Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere


Vasile VOICULESCU



Vasile VOICULESCU - poza (imagine) portret Vasile VOICULESCU



PESCARUL AMIN






Vasile Voiculescu - universul poetic
Vasile Voiculescu - universul creatiei
Proza fantastica a Iui Vasile Voiculescu
VASILE VOICULESCU - Date biografice, Opera
UNIVERSUL POEZIEI - Particularitati ale creatiei lirice
VASILE VOICULESCU - Universul operei. Scriitor, poet, prozator




 

PESCARUL AMIN


PESCARUL AMIN - comentariu literar - Povestirea fantastica - Semnificatii



Opera si activitatea literara Vasile VOICULESCU

Scrierile si activitatea publicistica a lui Vasile VOICULESCU





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Poezie

In gradina Ghetsimani

- citeste textul
In gradina Ghetsemani - o meditatie pe tema Legea Iubirii
IN GRADINA GHETSEMANI - comentariu
IN GRA,DINA GHETSEMANI - analiza literara
In gradina Ghetsimani - mitul christic al suferintei
IN GRA,DINA GHETSEMANI - Poezie religioasa - Motivul biblic

Batea la poarta cerului

- citeste textul
Batea la poarta cerului - meditatie pe tema destinului

Calatorie Spre Locul Inimii

- citeste textul
Poezia Calatorie spre locul inimii

Imn Muncii


Poezia Imn muncii

CLXXX (26)

- citeste textul
CLXXX (26) - analiza literara a sonetului

SONETUL CLXX

- citeste textul
SONETUL CLXX - Semnificatia titlului

SONETUL CLXXXIII

- citeste textul
SONETUL CLXXXIII - Ideea poetica si Structura poeziei
Sonet CLXXXIII- semn si semnificatie poetica

GRAI VALAH

- citeste textul
GRAI VALAH - Oda - Structura, semnificatii, limbaj artistic

Sta sufletul fara iubire

- citeste textul



Articole

Despre Vasile Voiculescu

- citeste textul



Povestiri

Lostrita

- citeste textul
Lostrita - povestire romantica - Tema, eroii, conflictul, subiectul
LOSTRITA de Vasile Voiculescu
LOSTRITA - analiza literara
Lostlita - povestire de Vasile Voiculescu
Caracterizarea lui Aliman personaj principal in povestirea fantastica Lostrita
LOSTRITA - valorifica credintele legate de duhurile apelor intr-o poveste de dragoste tulburatoare
LOSTRITA - (subiectul povestirii, elemente folclorice, semnificatia personajelor si a deznodamantului)
APRECIERI CRITICE
Lostrita - o poveste fantastica de dragoste

Ultimul Berevoi


Ultimul Berevoi - o povestire realista

PESCARUL AMIN

- citeste textul
PESCARUL AMIN - comentariu literar - Povestirea fantastica - Semnificatii

In Mijlocul Lupilor


In Mijlocul Lupilor - demonstratie ca e povestire fantastica


PESCARUL AMIN de Vasile VOICULESCU (Povestire)

 

