Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Enigma Otiliei - CAPITOLUL 9 de George CALINESCU



In martie, Felix isi facea planuri mai nerabdator ca oricand.
Cu putin inaintea Craciunului implinise douazeci de ani. Mai avea deci cateva luni si devenea major. Se facuse acum mai indraznet, mai constient de sine, insa lipsa de bani il chinuia, jignea orgoliul lui. Ar fi vrut haine de primavara, manusi si ceva bani asupra-i. Cand cate un coleg il ducea de brat intr-o cofetarie sau berarie, se simtea pus pe jeratic. N-avea nici un ban in buzunar si ii era rusine sa marturiseasca. Era gelos si de Pascalopol. Ar fi voit sa fie si el in stare sa faca Otiliei o cat de mica placere, s-o plimbe cu trasura. Mos Costache nici nu se gandea macar sa-i dea vreun ban, ba-i propunea unele targuri dubioase. Venise intr-o zi cu o serie intreaga de seringi
"Record", apartinand probabil unui medicinist care nu platise chiria, si intreba acum pe Felix daca nu cunoaste pe cineva sau daca el insusi n-ar fi dispus "sa le cumpere", I le incredintase "o persoana". Intr-o duminica, Felix voi sa iasa in oras cu niste prieteni, insa, dupa cativa pasi facuti pe strada, se intoarse. Era o zi admirabila si paltonul il apasa pe umeri. Sa-l scoata si sa ramana in haina era inca prematur.
Cum Costache era singur acasa, Felix se duse de-a dreptul la el cu un curaj pe care i-l dadea supararea. Spuse cam iritat ca e acum om in toata firea, ca-si inchipuie ca are destul venit ca sa nu mearga mereu in oras cu mainile goale. Are nevoie de haine, de carti, de o multime de lucruri si-i trebuie bani. In definitiv, vrea sa stie odata care sunt drepturile lui. Mos
Costache asculta, infricosat de aceasta iesire, cauta sa-l imblanzeasca, tinandu-l mereu de maneca, intr-un chip co182
G. Calinescu mic, dar nu scoase nici o vorba incurajatoare, nici o explicatie.
In cele din urma, cu tonul ragusit, cu ochii aplecati in jos, facu aceasta neasteptata propunere:


- Daca ai nevoie de bani, de ce nu iei cu imprumut vreo mie de lei de la cineva? Poate sa gasesc eu la un prieten, numai sa nu spui la nimeni.
Suma izbi pe Felix, care, de bucurie, nu mai examina de loc ciudatenia propunerii din partea lui mos Costache. A doua zi, batranul veni misterios in odaia lui Felix si-i intinse un bilet la ordin, indemnandu-l sa-l completeze cu suma de o mie de lei si sa-l dateze 30 decembrie 1910. Felix voi sa intrebe asupra rostului acestei simulatii, dar Costache ii incanta urechea cu sunetul unui pumn de piese. Scadenta biletului ramase in alb. Dupa semnare, batranul inmana lui Felix doua sute cincizeci de lei. Mirat, acesta intreba cu ochii.
- Nu poate sa dea acum tot, explica ragusitul, iti da prin mine, in fiecare luna, cate doua sute cincizeci de franci.
Felix era prea nerabdator sa aiba bani, ca sa mai discute provenienta lor, insa ramase cu o indoiala, si la intaiul prilej consulta un prieten de la Drept, care-i cunostea de altfel bine situatia.
- Batranul te-a pus sa datezi cambia in decembrie, fiindca atunci esti major si deci responsabil. Eu cred ca ti-a dat mia chiar din banii tai, si tu i-o vei plati tot din banii tai, din primul venit liber. E dat dracului mosul!
Felix se adumbri si se-ntoarse dezgustat acasa. In lipsa
Otiliei, incepura sa se stranga asupra-i si alte dezgusturi, sa banuiasca pe fata de complicitate si sa creada in tot ce Aurica spunea despre ea. Pe data insa ce Otilia reaparu cu ochii ei limpezi, plini de seninatate, se rusina de asemenea presupuneri si o socoti si pe ea o victima a batranului. Voi cu mai multa putere decat oricand s-o scape de acolo, s-o ia el sub
Enigma Otiliei 183 protectia lui. Avea crize de sensibilitate si reverie. In vreme ce
Otilia rascolea valurile pianului, el se plimba cu mainile in buzunar, oprindu-se din cand in cand in fata oglinzii. Se privea sever, lasand buzele in jos, intr-o amaraciune patetica.
Se simtea frumos. Singuratatea lui, faptul de a nu avea parinti, il umplea de o exaltare vaga a destinului sau propriu. Se intreba, inundat de frazele muzicale care veneau de jos, ce avea sa devina: medic mare, savant, autor celebru, om politic?
Se vedea trecand, in ritmul muzicii Otiliei, intr-o trasura deschisa, nemiscat, fara zambet, privind rece inaintea lui.
Asa isi inchipuia purtarea omului mare. Alteori, dimpotriva, reveria ii destepta flacari de dezinteresare. O vedea pe Otilia amenintata de banditi, care aveau mai toti fizionomia lui
Stanica. Ochind, flegmatic, de pe fereastra, dobora pe rand pe toti vrajmasii, in vreme ce Otilia, tremurand, il strangea cu bratele ei subtiri de gat. Sau fugea calare de dusmani neidentificati spre paduri care se indoiau moale pana la pamant, tinand in brate pe Otilia. Generozitatea lui se-ntindea si asupra lui mos Costache, caruia, ruinat, ii oferea un azil, de dragul Otiliei, si chiar asupra lui Pascalopol, pe care-l visa bolnav, senil, readus la viata prin sfortarile lui de medic.
