Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Enigma Otiliei - CAPITOLUL 6 de George CALINESCU



Otilia si Felix coborara in gara Ciulnita, intampinati cu brisca de Pascalopol, care plecase inaintea lor din Bucuresti spre a pune ordine. Pascolopol era imbracat intr-un elegant costum rural-colonial (carambi de panza inchisi cu sireturi, costum de doc verde cu multe buzunare sistematice, palarie de paie largA). Brisca insasi era un vehicul de lux, usor ca un caic, si cei doi cai negri erau asa de voinici si de nervosi, incat trasura parea mai usoara decat era intr-adevar. Otilia se repezi la mosier, care ii saruta prelung incheietura mainii subtiri si o ridica de subsuori in trasura. Dupa ce fura asezati catesitrei pe larga bancheta din fata, Otilia stand intre Felix si mosier, care luase haturile, trasura porni cu un huruit lin.
Soseaua era lutoasa, incarcata de un strat gros de colb uscat, si caii alergau fara greutate. Mosia se afla la vreo cincisprezece kilometri departare de Ciulnita, in directia Dunarii, departe de linia ferata, fiind cam la jumatatea distantei dintre Calarasi si Fetesti. Caii alergau cu o repeziciune de cursa, ridicand intr-un stil decorativ picioarele de dinainte, in vreme ce Pascalopol ii atingea numai usor cu sfarcul unui bici lucrat cu ingrijire, pe cotorul caruia se zareau impletituri de piele de marochin, intarite printr-un inel de argint. Un vant cald, masiv ca o unda marina, sporit si de alergatura trasurii, facea ca palaria Otiliei sa fluture, desi era tinuta bine cu mana. Otilia si-o scoase in cele din urma de pe cap si, trecand un brat pe sub bratul lui Pascalopol, ramase cu capul gol, aspirand cu narile desfacute mirosul campului. Vantul ii arunca
Enigma Otiliei 97 pletele, tinute intr-un pieptene lat, peste urechi, masculiniza ndu-i fata. Campia era asa de plata si de intinsa, incat nu i se zarea nici o margine. Fasii enorme de pamant, care fusese lanuri de grau, erau acum numai niste intinse miristi ispravite spre orizont, din care se ridica un bazait formidabil, fara oprire, de cosasi, varsati in atata cantitate pe camp, incat, la trecerea trasurii, sareau ca niste stropi marunti de noroi. Otilia prinse unul chiar pe rochia ei, dar, cand vru sa puna mana pe insecta de culoarea paiului putred, ramase numai cu un picior minuscul intre degete. Cand brisca trecea printre semanaturile de porumb, zarea era astupata cu desavarsire. Nu se vedea nici un om, nici o vietate, afara de insecte si de stoluri de vrabii. Pluteau pe o mare galbenverzuie, in care valurile prea inalte impiedicau ochii sa traga linia orizontului. La incetarea porumbistilor, reapareau miristile sau lanurile, tot atat de lungi, de ovaz, cu paiul scurt si aproape alb de uscaciune. Atunci, din cauza inundarii intregului ses cu ovazuri, contururile privelistii se rotunjeau, si proportia intre lucruri, din lipsa unei unitati de masura, devenea nebuna. Prajina unui put cu cumpana ii urmari multa vreme din departare, fara sa-si poata da seama daca era o simpla prajina sau un stalp colosal. Un cal iesit pe neasteptate in marginea campurilor parea gigantic, copilul care-l mana din urma cu o nuia, un ciclop. Multa vreme, lipsa desavarsita a oricarei asezari omenesti dadea calatorilor impresia iesirii din orice margine posibila a civilizatiei si diforma notiunea de timp. Era un ceas numai de cand coborase din tren, si Felix se simtea pierdut de sute de ani pe locuri in care orice urma de civilizatie fusese distrusa de mult de soare si de ierburi.


Lanurile incepura dupa cativa kilometri sa se intunece si se ivi
98 G. Calinescu o pustietate stearpa de colburi negre, cu o usoara malurire in departare. Caii nechezara.
— Uite, colo, pe marginea paraului, am o gradinarie, zise
Pascalopol, aratand cu biciusca.
Nu se zarea insa nici un parau si nici macar vreo salcie.
Abia mai incolo, cativa pomi ramurosi se ivira izolati la distante incalculabile, pierduti ca niste trunchiuri moarte pe valurile marii. O roata bizara incepea sa se contureze pe cer ca un curcubeu de cenusa, si, alaturi de ea, un om calare pe un cal urias. Pascalopol parasi drumul de caruta, pe care, din cauza unor namoliri mai vechi, ramasese santuri groase, solidificate, de tina, si o taie de-a dreptul pe camp in directia calului fabulos si a aureolei fumurii. Se distinse pe incetul o roata ca de moara, mereu enorma, si un om calare, apoi roata se micsora putin, si calatorii cei tineri isi dadura seama ca era o roata cu galeti pentru irigatii. Undeva prin apropiere se afla probabil un mic paraias. Trasura fu oprita de mosier departe de viziune, incat Felix nu-si putu da seama daca se aflau la doua sute de metri departare sau la cativa kilometri. Pascalopol facu un semn prin aer cu biciusca si striga spre cer, cu un glas profund, pe care aerul il hohoti:
— Cine esti acolo? Hei!
Calul fabulos se misca. Omul din departari scruta putin originea glasului, apoi raspunse ca din fundul pamantului:
— Sunt eu, Patru!
— Sunt pepeni? tipa grozav Pascalopol.
— Este, este!
— Oameni ai? Cati oameni ai?
— Am douazeci! Douazeci de bulgari!
— Sa trimiti la curte o caruta de pepeni, ai inteles?
— ‘|eles traiti! raspunse ecoul.
Pascalopol dadu iar bici cailor, parasind pe stanga roata si
Enigma Otiliei 99 reapropiindu-se treptat de drumul batatorit de carute. Brisca sari deodata, lovindu-se de un mal, cazu intr-o albie si se ridica iar pe camp. Daduse de parau. Nu era decat o serpuire de sant mai ingust sau mai lat, in care prezenta apei era dovedita doar de noroiul gros mai peste tot si de mici baltoace verzui. Un miros de lintita trada un ochi de apa cu broaste.
