Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont

Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere



Enigma Otiliei de George CALINESCU (Roman)

 

CAPITOLUL 1

Intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909, cu putin inainte de orele zece, un tanar de vreo optsprezece ani, imbracat in uniforma de licean, intra in strada Antim, venind dinspre strada Sfintii Apostoli cu un soi de valiza in mana, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindca, obosit, o trecea des dintr-o mina intr-alta. Strada era pustie si intunecata si, in ciuda verii, in urma unor ploi generale, racoroasa si fosnitoare ca o padure. Intr-adevar, toate curtile si mai ales ograda bisericii erau pline de copaci batrani, ca de altfel indeobste curtile marelui sat ce era atunci Capitala. Vantul scutura, dupa popasuri egale, coamele pomilor, facand un tumult nevazut, si numai intunecarea si reaprinderea unui lan de stele dadea trecatorului banuiala ca mari varfuri de arbori se miscau pe cer. Tanarul mergea atent de-a lungul zidurilor, scrutand, acolo unde lumina slaba a felinarelor ingaduia, numerele caselor. Uniforma neagra ii era stransa bine pe talie, ca un vesmant militar, iar gulerul tare si foarte inalt si sapca umflata ii dadeau un aer barbatesc si elegant. Fata ii era insa juvenila si prelunga, aproape feminina din pricina suvitelor mari de par ce-i cadeau de sub sapca, dar coloarea maslinie a obrazului si taietura elinica a nasului corectau printr-o nota voluntara intaia impresie. Din chipul dezorientat cum trecea de pe un trotuar pe altul in cautarea unui anume numar, se vedea ca nu cunostea casa pe care o cauta. Strada era pustie si lumea parea adormita, fiindca lampile de prin case erau stinse sau ascunse in mari globuri de sticla mata, ca sa nu
16 G. Calinescu dea caldura. In aceasta obscuritate, strada avea un aspect bizar. Nici o casa nu era prea inalta si aproape nici una nu avea cat superior. Insa varietatea cea mai neprevazuta a arhitecturii
(opera indeobste a zidarilor italienI), marimea neobisnuita a ferestrelor, in raport cu forma scunda a cladirilor, ciubucaria, ridicula prin grandoare, amestecul de frontoane grecesti si chiar ogive, facute insa din var si lemn vopsit, umezeala, care dezghioca varul, si uscaciunea, care umfla lemnaria, faceau din strada bucuresteana o caricatura in moloz a unei strazi italice. In apropierea manastirii si peste drum de ea, o casa cu ferestre inalte era inca luminata. In fata ei stationa o trasura luxoasa cu doi cai albi, inauntrul careia dormea, cu capul in piept si cu haturile in mina, un birjar gros, infasurat in tipicul vesmant lung si incretit de catifea. Tanarul ajunsese cu greaua lui valiza in chip de balerca in dreptul ei si, dupa oarecare examen, se opri lasand o clipa jos povara. Casa avea un singur cat, asezat pe un parter scund, ale carui geamuri patrate erau acoperite cu hartie translucida, imitand un vitraliu de catedrala. Partea de sus privea spre strada, cu patru ferestre de o inaltime absurda, formand in varful lor cate o rozeta gotica, desi deasupra lor zidaria scotea tot atatea mici frontoane clasice, sprijinite pe cate doua mensole. La fatada, acoperisul cadea cu o streasina lata, rezemandu-se pe mensole despartite de casetoane, totul in cel mai antic stil, dar mensole, frontoane si casetoane erau vopsite cu un ulei cafeniu. Zidaria era crapata si scorojita in foarte multe locuri, si din crapaturile dintre fatada casei si trotuar ieseau indraznet buruienile. Un grilaj inalt si greoi de fier, ruginit si cazut putin pe spate, dovedea, pe dreapta, existenta unei curti, in care se zarea prin intuneric atata frunzis si atatea trunchiuri, incat intinderea ei, deocamdata, nu se putea calcula, impresia trecatorului fiind


