund pe Titi, pe care-l socotea un prostanac. Totusi, Felix nu s-ar fi incercat niciodata sa scrie. Era asa de ambitios, incat nici nu putea sa-si inchipuie ca n-ar ajunge a fi cel
210 G. Calinescu dintai dintr-o ramura de activitate. Insa isi dadu seama ca, in arta sau literatura, succesul e adesea chestiune de intamplare.
Avand in sange ceva din temperamentul pozitiv al tatalui sau,
Felix citea si stia toate, adica cu mult mai mult decat colegii lui artisti sau literati, dar n-avea stima decat pentru cariera bizuita exclusiv pe studiu. Voia sa ajunga un doctor mare, cu o cultura generala exceptionala, si numai atat. Un risc in alt domeniu i se parea rusinos. Felix profita de o invalmaseala si se smulse brusc de la bratul Aurichii, ramanand indarat in spatele unui grup compact de pietoni. Aurica, consternata, il cauta desperata cu ochii si-si arata nemultumirea fata de Titi:
- Domnul Felix nu e deloc cavaler.
Felix alerga acasa pe drumul cel mai scurt. Gasi pe mos
Costache la masa, facandu-si tigari cu tutun din chesea.
Mancase mai inainte si nu mai avea in fata lui decat firimituri de paine si o farfurioara intinsa cu cojile unui mar.
Batranul parea cam abatut. Felix se mira ca la masa nu se mai afla decat un alt tacam, acela in fata caruia se aseza de obicei. La locul obisnuit al Otiliei nu era nimic si nici vreo urma ca statuse acolo cineva. Batranul suna, si Marina aduse mancarea lui Felix. Si Marina avea mina schimbata. Era mai dezordonata, casca si arata plictiseala fara nici o pudoare. Cu
Otilia nu si-ar fi ingaduit asta niciodata.
- Lasi pe masa toate, adauga, cascand tare, Marina, le-oi strange eu maine dimineata.
Felix si-aduse aminte atunci ca Otilia rugase pe Pascalopol sa vina s-o ia cu trasura, isi inchipui deci ca Otilia e in oras cu mosierul. Un val de ciuda il cuprinse, cu toata opunerea ratiunii. Se uita la ceas. Era noua jumatate. Otilia pierdea intr-adevar noptile, dar numai la ea acasa. Din oras nu se intorcea niciodata mai tarziu de noua, si nici Pascalopol, care unea galanteria cu paternitatea, nu o retinea la ore inaintate.
Se gandi apoi ca Otilia e suparata si s-a urcat in odaie.
Enigma Otiliei 211
- Dar domnisoara Otilia? intreba el, fiind de fata si Marina.
Mos Costache, infundat in tigarile lui, n-auzi bine, iar
Marina, care tocmai iesea pe usa, raspunse enigmatic:
- Apoi, Otilia, cum e Otilia!
Lui Felix ii veni gust sa bata cu pumnul in masa, inciudat de a nu putea afla neted un lucru asa de simplu. Isi intoarse toata violenta impotriva marului putred, pe care il cioparti crunt. Costache facea tigari si fuma mereu, infasurand toata masa in cearsafuri de fum.
- Felix, zise el in sfarsit, seara noi n-o sa mai gatim asa, oboseala zadarnica pentru Marina. Daca vrei, iti face tie ceva usor. Poti sa te duci in oras sa mananci, mai petreci, vii acasa cand vrei, nu?
Felix nu intelese bine. Sa manance in oras, unde, cu ce bani?
- Unde sa mananc?
- Unde vrei, la restaurant, iti dau bani. Si mos Costache scoase din buzunar un fisic cu monede.
- Uite inca doua sute cincizeci de lei, stii, pentru care ai iscalit.
Ideea unui nou fel de viata, mai liber, umplu pe Felix de o oarecare satisfactie, dar nu putu sa nu observe ca mos Costache il trimitea sa manance in oras cu propriii lui bani, si acestia imprumutati din propriul lui fond. Eliberandu-se de intaia impresie, fu mirat de noul program. De ce sa manance in oras? Fara Otilia? Voia batranul sa-l goneasca din casa?
De ce insa numai seara?
- Dar dumneata, intreba el, unde mananci?
- Eu nu prea mananc seara, apoi mai gust eu cate ceva in oras.
- Dar Otilia?
212 G. Calinescu
- Pai, Otilia a plecat!