V. VOICULESCU PESCARUL AMIN Nu se tine minte de cand Dunarea, umflata de ploi si zapoare, nu se mai varsase atat de naprasnic ca in primavara aceea. Fluviul era un imens sir de damburi rostogolitoare, din coastele carora se naruiau afara din matca puhoaie nebune, ce impingeau, inghesuiau in bardanele baltilor, in campia oabla, in toate raurile si garlele duiumurile de ape furioase ce nu-l mai incapeau. Si, cu ele odata, duiumuri de peste, de toate soiurile, de toate marimile, de la somnii si crapii cat viteii, la fatisoarele cat ganganiile. Izbiti de sloiuri, buimaciti de mal, tarati de iuteala vijelioasa a sihoaielor, tarbaciti de valuri, pestii cautau scapare la maluri si curgeau de-a valma cu inundatia, in toate baltile, lacurile, ghiolurile, garlele si prevalurile din laturi. Vremea pescuitului intarzia. De Dunare, nici vorba. Dar chiar in baltile necontenit framantate de naboaie nu se putea arunca plasa ori navod: se faceau ferfenita. Pestele, mahmur, se tinea numai la adanc, pe funduri, in nomoale si cotloane. Deasupra se invaluiau carduri piuitoare de pescarusi, chitind zadarnic prada in undele sterpe. Roiuri de rate fara de rost, liote de lisite alungate, vartejuri de gaste deznadajduite, sparcaci necajiti, batlani amarati, babite imbufnate, cormorani bosumflati se foiau in toate partile, cautand tihna pentru puitat. Toti, oameni si lighioi, asteptau cu ochii pe maniile dezlantuite. In sfarsit, pe la jumatatea lui aprilie Dunarea se indura. "Delta, scufundata in noiane, iesi din haos. Satele, pana atunci ca niste cetati asediate de hoardele apelor, se despresurara. Pustiul baltilor prinse sa se insufleteasca. La limanuri, pe dupa coturi, se ivira tot felul de barcazuri vaslind spre asezarile de pescuit. Marea balta a Nazarului isi primi si ea oamenii. O ceata cu un brigadier in coasta, porni din sat, in cateva barci, spre capatul de catre Dunare. Acolo, la coada ei, balta se leaga de fluviu printr-un grumaz, o garla, lunga de cativa kilometri si ingusta ca la zece stanjeni. Este Pociovelistea, un vechi fund de albie, un preval, pe alocuri foarte adanc. Prin acest gatlej navaleste o data cu inundatia sumedenie de peste in balta. Si tot prin el fug inapoi cand apele se trag, supte de Dunarea in scadere. Atunci, la acea vreme potrivita a inapoierii, pescarii trebuie sa le taie calea, sa nu scape in fluviu, unde-i cheama aprinsele legi ale biologiei lor. Clipa prielnica o simt, cei dintai, somnii Ei dau semnalul si pornesc cu urdiile de crapi si celelalte semintii dunarene dupa ei, intr-o migrare fantastica. E de ajuns o noapte, ca balta pana atunci doldora sa ramana saraca. Instiintati de semnele adunate din stravechime, pescarii nu le dau ragaz. Cu multa vreme inainte ei se pregatesc de panda si-i asteapta la



locuri prielnice, cu capcanele intinse. Ca in toate primaverile, pociovelistenii patrunsera in garla si o strabatura mai mult de jumatate. Intr-un loc prevalul se stramteaza dar repede, scapat din strunga, el isi largeste numai-decat albia intr-un mare ochi de ape rotitoare, lat si adanc, dupa care se gatuie din nou, alcatuind cele doua sugrumaturi o bulboana, un ghiol, prin care curge mai departe. Aici este vestitul vad de pescuit cu garduri al Pociovelistii. Doua randuri de bulumaci, batuti pieptis de-a curmezisul garlei, tin calea apelor: un rand la capatul de catre balta al bulboanei, celalalt la capatul de catre Dunare, intre ele, ochiul ghiolului. Scheletul capcanei, bulumacii negri, iesiti ca niste catarge din apa, stau acolo neclintit de zeci si zeoi de ani. Numai gardurile ce se incheie intre ei se aduc din sat in fiecare primavara. Aici trasera oamenii luntrele la mal sa descarce materialul pentru cladirea prinzatorii. Brigadierul se itea de colo pana colo, dand porunci anapoda: un ala butucanos negru si buzat, facut din proaspat sef. Ingamfat si gura mare, se caznea grozav sa faca pe desteptul. Altfel, prost pe toate partile si in toate felurile. - Amine, porunci el, vazand ca oamenii habar n-au de el. Amine, hai sus. Un pescar aratos se desprinse din ceata si-l urma. Amandoi, catarati pe o grinda prinsa de-a lungul stalpilor, ca o punte de la un tarm la celalalt, cercetara, lovira, hatanara fiecare taras in parte, ciocanira, bocanira de jur imprejur schelaria. Sub ei garla curgea sumbra, iute si aspra din Dunare spre balta, printre bulumacii negri, de care se izbea cu un vuiet greu si inabusit o duduiala adanca, subpamanteana, ce umplea de freamatneintrerupt lemnaria si ii tremura si pe ei. Coborara. - Nici o grija, incredinta seful pe oameni. Tine si o mie de ani Le mai tragem niste maiuri in cap, numai asa, de petrecere. - Tigvele, ma! Unde-s tigvele? se zborsi catre oameni. Doi sarira intr-o luntre, vaslira pana la cel dintai stalp, de care se caznira sa lege o tigva goala. Curentul le-o smulgea din maini ca vijelia un zmeu de hartie. Legara apoi alta de piciorul din mijloc si o a treia de stalpul de langa malul dimpotriva. Catestrele trageau tinta ca niste sageti spre balta. Sforile le zbarnaiai tari si incordate sarma. - Hm! Apele trag grozav la balta. Dupa tigve nici intr-o saptamana nu se intoarce cumpana. Tu ce zici, Amine? - Ia fugi incolo, domle, cu copilariile dumitale! Ce stiu capetele alea seci? Nu te uita la fata: apele isi muta umbletele de la fund. Acolo se petrece intai schimbarea. Dedesubt stau puterile. - Ei, dar tu ce crezi? Pe cand? Amin nu spuse nimic. Gol, intra incet langa mal, cu mainile prinse in stuf. Dar apele nu-l rabdara. Ii lovira cu violenta picioarele si-l rasturnara. Trebui sa inoate pana la un stalp, de care sa se catere, ca sa se intoarca. - Azi nu, poimaine seara va spui, hotari el, si se trase deoparte, sa aprinza focul. Zilele si noptile urmatoare au stat pe rand cu ochii pe tigve si auzul atintit la vajaitul apelor, adulmecand o schimbare. A treia seara Amin intra iar. Inainta greu pana la intaiul stalp. Apa ii