Enigma Otiliei 17 totusi de padure fara fund. Grilajul avusese o poarta mare cu doua aripi, legata acum cu un lant. O portita mai mica numai era deschisa, si pe aceea, luandu-si sacul in mana, intra tanarul, dupa oarecare chibzuiala. Ajungand in fata usii de la intrare, el se codi sa urce cele doua trepte de piatra si porni spre fundul curtii spre a vedea daca putea da de cineva in odaile de serviciu. Acolo putu sa-si dea seama ca partea de din dos a casei avea o inaltime mai mare decat a restului, parter si cat formand doua coridoare suprapuse, cu geamlac.
Numai in catul de sus o lampa cu petrol ardea, restul mocnea in intuneric. Tanarul se intoarse spre intrarea din fata si medita un mijloc de a-si vesti prezenta. Insa nu vazu prin apropiere nici o sonerie, si a bate in usa i se paru, cum era si natural, o absurditate. Intr-adevar, usa, de forma unei enorme ferestre gotice de lemn umflat si descleiat de caldura sau ploaie si bubos de vopsea cafenie, se intindea de la cele doua trepte de piatra, tocite in modul convexitatii, pana aproape sub streasina. Nici o perdea nu acoperea ochiurile de geam, pline de un praf stravechi, pe care se vedeau bine urmele picaturilor de ploaie si ale melcilor fara casa. Neavand alt chip de ales, tanarul apasa clanta moale si dadu sa traga usa.
Dar spre spaima lui, usa cea uriasa se misca aproape de la sine, cazand spre el cu un scartait ingrozitor. Intimidat, astepta ca lumea din casa, intrigata de zgomot, sa navaleasca jos, dar nu se intampla nimic. Tanarul intra atunci, incercand sa inchida cat mai bine infernala usa, si abia inauntru facu uimitoarea descoperire ca manerul de os al unui probabil clopotel interior atarna in sala. Dar nu indrazni sa sune numaidecat, intr-atat il mira anticamera.
Ea era de o inaltime considerabila, ocupand spatiul celor doua caturi laolalta. O scara de lemn cu doua suisuri laterale forma un soi de piramida, in varful careia un Hermes de ipsos, destul de gratios, o copie dupa un model clasic, dar
18 G. Calinescu vopsit detestabil cu vopsea cafenie, tinea in locul caduceului o lampa cu petrol cu glob de sticla in chipul unui astru. Lampa era stinsa, in schimb o alta lampa plina de ciucuri de cristal, atarnata de inaltul tavan, lumina tulbure incaperea. Ceea ce ar fi surprins aici ochiul unui estet era intentia de a executa grandiosul clasic in materiale atat de nepotrivite. Peretii, care, spre a corespunde intentiei clasice a scarii de lemn, ale carei capete de jos erau sprijinite pe doi copii de stejar, adulterari donatelliene, ar fi trebuit sa fie de marmura sau cel putin de stuc, erau grosolan tencuiti si zugraviti cu sablonul si cu mana, imitand picturile pompeiene, si indeosebi porfirul, prin naive stropituri verzi si rosii. Insa sistemul de perspective si festoane in loc sa fie tratat pe intregul camp al anticamerei, printr-o optica falsa de zugrav, era taiat in doua sectiuni corespunzand fiecarui cat, indicand astfel in chip suparator lipsa de coeziune a planurilor. In sfarsit, tavanul imita prin zugraveli casetoanele unui plafon roman. Acest sistem de decoratie, precum si crapaturile lungi si neregulate ale peretilor dadeau incaperii un aer de ruina si raceala. Tanarul, hotarandu-se in fine, trase de manerul clopotelului. Atunci un fel de schelalait metalic rasuna de sus ca-n niste spatii mari si goale cu ecou rau. Trecu un timp chinuitor pentru necunoscutul de jos, apoi scara incepu sa scartaie ca apasata de o greutate extraordinara si cu o iritanta incetineala. Cand provocatorul acestor grozave paraituri fu jos, tanarul vazu mirat un omulet subtire si putin incovoiat. Capul ii era atins de o calvitie totala, si fata parea aproape spana si, din cauza aceasta, patrata. Buzele ii erau intoarse in afara si galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinti vizibili, ca niste aschii de os. Omul, a carui varsta desigur inaintata ramanea totusi incerta, zambea cu cei doi dinti, clipind rar si moale, intocmai ca bufnitele suparate de o lumina brusca, dar privind intrebator si vadit contrariat.
Enigma Otiliei 19
- Unchiul Costache? indrazni sa deschida gura tanarul, pe urma, intimidat, refacu intrebarea: Aici sade domnul Constantin
Giurgiuveanu?
Batranul clipi din ochi, ca si cand n-ar fi inteles intrebarea, misca buzele, dar nu raspunse nimic.
- Eu sunt Felix, adauga tanarul, uimit de aceasta primire, nepotul dumnealui.
Omul span paru tot asa de plictisit de intrebare, clipi de cateva ori din ochi, bolborosi ceva, apoi cu un glas neasteptat de ragusit, aproape soptit, duhnind a tutun, raspunse repede:
- Nu-nu-nu stiu nu-nu sta nimeni aici, nu cunosc
Buimacit, tanarul statu locului nemiscat, asteptand o revenire asupra tagadei. Dar batranul, dupa ce-l privi clipind, cu acea deferenta hotarata cu care indemni pe un individ sa plece, zise din fundul gatlejului: "Buna seara!" si porni iarasi, in scartaituri ingrozitoare, pe scara. Tanarul puse mana automatic pe manerul valizei si iesi ametit pe usa gotica si apoi pe poarta ruginita, trecu prin fata muscalului, care sforaia mereu, si porni dezorientat inainte.
Uimirea liceanului va parea nu se poate mai indreptatita, daca vom sti cine era. Se numea Felix Sima si sosise cu o ora mai inainte in Bucuresti, venind din Iasi, unde fusese elev in clasa a VIII-a a Liceului Internat. Sfarsise liceul, trecand examenul de capacitate, si acum venea in Bucuresti la tutorele sau, Costache Giurgiuveanu. Acest Giurgiuveanu, caruia obisnuia din familie a-i zice "unchiul", era cumnat al tatalui sau care murise de un an. Doctorul Iosif Sima, fost medic militar, apoi demisionat, nu mai avea de mult rude apropiate de sange. Singura lui sora, sotia lui Costache Giurgiuveanu, cel cautat, murise si ea de mult. Vaduv el insusi de vreo zece ani, doctorul isi tinuse baiatul mai mult in pensionate si in
20 G. Calinescu internate. Dupa o lunga boala plictisitoare, se stinse si el, cu satisfactia ca copilul e mare si cu viitorul oarecum asigurat.