Cantand furtunos la pian si aruncandu-si ochii asupra lui
Felix, care uneori se rezema de capacul instrumentului, Otilia nu banuia ca e salvata de foc si inec cu atat devotament.
Odata, dupa ce sezuse multa vreme alaturi de Otilia, care citea o carte, si visase treaz ca de obicei, coplesit de sentiment, isi lasa deodata capul in poalele ei. Otilia ii primi ofranda simplu, mangaindu-i usor parul.
- Spune-mi ceva plin de primejdii, sa fac pentru tine, zise
Felix.
Otilia raspunse ganditoare:
- Va veni vremea cand ai sa ai acest prilej.
184 G. Calinescu
Relatiile sentimentale dintre cei doi erau din ce in ce mai aprinse. Felix o cauta pe Otilia cu oarecare imprudenta, o ruga cu ochii si o saruta furtiv. Fata nu-l respingea, dar dadea gestului o candoare fraterna, facea astfel incat orice abuz era inlaturat. Felix ii vorbea cu ochii la masa, se aseza alaturi de ea si o prindea de maini, iar fata il mustra cu blandete. Mos Costache ii surprinse intr-o zi sarutandu-se, dar nu zise nimic. Paru chiar rusinat de lipsa lui de atentie si fugi repede cu capul in piept. Nu-i impiedica niciodata, nu le facu nici cea mai mica aluzie. Incurajat de consimtirea Otiliei, imbatat, Felix incepu sa fie ispitit de un gand insidios. Daca
Otilia il iubeste cu adevarat, ar trebui sa aiba incredere in el si sa-i dea de acum dovezi mai temeinice de dragoste. Senzualitatea fireasca a varstei se lupta cu mistica erotica. Intr-o noapte, neputand sa doarma, combatut de cele doua porniri,
Felix se scula si se imbraca. Nu voia sa faca nimic rau si totusi inima ii batea cu putere, ca simtindu-se vinovata. O forta mai mare decat vointa lui il trase pe usa afara si-l impinse la usa Otiliei. Batu iarasi usor, ca altadata. Auzi limpede saritura speriata a fetei si tropotul pasilor prin odaie.
Capul zbarlit al Otiliei aparu in intredeschizatura usii.
- Ce vrei, Felix? intreba fata cu repros.
Felix se zapaci si declara prosteste:
- Te iubesc!
- Of, doamne, se vaieta Otilia, iar nu esti deloc cuminte.
|i-am spus sa nu mai vii.
Si cum Felix lasase capul in jos iritat si rusinat totdeodata,
Otilia iesi curajoasa afara si prinse pe tanar cu bratele de gat, privindu-l in ochi.
- Felix, daca ma iubesti cu adevarat, daca vrei ca mai tarziu sa fim prieteni, nu mai veni asa. Ai incredere in mine, cum am si eu in tine. Nu te indoi, te iubesc.
Enigma Otiliei 185
Si tragand capul lui Felix, il saruta pe buze. Apoi fugi repede in odaie, inchise usa si intoarse cheia de doua ori. De aci incolo, Felix reprima cu religiozitate orice instinct impur
(nu fara oarecare ciuda, uneori, si porniri de gelozie fata de
PascalopoL) si se multumi cu strangerea de maini si sarutarea casta, alunecata spre ureche. Totusi si asa fura surprinsi o data in chip neplacut. Otilia cosea un nasture la haina lui
Felix, si acesta nu se putuse elibera de ispita de a o saruta, cand Stanica intra dezinvolt pe usa.
- Faceti, faceti, zise el protector, ca si cand intre Felix si
Otilia erau legaturi indiscutabile, marturisite.
Otilia ii arunca o privire manioasa si era gata aproape sa-l dea afara pe usa pentru indiscretie. Stanica para lovitura mieros, facandu-se ca nu-ntelege.
- Asa e tineretea, n-ai ce sa-i faci. Eu, cand eram indragostit de Olimpia, o sarutam, ma-ntelegi, toata ziua si peste tot. Nu mai ne feream de nimeni. Asa ca nu va jenati.
Felix facu gestul de a pleca si avu chiar curajul de a prefera protocolar, facand aluzie la nasturele cusut:
- Multumesc, domnisoara Otilia!
Stanica insa il opri.
- Stai, frate, nu pleca, am vrut tocmai sa va-ntreb ceva.
Pe dumneata, ca faci medicina. Am un caz interesant. Un client al meu vrea sa atace un act de donatiune, in sfarsit chestii de-ale noastre care ne privesc, facut de un unchi al lui, batran. El pretinde ca batranul nu-i in deplinatatea facultatilor mintale. Evident, noi putem gasi un doctor care sa-l examineze, insa aici trebuie o somitate, un profesor universitar, a carui vorba sa fie lege si sa se preteze. Clientul plateste. Numai, intelegi, batranul n-o sa vrea sa fie examinat.
Doctorul o sa vie asa, intamplator, ca intr-o vizita. De
186 G. Calinescu pilda, aici. Sunt eu, Otilia, Pascalopol, mos Costache, vine si batranul in chestie, adus de mine cu un pretext oarecare, pe urma doctorul. Nimeni nu banuieste nimic. Asta am vrut sa te-ntreb. Care profesor de la facultate, psihiatru, s-ar preta mai bine si cum am putea sa-i propunem fara sa riscam nimic?
Daca omul e posac, mai rau ne-ncurca socoteala. Poate cunosti pe asistent, poti sa-i strecori o vorba.