Felix ingheta.
- A plecat Otilia? Unde?
- A plecat la mosie la Pascalopol, zise mos Costache, vadit afectat.
- Dar de ce?
Mos Costache ridica din umeri.
- Nu se poarta bine lumea cu Otilia, e si ea suparata.
- Si cand vine?
- Nu stiu!
- Se marita cu Pascalopol? intreba instinctiv Felix.
- Nu mi-a spus! Poate! Asta ar trebui sa faca, ai dreptate.
Felix il blestema in gand pe mos Costache si se urca ametit in odaia lui. Sufletul ii era combatut de sentimente contrare.
Impartasea supararea Otiliei si-i intelegea dorinta de a pleca undeva departe, dar il jignea totodata plecarea ei cu Pascalopol.
Ea, o fata, sa plece la mosia unui necunoscut, in definitiv, si pe timp indelungat si fara sa-i spuna nimic! Otilia i se paru de o putere de disimulatie infernala. In vreme, dar, ce-l incredinta ca-l iubeste si-l saruta pe buze, ea medita cum sa fuga la Pascalopol. Desigur ca avea legaturi cu el, poate chiar se casatorise. Felix fu din nou zdruncinat in cultul lui pentru
Otilia, si toate barfelile Aurichii navalira cu putere in sufletul lui. Oricat de rai erau cei din familia Tulea, dar o cunosteau de mult pe Otilia. Ceva adevarat trebuia sa fi fost in vorbele lor. Felix se intinse pe pat, greu de oboseala nespusa. Totul i se paru urat, dezolant, fara sens, casa lui Costache, o ruina parasita, el insusi, un om aruncat in lume, fara nici un capatai.
Ce sa faca in aceasta pustie, lasata in grija unei batrane slabe de minte? Si Otilia, care il certase ca nu e cuminte ca vrea sa plece! Otilia i se desfacu din intuneric. Isi aduse aminte de intaia noapte in care pasise in aceasta casa, de glasul fetei din capul scarii, de bratul subtire care i se agatase de al sau, de
Enigma Otiliei 213 intrebarea Otiliei: "|i-e foame?" si de prajitura intinsa la gura lui. Se vazu sarutand genunchii Otiliei, sarutat delicat la randu-i de fata. Nu! Nu se putea. Nu asa se poarta o fata indiferenta. Iar daca Otilia ar fi fost o stricata, nu s-ar fi impotrivit cu atata putere la violentele lui si n-ar fi suferit atata la barfelile celorlalti. Felix sari in picioare fulgerat de o idee romantioasa. Fara indoiala, Otilia, amarata de purtarea lui mos Costache, a fost nevoita sa plece in pripa, dar i-a lasat undeva o scrisoare de explicatie, niste instructiuni. Puse mana pe lampa cu picior de pe masa si iesind in coridor se-ndrepta spre odaia Otiliei. Camera era in dezordine si se simtea plecarea grabita a fetei. Rochii care nu fusesera socotite utile erau aruncate morman, o carte era deschisa si indoita acolo unde ajunsese cu lectura Otilia cand o parasise. Usile de la garderob nu erau bine inchise. Felix cauta bine prin toata odaia, dar nu gasi nici o scrisoare, nici un semn. Se lasa jos pe un fotoliu si privi cu tristete odaia, cum ai privi o colivie din care a zburat un canar. In sofa se mai zarea cuibul facut de trupul Otiliei, si in aer plutea adierea ei. Pe masa, Felix gasi un pieptene arcuit, pe care Otilia si-l punea in crestetul capului ca sa alunge pletele peste urechi. Il lua in maini si il rasuci, simtind in nari parfumul parului Otiliei. Asadar, Otilia nu-i lasase nimic. De acum incolo avea sa stea singur, exilat pe acest vast coridor, intr-o curte mereu adormita, intalnindu-se o data sau de doua ori pe zi cu un batran morocanos. Otilia il tradase. Felix lua iarasi lampa in mana, vari pieptenele in buzunar si se-ntoarse in odaia lui. Se dezbraca si se sui in pat, dupa ce sufla in lampa, ramanand numai la lumina focului. Desi era primavara, zilele erau reci, si acuma se auzea vantul izbind in geamlac si clatinand pomii neinfrunzit i. Felix alerga cu gandul la mosia lui Pascalopol. Ce facea oare Otilia acolo? Un cleste de gelozie il stranse din nou de



214 G. Calinescu piept, amintindu-si familiaritatile pe care le surprinsese intre
Pascalopol si fata. Nu, nu mai era nici o nadejde. Otilia avea legaturi mai stranse cu mosierul, si toata gingasia ei fata de el, Felix, nu fusese decat un chip fin de a-l insela asupra adevarului. Ce insemnau aerele acelea materne, ingrijorarea de viitorul lui, daca nu lipsa dragostei? Felix rase el insusi de romantismul sau si gasi ca pentru un viitor medic nu era tocmai pregatit sufleteste. I se reprosase in gluma de catre colegi. Trebuie sa fie mai cinic, mai pozitiv. Femeile joaca comedii. Otilia facuse pe pudica cu el, ii daduse timiditati serafice, si acum dormea in casa grasului Pascalopol, daca nu alaturi de el. Maniat, Felix dadu cu palma in aer, ca sa sfasie aceasta viziune suparatoare. Sufletul i se incorda de hotarari.