venea la gat si-l batea cu spume si bolboroseli. Pieptul, mainile, picioarele ii zbarnaiau in chipuri deosebite, dupa deosebitele niveluri la care sedeau in garla, si pipaiau ca niste antene iutelile curentilor, duritatile ca de corp tare ale izbirii apelor in toate caturile trupului si trageau incheieri. Talpile, mai ales, prubuluiau, masurau, luau instiintari despre gandurile apelor de la fundul unde alearga pestii. Se afunda, tot, de cateva ori; zabovi in adanc si iesi, hotarat. - De azi in trei zile trebuie sa fim cu gardurile incheiate. Tovarasii il priveau intrebatori. - Langa maluri apele se inmoaie. Nu mai trece mult si incep sa se-ntoarca. - Dar mijlocul? Si brigadierul arata spre chinga sihoaielor din miezul garlei: se smucea involburata si facea sa tremure stalpii. - Nici mijlocul nu mai are putere L-am luat in piept. Balta umflata are sa borasca pe curand in Dunare. Si spuse asta parc-ar fi vazut-o aievea icnind. - Pai nu vezi ca n-au gand sa intre in cumpanire? Apele Dunarii stau tot mai sus, il sacai seful. - Ce, eu parca zic c-au intrat? Dar mi-am infipt palmele pe fund. Garla nu mi le-a mai smuls. Ba, uite, m-a lasat sa-i fur asta. Si-si desfacu pumnii plini de nisip. - Nisipul ca nisipul, dar pestii? Ca de ei este vorba. Mai urca din Dunare? Si brigadierul, grozavit, il privea incruntat. - Cat am prefirat apele nu s-a strecurat nici unul. Dunarea a intarcat, cum stii. - Atunci ce fac ? Amin zambi. - Stau in balta, gata, stransi ca ostile, si asteapta porunca de la imparatul lor, vreun somn intelept, sa ne treaca pe sub nas cat stam de vorba si nu ne apucam de treaba. Hai, baieti! Si, fara sa mai spuie altceva, insfaca o bucata de gard si intra cu ea in apa. Lucrara toti noaptea intreaga la lumina stelelor si zilele urmatoare, goi, cufundati in apele iuti si reci, bajbaind fundurile, ca sa potriveasca lacatul, sa innoade bucatile de gard iantfrc stalpi pletosi si barbosi ca niste zei iai apelor, se afundau, ieseau de sute de ori, gafaind, ca sa rasufle. Apele stingherite bolboroseau curgand deasupra lor, dar nu-i putura zaticni. Pana-n a treia dimineata ghiolul, din fund si pana de un stat de om deasupra fetei, sta prins intre doua zaplazuri ide sipci si trestii, prin peretii carora garla isi strecura apele. Cele din urma au fost alcatuite in gardul din fata baltii, clapele capcanei. Niste usi mladii care se deschid cu mare mestesug numai la apasarea dinafara, din garla: ca la cursele de soareci. Cand apele baltii se-ntorc navalnice si curg inspre Dunare, pestii navalitori cu ele deodata imping, deschid clapele si intra in prinzatoare, in ghiol. Si nu se mai pot intoarce. Orice a cazut ramane bun prins acolo. Al doilea gard din spate sta, neclintit, stavila in cale.