Felix asculta pe Stanica ganditor. Isi aminti de vizita lui
Vasiliad, de examinarea fortata a lui mos Costache. Afacerile lui Stanica i se parura curioase, cinice. Dar mai ales, de ce sa vina cu doctorul in chiar casa batranului? O combinatie preocupa in chip evident pe Stanica, in care era de trebuinta un doctor complice. Fara sa vrea, Felix raporta totul lui mos
Costache insusi. Il vedea din nou cercetat de profesorul universitar, chestionat, dezbracat. De ce? Bietul mos Costache, avar e drept, si cam fara obraz, nu facea nici un rau nimanui si era banal de normal si vigilent in toate actele lui. Felix dadu informatii foarte deprimante asupra severitatii proverbiale a profesorului de specialitate de la universitate. Era un savant pierdut in campul microscopului, incapabil de a se cobori la asemenea combinatii, si de altfel bogat. Stanica deveni posac.
- Ma surprinde ce-mi spui. Poate nu-l cunosti inca bine.
Cu bani, primeste azi oricine. O sa mai culeg informatii.
- Comedia asta cu doctorii, observa Otilia dupa plecarea lui Stanica, ma pune pe ganduri. Pascalopol avea dreptate. In fond, voiesc sa loveasca in mine, stiu bine.
- Cine sa loveasca-n tine? intreba Felix.
- Ei, cine? iti poti inchipui! Si-apoi, la ce sa mai faca sange rau lui papa? Un loc sub soare voi gasi eu pe lumea asta!
Felix facu o miscare ocrotitoare spre Otilia, care intelese.


Enigma Otiliei 187
- Iar tu, daca ai vrea sa m-asculti, daca m-ai iubi, ai pleca dupa cateva luni, cand vei fi major, si ai trai singur, muncind ca sa-ti faci o buna cariera.
- Prin urmare, vrei sa plec, sa te las, facu Felix stins.
Otilia impreuna mainile, dezolata.
- Nu m-ai inteles. Nu esti inca decat un copil.
Pascalopol, care urmarea cu interes manevrele lui Stanica, se hotari, in sfarsit, sa vorbeasca lui mos Costache, si intr-o seara, venind mai devreme, se invita la masa, dupa ce adusese o multime de pachetele cu lucruri delicate de mancare.
Masa decurse in chip obisnuit. La cafea insa, Pascalopol ruga din ochi pe Otilia, cu care parea inteles, si pe Felix sa-l lase singur cu batranul. Felix era acum atat de devotat cauzei
Otiliei, pe care o intelegea, incat, intuind situatia, pleca fara sa murmure, avand aerul ca se duce la treburile lui. Nu-l mai privea cu ochi rai pe Pascalopol. Mosierul intra in chestiune de-a dreptul:
- Costache, zise el, stii bine ca tin la domnisoara Otilia cat si tine. Sa fi fost cu zece ani mai tanar, poate ti-o ceream de nevasta.
- Ia-o! implora batranul ragusit.
- Nu, nu! se supara Pascalopol. Nu trebuie s-o constrangem.
Nu vreau s-o fac nefericita. Daca va voi vreodata, sunt gata sa-i pun la picioare tot ce am. Insa e tanara, trebuie lasata sa guste viata, sa-si cerceteze inclinarile. In sfarsit, nu de asta vreau sa-ti vorbesc acum. Mi-ai spus de atatea ori ca vrei s-o adoptezi. Ei bine, Costache, e timpul sa faci asta.
Fata creste, se face majora, e ceva neplacut in situatia ei de fata straina in casa unui barbat. Esti sanatos, vei trai mai mult ca noi toti, dar gandeste-te ce se face fata asta daca ar ramanea singura. Eu, se-ntelege, sunt la dispozitia ei oricand, dar o fata e mandra, nu va apela la un barbat pe care nu-l
188 G. Calinescu voieste. Si apoi aud mereu cum o barfeste cocoana Aglae
Nu, nu, trebuie sa faci lucrurile asa cum e bine. Ai fost cam neglijent pana acum, totusi vremea nu-i pierduta.
Costache asculta morala lui Pascalopol cu ochii plecati pudic in ceasca de cafea, din care, dupa ce sorbise bine bautura, scotea acum drojdia cu degetul si o manca.
- Ce zici, Costache? il stimula Pascalopol.
Mos Costache privi prudent in dreapta si-n stanga si apoi, ridicandu-se putin ca sa vorbeasca mai aproape de urechea mosierului, sopti:
- Si Aglae ce-o sa zica?
- Doamne, cum esti! se scandaliza bland Pascalopol. Ce-ti pasa ce-are sa spuna cocoana Aglae?! Ea n-are nici un drept sa se amestece in afacerea asta, care n-o priveste. Otilia este, sau nu fata nevestei tale? E adevarat, sau nu ca i-ai folosit banii, fara nici o dovada scrisa? Atunci trebuie sa-i dai o reparatie, ce Dumnezeu, doar o iubesti!
- N-o las eu! declara evaziv Costache.
- Stiu eu ca n-o lasi, dar in chestiuni de astea e totdeauna bine sa faci acte in regula. Fireste, poti sa-i dai bani, poti sa-i lasi prin testament,
Costache facu un gest de eroare.
- Dar aici nu e vorba numai de bani, continua Pascalopol demonstratia, testamentele se ataca, si poate Otilia nici n-are nevoie de banii tai, om viguros, cand vei binevoi tu sa mori.
Ei ii trebuie o pozitiune clara, onorabila, de care vei fi mandru si tu.
- E bataie de cap adoptiunea, trebuie sa mergi pe la tribunal, cheltuiala, nu prea sunt inlesnit. Mai tarziu, nu zic nu.
- Nu fi meschin, Costache! Nu e nici o bataie de cap!
Uite, pun eu pe avocatul meu sa se ocupe de chestiunea asta.