— A secat de tot paraul, observa mosierul, nu vine mare decat cand ploua mult si se umfla apele.
— Atunci, de unde scoate apa la gradinarie?
— Din put! raspunse Pascalopol, amuzat de spiritul facut de natura insasi.
Otilia il stranse de brat. Sesul urias, acoperit cu colburi prinse in smocuri de ierburi, crestea inainte, taiat in doua de drum. Pe orizont se ivira niste pete negre, niste ocoale, niste domuri sumbre cu tepi in varf. Constructiile se marira si aparura in toata sinistra lor salbaticie. Erau cosare de nuiele impletite, grajduri de nuiele, case de nuiele lipite cu lut scorojit.
Ocoalele pareau destinate vitelor, caci bordeiele n-aveau nici o imprejmuire. Domurile erau stoguri de fan scrumit, putrezit, strans in jurul unei prajini. Totul alcatuia o ruina trista, prin materialul ei, un Pompei de lut, imposibil de a fi gandit cu oameni intr-insul, confundandu-se cu pamantul, parand o rana a lui, o musuroire de furnici gigantice. Si cum totul parea pe acest orizont, lipsit de dimensiune, colosal, Felix avu intuitia pustietatii scitice, invatate la scoala. Aici nimic nu putea fi asezat intr-un moment al istoriei, nici un monument, nici o formatie a solului nu amintea vreun ev. Totul era ramas pe loc, in afara oricarei epoci, intr-o absoluta neistoricitate.
Daca inaintea trasurii ar fi rasarit deodata cativa calareti acoperiti din cap pana-n picioare in sarma, ca barbarii de pe
Coloana Traiana, sau in intregime goi, cu teste la oblanc si cu suliti cu smoc de par in mana, Felix nu s-ar fi mirat deloc.
100 G. Calinescu
Aci punea acum tot ce nu incapea in istoria lui oficiala, tratand despre romani si greci, barbarimea cu nume bizare, scitii, costobocii, sarmatii, bessii. Huruitul rotilor si tropotul cailor spori in constiinta lui intr-un chiot prelung, ca si cand cercul orizontului s-ar fi umplut de hoarde. Si, intr-adevar, un fum inecacios incepu sa se ridice in zare, si aerul rasuna de niste racnete neidentificabile.
— Ce este? se sperie Otilia.
— Nimic, nimic! o linisti Pascalopol.
Un noroi negru, gros parea ca se rostogoleste moale dinspre zare spre trasura, un noroi cald, care fierbe si plesneste, facand sa se miste domol suprafata lui. Bucati din aceasta lava pata campul pe ici, pe colo, adunandu-se spre centrul invaziei. Strigatele guturale sugrumate crescura in val, si noroiul incepu sa se pravale mai cu putere, zguduind pamantul.
— Sunt bivolii, zise Pascalopol, si opri brisca langa marginea drumului. Cum Otilia se ingrijora, o asigura: Nu fac nici un rau.
Colbul crescu ca o furtuna si innegri totul, in inima lui se zarise intaile vite lungi, bituminoase, cu capul aplecat si adulmecator, ca al unor rinoceri, mergand ondulat, ca o barca infernala pe Styx. Apoi venira mai multe laolalta plutind, indesate unele intr-altele, pline de namoale incrustate, barboase si, in sfarsit, invazia fu atat de generala, incat brisca fu inconjurata de acesti zei negri, care trageau din nari privind spre Otilia, confundand-o poate cu o buruiana mai inalta.
Toata campia parea din pricina colbului cotropita de bivoli.
Tropotul, ragetele sugrumate faceau o larma surda, in care rasareau niste urlete salbatice. Felix si Otilia nu distinsera alt animal; dar Pascalopol, tinand bine caii, care sforaiau, incepu sa strige:
— Mai, care sunteti acolo?
Enigma Otiliei 101
Un glas se auzi ca de pe lumea cealalta:
— Aici suntem, boierule.
In curand, printre bivolii mai risipiti dinspre margine, se ivi calare, cu un bat in mana, un om aproape gol, cu pielea tot asa de neagra si de manjita de noroi uscat ca si a bivolilor.
Degetele picioarelor atarnand fara scari erau imbracate intr-o coaja de tina. Noroiul in care intrase i se lipise in turturi de perii fluierelor. Sudoarea, ingrosata cu colb, ii brobona fruntea adapostita sub o palarie mica, ardeleneasca, foarte unsuroasa, si semanand cu tichia lui Mercur. Parea Hermes insusi, ratacit prin namoluri, cu caduceul rupt.
— Tu esti, mai Lepadat! zise Pascalopol. Unde ii duceti?
— D-apai ii manam mai sus, la jgheaburi!
— N-ati pierdut nici unul?
— Ba nu, numai pe doi i-am lasat la ocol, ca-s rai tare, tune dracu-n pielea lor. Nu trag deloc la jug!
— Sa-i trimiteti la iarmaroc, sa-i vanda.
Pascalopol dadea porunci linistite, hotarate, si Felix admira tinuta lui de stapan al campurilor si vitelor. Otilia tipa deodata, fiindca un bivol, indus in eroare de rochia ei alba, isi apropiase falcile lungi si paroase, mirosind-o cu inclinarea de a o rumega. Pascalopol il lovi cu biciusca peste bot si vita se trase inapoi naruindu-se peste celelalte. Si unul din caii de la brisca necheza la vederea ciurdarului. Turma se scurse incet, ca o lava groasa, ridicand un fum gros de praf, si reconstitui de cealalta parte a campului acea tarare colboasa.
Pascalopol dadu bici cailor si brisca porni.
— Pascalopol, intreba Otilia (Felix observa familiaritateA), la ce servesc bivolii? De ce sunt asa urati?
— Sunt buni la jug, raspunse mosierul, au putere mare.