In afara de un oarecare depozit in bani, doctorul lasa lui
Felix o casa cam veche dar solida si rentabila in strada
Lapusneanu. Pentru administrarea acestor bunuri, fusese indicat ca tutore "unchiul Costache", cumnatu-sau. De un an de zile, Giurgiuveanu reprezenta pe Felix in raporturile cu scoala, platea taxele, semna in calitate de corespondent, iar
Felix, la randul lui, ii trimitea stiri despre el. De altfel, relatiile acestea nu erau deloc pricinuite de simpla intamplare a tutelei:
"unchiul Costache" si "verisoara Otilia", care trecea in genere drept fata lui Costache, fusesera totdeauna numele cele mai pomenite din casa doctorului Sima si socotite ca simbol al rudeniei apropiate.
Felix nu vazuse pe Costache Giurgiuveanu decat cu multi ani in urma, ca copil, si tot atunci o cunoscuse si pe Otilia, care era o simpla fetita. Dar in fiecare an scria la sarbatorile consacrate si in alte cateva imprejurari "unchiului Costache", intreband ce mai face "verisoara Otilia", iar Otilia scria "unchiului
Iosif", intreband ce mai face "varul Felix". Tanarul fiu al doctorului si Otilia erau astfel in chip oficial intimi prin corespondenta si desigur ca, daca s-ar fi intalnit, n-ar fi putut decat sa continue si oral stilul familiar din scrisori.
Zapaceala lui Felix era dar explicabila. Numarul casei il cunostea infailibil, iar in casa locuiau "unchiul Costache" si
"verisoara Otilia". Ramasese hotarat, in urma unei corespondent e pe care o tinea, nu-i vorba, cu Otilia, ca, indata ce va termina liceul, va veni la Bucuresti, in vederea continuarii studiilor, urmand sa locuiasca la unchiul-tutor in strada Antim.
Il vestise la vreme printr-o scrisoare, si acum ii era dat sa primeasca acest raspuns ciudat. Felix isi cerceta bine memoria, spre a vedea daca nu cumva are o lipsa, dar lucrul era
Enigma Otiliei 21 cu neputinta. Acela era numarul. Cauta mai departe vreun bis si se gandi la posibilitatea ca in curtea unchiului sa fie mai multi locatari. Stia insa bine ca Giurgiuveanu era proprietar si nu inchiria, si un chirias, de altminteri, ar fi stiut la cine sta. Mai mult muncit de ciudatenia acestei intamplari decat de problema petrecerii noptii in necunoscut, Felix mergea in nestire inspre strada Arionoaiei, cand, deodata, o imagine i se fixa in minte. Pe un carton mic, o fotografie-vizit in tonalitate cafenie spalacita infatisa un om cu capul aproape depilat, cu ochii foarte proeminenti si cu buze groase, cu numai cateva fire negre rare in loc de mustati. Aceasta fotografie, care se afla pe biroul tatalui sau, ii destepta in minte, nu stia de ce, ideea unui hot de copii mici. Insa era sigur ca fotografia reprezenta pe unchiul Costache. Omuletul de pe scara scartaitoare, mult mai batran, era aidoma moralmente cu unchiul din fotografie. Un fior necunoscut de experienta rea trecu prin sufletul candid al lui Felix: Sa nu vrea sa-l primeasca
"unchiul"? Dar de ce? Desigur ca nu a lamurit bine.
Poate scrisoarea n-a sosit si nu se asteptau sa vina asa tarziu, noaptea. Totusi, spusese raspicat: "Eu sunt Felix!" Cu indoiala in suflet, insa hotarat, tanarul se intoarse inapoi si, dupa o scurta codire, intra din nou in curte si in anticamera si trase de blestematul clopotel, care rasuna pe sus ca un vas de sticla sfaramat pe podele. Dupa o asteptare chinuitoare, scara incepu sa scartaie greu, si batranul span aparu din nou cu ochii mirati.
-Ce e? intreba el in soapta, ca si cand nu l-ar fi vazut pe baiat.
Glasul acestuia pieri de emotie, si inima-i zvacni cu violenta in piept. Incerca sa-si adune puterile, cand o voce cristalina se auzi de sus:
- Dar, papa, e Felix!
22 G. Calinescu
Felix privi spre capatul scarii ca spre un cer deschis si vazu in apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu un cap prelung si tanar de fata, incarcat cu bucle, cazand pana pe umeri. Atunci batranul, ca si cand totul s-ar fi petrecut in modul cel mai firesc, fara nici o lamurire asupra atitudinii dinainte, clipind molatic din ochi, cu aceeasi duhoare de tutun si cu acelasi glas fara acustica, zise lui Felix Sima:
- Ia-ti geamantanul si vino sus!
Urcara amandoi pe scara paraitoare si se gasira intr-un soi de antreu pe care tanarul nu avu ragaz sa-l examineze, ramanand totusi cu sentimentul ca mobilele erau toate acoperite cu niste camasi de materie fumurie. Fata, subtiratica, imbracata intr-o rochie foarte larga pe poale, dar stransa tare la mijloc si cu o mare colereta de dantela pe umeri, ii intinse cu franchete un brat gol si delicat. Felix ii stranse mana si avu o clipa impulsiunea de a i-o saruta, insa fata i-o trase cu mult inainte de a lua o deciziune si i-o trecu sub bratul stang.
- Ce bine-mi pare, ce bine-mi pare, zise ea volubil, ca ai venit. Eu sunt Otilia.
Apoi, parandu-i-se ca tanarul nu reactioneaza destul de calduros, intreba, intorcand adanc fata spre el:
-- Oare nu-ti pare bine?
- Ba da! raspunse sfios Felix, contrariat ca nu vine nimeni sa-i ia valiza din mina.
Condus de Otilia si urmat de batran, Felix intra intr-o odaie foarte inalta, incarcata de un fum des si intepator de tutun ca o coverta de vapor pe Marea Nordului. In mijlocul ei, la o masa rotunda prevazuta cu o mare lampa de petrol cu glob de sticla mata, se aflau, in fata unui joc de table, trei persoane care la deschiderea usii ridicara capul in felurite grade de curiozitate. Erau doua femei si un barbat. Batranul merse si ocupa scaunul ramas gol langa ceilalti, in vreme ce
Otilia conduse pe Felix de-a dreptul la masa, prezentandu-l.
Enigma Otiliei 23
- E Felix, zise ea oprindu-se in fata barbatului care tocmai aruncase zarurile.
Acesta ridica numaidecat capul si intinse repede mana. Era un om cam de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, totusi evitand impresia de exces, carnos la fata si rumen ca un negustor, insa elegant prin finetea pielii si taietura englezeasca a mustatii carunte. Parul rar dar bine ales intr-o carare care mergea din mijlocul fruntii pana la ceafa, lantul greu de aur cu breloc la vesta, hainele de stofa fina, parfumul discret in care intra si o nuanta de tabac, toate acestea reparau cu desavarsire, in apropiere, neajunsurile varstei si ale corpolentei.