Nu dai nici un ban. Il platesc cu anul.
- Asa? se bucura mos Costache.
Enigma Otiliei 189
- Se-ntelege! Ei, ce zici, sa-l pun sa inceapa demersurile?
- Pune, pune! consimti Costache pe jumatate gura, privind iarasi in toate partile. Deodata se facu rosu la fata. In pragul usii dinspre intrarea principala, usa putin acoperita de soba inalta, cand stateai la masa, infipt in semiintuneric, sedea Stanica. Vazandu-se descoperit, acesta inainta jovial:
- Credeam ca e aici domnul Felix. Voiam sa-i spun ceva.
Dar v-am auzit de avocat, de adoptiune. Vreti sa adoptati pe domnisoara Otilia? Perfect! Admirabil! Ma ocup eu! Discretie desavarsita.
In vreme ce Costache se agata desperat de privirile lui
Pascalopol, acesta zise linistit:
- Ai inteles gresit. Vorbeam de altceva, de treburile mele de la mosie.
Stanica privi cu o neincredere indrazneata si, prefacanduse grabit, iesi pe cealalta usa, care dadea spre apartamentul din fund. Descoperind pe Otilia (lui Felix n-avea nimic sa-i spunA), ii comunica misterios:
- Am auzit o veste buna. Mos Costache te adopta.
- Ai auzit gresit!
- Eu? se mira cu demnitate Stanica. N-ai nici o grija: discretie absoluta.
Si intr-adevar, Stanica, desi isi facuse un obicei de a spiona casa lui Costache in profitul Aglaei, intrand ca din intamplare pe o usa si iesind pe cealalta, nu scoase cateva saptamani nici o vorba de aceasta afacere. Felix, trimis de mos Costache sa vada cum se afla Simion, care se vaieta din nou ca e bolnav, avu impresia ca Aglae nu stia nimic de proiectul lui Pascalopol. "Poate isi zicea el Aglae se dezintereseaza de aceasta chestiune, in care, de fapt, nici n-are vreun drept sa se amestece, ori, in sfarsit, este prea preocupata de boala lui Simion."
Intr-adevar, batranul, trecand cu iuteala hipocondrica de
190 G. Calinescu la o ipoteza la alta, parea totusi bolnav cu adevarat. Ochii ii erau injectati si ficsi, si pantecele ii era balonat ingrozitor, incat parea o minge invelita cu broboada. Se vaieta de batai de inima dupa masa si declara ca inima lui bate din ce in ce mai tare, fara sa se mai poata opri.
- Esti nebun, striga Aglae, cu hipocondriile tale! Unde vezi ca-ti bate inima?
Ii punea si ea mana pe piept, dar trebui sa recunoasca intr-adevar ca circulatia lui Simion era in chip alarmant agitata.
Simion mai era convins, observand unele fenomene ale digestiei lui, ca trupul i se umfla de gaze care-l sufoca. Stanica aduse pe Vasiliad. Acesta, atat de atent mai mult din parada la consultarea lui Costache, nu descoperi de data aceasta mare lucru. Nu gasea nimic hotarat si accepta cu bunavointa ipotezele
Aglaei si ale lui Stanica. Simion se dezbraca si se urca in pat, unde sezu si ziua, si noaptea, observandu-se cu anxietate.
Nu mai manca, nu mai broda si era ros de melancolii.
El, atat de tacut inainte, vorbea Aglaei, pana ce aceasta se plictisea, marturisindu-i ca se simte pe moarte, spionand-o ingrijorat daca avea sa-l tina minte multa vreme, dandu-i dispozitiuni testamentare. Simion pusese ochii pe Felix si ii dezvolta lui cu mai multa incredere temele lui patetice:
- Ma duc, ii zicea el, am o boala grava, nestiuta de doctori. Uite, asa e viata! Am luptat pentru ideal, pentru arta, si acum trebuie sa las totul. Sa nu ma uiti, domnule
Felix, sa nu ma uiti.
Si dandu-se jos din pat, Simion scotea din perete cateva tablouri si le punea pe bratele lui Felix. Acesta le lasa de altfel in casa. Chiar Aglae se grabea sa i le smulga, indignata.
- S-a prostit Simion asta de tot! Domnule Felix, nu te potrivi. Vezi, poate-ti da ceva, inel, bijuterie, bani, te rog sa-mi spui.
Enigma Otiliei 191
- Se-ntelege! zicea, oarecum jignit, Felix.
Spre mai multa siguranta, Aglae despuie odaia lui Simion de tot ce acesta ar fi putut darui in curiosul lui acces de darnicie.
Totusi, Simion nu muri si continua sa-si cultive hipocondriile cu o neliniste destul de benigna. Aglae nici nu se mai ocupa de el, lasandu-l singur in odaia lui, Aurica isi facea obisnuitele plimbari circulare pe Calea Victoriei, Titi copia in ulei carti postale ilustrate.
Stanica, nelipsit din calea socrilor, gasi prilejul intr-o zi sa prinda pe Otilia singura.
- E foarte drept ce face mos Costache, ii zise el, cu aere de complicitate, ba e chiar dator. Imi pare bine ca-ti cunosti interesele. De ce sa ramana atata avere pe mainile altora?
Esti tanara, inteligenta. Fie vorba intre noi, dai o lovitura.
Batranul n-are cine stie cat de trait. Asculta-ma pe mine. Sa- ti spun eu, cand voi avea timp, cate proprietati si afaceri are mosul. Nici gand n-ai. Dupa ce ti-ai irosit atatia ani cu el, trebuie sa te despagubesti. Ei, cum ne-am intelege noi! Dumneata ai mult din caracterul meu! Esti libera, independenta, lipsita de prejudecati. Iti spun aici intre patru ochi. Olimpia e buna, n-am nimic de zis, dar e o piedica pentru cariera mea.