Campul cel negru, semanat cu smocuri de buruieni, incepu sa se coloreze din nou. Reaparura lanurile lungi, dar de data
102 G. Calinescu asta bine taiate, unele ablicioase, cu ovazuri, altele verzi, cu porumb. Printre ele, fasii subtiri si lungi de un verde-inchis aratau lanuri de cartofi. Patrate mari cu miristi si altele cu trifoi geometrizau intinsul chilim. Fundul zarii se intunecase si se putea ghici o panza deasa de salcii din care iesea un mic fruct sclipitor.
— Acolo e biserica, arata Pascalopol cu biciusca.
Cu cat se apropiau de lanuri, cu atat miristile si fanetele se impestritau. Toata panza era stropita cu albastrele, sau cu galbene flori de sunatoare. Otilia nu mai inceta de a arata cu mana in dreapta si in stanga, pretinzand a distinge o floare dintr-un miliard. Cateva berze isi plimbau pasnice picioarele inalte. Pascalopol opri brisca, innodand haturile in jurul manivelei de franare, si cobori jos, unde incepu sa adune, cu fruntea brobonata de sudoare, albastrele pentru un buchet.
Felix se dadu si el de partea cealalta si incepu sa culeaga flori. Cand se apropie de brisca, vazu ca, din partea opusa,
Pascalopol venea cu un buchet gros, pe care-l depuse apoi in bratele Otiliei. Felix se pregatea sa intinda si el pe al sau
Otiliei, care nu-l vedea, dar un amestec de sentimente il opri.
In fata mosierului, gestul lui parea inutil si totdeodata o concurenta putin amabila din partea unui invitat tolerat. Felix lasa buchetul sa-i cada langa roata trasurii.
— Tu n-ai cules nimic? il intreba Otilia cand brisca pornise.
— Sunt frumoase numai pe camp, raspunse el, e pacat sa le rupi.
Dupa vreo doi kilometri, Felix vazu ca panza de salcami se alcatuia din mai multe perdele lungi, destul de departate una de alta. Doua randuri fura trecute, si, deodata, intr-un sistem de lanuri bine taiate, aparu in mijloc un grup de cladiri distribuite in doua zone patrate. Din cauza iluziei de ses,
Enigma Otiliei 103 constructiile pareau enorme, adevarate fortarete. Patratul din stanga era facut din ziduri inalte cu acoperis tuguiat de tigla, cel din dreapta, mult mai spatios, era o livada mare, imprejmuita cu mari uluci sprijinite din loc in loc de stalpi de zid.
Brisca o lua in directia grupului rosu, apoi, ocolindu-l, se-ndrepta spre livada, care se zarea asternuta pe jos cu un covor de iarba, si se intoarse spre capatul cel mai din afara al patratului verde, unde se vedea o poarta mare de zid. Trecu poarta si se aflara pe o alee batuta cu pietris marunt, cu stalpi scurti de piatra de o parte si de alta, in fundul adanc al careia rasari pridvorul cu bolta al unei mari case albe. Caii zvacnira mai repede, si curand brisca se opri in fata unor scari. Pascalopol sari jos si, facand o mica reverenta, zise:


— Fiti bineveniti pe domeniile mele.
Otilia se ridica sa sara si, cum Pascalopol astepta cu bratele intinse spre ea, isi dadu drumul realizand astfel o scurta imbratisare, pe care mosierul incerca s-o mai prelungeasca.
Ca sa atenueze putin aceasta placere evidenta, Pascalopol, ramas in urma, lua de brat pe Felix si-l conduse pe scara in sus.
— Vezi dumneata, ii zise, aici este, pentru un tanar, o scoala de energie. Vei profita.
Pascalopol dadu invitatii pe mana unei batrane servitoare, ca sa se curete de praf si sa se spele, si disparu pentru un sfert de ceas. Cand se adunara din nou in sala de la intrare,
Pascalopol era imbracat intr-un costum de oras. Le arata casa. Aceeasi cautare din apartamentul de la Bucuresti se regasea si aici, intr-un chip mai rustic. Doi pereti ai salii erau acoperiti cu doua mari saluri de casmir, arme numeroase vechi erau presarate peste tot, de tavanul de grinzi atarnau candelabre cu lumanari de ceara. O vitrina mare continea pe un rastel numeroase pusti de vanatoare. Alaturi de sala era o
104 G. Calinescu cancelarie de mosie, simpla si ordonata. In cealalta parte se gasea sufrageria. Aceste incaperi dadeau inspre prispa de intrare. Pe o usa din fundul salii iesira intr-un geamlac ce privea in directia patratului cu suri. Pe acesta se aflau usile a numeroase alte odai. Pascalopol le arata o odaie cu mobila veche de nuc, care, spunea el, apartinuse mamei sale si ramanea mereu nelocuita. O camera spre un capat al coridorului fu destinata lui Felix, alta, la capatul opus, Otiliei. Amandoua erau mobilate cam in acelasi chip, sumbru, masiv si cu o solemnitate rustica, pe care o accentuau grinzile de lemn. Cei trei se intoarsera in sala. Otilia, care o luase inainte, deschisese dulapul cu pusti si pusese mana pe cea mai plina de arabescuri. Intr-o clipa, Pascalopol fu langa ea, cuprinzandui cu putere bratele.
— Domnisoara Otilia, trebuie sa fii mereu supravegheata.
Pustile le tin totdeauna incarcate.
Felix nu nota atat primejdia, cat imbratisarea lui Pascalopol.
Mosierul ii invita in sufragerie. O masa lunga se intindea aproape de la un capat la altul al odaii, cu doua banci laterale.
Masa si bancile, din blana groasa de stejar, erau lucrate in stil taranesc, cu incheieturi de aschii. Cuiere de lemn si blidare acopereau peretii de jur imprejur, pline de cani si bliduri taranesti de toate tipurile. O mare plita taraneasca cu cuptor, intr-un colt, avea un rost mai mult decorativ. Marginea de sus a cuptorului era ticsita cu cani albastre de format mai mare, iar plita insasi slujea de bufet. In sfarsit, lungi culmi rosii atarnau de cele doua grinzi laterale ale tavanului.