- Pascalopol, se recomanda el cu o ceremonie care trada cresterea lui aleasa, retinand ceva mai mult mana tanarului intr-a sa, spre a-l examina. Il privi fara excesiva cordialitate, chiar cu oarecare umbra de ironie indepartata, insa cu o politete grabnica, respectuoasa:
- Va sa zica dumneata esti Felix de care ne-a vorbit atata domnisoara Otilia!
- Este baiatul doctorului Sima de la Iasi, completa in soapta batranul, frecandu-si mainile, cu un ras prostesc. -
- Da, da, da! adauga Pascalopol, parand a cauta in memorie si, cu un zambet gratios, care ii descoperi o dantura bine reparata, abandona usor mana tanarului.
Otilia opri pe Felix in fata femeii mai mature. Era o doamna cam de aceeasi varsta cu Pascalopol, insa cu parul negru pieptanat bine intr-o coafura japoneza. Fata ii era galbicioasa, gura cu buzele subtiri, acre, nasul incovoiat si acut, obrajii brazdati de cateva cute mari, acuzand o slabire brusca.
Ochii ii erau bulbucati, ca si aceia ai batranului, cu care semana putin, si avea de altfel aceeasi miscare moale a pleoapelor. Era imbracata cu bluza de matase neagra cu numeroase cerculete, stransa la gat cu o mare agrafa de os
24 G. Calinescu si sugrumata la mijloc cu un cordon de piele, in care se vedea, prinsa de un lantisor, urechea unui cesulet de aur.
Doamna care juca table cu Pascalopol, in vreme ce ceilalti priveau, ridica o fata scrutatoare si examina din cap pana in picioare pe Felix, ridicandu-si in acelasi timp cu multa demnitate mana spre a-i fi sarutata.
- Hm! spuse ea artagos si cu un glas ragusit, insa forte.
Dar esti flacau in lege!
- Intra la Universitate, Aglae, lamuri batranul, cu acelasi suparator glas stins, insotit de rasul fara rost.
-Da?! se mira sumbru doamna si-si continua jocul cu
Pascalopol.
- E tanti Aglae, sora lui papa, explica Otilia lui Felix, vazandu-l cam nedumerit.
- De unde sa ma cunoasca? intreba Aglae. Cand a murit ma-sa, era numai atat. De atunci nu l-am mai vazut. Tu ti-l amintesti, Aurico?
Rusinat de bruschetea expresiunii "ma-sa" si de familiaritatea cu care oameni aproape straini vorbeau de familia lui,
Felix privi sfios la aceea pe care o chemau Aurica. Era o fata cam de treizeci de ani, cu ochii proeminenti ca si ai Aglaei, cu fata prelunga, sfarsind intr-o barbie ca un ac, cu tample mari incercuite de doua siruri de cozi impletite. Sedea cu coatele pe masa si cu capul intre palme, privind jocul celor doi. La apropierea lui Felix, ridica ochii fixand cu avida curiozitate pe tanar si intinzandu-i la buze o mana arcuita.
- E verisoara Aurelia, comenta Otilia!
Lui Felix numele acestea ii erau vag cunoscute, dar nu-si amintea sa mai fi vazut vreodata persoanele. Il supara de altfel grozav ridicola valiza, pe care o trecuse in mana stanga, neavand ragazul s-o aseze undeva. Otilia, sfarsind prezentarea, parasi bratul lui Felix si se rezema de scaunul lui Pascalopol, intreband:
Enigma Otiliei 25
- Cum merge?
- Prost, domnisoara Otilia! zise acesta, intorcand un cap gales spre speteaza scaunului sau.
Ramas singur, Felix cauta o scapare din aceasta ciudata situatie si se retrase spre fundul odaii, unde, in semiobscuritate, se zarea o canapea de plus rosu. Vazandu-se uitat de toti, isi lasa in sfarsit valiza jos si se aseza. O tuse apropiata il facu sa tresara speriat. Abia atunci observa ca in apropierea sa, la o masuta, se mai afla un om. Un barbat in varsta, cu papuci verzi in picioare si cu o broboada pe umeri misca mainile asupra mesei, tintind atent. Avea mustati pleostite si un mic smoc de barba. Individul ridica asupra lui Felix niste ochi grozav de spalaciti si-i lasa apoi asupra masutei, fara sa scoata o vorba. Abia dupa ce se mai adapta obscuritatii, Felix constata cu surprindere ca domnul cu broboada broda cu lana de felurite colori o bucata de etamina intinsa pe un mic gherghef.
- Proaste zaruri! bombani Aglae. Apoi, dupa o pauza:
Dar, Costache, la cine o sa stea "baiatul"?
- La noi! explica Otilia.
Sedea acum cu o coapsa pe marginea fotoliului batranului, jucandu-si ca o pendula piciorul, in vreme ce cu mana stanga imbratisase capul vadit multumit al aceluia.
- Asa?! se mira Aglae. N-am stiut: faci azil de orfani.
- Dar Felix are venitul lui, protesta Otilia, nu-i asa, papa?
- A-a-are! bolborosi mos Costache, privind ca un protejat in ochii Otiliei, care ii scutura un fulg de pe haina.
- Atuncea faceti pensiune, continua implacabil Aglae. O sa aiba Otilia cu cine se distra, ce zici, Pascalopol?
Pascalopol isi musca putin buza de sus, cam schimbat la fata, dar, lovind zarurile, raspunse conciliant:
- Asa esti dumneata, cocoana Aglae, malitioasa.
26 G. Calinescu
Otilia sarise acum de pe scaunul lui mos Costache pe acela al lui Pascalopol, pendulandu-si si aici piciorul. Aceasta prezenta avu efecte tonice asupra jucatorului, fiindca incepu sa manevreze cu mai multa vigoare. Dupa cateva mutari repezi isi retrase mainile, notificand c-un ras sonor de om gras:
- Inca o linie!
In vreme ce Aglae reintocmea jocul, Pascalopol contempla pe Otilia. Aceasta ii potrivea acul cu perla din cravata, ii scutura usor umerii, privindu-l cu o gratioasa maternitate, mereu atarnata pe marginea scaunului. Deodata, privind spre mainile albe si incarcate de inele ale lui Pascalopol, se entuziasma:
- Vai, ce inel frumos! Nu l-am mai vazut.
Inelul in chestiune era petrecut pe degetul mic al mainii stangi, cam spre varful lui, desi degetul era destul de fin.
S-ar fi parut ca bijuteria nu era pe masura proprietarului si era pusa acolo numai spre pastrare. Era un inel simplu, insa un foarte frumos safir incadrat intr-un numar de mici perle, ca un miez de floare intre corole, si apoi elegant strans in cateva foi de aur. Pascalopol il scoase cu o graba extraordinara si-l intinse Otiliei, rugand-o cu toata afectiunea teatrala pe care un om matur e in stare s-o puna in glas:
- Te rog sa-l iei!
Otilia il aseza pe inelarul mainii drepte si, ridicandu-si bratul subtire in dreptul lampii, zise exaltata:
- E superb!
Apoi trecu langa batran, sub ochii caruia il puse imbra- tisandu-i umarul cu mana stinga.
- Nu e asa, papa?
Batranul il privi avid cu ochii lui bulbucati, si din buzele sale groase emise invitatia soptita:
- Ia-l! |i-l da tie.
Enigma Otiliei 27
Prin ochii Aglaei si ai Aurichii trecura fulgere scurte.
- Nu ti-e rusine, Costache, lasati omului inelul. Poate e vreo amintire.
In loc de orice protest, Otilia intinse inelul lui Pascalopol.
Acesta insa ii prinse mana.
- Te rog sa-l iei. Pentru dumneata l-am si adus, dar am uitat. Mi-ai vorbit de safir ca de un port-bonheur al dumitale.
Zicand acestea, Pascalopol ii strecura inelul in deget si, tinandu-i bratul, i-l saruta in apropiere de cot.
- Asculta, Pascalopol, izbucni Aglae iritata, joci, sau nu joci? Vad ca te zbenguiesti cu fetele. Simioane, striga ea, aruncand ochii spre fundul odaii, tu ce faci acolo? De ce nu te duci sa te culci?
Omul cu broboada si mic barbison, care broda si scruta din cand in cand pe Felix, scoase un scurt mormait.
Zarurile incepura din nou sa cada.
Parasit de toti, obosit, Felix examina mediul in care cazuse;
Otilia il surprinsese de la inceput si n-ar fi putut spune ce sentiment nutrea fata de dansa, dar simtea ca are incredere in ea. Fata parea sa aiba optsprezece-nouasprezece ani. Fata maslinie, cu nasul mic si ochii foarte albastri, arata si mai copilaroasa intre multele bucle si gulerul de dantela, insa in trupul subtiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fara acea slabiciune supta si patrata a Aureliei, era o mare libertate de miscari, o stapanire desavarsita de femeie. Mos
Costache o sorbea umilit din ochi si radea din toata fata lui spana cand fata il prindea in bratele ei lungi. Fata avea, era limpede, toata initiativa, si Costache era un simplu satelit al vointei ei. Insa Otilia nu facea nici un gest care sa para indraznet, nu scotea nici o vorba nechibzuita. Totusi, pe Felix, familiaritatea ei, oricat de copilareasca, cu Pascalopol il nemultumi. Lui Felix, aparitia Otiliei ii dadu un sentiment
28 G. Calinescu inedit, de mult presimtit. Nu avusese pana acum nici o intimitate cu vreo femeie. Mama-sa murise de mult, de cand el era in scoala primara, si nu avea atuncea destula complicatie sufleteasca spre a o cunoaste mai de aproape. Ea era o fire bolnavicioasa si iritabila si statea mai toata vremea intinsa pe o canapea intr-o odaie, citind cate o carte, strigand si poruncind slugilor prin usa intredeschisa. Cu multe saptamani inainte de a muri, ea disparuse de acasa, si Felix intelegea acum ca doctorul Sima, tata-sau, o internase in vreun sanatoriu. Doctorul manca la masa impreuna cu copilul, sumbru, fara sa scoata o vorba, mangaind numai la plecare baiatul pe par si intrebandu-l daca e bine si n-are nevoie de ceva. Intr-o seara, doctorul Sima, dupa o lipsa de o zi intreaga, in care slugile se purtara fata de Felix cu o ciudata stima compatimitoare, veni palid si obosit, imbracat in negru. Il chema grav pe Felix, ii cuprinse amandoua mainile intr-ale sale si-i vorbi astfel:
- Felix, esti destul de mare si de cuminte ca sa-ti spun o imensa veste trista: mama ta n-are sa mai vie niciodata acasa, mama ta s-a prapadit.
Doctorul ingalbeni si mai tare la solemnitatea propriilor lui cuvinte si stranse puternic mainile copilului, spre a-i ocroti izbucnirea. Dar vestea era prea tare pentru experienta sufleteasca a lui Felix. El intelese doar atat, ca ceva foarte neobisnuit se petrece in casa, si lasa capul in jos. Doctorul continua:
- Maine, cand te duci la scoala, spune domnului institutor ca n-ai sa mai vii. Vei merge intr-un pensionat.
Toata noaptea, Felix fu chinuit de o agitatie nemaiavuta, care-i sfarama somnul. Nu era nici durere propriu-zisa, nici frica, ci acel zbucium al necunoscutului pe care-l ai in noaptea dinaintea plecarii pentru totdeauna intr-o tara indepartata.
Enigma Otiliei 29
A doua zi intra in clasa cu mana indoliata si se aseza in banca cu pelerina pe el, in asteptarea numai a institutorului.
- A murit mama mea, explica el colegului de banca, intrigat.
- A murit mama ta? se mira acela ca de un eveniment onorabil.
- Da.
- Lui Sima i-a murit mama lui! striga pitigaiat colegul catre clasa.
Copiii se stransera in jurul lui Felix, privindu-l cu mare curiozitate.
- Si acuma nu mai vii la scoala?
- Nu.
Copiii erau prea mici, ca sa incerce vreun sentiment de compatimire. Ei erau doar izbiti de acest privilegiu al lui Felix de a nu mai veni la scoala. Cand intra institutorul, un om de treaba, stors la fata, care-si ridica mereu pantalonii prea lungi, copiii il lamurira neintrebati.
- Domnule, lui Sima i-a murit mama lui! Institutorul isi impreuna mainile sincer emotionat si se apropie de banca lui
Felix, in vreme ce copiii, in loc sa se duca la locul lor, facusera cerc in jurul bancii eroului.
- Ce spui?! Bietul baiat! Ce nenorocire! Si acum nu mai vii la noi?
- Nu.
- Imi pare foarte rau. Ce nenorocire!
Lui Sima, privirile acestea respectuoase ale tuturor ii alterara sentimentul de tristete, care sta nelamurit in adanc, si il prefacu intr-un soi de mandrie de a fi obiectul de atentie al lumii. Institutorul il mangaie.
- Poate ca te asteapta tatal tau. Sa-i spui domnului doctor
Sima ca regret foarte mult. Asa, draguta! Si institutorul
30 G. Calinescu intinse mana lui Felix si-l conduse cu atentie la usa, cum conduci un paralitic. Copiii urmarira pe Felix cu o admiratie nemaipomenita, fara umbra de durere. Felix insusi ii privi mut, atat de cuprins de noutatea situatiei lui, incat acest sentiment nu avea nici un nume.