*** Treaba s-a sfarsit, prinzatoarea este incheiata, asteapta numai vanatul. Oamenii stransi de plecare isi vorbesc la ureche. De acum inainte de jur imprejur si pana departe nimeni nu are voie sa faca nici cel mai mic zgomot: pestele e nespus de temator. Sperios, se intoarce din drum. Ca in fiecare an, Amin ramane sa vegheze singur, saptamani in sir, peste toata mutenia meleagurilor. Nimeni nu-i spune macar: "Amine, ai grija". Nici macar neispravitul brigadier. E de prisos: toti stiu bine ca nu e altul mai iscusit, mai harnic, mai intelept sa carmuiasca cu putere si cuminte treburile si randuielile gardurilor prin toate intamplarile ce ar veni peste ele. Si tovarasii plecara la alte cherhanale, pentru alte corvezi. Amin nici macar nu-i petrece. Ramas dintr-o data singur, ia in stapanire singuratatile. Rar s-abate cate o pasare. Uneori, diminetile si serile, intra sau iese vantul din frunzisurile salciilor ori flutura fustele verzi de stuf ale malurilor. De sus, de pe grinda intaiului gard, ca un comandant la prora unei corabii pe jumatate scufundata si intepenita intre tarmuri, Amin vegheaza necontenit peste aceasta imparatie inchinata muteniei. De acum incolo vremea toata si-o trece dand tarcoale capcanei pe toate laturile. De zecide ori se cufunda sa dibuie pulsul garlei, nazuielile curentilor, sa pandeasca punerile la cale ale pestilor, rasufletul baltii, uneltirile Dunarii Asteapta. Abia imbuca farame de merinda rece. Se culca rar, totdeauna in pielea goala, doarme iepureste, sare si iar alearga sa cerceteze. Asteapta. Si iata, la inceput incet, pe nesimtite, ca la un urias ornic cu apa, balta isi intoarce basica prea plina si incepe sa-si rastoarne apele prisoselnice in cealalta imensa basica, Dunarea, care le soarbe in matca. Intai domol, apoi mai iute, tot mai repede, pana ce garla Pociovelistii, schimbata ca printr-o minune, curge furioasa de-a-ndoaselea, din balta in fluviu, izbind in gardul dintai, cel cu clapele. Amin, intr-o necontenita alergatura, cand sus, pe puntea din fata, cand pe cea din spate, trebuie sa se atie peste tot. Sub el garla curge iute pe fundalul neclintit al unui neostoit subpamantean duduit. Apele, ingreuiate de piedica zaplazurilor, se incarca de ciuda, curg dense, dure, ca de rece metal topit. Si intreaga alcatuire dardaie din radacinile-i afunde pana-n varful bulumacilor unsi cu catran. Amin privegheaza neadormit. Simte cum curge sumedenia de peste in oborul inchis, pe masura ce garla ii leapada acolo si apoi isi vede inainte de cale. Iar ghiolul se umple. Cand vreun somn barosan, vreun crap de zeci de ocale se izbesc si patrund prin strunga clapelor, gardul, infiorat, se cutremura. De cum cad in leasa, Amin ii urmareste cu ochii: ii cunoaste dupa valurarea ce fac spinarile lor puternice pe fata undelor; si nu-i slabeste din priveghere pana nu-i vede ca se potolesc si se asaza; sta gata sa sara, daca musafirii, nabadaiosi, ar cerca sa dea asalt gardurilor. Pestii nu renunta la scapare: mereu nazuie la talpile zaplazurilor, scormone dedesubt. Uneori izbutesc sa dezgardine sipci, sa rupa trestiile, sa sape hrube, pe unde razbesc afara si fug in Dunare. Amin simte: cand pestele e afara din cale de linistit, nu se in-varteste in fata undelor, nu e nervos, nu