O panza de in gros era asternuta numai intr-un capat al mesei. Pascalopol si Otilia se asezara alaturi pe o banca, iar
Felix, pe cealalta dimpotriva. In loc sa astepte mancarea, Otilia musca dintr-un mar mare, gasit pe o tipsie incarcata cu
Enigma Otiliei 105 fructe, gustand suplimentar cate un bob de strugure si cate o pruna.
— Domnisoara Otilia, o mustra Pascalopol, iar nu esti cuminte. Ai sa te-mbolnavesti!
Otilia facu semn ca nu, cu gura plina, si, intorcandu-se, se aseza calare pe banca, cu fata spre Pascalopol.
— Ce pacat ca nu e aici cocoana Aglae, sa te vada, zise acesta.
— Cocoana Aglae, pe cat am vazut, observa Felix, mai mult razand, nu are ochi prea buni pentru Otilia, si mi se pare ca nici pentru mine.
— Nu, confirma Pascalopol, foarte serios. Intr-adevar, cocoana Aglae nu cultiva prea mult virtutile crestine. Insa dumneata, domnule Felix, esti un om cu desavarsire independent, si nu vad ce conflicte ai putea avea cu ea. Cu domnisoara
Otilia (Pascalopol se intoarse ocrotitor catre fata si parea a vorbi numai pentru eA), se schimba putin chestiunea. E ceva mai delicat. Dar vom lua masuri, trebuie sa luam masuri. Am si vorbit cu Costache. El e un om cam slab, cu ciudateniile lui, dar bine intentionat, te asigur ca e bine intentionat. Nu-l slabeste cocoana Aglae. In sfarsit, vom vedea, iti voi spune eu mai pe larg unele lucruri. Si cand te gandesti (facu Pascalopol un gest de repros amicaL) ca toate astea ar putea sa nu te mai intereseze, ca eu
Oricat s-ar fi silit Felix sa nu participe la convorbire, fata lui exprima jena de a nu pricepe despre ce vorbea anume
Pascalopol. Acesta taie fraza si, smulgand un mar de la gura
Otiliei tocmai cand slujnica aducea castronul cu supa, il arunca pe un blid ardelenesc de pe masa.
— Produce mult o mosie? intreba Felix, numai ca sa spuna ceva.
— Produce, fireste, raspunse Pascalopol tehnic, daca o
106 G. Calinescu exploatezi rational. Eu cultiv indeosebi oleagiuoase, cu comenzi anticipate din Anglia. Culturile specializate sunt mai rentabile.
Pentru asta e nevoie insa de inventar si de mana de lucru selecta. Trebuie sa-ti marturisesc ca cu taranii de pe aici nu prea fac treaba; de aceea vei vedea pe mosie foarte multi ardeleni. Am si cativa nemti, unguri, chiar si italieni, asta pentru anume specialitati. Gradinaria o fac cu bulgari si cu sarbi. Dupa o buna exploatare, toamna tarziu, sunt in masura sa export, si atunci ma duc sa-mi ridic banii de-a dreptul in strainatate, la o banca unde mi se face cont. Am si eu dreptul sa ma recreez.
— Cum as vrea sa merg in strainatate! se vaita Otilia.
Pascalopol puse mainile cu devotament la piept si zise:
— Domnisoara Otilia, porunceste. Am de la mos Costache invoirea sa te rapesc oricand.
Otilia nu raspunse la aceasta propunere, deviind chestiunea.
— Ai cai la mosie, pot sa devin amazoana?
— Este, este, cum sa nu, iti rezerv unul cu totul bland.
— Eu, zise Felix, n-am alta dorinta decat sa dorm in fan.
Am stat numai cateva ceasuri intr-o sura, la o excursie, si de atunci otava mi se pare cel mai bun culcus.
— Dar si eu, sari Otilia, vreau sa merg in sura, trebuie sa fie foarte nostim.
— O, de asta sa n-ai nici o grija, o linisti Pascalopol, fan avem destul. Insa, sper ca nu vei dispretui odaia pe care ti-am pregatit-o. Stii c-avem si un pian, ceea ce n-are sura
— Pascalopol, admira Otilia pe mosier, totdeauna ai fost chic!
— Dumneata, zise Pascalopol lui Felix, dupa ce te odihnesti, te poti plimba pe mosie. Dau ordin sa-ti dea o brisca, daca vrei, iti dau chiar un cal cuminte nu te teme Iti dau s-o calauza aci devii numaidecat calaret.
Enigma Otiliei 107
Felix multumi, rezervandu-si sa se gandeasca, insa nu putu sa nu remarce ca Pascalopol ii facea un program deosebit, izolat de al Otiliei. Asta il indispuse, fiindca aici i se parea locul cel mai bun de a se apropia mai mult de Otilia.
Pascalopol le recomanda sa se odihneasca un ceas dupa-masa, pana ce el pune putin la cale treburile mosiei, si, luandu-i pe amandoi de brat, ii scoase in coridor. Felix fu condus la odaia lui, dintr-un capat.
— Acum, zise Pascalopol Otiliei, sa te duc si pe dumneata!
Cand insa, putin mai tarziu, Felix arunca ochii pe fereastra, vazu ca Otilia, departe de a fi in camera ei, se plimba in fundul livezii care despartea conacul de patratul surilor, la brat cu Pascalopol. Acesta parea sa rada foarte voios si-si apropia pe cat putea in mers obrazul lui de al fetei. Felix simti o mare ciuda. Sentimentul ca Otilia este o fiinta destinata sa urmeze foarte de aproape propria lui cale crescuse mult in ultima vreme. Ar fi voit sa fie foarte bogat, sa fie major, sa ia pe Otilia sub ocrotirea lui si sa-i ofere tot ce-i oferea cu atata usurinta mosierul. Isi propunea sa faca tot ce-l sfatuia
Otilia, sa ajunga un medic celebru, in sfarsit, orice, dar ilustru.