Moale, fara fler. Crezi ca soacra-mea Aglae mi-e simpatica?
Ce vrei sa fac? Spune-mi o vorba, si sunt gata. Olimpia nu ramane pe drumuri, are parinti, avere. Nu mai e copil la mijloc sa ne impiedice. Nu ma uit eu la trecut, fleacuri, nu-mi pasa ce-a fost. Ai fost tanara, ai facut ce-ai vrut. Ma gandesc la o uniune de conceptii, pe linii mari.
Otilia, care il ascultase din ce in ce mai palida de manie, nu se putu stapani si zise deodata surd:
- Stanica, iesi afara
Acesta se ridica fara graba, alese o bomboana dintr-o cutie
192 G. Calinescu a fetei si se ridica. Dupa plecarea lui, Otilia ramase cu privirile in gol, isi sterse cu o batista niste lacrimi ce nu voiau sa curga, apoi se repezi ca o nebuna pe scari si intra in odaia cu pianoforte, unde incepu sa cante vijelios tot ce-i venea in minte.


- Lipsa de griji, mormai Marina in bucatarie. Doar ce griji are?
Stanica trecu in curtea Aglaei si intra in sufragerie, unde toti se aflau la masa, chiar si Simion. La o parte, pe un scaun, sedea si Felix (acesta fusese prilejul pe care-l folosise
StanicA), venit din insarcinarea lui Costache sa ia stiri despre
Simion. De cateva zile, Simion se transfigurase, devenise optimist si chiar exaltat. Printr-un rationament simplu, ajunsese la incheierea ca toate bolile sunt o saracie de substante a organismului si ca deci mijlocul cel mai simplu de a se vindeca era sa se supraalimenteze. Il aprobase chiar Aglae:
- Bine ca ti-a venit mintea la cap! Fireste ca, daca nu mananci, te simti slabit.
Asadar, Simion parasise patul, si acum sedea la masa.
Cand intrase Stanica, ii explica tocmai lui Felix, caruia ii spunea cu incapatanare mereu "domnule doctor", ce bine se simte:
- Sunt un om renascut, reintors la viata. Am o putere muschiulara cum n-am avut niciodata.
Simion isi incorda bratul sau subtire si facu insistent semn lui Felix sa i-l pipaie. Acesta ii facu hatarul si ramase mirat dimpotriva de lipsa de rezistenta a lui Simion, al carui brat de prea mult efort tremura cu violenta.
- Nu te mai sforta asa, Simion, si fii serios, il fulgera
Aglae.
- Am sa va spun o veste interesanta, zise Stanica, ceva ce
Enigma Otiliei 193 n-ati stiut. Otilia se va numi in curand domnisoara Otilia
Giurgiuveanu.
- Vai! facu Aurica, asa ca in fata unei enormitati detestabile.
Aglae deveni livida, si dupa cateva clipe de amutire izbucni catre Stanica, ca si cum el ar fi fost vinovatul:
- Ce-ai zis? Costache vrea sa adopte pe Otilia? Niciodata!
Cat traiesc eu, niciodata. Doar mai sunt legi in tara asta, mai sunt tribunale. Il dau pe mana parchetului pe Costache, asta-i fac. L-a ametit stricata asta. Cine stie ce-o fi intre ei.
Stanica ciugulea cu o scobitoare, mefistofelic, cateva masline. Felix, in schimb, se simti sfasiat. Ar fi voit sa strige, sa protesteze impotriva insultelor, dar emotia il pironise pe scaun. Simion ii facea semn mereu sa vina la masa, desi el voia sa plece si sedea deoparte.
- Bine, zise Stanica, asezandu-se de-a binelea sa manance, sa-mi spui, ma rog, ce poti sa faci?
- Cum ce pot sa fac? intreba indignata Aglae.
- Asta te-ntreb si eu, zise calm Stanica, dar cu vadita intentie de a excita. Vrea s-o adopte, si pace. Legal nu e nici o piedica.
- Mancati, indemna Simion pe Aurica si pe Titi, mancati, mancarea este elixirul vietii! si el insusi inghitea cu lacomie, varand in gura bucati mari de paine si stergand cu miez ultimele resturi de sos din farfurii.
- Dar eu nu pot sa spun acolo unde trebuie ca vor sa puna mana pe averea lui Costache?
- Nu poti sa spui! Fata e fata vitrega, deci e firesc sa fie adoptata. Te poate da in judecata pentru calomnie.
- Cine? Costache? se-nfurie Aglae.
Felix se ridicase, schimbat la fata, sa plece si, cautand o
194 G. Calinescu intermitenta in discutie ca sa spuna "buna seara", se strecura pe usa afara.
- Am vorbit ca nebunii, si baiatul asta era aici! se mustra
Aglae.
- Nu mai e paine? intreba ingrijorat Simion. Mi-e o foame grozava.
- Cum Dumnezeu? observa iritata Aglae. A fost pe masa un morman intreg de felii! Noi nici n-am apucat bine sa mancam.
Se aduse pe masa un alt cos cu felii de paine, din care
Simion isi lua repede una, muscand-o ca aperitiv, si-si mai puse inainte doua felii, si apoi, razgandindu-se, patru. Apoi lua painea si dadu generos si celorlalti cate doua felii, asa incat cosul se goli.
- Mai adu paine! zise el catre servitoare.
- Simioane, se rasti Aglae, ce comedii sunt astea? Este destula paine.