Abia cu cativa ani mai tarziu, vazand pe alti colegi trecand pe drum cu mamele lor, Felix incepu sa mediteze asupra sentimentului care nu se nascuse, fiind intrerupt la o varsta nepasatoare. Cu fotografia mamei sale inainte, el incerca sa reconstruiasca un sentiment pierdut, interpretand vechi amintiri: din pacate, era prea tarziu. Fotografia ramanea a unei fiinte indepartate, pe care abia o cunoscuse.
La internat colegii nu vorbeau despre femei decat cu rasete indecente si cu mister, iar slugile, singurele fiinte de gen feminin pe care le intalnea pe aproape, aveau vorba muscatoare si luatoare in ras. Pentru intaia oara Felix era prins de brat cu atata familiaritate de o fata si pentru intaia oara, luand act de izbucnirea unei simtiri pana atunci latente, incerca si acul geloziei, vazand cum Otilia generalizeaza tratamentul.
Zarurile zornaiau pe masa intre cele patru capete stranse in jurul luminii de lampa. Jucatorii emiteau numai scurte exclamatii tehnice, mos Costache radea doar in favoarea castigatorului, iar Aurica privea nemiscata cu fata intre palme, aruncand cate o ochire si la Felix. In fata batranului se afla o chesea de tutun, din care acesta apuca mereu, facand tigari de mana, pe care le lipea scotand foarte tare limba afara si bulbucandu-si si mai rau ochii. Fabricatele le strangea apoi intr-o mare cutie de tabla. Pe masa se mai vedeau la o parte un morman de carti de joc, de unde se putea deduce ca tablele reprezentau doar o distractie trecatoare, de antrenament. Trecusera peste doua ore de incordare monotona de cand Felix
Enigma Otiliei 31 fusese uitat acolo si nimeni nu se misca de la masa. Intr-un tarziu, Pascalopol lovi zarurile definitiv in semn de incheiere si se lasa, respirand tare, pe speteaza scaunului.
- Cocoana Aglae, eu zic sa trecem la carti!
Aglae lua un pachet de carti, in vreme ce Costache se ridicase si cu grija minutioasa stransese jocul de table si-l pusese deoparte, le mesteca si le depuse in mijloc, in scopul de a fi taiate.
- Cine joaca? intreba ea.
Aurelia facu un semn de participare cu capul. Aglae se facu ca scotoceste intr-o punga de satin, ca dibuie pe masa, si-n cele din urma spuse speriata:
- Comedie! dar nu mai am nici un ban. Costache, n-ai tu cativa franci, sa nu mai ma duc pana acasa?
Costache se arata inspaimantat si se apara bolborosind:
- N-n-n-n-am!
Pascalopol puse in evidenta un gros portmoneu de marochin rosu, din care lua patru piese mari de argint de cate cinci lei.
- Cocoana Aglae, imi pare rau!
Aglae paru a fi muncita de o scurta repulsie, apoi se dadu invinsa.
- Bine, ne socotim noi la sfarsit.
In vreme ce Aglae impartea cartile celor patru jucatori (ea,
Aurica, Costache si PascalopoL), Pascalopol scosese o tigare si o infipsese cu un capat intr-un tigaret de chihlimbar gros.
Otilia trase un chibrit pe gratarul unei chibritelnite si ii aprinse tigara. Aglae vru si ea una, insa numai de la Pascalopol, care i-o oferi cu obisnuita graba; Costache se multumi cu un noduros fabricat propriu. Chiar si Otilia, rugata din ochi de
Pascalopol, isi lua o tigare si trase din ea asezandu-se pe marginea scaunului musafirului. Centrul odaii se umplu din
32 G. Calinescu nou de fum proaspat, gros, care, trecand din lumina in umbra, semana cu norii repezi ai unei furtuni. Cei patru incepura sa joace, scotand scurte exclamatii, necunoscute lui Felix, care nu stia nici un joc. Situatia i se parea tanarului fara scapare.
Daca ar fi fost un simplu invitat, ar fi dat buna seara si ar fi fugit. Dar era "acasa". Era obosit si pica de somn. Jucand tacuta si tragand cu prudenta cartile, Aurelia il ochea din cand in cand. Deodata zise:
- Otilio, poate lui domnul Felix ii e foame!
Otilia sari de pe scaunul lui Pascalopol.
- Vai, cum l-am uitat! Ce zapacita sunt!
Venind linga Felix, il intreba si ea:
- Ti-e foame, nu-i asa?
Felix tagadui cu capul, dar Otilia, raspunzand singura la intrebare cu un "fireste ca ti-e foame!", se repezi ca vantul pe o usa. Se auzira izbituri de dulapuri, ciocnituri de farfurii si
Otilia reaparu in curand cu o farfurie pe care se aflau doua prajituri de casa.
- N-am decat asta acum, dar trebuie sa mananci.
Spre a se incredinta de supunerea tanarului, Otilia se aseza pe canapea foarte aproape de el si-i intinse cu mana, ca unui copil, una din prajituri. Felix o lua intimidat si incepu s-o manance incet, sub ochii Otiliei, care astepta. Intr-adevar, ii era foame. Otilia nu slabi vigilenta pana ce nu sfarsi prajitura, apoi i-o intinse si pe cealalta.
Cu bratul stang trecut repede pe dupa bratul drept, astepta si parea foarte multumita.
- Cum te simti la noi? intreba ea drept incheiere.
In alte imprejurari, Felix ar fi intrebat-o daca ea n-avea obiceiul sa doarma noaptea, dar acum era atat de buimacit, incat zise numai:
- Bine!
Enigma Otiliei 33
Satisfacuta de raspuns, Otilia il parasi si trecu din nou in spatele batranului, in cartile caruia privi imbratisandu-i gatul.
Apoi trecu si in spatele lui Pascalopol.
- Cine castiga?
- Aglae, sopti Costache.
Intr-adevar, Aglae, care juca foarte serioasa, incepuse sa-si reduca datoria fata de Pascalopol. Ea privea din cand in cand si in cartile Aureliei, si cateodata tragea de la ea cate o carte si-o zvarlea jos.
- Aurico, nu esti atenta deloc!
Cand Otilia supraveghea pe Felix, Pascalopol aruncase ochii spre ei. Acum il intreba, fara sa ridice ochii din carti:
- Domnule Felix, am uitat sa te-ntreb, ce-ai de gand sa urmezi la Universitate?
- As vrea sa urmez medicina.
- Fireste, fiu de doctor, te-nteleg. Foarte frumos.
Aglae paru foarte excitata de acest nevinovat dialog.
- Doctor, meserie nesigura, sa umbli dupa clienti!
- Un doctor bun, muncitor castiga foarte bine azi, observa cu voce mangaietoare Pascalopol.
- Nu-i asa? se interesa deodata Otilia.
- Pentru asta trebuie sa ai cap, nu gluma! adause rece
Aglae, ca si cand era vadit ca asta lipsea lui Felix.
- Nu ma-ndoiesc, zise Pascalopol, de inteligenta domnului
Felix.
- Medicina cere ani multi, urma Aglae, trantind cu ciuda o carte, cheltuiala, intretinere. Un orfan trebuie sa-si faca acolo repede o cariera, sa nu cada pe capul altuia.