Pe o masa langa fereastra se aflau o calimara si cateva foi de hartie, Felix se aseza si incepu sa scrie caligrafic, privind de departe pe Otilia:
“Otilia, Otilia, Tilia, Tili.”
Pe la ora sase toti se reintalnira. Pascalopol isi reluase tinuta de mosie, dar cu alt costum, caramiziu, si astepta in pridvor, in vreme ce trasura era si ea trasa prin preajma.
— Vreau sa te plimb putin pe mosie, zise Pascalopol catre
Otilia, cred ca te-ai odihnit de ajuns.
Otilia isi schimbase si ea rochia si nu parea deloc sa fi dormit.
108 G. Calinescu
— Dar tu, Felix, nu vii cu noi? intreba oarecum surprinsa.
Felix isi aminti propunerea izolata a lui Pascalopol din timpul mesei si facu un gest de rezistenta.
— O, zise Pascalopol catre Felix, ma iarta, credeam ca ai fost singur. Brisca te astepta. Desigur ca poti sa vii si dumneata.
Acest “poti sa vii si dumneata”, tolerant, jigni putin pe
Felix, caruia totusi o rezistenta prea accentuata i se paru nepoliticoasa, ostila, fara rost in casa unui om strain. Se urca deci si el in brisca. Caii pornira pe aleea de la intrare, iesira pe poarta si, ocolind livada, se-ndreptara spre celalalt patrat.
Aci se aflau siruri de grajduri si cosare de vite, depozite pentru unelte, case pentru argati, totul astfel asezat, incat, la zavorarea portii celei mari curtea sa ramana inchisa. Fiecare grajd se compunea din doua componente laterale de zid pentru vite, un sopron central pentru caruta si un pod pentru fan acoperit cu tigla si de o inaltime considerabila. Sopronul se incuia pe dinauntru cu o poarta. Oamenii puteau iesi insa spre camp printr-o usa patrata si cu prag inalt, care se incuia noaptea si prin care, din cauza micii dimensiuni, nu se putea scoate nimic. In schimb, campul nesfarsit era taiat de usa ca de rama unui tablou, incat privelistea avea un aer de artificiu.



Otilia vru cu orice chip sa se urce intr-un pod cu fan, spre veselia sfioasa a taranilor. Nimerise scara tare, cu trepte de nuia groasa de alun, care se afla inauntrul sopronului pentru carute, si se urca repede, invitand si pe ceilalti:
— Pascalopol, nu vii? Hai, te rog, vino!
Pascalopol se arata insa putin contrariat de aceasta invitatie si se scuza. Otilia aparuse in fereastra podului si facea de acolo semne de delicii.
— Felix, suie-te sa vezi ce fan moale!
Enigma Otiliei 109
Mosierul, nemaigasind alt chip de a fi pe placul Otiliei, facu semn lui Felix sa se urce.
— Vai, ce stoguri se vad pe camp! Ale cui sunt?
— Ale mele sunt, zise Pascalopol, obidit.
— Sa mergem, sa mergem! tipa Otilia si cobori numaidecat.
Trasura iesi din patrulaterul surilor si o lua pe camp, pe un drum indicat de rotile carutelor. Intre doua linii paralele pana la o distanta considerabila si departate intre ele cam cu o suta de metri, se intindea un loc de fanat, de pe care iarba fusese cosita, uscata si adunata in stoguri pe marginea fanetii.
Stogurile aveau forma unor sofale pentru uriasi si se aliniau intr-o procesiune lunga. Otilia ceru lui Pascalopol sa opreasca si incepu sa alerge de la un stog la altul, chibzuind cum sa se urce.
— Pascalopol, implora ea, hai sa ne urcam, fa-mi placerea asta.
Pascalopol, silit sa alerge, isi stergea sudoarea de pe frunte.
— Domnisoara Otilia, zise el cu o umbra de ironie, la varsta mea nu ma mai urc pe stoguri. Sa se suie domnul
Felix.
Felix, atras de nebunia Otiliei, se urca intr-adevar pe urmele fetei, care se catarase cu mainile si cu picioarele. Pascalopol astepta jos, vadit incurcat, in vreme ce Otilia, cu mana streasina la ochi, ca un general, facea de sus observatiuni:
— Vai, ce de mai sunt!
— Pentru dumnezeu, glumi Pascalopol, n-ai de gand sa te urci pe toate stogurile!
Otilia nici nu-l auzise, ci continua:
— Ce se vede, Pascalopol, acolo in fund, lucios, unde sunt pomi?
— E un helesteu!
— Un helesteu? Auzi, Felix? Un helesteu! Hai sa mergem!
110 G. Calinescu
Pascalopol urca, luand aere de martir, in brisca, impreuna cu ceilalti doi, si pornira. Iesisera din raza culturilor, si acum se vedea ceva surprinzator. Pamantul scapat de stransoarea vegetatiei era negricios si colbos, incat caii intrau cu picioarele in el ca-ntr-un lichid fumegator. O perdea groasa si scunda de salcii se rezema in jos pe orizont, si din cauza netezimii solului toata intinderea avea infatisarea unui smarc, cu deosebirea ca adevaratul helesteu era mai intunecos si lucios.
Smocurile rare de buruieni infipte ca niste gheare intoarse in sus semanau cu ierburile din iconografia bizantina. Si, ca si acolo, un soare urias de arama se lasa inrosit pe zare.