-- Mos Costache e sfatuit bine, medita tare Stanica, are pe Pascalopol indarat, care urmareste, se vede, sa puna mana pe averea batranului dupa moartea lui.
- Nu cred asta, zise Aurica, domnul Pascalopol e un om nobil. L-a ametit Otilia.
- Unde sunt bani la mijloc, nu exista noblete! declara
Aglae.
- Cum, mama, adauga Aurica, o fata de categoria Otiliei sa intre in familia noastra? E-ngrozitor.
- Intra, daca sunt oameni fara cap! mormai posaca Aglae si cazu pe ganduri, mancand fara gust. Simion intrerupse tacerea:
- Am o pofta de mancare admirabila. Ma simt ca de douazeci de ani. Ce bucate mai aveti?
Enigma Otiliei 195
Tot timpul inghitise lacom, nedand nici cea mai mica atentie discutiei. Aglae il privi distrata si cu un vadit dispret.
- Afacerea asta, daca vrei sa ma intelegi, urma Stanica, se trateaza cu tact. Mos Costache se teme de dumneata. Rau ai facut ca nu te-ai mai dus pe acolo. Daca ai merge, l-ai lua cu binisorul
- Niciodata! zise Aglae implacabila. Nerusinata aproape m-a dat afara.
- Ai fost violenta. Acum trebuie sa cautam un mijloc. Nu prea vad.
Felix se intoarse acasa aproape pe furis si se arunca pe pat, fara sa treaca prin sufrageria unde Otilia il astepta la masa.
Era obosit moralmente, dar cu senzatii fizice. Privi inainte prin intuneric razele sarace ce patrundeau pe fereastra, prin perdea, de la lampa din coridor. Sa-i spuna Otiliei ce se vorbea despre ea, i se parea inutil si jignitor. Il obosea, il nelinistea aceasta lume fara instinct de rudenie, apriga, in care un om nu se putea increde in nimeni si nu era sigur de ziua de maine. Ii fura odiosi toti, si Costache, si Aglae, si ceilalti, si un gand ii staruia in minte: sa fuga cat mai repede din aceasta casa. Dar cum? Sa plece fara stirea nimanui, era primejdios. Putea sa-l aduca cu sila inapoi, fiind minor. Totusi era incredintat ca mos Costache n-ar fi facut asa ceva, ba dimpotriva, ar fi fost in stare sa se bucure. Insa cu ce sa traiasca pana in iarna? Poate ca mos Costache ar fi consimtit sa-i dea bani. Cand isi aduse aminte de polita, vazu absurditatea ipotezei. Mai mult, o mandrie il cuprinse si fu hotarat un moment sa renunte la ceilalti bani. Dar semnase totusi polita pentru o mie de lei, primiti sau neprimiti si mos Costache i-ar fi pretins, fara indoiala, la scadenta pe toti. Oare nu era mai bine sa-i primeasca, si cu acei bani sa traiasca singur, ca atatia colegi saraci ai lui? Ideea de a lasa pe Otilia
196 G. Calinescu nu-i surase. I se nascu in suflet nazuinta de a o "salva", de a o scoate din casa lui Costache si de a o intretine dezinteresat, ca pe o "sora". Nu i-ar fi ajuns insa banii. Atunci se gandi ca ar putea da lectii. Chiar i se cerusera cu treizeci de lei lunar.
Cu doua lectii lua o suma satisfacatoare. Insa lectiile nu erau sigure. O familie cu fete il invitase pe un an intreg, oferindu-i pensiune. Acolo n-ar fi fost loc pentru Otilia. Gandul lui cazu si mai jos. In definitiv, ce-ar fi sa renunte la medicina? Si-ar gasi o functie, la nevoie cerand chiar si concursul lui Pascalopol, si apoi ar urma alta facultate. Literele de pilda! Insa un astfel de sacrificiu desigur ca Otilia nu l-ar fi acceptat. Otilia era o fata subtire, cu gusturi aristocratice, ar fi ras auzindul ca se face "impiegat". Nici lui, de altfel, nu-i suradea aceasta ipoteza. Crescuse in sentimentul carierelor mari, si medicina i se parea dintre acestea, prin educatia primita de la tatal sau.
Si apoi, n-avea mult de asteptat si ar fi fost pus in stapanirea averii parintesti. Atunci isi aduse aminte de Iasi. Daca ar pleca la Iasi si ar urma medicina la facultatea de acolo, locuind in odaia pe care si-o oprise in casele de pe Lapusneanu?
Daca ar lua pe Otilia cu el? Insa si acolo ar fi fost nevoie de bani, si apoi Otilia nu era fata sa stea in provincie. O vazu trecand mandra in trasura trasa de cai luciosi, cu fluierele subtiri infasurate in jambiere. Trasura din viziune calca crescand peste el, facandu-l sa se zvarcoleasca in pat de contrarietati. Ce sa faca, ce sa faca? Acum intelese profund zbuciumul Otiliei, starea asta ciudata in care te simti strain pe lume si totusi pironit pe loc intr-un mediu in aparenta stralucit. Ofta profund si se rasuci in pat, cand glasul Otiliei il trezi din meditatie:
- Felix, Felix, esti acolo?
Felix se repezi pe usa, dregandu-si hainele.
- De cand te-astept la masa! zise Otilia, auzindu-i pasii.
Enigma Otiliei 197
Cand intra in sufragerie, Felix vazu pe Otilia, care se intorcea la scaunul sau, pe care se suise ca pe o sofa turceasca.
Se zgribulea de frig. Mos Costache nu era la masa.
Otilia nu mancase, desi orele erau inaintate, ciugulise insa din unele mancari reci de pe masa, si acuma nu mai voia sa manance.
- Unde ai intarziat atata? intreba ea.