se fugareste, e semn ca se petrece ceva, lucreaza la vreo gaura de scapare. Atunci Amin se scufunda, cerceteaza temeliile si da ocol de-a busilea pe sub stanjenii de apa gardurilor. Gaseste spartura, iese pe mal indata, inhata maldare de sovar, saci cu pietris, bolovani, le cara acolo la fund pana drege stricaciunea si intareste temelia, indeletnicirea asta nu numai ca nu-tl oboseste, ii place. Amin are in toata faptura lui ceva de mare amfibie. Inalt, sui, cu pieptul mare, iesit inainte si umflat pe laturi, un piept larg cuprinzator, cu albia pantecului cand supta, cand inibortosata cu aer, cu brate lungi si palme late ca niste lopecioare, cu coapse si picioare asijderi desirate, el se scurteaza, si se lungeste in apa, zvacnind ca broasca din arcurile incheieturilor de la toate madularele. Pielea pe el, lunecoasa, nu are fir de par, mostenire din mosi-stramosi a neamului Aminilor, care se zice ca s-ar fi tragand din pesti. Cand iese din garla, el nu ramane leoarca: se zvanta intr-o clipa. Tabacit de vant si soare, e incrustat ca de niste solzisori locurile porilor sunt astupate de mal si de mazga pestilor, cu care necontenit se freaca in bulboana. Se poarta tuns marunt si-si rade barba, ca atunci cand se ridica din strafunduri sa poata casca ochii mari. Sa nu-l orbeasca siroaiele din parul cazut pe fata. Din cel mai mare pescar al meleagului, stapan din mosi-stramosi, peste mai bine de trei sferturi din trupul baltii, cu valurile, acareturile si cherhanalele ei, pe Amin noua randuiala a dreptatii averilor l-a pus paznic al gardurilor Pociovelistii. El s-a multumit si cu atat, bucuros ca-l ingaduie sa aiba de-a face cu apa si pestii. Aproape se implinea saptamana. Amin, la panda sau pe grinda, iscodea intamplarile, cand deodata, gardul de sub el, izbit cu furie, se clatina gata sa se pravaleasca. Prin aripile capcanei care paraira din tatani se rostogoli ceva naprasnic: abia zari ful-geratic spinarea unei namestii ce undui o clipa la fata undelor, apoi se afunda in bulboana. Ceva nemaiobisnuit, neasteptat cazuse. Numaidecat o unda de pesti din soiul celor ce stau lipiti pe funduri se ridicara speriati si se risipira in toate partile. "Un somn urias", isi spuse Amin. I se mai intamplase in viata lui de pescar. O fi poate cel care de cativa ani bantuie balta, naravit la pradaciuni si spaima copiilor la scalda. Si se bucura. Are sa ise lupte cu namila, sa o prinza. Numai de nu i-ar darama capcana in asalturile lui asupra gardurilor. Dihania nu sta linistita. Alte stoluri de pesti starniti din fund se ridica si se lasa, mutandu-ise de colo-colo. "E bataios", isi zicea pescarul. Gardul din spate se cutremura iarasi de cateva ori; apoi se zgaltai cel din fata. Inima lui Amin, o clipa, incremeni Pe urma, liniste in toata bulboana Jigadina nu mai dete nici un semn. Asta il nelinistea si mai rau pe paznic. Ce face acolo in fund diavolul? Ce unelteste? Unde scormone? Si nu mai avu tihna. De zeci de ori pe zi si tot de atatea ori pe noapte se cufunda. La inceput pe dinafara capcanei, de teama sa nu-l plesneasca naprasna cu coada, sa-i franga salele ori sa-i inhate vreun madular. Si veghea temeliile prinzatorii numai din partile de catre garla. Le captusea cu bolovani, le intarea cu proptele. Si iar se intorcea sus pe punte sa