Privelistea era sinistra si grandioasa. In apropierea helesteului, pamantul incepu sa se innoroieze si sa se crape in cateva mici rape. Apa se intindea neagra, linistita, sprijinindu- se in fund pe un palc de salcii si, la margini, pe papuris taiat asemeni unei perii. O buna parte din suprafata apei era presarata cu cotoare retezate de trestii si chiar cu trunchiuri de copaci, de unde se vedea ca apa se intinsese cu mult peste albia ei veche. Parea ca aici fusese o statiune preistorica pe palafite, din care nu mai ramasese decat pilonii. O spuma groasa, baloasa ruina toata fata apei verzi, si un miros patrunzator de lintita umplea aerul. Dinspre salcii, cateva bivolite si vaci inaintau pana la pantece in apa, supravegheate de un copil gol, cu abdomenul prea umflat. Un muget rasuna prelung din departare, si din baltoaca ii raspunse, cu tonuri scurte de flaut, broastele. Era o apa mocnita, smarcoasa, cum apare uneori in visele grele in care adormitul se cufunda mereu in namoluri universale si nu scapa de ele decat zburand pe deasupra. Un om venea de undeva, de-a lungul baltii, cu o coasa pe umar. Umbros, desirat, cu fata supta, imparosata si ceroasa, parea insasi moartea. Otilia voia sa guste si aici senzatiile apei si se pregatea, spre spaima lui Pascalopol, sa-si
Enigma Otiliei 111 scoata ciorapii, cand un om calare se indrepta spre grupul celor trei, ridicand furtuni de praf.
— Ce s-a-ntamplat, Ciucene?
— Au venit domnii de la societatea pentru asigurari si va asteapta!
— Ah, facu Pascalopol agasat, tocmai acum! Dupa o scurta chibzuire, mosierul lasa pe cei doi in paza omului si, incalecand pe calul acestuia, porni in trap spre curte.
Otilia nu-si parasi gandul dintai si, scotandu-si ciorapii, intra in apa cu picioarele ei subtiri.
— Imi place Pascalopol, zise ea ca pentru sine, in lume e un om incantator, dar nu vrea sa se urce in sura.
Otilia isi ridicase rochia pana la genunchi si inainta pe latura cea mai dulce a helesteului, indemnand si pe Felix cu atata insistenta, incat acesta ii facu pe plac si, descaltanduse, intra si el in apa. Omul de langa brisca le semnala zambind locurile neprimejdioase.
— Cand e cald tare, zise el, si nu e tulbure, apoi vine lumea si se scalda.
Otilia facu un astfel de gest, ca Felix se sperie ca avea de gand sa se dezbrace spre a se scalda. Era insa prea tarziu, se intunecase de-a binelea si trebuira sa se-ntoarca, lasand in urma lor corul de flaute acvatice.
Masa de seara decurse intr-o atmosfera apasata, fiindca luau parte la ea trei indivizi necunoscuti, cu care mosierul avea treburi in vederea asigurarii de incendiu si inundatii a unor magazii cu cereale, desi dorinta lui vadita era de a sta de vorba in toata tihna cu Otilia. Indivizii intrebau si vorbeau numai in legatura cu afacerile lor. Dupa-masa, Pascalopol, scuzandu-se cu o privire plina de inteles, intra cu cei trei indivizi in cancelarie, unde se isca o discutie de specialitate, incordata.
112 G. Calinescu
— Felix, zise Otilia tanarului, luandu-l de brat, hai sa mergem la stoguri.
Si, fara a mai astepta raspuns, facand numai un semn lui
Pascalopol din pragul cancelariei, trase de mana pe Felix spre iesire. Livada prin care trecura in inecata in intuneric ca un cimitir, campul insa era luminat de luna, si, cand scapara de imprejmuirea surilor, claile de fan aparura ca niste mari monumente funerare. Otilia, nerabdatoare, o luase inainte, si
Felix auzi numaidecat o fasaitura de fanuri uscate, urmata de strigatul: “Aici, aici”. Capul fetei aparu pe o claie, aureolat de luna. Felix si Otilia se culcara pe spate cu mainile sub cap si privira cerul. Se auzeau numai latraturi de caini, unele apropiate, altele pierdute in departari, si taraitul multiplu al greierilor. Urechea nu percepea la inceput decat un scartait confuz, apoi incepea sa desfaca taraiturile in infinitele lor componente, distingand semnale si raspunsuri, intreruperi, tonuri felurite. Un glas parea ca rasare chiar in apropierea urechii, altul raspundea inabusit din centrul pamantului.
|araitura curgea cu monotonia tictacului unui ceas, neobservata prin obisnuinta, huruitoare prin prea multa atentie. Ca printr-o oculta corespondenta, pulberea de stele de pe cer isi schimba tesatura mereu, asa cum si-o schimba o spuma fina de sapun care se topeste. Unele stele luceau mai repede, altele se stingeau, si miscarea continua mereu, ca o fierbere. Lipsiti de viziunea pamantului, cei doi se simteau plutind in aer ca pe o nava. Sufletul lui Felix se umplu de o liniste sfanta, de un sentiment de totala desfacere de pamant. In aceasta navigatie aeriana luase insa si pe Otilia. Fata contempla alaturi cerul si, fiindca tacea indelung, Felix crezu ca adormise. Deodata, cautandu-i mana, Otilia zise:
— Ce-ai zice daca am cadea deodata in cer? Nu ne-am mai opri.
Enigma Otiliei 113
Felix intelese punctul de vedere al Otiliei. Cum sedeau pe spate, aveau senzatia ca sunt aplecati spre concavitatea cerului.
— Atunci Pascalopol, continua Otilia gandul ei, ar ramane pierdut in urma noastra.
— Nu mi-ar parea rau, zise Felix, desi, recunosc ca e un om foarte de treaba.
— Nu-l poti suferi? Dar n-ai motiv pentru asta. Bietul
Pascalopol, el e asa de modest!
— Crezi? Am impresia ca e indispus. Incep sa ma caiesc ca am venit.
— Ti s-a parut ca e indispus? Nu-mi vine sa cred. De altfel am sa-l descos eu. In orice caz te asigur ca nu din pricina ta, fiindca te stimeaza, si-apoi tu
Felix intelese: “si-apoi tu nu reprezinti nici o primejdie”.
— Otilia, isi lua inima-n dinti Felix, imi pare bine, dar, intr-un fel, si rau ca am venit si aici, si la voi!
—De ce? intreba simplu Otilia, fara sa se-ntoarca, cu ochii mereu la cer.