Lui Felix ii fu greu sa marturiseasca.
- Am trecut, cand m-am intors de la facultate, pe alaturi, m-a trimis mos Costache sa vad cum e Simion. S-a dat jos din pat si zice ca e bine. Mi s-a parut insa ciudat de schimbat.


- Si, fireste, c-a vorbit de mine!
- Nu! minti Felix.
- De altfel, mi-e indiferent, cum imi este indiferent si ce vrea sa faca papa. Il iubesc, dar stiu bine ca sunt lucruri pe care nu are puterea sa le faca, altfel le-ar fi facut de mult.
Intentiile lui Pascalopol sunt bune, insa il zbuciuma pe papa degeaba. Acum trebuie sa fie cu el, nici vorba. Ce este pentru mine daca ma cheama Giurgiuveanu sau Marculescu? La banii lui papa nici nu ma gandesc, nici nu-mi trece prin cap ca are sa moara vreodata. Si daca s-ar intampla asta candva, ma poti inchipui pe mine stand aici, nas in nas cu tanti Aglae?
Uuff! In cele din urma, am sa dezleg eu problema asta.
Otilia lua o prajitura de pe masa, musca din ea, si apoi isi scutura genunchii, care ii ajungeau la barbie, de faramituri.
- Ce-ai zice tu, Otilia, spuse Felix, daca as renunta deocamdata la facultate si mi-as gasi un post?
- Si sa vin si eu cu tine, nu?
- Da! marturisi Felix.
- As zice ca n-ai minte si ca esti un zapacit. Pentru ce?
Sa-ti strici viitorul? Sa devii un Titi oarecare? Papa te iubeste in felul lui, si nu-ti pune nici o piedica. Ai nevoie de bani, de
198 G. Calinescu altceva, pentru ce nu-mi spui, pentru ce rumegi in tine ganduri extravagante?
Felix se ridica in picioare si, mergand la scaunul Otiliei, ingenunche si o cuprinse in brate cu scaun cu tot, punandu-si obrazul langa genunchii fetei. Otilia rase amuzata, nu insa atat incat sa nu lase a i se vedea o emotie launtrica.
- Otilia, zise Felix, aprins, esti intaia fata pe care o cunosc si pe care o iubesc.
- Sunt intaia cucerire, comenta Otilia. Pe cand a doua?
- Nu rade, Otilia, esti intaia si cea din urma. Nu-mi mai place nici o fata, sunt la Universitate de o ursuzenie extraordinara.
Nici eu nu stiu cum te iubesc, ca pe o logodnica, ca pe o mama as zice, daca n-ai fi mai tanara decat mine. Te iubesc, te iubesc!
- Te iubesc, te iubesc, parodie Otilia, incet, fara batjocura.
- Intelegi ca am gasit in tine tot ce mi-a lipsit in copilarie, ca iubirea mea e un lucru serios, nu cum crezi tu. Te iubesc,
Otilia, nu glumi, continua si mai exaltat Felix, sarutand genunchii fetei usor, nu vreau sa cred ca m-ai inselat, ca te-ai jucat numai cu mine. Vreau sa fii a mea mai tarziu, cand vei porunci tu. Voi munci, voi razbi in viata, dar cu tine si pentru tine. Tu te-ai jucat, Otilia, nu ma iubesti cu adevarat!
- Nu, Felix, nu m-am jucat, te iubesc, dar si eu te iubesc in atatea feluri, incat nu pot sa analizez acum cat te iubesc ca frate si cat ca, cum sa zic, iubita.
Felix fu putin intristat de atenuarea frateasca, pe care in fond n-o dorea din partea Otiliei. Aceasta ghicise.
- Felix, nu ma supara cu figura asta. Te iubesc, iata, te iubesc, te iubesc, te iubesc, de cate ori vrei tu, dar tocmai pentru asta nu vreau sa faci prostii. Sa astepti pana atunci
Enigma Otiliei 199 cand te vei convinge ca ma iubesti cu adevarat. Te autorizez sa experimentezi, sa-mi gasesti concurente.
- Otilia, tu ma jignesti.
- Oh, Felix, esti un fanatic. N-as zice ca nu-mi placi. Dar ridica-te repede in picioare, ca vine Marina, si ne vede in pozitia asta patetica. Uf, mi-ai supt genunchii! In sfarsit,
Felix, eu as vrea sa intelegi ca eu in tine caut mai mult decat un june frumos si un adorator, eu caut marele prieten, care sa ma stimeze cum nu m-a stimat nimeni si sa-mi iasa in cale atunci cand voi fi nevoita sa plec in lume. Caci, Felix, va veni o vreme cand voi fi singura, ingrozitor de singura. Te iubesc si altfel, Felix, voi fi pentru tine odata altfel, dar acum fii pentru mine un frate. Spune-mi, pentru ce vrei sa pleci acum?
- Pentru ca nu mai pot suporta atmosfera asta care se tese in jurul tau, pentru ca toata rautatea asta ma exaspereaza, ma face sa urasc oamenii.
- Cine stie ce prostii ti-au mai spus?! Ce trebuie sa te tulburi?! Nu de acum sunt astea, Felix, ci de cand eram mica. Tanti Aglae, vazandu-ma ca am instincte de lux, ma prigonea de moarte, profitand de zgarcenia bietului papa.