spioneze miscarile fiarei. Nu izbutea insa s-o dibuie se tinea numai la fund. Nu tasnea lacom in fugareala prazii. "E satul, isi spunea Amin. Ori poate e prea batran. Ii place sa doarma. Mai bine!" Si se incumeta sa se cufunde iar in ghiolul capcanei. Acolo casca ochii mari prin adancuri sa-i zareasca naluca, nu aluneca nici o umbra uriasa prin stravezimile intunecate. Se tulbura totusi de avutiile vanatului, calca pe pardoseli de pesti in stive. La al doilea gard ii gasea gramaditi troian, daca n-ar fi fost proptit pe dinafara, zagazul s-ar fi naruit. Jos sedeau crapii cei mari, mai pasnici; peste ei, somnii, mereu aprigi, hrapareti; mai sus, somoteii tineri; deasupra, pestele mic, sprinten si aprins. Si peste ei toti, teancuri de platici, navarlioase. Sprijinite cu coada in straturile de dedesubt, ele se incordeaza, arcuindu-se, isi fac vant si cad, plescaind, inapoi. Uneori, cand apele urca, ele salta asa de sus, ca izbutesc sa sara afara. Amin se straduia zi-noapte in incercari, se morfolea in planuri, cum sa faca sa prinza el singur, fruntea vanatului, fiara baltii, dovedindu-si lui insusi vitejia si iscusinta de prea multa vreme nemaipuse la proba. Stia bine ca se framanta zadarnic, n-avea nici de unele, doar mainile goale. Dar mai stii ce poate aduce staruinta? Si nadajduia. Sta cateodata pe mal, linga un cotlon cu pesti, nada pentru lacomia jiganiei, si-l astepta: daca ar iesi, si-ar infige cangea in carne. Isi da seama ca e o copilarie, insemna mai putin ca o ciupitura de purece. Dar asta l-ar fi racorit, i-ar fi potolit nerabdarea. Pana la urma, ii pali un fel de nebunie. Si-a varat chiar el un picior in apa si l-a tinut mult timp asa, balafoanindu-l, momeala dedulcita ia carne de om, dihania poate s-ar hotari sa se repeada. Dar, pana sa-l apuce, el l-ar izbi cu lancea. Nici viclenia asta nu i-a izbutit. Uriasul sta necontenit la fund. Ce-o fi facand? Nu e mort; ca hoitul s-ar fi ridicat si ar pluti, tabarat de ceilalti pesti hrapareti. Dar daca i-ar veni pandaliile sa fuga? Si-l roade spaima sa nu se opinteasca in garduri, sa i le dea jos palanca, sau macar sa i le gaureasca si sa scape. Nu mai mananca, nu mai doarme, in maini cand cu cangea, camd cu bolovani ori saculete cu pietris, asezandu-le, metereze, gardurilor. La saptaimana a picat nevasta-sa intr-o lotca, cu malai si merinde. Premenita si dichisita, cu o muscata la ureche, venea sa stea o zi si sa doarma noaptea acolo. S-a mirat cand l-a vazut atat de ogarjit. - Esti bolnav? Si vru sa-i petreaca bratele pe dupa gat. El o indeparta, sanchiu - Am treburi multe. Si tacu. Femeia nu se lasa, il descusu, pana il indupleca sa se des-tainuie. Ii povesti scurt toata intamplarea si-i facu vant acasa, cu vorba pentru brigadier sa vie numai decat cu echipa. Trebuia sa renunte a savarsi singur isprava. - Spune-i ca plesneste capcana de atit vanat. Si mi-e ca dihania darama gardurile. Sa aduca carligele cu lanturi. Si navodul cel mare, care cuprinde toata bulboana. Sa nu uite halcile de carne imputita. Si o petrecu lung cu ochii cum vasleste inapoi. Intaia oara privi de sus de pe grinda, de unde se vedea departe. Pana acum tinuse ochii numaii in



jos, pe ape. Si se minuna. Inundatia se trasese. Tinutul isi lua din nou infatisarea lui obisnuita. Grindurile se scuturau din volbura spumelor. Ieseau plaure inflorite. Rasareau os-troave cu latele salciisurilor zbicite. Intre ramurile garlelor astamparate inverzisera plavii. Uscatul se despartise de ape si isi ridica taramurile dintre bratele fluviului, care isi parasea prada. Satele ridicate de podmoluri albeau dintre gradinile cu pometuri. Holde de stuf malit isi sculau din palanci moturile inspicate. Cuci intarziati isi ispraveau popasul in padurile dobrogene si urcau, cantandu-si numele, spre tara, pe urma celorlalte pasari calatoare. Dimpotriva, carduri de starci si roate de berze se intorceau la loc pe mefleaigurile lor obisnuite, la srnarcurile si mlastinile ramase pe urma scaderii apelor. Si o unda de placere mangiaie (sufletul impovarat al paznicului. Delta renastea la viata, cu visteriile doldora de peste. *** Echipa sosi seara. In tacere, toti ascultara intamplarea cu somnul urias. Se intinse carligele pironite adanc, impanate cu imputiciuni. Clatinara stalpii, cercetara temeliile. - E in regula, declara brigadierul. Si iar sacai pe Amin cu fel si fel de intrebari neroade. - Daca mi-o cadea la carliige, il duc la Bucuresti, se lauda el. E o expozitie a pescariilor noastre. Si, falos, se si vadea, alaturi de somnul urias, intr-o sala plina de cele mai inalte autoritati, dand lamuriri si primind rasplata. De gatul dihaniei avea sa arfrne o tablie pe care scrie: prins de brigadierul Mistic Ion, conducatorul echipei Pociovelistea. Pe Amin vorbele astea il piscara dureros, chiar parca de inima. Ii parea rau, tainica lui jivina sa fie astfel pangarita, intinsa si dezvaluita tuturor. Si parca nu mai dorea s-o prinza. Vegheara, dormira cu randul. Dimineata trasera carligele, goale. - Hei, nu s-a prins! E viclean al dracului! il categorisi brigadierul. Nici vorba asta nu-i placu lui Amin. De ce sa-l dea dracului? E si el, nu numai in rand, dar chiar deasupra celorlalti pesti ai lui Dumnezeu. - La navod, baieti! porunci seful. Cu cine se pune el? Patru oameni pe un mai al bulboanei si alti patru pe celalalt desfasurara un navod cat toate zilele, inzorzonat cu gogonele de plumburi. Si se pusera sa raneasca apele. Deodata, navodul se propti intr-o piedica si o povara nebiruita il opri. Pescarii se opintira, o data, de doua ori. A treia oara greutatea din adanc se usura, navodul porni sa se miste, sus, mai sus. Cand ajunse la fata apei, o namila se salta cu furie, se zvarcoli, cazu la loc in plasa, o sparse si intr-o clipa se duse cu ea la fund. Naprasnica smucitura tari deodata cu navodul si oameni, in bulboana de unde izbutira sa iasa, inspaimantati. - Mare noroc ca nu v-a iplesnit cu coada sa va zdrobeasca! rase brigadierul. Oricat de repede s-a petrecut intamplarea si oricat de iute a pierit aratarea, tot s-a putut vedea bine ca nu fusese somn. Era un morun. L-au