Are sa fie un cuceritor, un barbat fara nici un scrupul, ca atatia altii. Era singurul mod de a fi pretuit de femei. Daca
Otilia ar fi fost acum acolo, ar fi stiut el ce sa faca.
Zbuciumandu-se in pat, Felix dadu pe intuneric cu mana de pieptenele pe care il pusese mai inainte langa perna. Capul
Otiliei, incarcat de bucle date peste urechi, ii rasari din nou in minte, plin de inocenta. Daca exagera? Plecarea Otiliei era indreptatita de mizeriile pe care le suferise in ultima vreme.
Poate ca Otilia a plecat la repezeala, dupa vreo cearta cu batranul, si n-a avut vreme sa-i lase vreo vorba. Insa ii va scrie pe data ce va ajunge. Acest gand puse din ce in ce mai multa stapanire pe Felix, care in cele din urma adormi, visand ca Otilia il saruta si-i citea propriile ei scrisori.
A doua zi, Felix astepta nerabdator toate cursele factorului, dar nu primi nici o scrisoare. Incepu sa faca o socoteala:
Otilia sosise noaptea tarziu si n-ar fi avut vreme sa scrie decat a doua zi; intr-o zi, scrisoarea nu va putea veni. A treia zi, nimic. Felix largi calculul in favoarea Otiliei. Dupa o saptamana de concesii si explicatii, Felix se descuraja si ajunse
Enigma Otiliei 215 din nou la incheierea de la inceput, ca Otiliei nu-i pasa de el.
Iesi in oras din ce in ce mai des, manca la restaurante, merse cu colegii la berarii si se-ntoarse cateodata la ziua, ametit de bautura. Nu-i cerea nimeni nici o socoteala, nici nu-l vedea.
Acest fel de existenta libera incepu sa-i placa. Facuse cunostinta cu cateva studente emancipate, de purtari indoielnice, care luau parte la petreceri cot la cot cu studentii, si-si dezvolta prin ele initiativa personala. Una il aduse pana acasa si avu pretentia de a se sui sus la el, sa vada cum sta. Lui Felix i se paru ca aduce o jignire Otiliei si refuza, spre indignarea domnisoarei, care-l acuza, abia acoperit, de repulsii bolna- vicioase. Incepu sa-si evite atunci colegii de petreceri si sa se hazardeze singur in localuri, in fiece zi altul. Acest chip de a descoperi mereu noi infatisari ale vietii, noi oameni neprevazuti il distra o vreme si se lasa in voia jocului, sub pretextul ca unui medic i se cadea sa cunoasca toate umbrele societatii.
Intr-o zi, pe seara, simti o mana viguroasa ce-l strangea de brat. Se-ntoarse si se gasi fata in fata cu Stanica, gras, bine imbracat, cu o lavaliera fluturatoare la gat.
- Ce mai faci? il intreba Felix conventional, ca sa-si ascunda neplacerea intalnirii.
- Ma-mpusc! zise zgomotos Stanica, fara umbra de deznadejde.
Felix il intreba din ochi asupra cauzei.
- Imi trebuie, draga, cel putin doua sute de franci numaidecat, si nu-i gasesc. Simion, socru-meu, e un fleac ramolit, n-are decat cartoane mazgalite, mos Costache e carpanos.
Banuind ca Stanica vrea sa-i ceara bani lui, Felix facu gestul de a se disculpa, de a regreta. Candidatul la sinucidere insa il intelese.