Odata papa mi-a adus o rochie cu guler de dantela, pe care am recunoscut-o numaidecat, desi n-aveam decat vreo zece ani, ca e veche. Avea o gaura mica de arsura, tesuta. Nu stiu unde mai vazusem stofa ei bej. Masina de calcat ii dadea prea mult lustru, altminteri era pasabila. Trebuia sa mergem la
Teatrul National, papa, eu, tanti Aglae si Aurica. Ilustrul
Titi era atunci intr-un pension. Eu nu voiam sa merg, fiindca nu-mi placea rochia, dar papa, bland cum e, in loc sa se irite, cum ar fi facut altul, se plimba prin odaie de la un capat la altul si-mi demonstra ca-mi sta admirabil, ca a cumparat-o de la o croitoreasa etc. Ma tot rasucea, ii potrivea pliurile cu mana, imi venea sa rad si sa plang. In sfarsit, am plecat. In
200 G. Calinescu fumoarul teatrului nu stii ce mi s-a intamplat! Aurica, intepata cum a fost totdeauna, face pe suparata, bazaindu-se pe nara:
- Mama, de ce i-ai dat rochia mea Otiliei? Asta-i rochia mea!
Este intaia mare rusine pe care am suferit-o vreodata, fiindca nimic nu mi s-a parut mai umilitor decat sa te imbraci cu hainele altuia. Cum am ajuns acasa, am taiat, am tocat marunt rochia cu foarfecele.
Aurica venea din propria ei initiativa la scoala la mine si se facea ca se intereseaza. Cate o colega o intreba:
"Cautati pe verisoara dumneavoastra?"
"Mda, zicea mieros Aurica, dar nu mi-e verisoara. E o fata pe care o crestem de mila. Numai de-ar invata!" Tu-ti dai seama ce-nseamna asta pentru o fata si mai ales la scoala, unde colegele sunt asa de rele. Si de ce, ma rog? Am avut tata si mama, si papa mi-era tata vitreg. Nu eram mai putin onorabila decat uscata Aurica. Insa tanti Aglae n-a putut-o suferi pe mama si n-ar fi voit ca mos Costache sa se insoare, si inca cu o femeie cu copii din alta casatorie. Papa tine grozav la copii, in felul lui, repet, si ei toti isi pusesera nadejdea ca va creste pe Titi et Co. si le va lasa averea. N-are decat sa le-o lase. In definitiv, numai sa-mi dea mie pace. Tanti Aglae si cu Aurica mergeau cu perversitatea atat de departe, incat imi spuneau mereu, fata de lume:
"Degeaba il lingusesti pe Costache si te zbenguiesti, Costache nu te iubeste. Eu sa fiu, si nu te-as iubi daca n-ai fi copilul meu, din sangele meu." Toate astea mi le spunea cand aveam cativa ani. Nu te mira atunci ca mi-a placut Pascalopol.
El ma cunoaste de mica. De atunci il imbratisam si chiar il sarutam. Si tu te uiti chiondoras la mine cand fac acelasi lucru acum. E drept, Pascalopol e un om chic, mai tarziu a inceput sa-mi placa ca barbat, si pot sa spun ca nici el
Enigma Otiliei 201 n-a facut pe bunicul mereu. Of, cum te-ai posomorat In sfarsit, am vrut sa-ti spun ca am baut tot paharul amaraciunii si m-am aruncat in rau. Si acum tu n-ai putina rabdare, cateva luni! Nu te teme, Felix. Tanti Aglae ma iubeste si ea in felul ei. Da, da. S-a obisnuit cu mine, s-a obisnuit sa intepe mereu pe cineva. Daca as pleca, s-ar neurasteniza si ar fi in stare sa ma caute, ca sa poata sa ma fulgere. Felix! Dar ce faci?
Felix o stransese puternic cu bratele si o sarutase apasat in chip de consolare pentru necazurile ei.
- Esti nesuferit, nu ma lasi sa respir. Asa se saruta?
Parca esti ventuza! Se vede ca n-ai fost la Conservator.
Sarutarea nu trebuie sa aiba brutalitatea asta alimentara, ci sa fie usoara, delicata. Uite-asa, domnule!
Otilia se ridica sa-i arate si-l saruta foarte atent si superficial pe buze. Felix vru s-o stranga iar in brate, dar Otilia ii puse mana in piept barbateste, prefacandu-se suparata.
- Ei, asta nu! Te rog sa treci la locul tau la masa! Nici n-ai mancat nimic. Mai bine sfarseste acolo, sa-ti examinez palma. Am facut rost de o carte de chiromantie. Uite, eu, de pilda, voi trai numai treizeci de ani, ceea ce e destul, fiindca nu vreau sa devin mumie. Am linia inimii neteda, asta inseamna ca sunt o fata de inima, capabila de dragoste profunda (ce nostim!). Asa o au, zice in carte, eroinele Revolutiei Franceze, madam Tallien, de exemplu. Crestaturile aici, pe muchia palmei sub degetul mic, indica numarul de copii, ia sa vedem: unu, doi, trei, vai, e ingrozitor, Felix, voi face sapte copii. E oare cu putinta? Nu, nu. Nu-mi plac, sau mi-ar place numai unul, un baietel. Da-mi mana ta, sa vad, tu cati faci? E-ngrozitor!
Si tu tot sapte faci!
-Eu ii fac? Asta-nseamna ca o sa am sapte si ii vei face tu.
202 G. Calinescu
- Esti un prost! Tu n-ai voie sa te casatoresti decat pe la douazeci si sapte de ani, cand iti vei fi terminat complet studiile. Pricepi ca eu, murind la treizeci de ani, nu voi putea sa-ti fac sapte copii. De altfel, te iubesc, insa in modul asta rodnic o, Felix, nu! Liniile mint. Acum sa lasam asta.
Uita-te in ochii mei, Felix, si spune-mi drept: ce-a spus tanti
Aglae despre mine?
- A spus ca atata vreme cat traieste ea, mos Costache nu te va adopta.
- Si asa va fi.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.