Tonul cu care fu pronuntat cuvantul "orfan" si chiar cuvantul insusi pe care nu-l mai folosise nimeni, in legatura cu el, jignira profund pe Felix.
34 G. Calinescu
- Vai, ce spui, tanti Aglae, dar Felix nu cade pe capul nimanui, reprosa Otilia.
Aglae nu se dadu batuta.
- Vreau sa spun ca e moda acum cu Universitatea. De ce sa mearga la Universitate? Are un venit, sa-si gaseasca o slujba acolo, si gata. Eu pe Titi il las sa-si sfarseasca liceul, si basta.
Pascalopol lua tigaretul de pe scrumiera, trase un fum si-l depuse la loc, spre a-si acoperi o preocupare. Un cocos se auzi cantand prin apropiere. Pascalopol scoase ceasul si zise:
- Domnisoara Otilia, tanarului i-o fi somn. E tarziu.
Otilia sari iute de pe scaun si, mergand la Felix, intreba:
- |i-e somn?
Ochii lui Felix si ora inaintata faceau intrebarea de prisos.
Otilia il lua iarasi de brat, dupa ce tanarul apucase de jos valiza, si-l indrepta spre o usa. Inainte de a-i pasi pragul,
Felix crezu de cuviinta sa zica "Buna seara". Pascalopol se grabi sa-i raspunda, intorcand capul. Aglae raspunse si ea, fara sa ridice ochii din carti. Aurelia il urmari numai cu privirea. Trecura printr-o odaie neluminata decat de luna, care parea a fi sufrageria, apoi intr-o salita din care o scara de lemn ducea la etaj. Se urcara pe ea si ajunsera intr-un coridor cu geamlac, in care Felix recunoscu geamlacul zarit de jos, din curte. O lampa de petrol de o forma mai ingrijita ardea intr-un cui. Otilia o lua si incepu sa deschida usile odailor care dadeau in coridor. Erau cel putin patru.
- Doamne! zise ea, nu stiu unde sa te culc. Am uitat sa spun sa pregateasca o camera.
Felix avu impulsiunea, ca si cu prilejul prajiturii, sa declare ca nu avea nevoie de nimic, insa i se paru absurd, deoarece neaparat trebuia sa doarma undeva. De aceea tacu si lua parte prin asteptare la preocuparea Otiliei. Aceasta deEnigma
Otiliei 35 schise o usa, intra singura inauntru, deretica ceva in pripa, fiindca se auzira lovituri de scaune izbite si de dulapuri inchise, apoi striga lui Felix sa intre.
- Pana maine dormi aici, este odaia mea. Fii fara grija. E cam dezordine, dar o sa ma ierti, nu? Noapte buna. Maine vom sta de vorba mai mult.
Otilia spuse toate acestea repede, cu un ras gratios, dar cu siguranta in glas, mai dadu o ochire odaii si iesi, facand lui
Felix un salut cu mana. Se auzira tropote pe scara, trantituri de usa, si apoi totul reintra in liniste. O lampa portativa cu abajur era aprinsa pe o masa rotunda, raspandind cercuri de umbre degradate prin casa si imprimand un rotocol alb in tavan. Felix privi in odaie. Incaperea era mai mult lunga decat lata si avea o fereastra care da in geamlac, acoperita cu o mare cortina de plus maron. Cateva fotolii scunde si mici de plus maron, un scrin de nuc de moda veche, dar masiv, un dulap de haine din acelasi lemn si foarte lat dadeau odaii un aer batranesc dar elegant. Lucirea peretilor atrase atentia lui
Felix, care descoperi cu mirare ca odaia era tapetata cu o hartie dungata si cu mici flori de miozotis. In schimb, patul era nou si asa de scund, incat parea un divan. Doua suluri moi de catifea se sprijineau la capete pe speteze ornamentate cu impletituri de pai. In apropierea ferestrei se afla o masa de toaleta cu trei oglinzi mobile si cu multe sertare. In fata ei se vedea un scaun rotativ de pian. Sertarele de la toaleta si de la dulapul de haine erau trase afara in felurite grade, si-n ele se vedeau, ca niste intestine colorate, ghemuri de panglici, camasi de matase mototolite, batiste de broderie si tot soiul de nimicuri de fata. Cutii de pudra numeroase, unele desfundate, flacoane de apa de Colonia destupate erau aruncate in dezordine pe masa de toaleta, ca intr-o cabina de actrita, dovedind graba cu care Otilia le manuia. Rochii, palarii zaceau pe fo36
G. Calinescu tolii, pantofi pe sub masa, jurnale de moda frantuzesti mai peste tot, amestecate cu note muzicale pentru piano-forte.
Pe un fotoliu se gasea un morman de carti, cele mai multe nemtesti, dar si romane frantuzesti din colectia Calmann-
Lйvy, ilustrata si cartonata. Deasupra se vedeau Mademoiselle de la Seigliйre de Jules Sandeau, Indiana de G. Sand. In camera mirosea patrunzator a pudra si parfumuri. Felix se lasa pe marginea patului, neindraznind inca sa profaneze cu somnul sau acest ascunzis feminin. Atunci vazu ca patul era el insusi plin de tot felul de nimicuri, de perne de catifea cu broderii aplicate, de papusi de stofa, de rochii si jupoane zvarlite in graba si ca nu se zarea nici umbra de plapuma ori de intocmire pentru dormit. Otilia uitase acest amanunt. Felix se intinse putin pe pat spre a-si odihni emotiile neintelese pe care le incercase de cateva ore. Un cocos se auzi foarte pe aproape batand din aripi si cantand. Lui Felix i se paru ca aerul din casa isi schimba in mod ciudat culoarea si ca lampa nu mai dadea atata lumina. In peretele opus usii, o mica oglinda facea o pata alburie. Felix se ridica si sufla in lampa, si atuncea isi dadu seama ca oglinda prin care se vedeau acum coame de copaci era o fereastra. In odaie era o lumina dulce crepusculara. Felix se intinse din nou pe pat, cu capul pe un morman de perne decorative, fara sa se dezbrace. Era hotarat sa nu se culce, ci numai sa se odihneasca, intimidat de acest interior care nu parea pregatit sa-l primeasca. Prin minte i se perindara toate intamplarile din cursul acestei seri ciudate, figura spana a batranului, scarile scartaitoare, chipurile din odaie. Apoi toate capetele incepura sa se apropie si sa se departeze de masa de joc ca intr-o hora, un clopot rasuna deasupra lor si cazu ca un fum gros la mijloc, iar doua brate subtiri il cuprinse de gat, in vreme ce un glas soptit de fata intreba:
"Te simti bine, la noi, nu-i asa?"
Felix se lasa in voia bratelor si se cufunda cu ele in visuri.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care



Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Enigma Otiliei


APRECIERI CRITICE


AGLAE TULEA


COSTACHE GIURGIUVEANU


FELIX


OTILIA


Enigma Otiliei - roman de factura balzaciana


Rezumat Enigma Otiliei de G.Calinescu


ENIGMA OTILIEI Tema romanului si comentariu


ENIGMA OTILIEI - analiza literara


Enigma Otiliei - roman de sinteza estetica


Personajele din Enigma Otiliei


Aglae Tulea - caracterizare - eroina a romanului Enigma Otiliei


Costache Giurgiuveanu - personaj in romanul Enigma Otiliei


Caracterizare - Otilia - eroina a romanului Enigma Otiliei


Caracterizare - Stanica Ratiu- personaj in romanul Enigma Otiliei


ENIGMA OTILIEI - constructia romanului - Universul uman al operei


Mos Costache este pivotul actiunii - caracterizare


Clanul Tulea si Simion Tulea


Felix, Otilia, Pascalopol - caracterizarea personajelor pe scurt


ENIGMA OTILfEI - comentariu literar -Romanul realist-balzacian


Caracterizarea personajelor - Costache Giurgiuveanu, Otilia Marculescu, Stanica Ratiu, Leonida Pascalopol, Aurica Tulea


Enigma Otiliei - Opera si contextul cultural


ENIGMA OTILIEI - Repere



Opera si activitatea literara George CALINESCU

Scrierile si activitatea publicistica a lui George CALINESCU



Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Romane

Enigma Otiliei

- citeste textul
APRECIERI CRITICE
AGLAE TULEA
COSTACHE GIURGIUVEANU
FELIX
OTILIA
Enigma Otiliei - roman de factura balzaciana
Rezumat Enigma Otiliei de G.Calinescu
ENIGMA OTILIEI Tema romanului si comentariu
ENIGMA OTILIEI - analiza literara
Enigma Otiliei - roman de sinteza estetica
Personajele din Enigma Otiliei
Aglae Tulea - caracterizare - eroina a romanului Enigma Otiliei
Costache Giurgiuveanu - personaj in romanul Enigma Otiliei
Caracterizare - Otilia - eroina a romanului Enigma Otiliei
Caracterizare - Stanica Ratiu- personaj in romanul Enigma Otiliei
ENIGMA OTILIEI - constructia romanului - Universul uman al operei
Mos Costache este pivotul actiunii - caracterizare
Clanul Tulea si Simion Tulea
Felix, Otilia, Pascalopol - caracterizarea personajelor pe scurt
ENIGMA OTILfEI - comentariu literar -Romanul realist-balzacian
Caracterizarea personajelor - Costache Giurgiuveanu, Otilia Marculescu, Stanica Ratiu, Leonida Pascalopol, Aurica Tulea
Enigma Otiliei - Opera si contextul cultural
ENIGMA OTILIEI - Repere



Critica literara

Liviu Rebreanu, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent


Liviu Rebreanu, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent - Identificarea particularitatilor stilistice

Curs de poezie

- citeste textul
G. Calinescu, Curs de poezie, in Principii de estetica, 1939 - intelegerea textului