— Fiindca fiindca m-am obisnuit cu tine, si incep ca ma tem ca voi ramane iarasi singur.
— |i-e frica sa nu fug cu Pascalopol? Ipoteza aceasta n-ar fi cu totul exclusa. Pascalopol e un om care merita o astfel de bucurie, insa nu vreau sa-l parasesc pe papa, si prin urmare nu te las nici pe tine.
— Daca n-ar fi mos Costache, ai fugi, va sa zica! O fata ca tine poate sa iubeasca un om cu mult mai in etate?
— Nu m-am intrebat serios asta, dar inteleg ce vrei sa spui. Insa ce tanar de varsta mea iti inchipui ca m-ar iubi pe mine asa cum sunt? Sunt foarte capricioasa, vreau sa fiu libera!
Felix ar fi voit sa spuna: “Eu!” insa nu indrazni.
114 G. Calinescu
— As voi odata sa-ti vorbesc multe, se multumi el sa zica, daca vei putea sa m-asculti.


— Te voi asculta! raspunse la fel de simplu Otilia, care in tot acest timp isi tinuse mana pe mana lui.
Un caine incepu sa latre violent, apropiindu-se, si un glas barbatesc se auzi strigand in noapte: “Hei, domnisorilor, acolo sunteti?” Felix si Otilia se dadura jos si, raspunzand la apel, se-ndreptara aproape alergand spre curte. Cand se aratara, tinandu-se de mana, in fata pridvorului, Pascalopol sedea ganditor la o masuta. Parea trist.
— V-am asteptat la cafea, zise el, poftiti! Eu, la mosie, nu prea pot fi un tovaras agreabil pentru niste oameni tineri!
Otilia sari pe marginea scaunului lui Pascalopol si incepu sa indrepte gulerul acestuia.
— De ce spui astfel de lucruri? Am plecat numai putin, ca sa poti vorbi in tihna. Nu te preocupa de noi.
Pascalopol lua mana Otiliei si o saruta.
Totusi, zile intregi Pascalopol fu absorbit de treburile mosiei, si cei doi invitati ramasera de capul lor. Dupa vreo doua saptamani, mosierul fu chiar silit sa plece la Bucuresti pentru doua zile. In timpul acesta, Otilia, urmata orbeste de Felix, nascocea tot soiul de distractii, izbutind sa capete colaborarea binevoitoare a oamenilor de la curte. De o craca groasa orizontala a unui nuc batran legase un leagan in care se dadea in picioare, fluturandu-si fusta si parul. Intra in toate surile si dormea in fin. Nu se lasase pana ce nu se scaldase in helesteu, gonind pe Felix ceva mai departe. Dar petrecerea de predilectie o constituia un soi de cavalcada speciala. Argatul de la grajduri le daduse doi cai mai ciolanosi, pentru tractiune grea, un fel de cai normanzi mai zvelti, care se lasau incalecati cu blandete si fara sea, ducand pe calareti incet, la o simpla bataie cu palma pe spinarea lor. Cei doi, supravegheati la
Enigma Otiliei 115 inceput de argat, se dedasera binisor la acest sport si colindau singuri mosia. Insa Otiliei ii venise alt gust: sa se urce chiar pe calul lui Felix. Calul, masiv, suporta fara obiectie indoita greutate, si astfel oamenii vazura, crucindu-se, noua aratare, un cal purtand in spinare un barbat si o fata, care statea in fata, langa coama, baieteste, cu fluierele picioarelor scapate de sub rochie. Otilia gasea ca acesta e sportul cel mai chic.
— Simt nevoia, ii marturisi intr-o astfel de cavalcada Felix, dupa atata singuratate, sa iubesc pe cineva, sa am o tovarasa nedespartita.
— Felix, ii raspunse Otilia, esti inca prea tanar. Tu nu trebuie sa te gandesti la iubire, inainte de a-ti face o cariera stralucita. Iubirea, masura ea vorba, e un cuvant mare, dar apoi vezi ca singura n-ajunge. Daca un tanar ar avea rabdarea si bunatatea lui Pascalopol, cum l-as iubi!
— Pascalopol e si bogat, observa fara nici o intentie ironica
Felix.
— O, nu pentru, asta, protesta Otilia, insa e adevarat ca numai un bogat ca el poate sa fie generos si gata de-a face unei femei orice capricii. Eu am un temperament nefericit: ma plictisesc repede, sufar cand sunt contrariata.
— Va sa zica, cugeta tare Felix, ca sa fiu iubit, va trebui neaparat sa devin bogat?
— Poate ca da, insa nu-i de ajuns. Papa, sa stii, e foarte bogat, si-l iubesc mult, insa nu poate sa faca fericit pe nimeni.
Mama a murit de suparare.
Pascalopol aduse de la Bucuresti stiri neprevazute. Stanica se casatorise de doua saptamani, adica numaidecat dupa plecarea
Otiliei. Toate formalitatile le avea de mult indeplinite, amanase doar sistematic solemnitatea, pentru a constrange pe
Simion sa-i acorde zestrea ceruta. Lucrul se putuse deci face repede si intr-un “cerc intim”. Dar pe data ce formalitatea
116 G. Calinescu civila fu indeplinita (aceea religioasa fu respinsa ca prejudecata invechitA), Stanica si Olimpia se napustira asupra casei capatate drept dota si vrura sa intre in stapanirea ei numaidecat.
Casa era insa inchiriata, si, cu drept cuvant, chiriasul nu consimtise sa se mute inainte de Sfantul Dumitru. Stanica devenise agresiv, il ameninta, ii gasi vitii de executare a contractului, ii trimise somatii in numele Aglaei, care, plictisita, se-nvoi cu chiriasul, platindu-i o despagubire, si acesta, in sfarsit, permise familiei Ratiu sa puna stapanire pe proprietatile ei. Cei doi n-aveau insa nici o mobila. Olimpia de o parte si
Stanica pe de alta incepura sa jefuiasca amabil pe Aglae,
Simion si Aurica, lingusindu-i si sacaindu-i. Stanica pretinse ca nu poate intelege un camin fara un document cat de neinsemnat ca era ginerele unui artist asa de mare ca Simion.