cunoscut toti. Un morun enorm, cu ritul de mistret, pe capatana mica si infundata. - Morun! - Morun! - Morun! Strigau toti ca nebunii. De-aia se tinea numai la fund Rima, in namol, cum ii e obiceiul. Si ei nu ise gandisera! Cum sa-si inchipuie? Morunii nu stau niciodata in balti. Intra din mare in Dunare, se plimba, isi lasa krale si numaidecat coboara inapoi. Cu cel de aici este o intamplare nemaipomenita. Amin nu-si mai venea in fire: trecuse pe langa o minune si o lasase in mainile altora. Si-l durea ca o mare pierdere. - Asta se vede ca a iernat in vreun cotlon mai cald al Dunarii, se iscusi brigadierul, care facuse scoala si citise asemenea lucruri in carti. L-au prins zapoarele si l-au impins cu inundatia in balta noastra. Era singura explicatie. Si totusi, nu se mai potoleau. Vorbeau tare, galagiosi, uitand de consemnul tacerii. - Eu l-am prubuluit. E lung ca de zece metri, spunea unul, inca uluit, care privise de pe grinda. - Atunci are peste sapte sute de kilograme, spuse brigadierul, asa cum citise la carte. Lui Amin schimbarea din somn in morun ii atarna din ce in ce mai greu pe suflet. Ca o nenorocire. Dar nu spuse nimic. Nici el nu stia de ce. Poate dintr-o amintire uitata? In legatura cu ce-i povestise bunica-sa? Nu cata sa se dumireasca. La ce bun? Si se intoarse la paza lui. - Acum ce ne facem? intrebau pescarii, dupa ce iuresul uimirii le mai trecu. Navodul zace in mijlocul ghiolului. Carlige de prins morunul si maie de pocnit in ceafa lui n-avem. Si chiar daca s-ar gasi, nu ne pricepem. Trebuie pescari speciali, de la mare. Si se balabaneau bezmetici. - Lasa, ca alerg eu chiar acum la Tulcea, la directie, si cer de toate. Vin cu oameni de meserie. Nu scapa el se lega brigadierul, si urma: Voi va duceti inapoi la treburi. Amin ramane la loc de paza. Cand ma intorc, va iau din sat, daca am nevoie. Amin se gasi singur. Ii paru bine ide asta. Dar ise simtea lan-ced, mahnit. El cu morunul n-avea nimic de impartit. Nu intra in socotelile pescuitului sau: peste de mare, zvarlit in surghiun de navala Dunarii in balta asta proasta. Cu somnul, da, avea pricini si rafuieli, cum avea cu vecinii din sat, megiesi de ograzi. Somnul ii inhata regulat ratele si gastele de pe balta. I-a apucat intr-un rand mielul din cardul de oi adus de copii la adapat. Insfacase botul vitelului care bea apa. Retezase piciorul unui copilas prins la scalda. Avea de ce sa-l prigoneasca, sa-l prinza si sa-l judece. Dar morunul? Se stie, asta nu se repede, nu sfasie. Se multumeste cu pesti marunti, pe care-i apuca numai cand vin ca niste nerozi sa-l gaidile pe la mustati. Si isi trecu vremea pana la sosirea brigadierului mai mult in ganduri decat cu treburi. Brigadierul aducea un inginer piscicol trimis sa cerceteze "cazul" si sa ia masuri pe loc.