216 G. Calinescu
- Nu, draga, nu te teme, parca eu nu vad ca nici dumneata n-ai? Birjar! Birjar!
Birjarul chemat opri in apropierea celor doi, si Stanica il impinse pe Felix in trasura, fara ca acesta sa stie unde il duce.
- Am o idee! explica Stanica in trasura. Sa vad.
Stanica se dadu jos intr-o strada din jurul Lipscanilor, in fata unui restaurant cu infatisare modesta, inauntru insa chelnerii erau in frac, o sala intinsa cu mese, cu ingrijire asezate, se sfarsea printr-un fel de scena, pe care se vedeau instrumentele mai voluminoase ale unei orchestre. In sala nu era nimeni, desi erau orele opt. Stanica impinse pe Felix pe o usa laterala, urmarit ceremonios de doi chelneri. Intrara intr-o odaie mica, pe loc iluminata electric de un chelner, in care se afla o masa, chiuveta pentru sampanie, o canapea si tablouri banale.
- Ei, zise Stanica, asa-i ca-i bine? Local de noapte! Aici se fac afaceri strasnice. Unul de asta sa am, si nu mi-ar mai trebui avocatura. Ce iei?
Stanica, afland ca Felix nu mancase, comanda din proprie initiativa un meniu si ceru vin, dand recomandatii bogate asupra buchetului si temperaturii bauturilor. Chelnerii raspundeau nu numai cu solicitudine, dar cu o clipire din ochi care dovedea ca Stanica le era cunoscut:
- Se face, coane! Imediat!
- Ia asculta, Jeane (uite, pe asta l-am scapat eu de armatA), zise Stanica, patronul e aici?
- Este! Sa-l chem?
- Nu, nu, nu acum!
Stanica si Felix incepura sa manance, dar mai ales sa bea, si vinul translucid, aburos si putin amarui ametise pe tanar.
Stanica vorbea de toate zgomotos, regreta trecutul, se batea
Enigma Otiliei 217 in piept de pierderea unor mari sanse, isi fagaduia onoruri viitoare si din cand in cand se impusca fictiv. Lui Felix, devenit fara voia lui volubil, ii scapa vorba despre Otilia.
- Aha, sari Stanica, a fugit porumbita! Nu ti-am spus eu?! Draga, esti tanar, n-ai experienta mea, dar, sa stii, fete ca Otilia te duc la desperare, daca nu te smulgi la vreme.
Sigur! S-a dus iar la Pascalopol, satirul ala batran. Are mosie, are parale bune, ii poate face toate gusturile. Nu fi copil! Nu te amari atat. Ah! ah! frumoasa e tineretea. Unde mai vine o data, ca as sti cum s-o traiesc! Ca Otilia sunt sute. Numai sa-ntinzi mana. (Las', ca-ti dau eu o fata faina!) Si cum iti spui de Otilia! Nostima fata, delicioasa, de acord, dar usuratica, cheltuitoare, e femeie care te ruineaza. Pe ea nu poti conta. Azi cu unul, maine cu altul. Stiu, ti-a spus ca te iubeste, ti-a dat sperante, poate ati mers si mai departe. (Ai?
Spune-mi drept, ca zau nu spun la nimeni! Ai avut-o! Nu?
Serios? Tare esti inexpert!) In sfarsit! Si dupa aceea a zburat!
Parca mie nu mi-a facut la fel?!
Felix ramase cu gura cascata, neintelegand in inceputul lui de ebrietate ca Stanica inventeaza.
- Zau, se jura Stanica, stie toata lumea! Am vrut s-o iau de nevasta, s-o ridic pana la mine, fara sa mai intreb ce si cum, totul era gata, gustasem, ca omul, ma-ntelegi, din fericirile dragostei, si Otilia m-a plantat.
- Ai vrut sa te casatoresti cu Otilia?
- Da, monser, cum, nu stii?
Vazand insa ca Felix se face mai alb la fata, Stanica gasi prudent sa deplaseze chestiunea.
- Asa-s femeile, draga, nu trebuie sa te ambalezi. Uite,
Olimpia mea: o stimez, am adorat-o (are, iti spun aici intre patru ochi, un corp superb, calitati de curtezana exceptionalE),


218 G. Calinescu dar ma plictiseste. Imi taie aripile initiativei. Mie mi-ar trebui o femeie de lume, consumata, inteligenta.