Ii “smulse” cateva tablouri, pe care apoi le arunca in pod, cerand insa cele trebuitoare mobilarii unei sali vrednice de aceste comori. Aglae le dadu tot ce putu. Sotii Ratiu, nepasatori acum de posibilele reactiuni ale lui Simion, veneau cu indrazneala, aproape in fiecare zi, si se invitau la masa. In astfel de imprejurari, copilul, numai de doua luni, fu cu totul parasit. Uitat in odaie cu usa inchisa, dar cu un geam de sus deschis, copilul se zbuciumase, poate cu febra, si cazuse jos din patul neingradit. Plin de contuziuni muri repede. Olimpia primi lovitura cu mult calm, aproape ca o usurare, Stanica insa paru desperat. Sosi cu parul valvoi in casa Aglaei, repeta scena inimii slabite, notifica la toti ca existenta lui era zdrobita.
Aurel fusese cel mai inteligent copil de pe lume si prevestea de pe acum o cariera stralucita. Stanica povestea fel de fel de dovezi de precocitate, pretinzand ca limbajul insusi se manifestase la copilul sau. Refuza sa se scoale de pe pat, sfatuind pe toti sa se duca sa ajute pe Olimpia, care este tot asa de doborata, si marturisind ca, fara ajutorul altora, el nu
Enigma Otiliei 117 va fi in stare nici macar sa inmormanteze mortul. Intr-adevar, nu facu nici el, nici Olimpia nici un gest serios in directia asta, incat cheltuiala cazu in spinarea familiei Tulea. Stanica ceru chiar bani sa comande monument copilului fara pereche, si Otilia banui ca Pascalopol insusi fusese supus unei taxe. La inmormantare, Olimpia fu nepasatoare, plictisita, Stanica insa planse cu hohote, castigandu-si simpatia femeilor care se gasesc mai tot timpul prin cimitire. Pascalopol arata celor doi un numar din Universul, in care se citea la coloana anunturilor mortuare aceasta compunere patetica:
†
De-a pururi sfasiati sufleteste, plini de revolta in contra cerului nemilos: Stanica si Olimpia Rafiu, parinti; Simion si Aglae
Tulea, bunici; Aurica Tulea, matusa; precum si familiile inrudite: Giurgiuveanu,
Marculescu, Sima au nemarginita durere de a va anunta ridicarea la ceruri a unicului lor fiu
AUREL RA|IU
(RelisoR) in varsta de doua luni rapus de o ingrozitoare boala, care a istovit trupusorul lui mic, lasand pe taticu si mamica lui fara nici un sens in viata. In curand vor fi si ei langa tine, ingeras scump!
Trista solemnitate a inmormantarii va avea loc etc., etc. Toti cei care l-au cunoscut si pretuit sunt implorati sa asiste.
Otilia zambi putin, apoi, devenind serioasa, zise:
— De Stanica asta am avut repulsie chiar de la inceput. Il
118 G. Calinescu cred capabil de orice si ma tem de el. Papa e slab, cum il stii, n-ar trebui sa-l primeasca in casa prea des.
— Impartasesc in totul impresia dumitale, domnisoara Otilia, si am facut ce am putut sa deschid putin ochii lui mos
Costache. Cocoana Aglae si Stanica, iata o tovarasie primejdioasa.
Asa vorbi Pascalopol, tragand rar cate un fum de tigare.
Felix nu-si putu da seama cam ce pericol putea reprezenta, pentru Otilia, Stanica. Intamplarile ce urmara il intarira insa asupra dreptatii aprehensiunilor Otiliei si ale lui Pascalopol.
Zilele trecura astfel cu mari absente ale mosierului si cu incercari ale lui de a realiza fata de Otilia atractiile unui om in stare de orice zburdalnicie. Otilia il coplesea cu calineriile ei, care strangeau inima lui Felix, in vreme ce Pascalopol insusi se adumbrea de usurinta mai tinereasca cu care acesta se adapta temperamentului fetei. Felix admira caracterul bun al mosierului, care oscila nesigur intre sentimentul erotic si cel de paternitate, aci detestandu-i cordial prezenta, aci luandu-i cu afectiune bratul, ca unui fiu mare. Invins de aceasta discretie nobila, Felix se prefacea din ce in ce mai mult ca e interesat intens de aspectele campului si disparea, lasand pe Pascalopol sa se bucure in voie de familiaritatea Otiliei, incredintat pe zi ce trecea ca ea nu depasea marginile unui nevinovat joc de salon. Totusi, intr-o zi, fu, fara sa vrea, pricina unei scene pe care o regreta. Otilia voise din nou sa mearga calare si-l invitase s-o ia alaturi pe acelasi cal. Trecea astfel mandra si vesela prin apropierea curtii, cand Pascalopol, care nu mai vazuse acest inedit gen de calarie, le rasari inainte.
— A, zise el putin palid, faceti cavalcada matinala.
Felix facu gestul de a-l saluta, dar se opri, caci isi dadu
Enigma Otiliei 119 numaidecat seama de ridiculul situatiei. Pascalopol o lua inainte spre grajduri, ca si cand ar fi fost in mod special ocupat.
— Mi se pare, observa Felix, ca Pascalopol e indispus.
— Asa mi se pare si mie, trebui sa recunoasca Otilia, si, dandu-se numaidecat jos de pe cal, o lua repede pe urmele lui
Pascalopol. Felix porni spre grajd. In drum, zari pe Otilia si pe Pascalopol de brat, indreptandu-se spre curte. Cel din urma se arata cucerit de gingasiile Otiliei, pastrand numai resturile unei suparari amuzate.
— Otilia, spuse Felix in aceeasi zi fetei, eu as vrea sa plec de aici.
— Si eu cred ca e vremea sa plecam, consimti Otilia. A doua zi se intorceau la Bucuresti.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.