Atunci intra pe usa o domnisoara sprintena, foarte eleganta, cu o mare blana in jurul gatului.
- Hei, Georgeta, sari Stanica, bine te-am gasit! Ce mai faci?
In loc de orice raspuns, Georgeta se tranti pe un scaun in fata lui Felix, isi rezema barbia intr-o mana si, intinzand cu cealalta un pahar ca sa i se toarne vin, intreba:
- Dar tanarul cine e?
- Nu stii? Mi-e ruda, prin alianta, baiat de viata, student in medicina!
- Da? facu Georgeta dulceag, contemplandu-l in largul ei pe Felix, spre jena acestuia.
Stanica recomanda pe fata in chipul acesta:
- Asta e Georgeta, fata faina!
Intr-adevar, Georgeta merita toate elogiile. Era plina la trup si la fata pana la marginea de unde ar fi devenit obeza, fara sa para totusi. Parul negru era cret si infoiat ca al unei napolitane. Doua mari gropite in obraz pareau artificiale.
Ceea ce uimea si colabora in chip armonios cu plasticitatea trupeasca era o finete de marmura a incarnatului. Nici un por nu se zarea pe netezimea obrazului sau a buzelor. Mainile erau lucii ca sideful si unghiile subtiri si in migdala.
Sprancenele, genele erau infipte ca-n carnea unei piersici netede.
Un fior trecu prin trupul lui Felix, privind numai aceasta delicata anatomie. Cand bea, buzele si dintii fetei se vedeau prin cristal, si Felix se putu incredinta de sanatatea lor exceptionala. Georgeta avea gesturi leganate, accente moi, dulcege, vorbea fara afectare si foarte liber, insa cu o perfecta decenta. Lui Felix ii placu numaidecat, desi banuia ca meseria ei era foarte suspecta, nu fara sa se mire ca un exemplar de o frumusete asa de rara putea cadea atat de jos.
Enigma Otiliei 219
Georgeta isi schimba brusc locul si se aseza langa Felix.
- Cum te cheama? il intreba ea, scolareste.
- Felix.
- Felix si mai cum?
- Sima.
- Si urmezi medicina?
- Da.
- Ce nostim! Nu cunosteam pana acum un student in medicina.
Stanica facu inca o data incurajator cu ochiul catre Felix si zise:
- Fata faina!
- Lasa-ma-n pace, frate, se supara Georgeta, ce-i tot dai zor cu "fata faina"?
- Divina! exclama Stanica.
- Uf, esti agasant! Mai toarna-mi putin vin.
Stanica turna, apoi pretexta necesitatea unei convorbiri cu cineva in local si iesi afara. Georgeta se aseza mai bine langa
Felix, invaluindu-l intr-un val de parfum fin. De afara se auzi deodata intrarile unei orchestre masive.
- Dansezi? Il intreba ea pe Felix.
- Aproximativ! in fond, fata parea intimidata. Felix ii inspira un respect paralizant si se silea sa iasa din frivolitatile obisnuite. Il intreba despre viata universitara, despre colege.
Felix ii spuse despre toate amabil, dar, bagand de seama ca devine pedant, se opri. Voia sa gaseasca un cuvant galant.
- De ce nu-mi mai vorbesti? Ma intereseaza! protesta
Georgeta. Sunt fete frumoase la Universitate?
- Nu totdeauna urate, dar iti inchipui ca fetele frumoase ca dumneata nu se duc sa munceasca atatia ani, ca sa-si faca o cariera.
Acest stangaci compliment incanta totusi pe Georgeta.
220 G. Calinescu
- Crezi ca sunt frumoasa? intreba ea fara afectare.
- Foarte frumoasa!
- Sunt magulita de ce-mi spui! Si dumneata esti simpatic.
Cand Stanica reveni, insotit de un barbat gras in smoching si de chelner, ramase mirat de convorbirea pasnica si nevinovata dintre cei doi. Se asteptase la altceva.
- Eu plec, zise el, sa ne faca plata. Dumneavoastra, daca vreti, mai stati. Felix protesta din cap, iar Georgeta refuza si ea:
- Asta-seara ma simt obosita, ma duc sa ma culc!
- Ce au dumnealor de plata? intreba ceremonios omul gras.
Chelnerul ii arata lista, si cand Stanica facu gestul, pur decorativ, de a plati, omul cu smochingul protesta:
- N-aveti nimic de plata!
- Sa traiesti, coane Iorgule! multumi Stanica.
- Sa nu ma uiti, zise Iorgu. Pune o vorba buna pe linga conu Costache, sa-mi prelungeasca contractul.
- N-ai nici o grija, zise Stanica, apropiindu-se de Iorgu, eu ce fac toata ziua? Insa am sa te rog ceva. Stii, trebuie sa-i bat capul mereu, sa-l sperii cu procese posibile etc., sa-mi neglijez afacerile. Sunt cam lefter acum, nu poti sa-mi dai doua sute de franci? iti garantez eu ca-ti aduc contractele prelungite.
Iorgu isi incrunta putin sprancenele, medita negustoreste, apoi le readuse din nou la linia primitiva.
- S-a facut!
- Ura! zise Stanica, sa mai bem un pahar. Nici nu stii ce inseamna sa faci alt contract aici. Vad comercial! Al dracului mos!
- Care mos? intreba, putin cam intrigat de unele nume proprii, Felix.
Enigma Otiliei 221
- Ha, ha, ha, rase Stanica, ce, nu stii? Localul asta e proprietatea lui mos Costache, si dumnealui e chirias. Coane
Iorgule, iti prezint pe nepotul lui mos Costache.
Domnul Iorgu intinse mana si se inclina foarte respectuos si comercial.
- Incantat, si va rog sa mai poftiti!
Dupa ce Stanica tapa cei doua sute de franci, iesira catesitrei din odaia separata, si Felix fu surprins sa vada ca sala cea mare, sonora de valsuri, era plina de lume bine imbracata.
Chiuveta cu sampanie frapata se afla mai la toate mesele.
Toate privirile se-ndreptara spre Georgeta, si un barbat ii facu chiar un semn desperat, la care fata ridica indiferenta din umeri. Stanica chema o trasura si se urcara catesitrei in ea.
Cat timp merse cu trasura, Stanica inghionti pe Felix si-i facu semne cu ochii, cu intelesul: "Du-te cu ea, nu fi prost!"
Georgeta putea foarte bine observa manevrele lui Stanica, dar nu dadu nici un semn ca le vede, ci privi numai din cand in cand cu simpatie la Felix. Stanica se dadu jos in centru, sub un motiv oarecare; iar fata ceru sa fie dusa acasa. Sedea pe bulevardul Elisabeta, in preajma Cismigiului. Felix nu mai avea nici un scrupul, si, putin ametit de vin, nu s-ar fi dat inapoi de la o aventura nocturna. Totusi nu era lamurit asupra calitatii sociale a fetei. Nu putea fi decat o curtezana, se intelege, dar si aici sunt grade nesfarsite. Georgeta parea prea fina, ca sa nu se teama ca face o grosolanie pretinzand sa se urce la ea sus. Coborara in fata unei case cu doua caturi inalte, indeajuns de eleganta. "Hotarat, isi spuse Felix, fata nu e o profesionista oarecare a dragostei." Georgeta privi in sus spre etaj, si zise, fara preciziuni:
- Aici stau!
O lupta scurta se dete in sufletul lui Felix intre scrupulele
222 G. Calinescu sale si indemnurile lui Stanica. Invinse timiditatea, si Felix zise:
- Ma ierti, dar eu trebuie sa plec!
Georgeta il privi gales, insa atat de decent, incat teama lui
Felix de a nu face o gafa crescu.
- Cand vrei sa vii sa ma vezi, vino, il invita domnisoara, dupa-amiaza sunt totdeauna acasa; stau la etajul doi.
Isi intinsera mana reciproc. Pentru Felix incepu o noua scurta batalie: sa-i sarute, sau numai sa-i stranga mana?
Privi in toate partile pe bulevardul pustiu. Daca fata era o pierduta, se facea de ras sarutandu-i mana, daca nu, nesarutandu-i-o facea un gest jignitor. Fata il privi limpede in ochi, razand, in vreme ce Felix ii strangea mana cu putere, nehotarat. In cele din urma, neputand rezolva problema, Felix lua mana, o saruta si pleca precipitat. Fata, interpretand altfel gestul lui, il privi putin cum se departeaza si apoi intra in gang, fluierand usor o sansoneta. "Nostim baiat", fu gandul ei tot timpul cat urca scarile.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.







Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.