Noul sosit asculta putin, se suci, se invarti. Amin nu-l slabea din ochi, ca pe somnii si crapii cei mari cand intrau in apele capcanei. Insul isi freca necontenit nasul, isi stergea mereu ochelarii, si intre doua din aceste indeletniciri hotari ca nu e nevoie de oameni cu unelte speciale pentru un singur "exemplar". - Apoi cantareste mai bine de sapte sute de kilograme, in-tampina de data asta, sfios, brigadierul. - Sa aiba si o mie. Nu face nimic. Prindem puzderie de astia in mare. - Atunci, zise uimit un pescar, il lasam aici, cu navodul scufundat si cu nametul de peste neprins? - Nu! Dam dinamita si "rezolvam dintr-o data toata problema", spuse simplu, si nepasator inginerul delegat. La auzul ca are sa arunce dinamita, Amin, care se tinuse deoparte, se incrunta. Dar ramase linistit e cu neputinta una ca aista gandi el. Nu e ingaduit de lege. N-are sa indrazneasca. Asta nu stie ce vorbeste. Dar inginerul urma sa arate cum si ce fel are sa implineasca nelegiuirea. Amin il intrerupse pe neasteptate: - Nu se poate, domnule. - De ce? intreba uimit delegatul. Si-si scoase sa stearga ochelarii cu sticle groase s-ajunga cat pentru zece perechi obisnuite. - E oprit, zise Amin. - De cine? Si inginerul isi freca tare nasul. - De lege. - De lege? si rase. In imprejurarea de aici legea cade. O inlocuim cu dinamita! si iar rase. Apoi serios: Eu constat cuim sta cazul si am putere sa hotarasc: trebuie dinamita. Alte incercari nu merita osteneala. Ar fi munca si cheltuiala zadarnica. Pentru un fleac. Amin iesi din rand si facu un pas. Nici el nu stia de ce parca sa-l roage. Poate sa-l ameninte. - Nu se poate, intari el cu alt glas, strein. Sar si se fac praf gardurile cu toata schelaria: se doc pe ,garla pestii; se strica vadul Si gafaia Tovarasii se ferira spaimantati, parca sta sa se in-tample explozia. - De asta sa nu duci nici o grija. Stim cata dinamita sa dam si unde s-o punem ca sa nu vatame decat pestii. - Cand o aruncam, domnule inginer? se gudura brigadierul. - Te anunt in sat la telefon. Sa te gasesc aici cu oameni barci si carute pentru incarcat pestele. Si, intors spre Amin: Pana atunci ai grija, te atii peste tot. Se sui in barca cu motor si se facu nevazut. Ceilalti, gramaditi in lotci, plecara la mamaliga si ciorbe, fara sa se mai uite inapoi. Amin, singur, ramase iarasi domn .peste pustietatile intristate. Gandul dinamitei ii aprindea din ce in ce creierii. Auzea aievea detunaturile, vedea tasnind snopi inalti de apa, bulboana cutremurata zvarlindu-si din fund namoalele. Si numaidecat o umplea sumedenia de pesti plutind, ucisi, cu burtile albe in sus, urechile podidite de sange in bataia valurilor. Si morunul? Nu mai vru sa priveasca. Isi acoperi ochii cu palmele, desi stia ca



e amagire. Neputincioasa, revolta lui se prefacea in fiere ce-i patrundea cu uriasa amaraciune carnea, ii coclea mintile, ilsi simtea bratele amare, picioarele invenitate. Incepu sa-l apese o neagra grija necunoscuta, sa-l garboveasca povara unei spaknantatoare raspunderi. - Mi s-a varsat fierea in sange, gandi, dandu-si seama de ce i se intampla. Privi apa, pamfoitul, zarile ochii lui puneau pete galbene peste tot unde i se asezau privirile. Plecat peste unda lucie, isi cauta chipul: i se arata asijderi verdengalbon. Rasfrangerea frunzisurilor? Se ridica, icni de cateva ori niste bale verzi, in gustul pelinului. Cerca sa se linisteasca. Dete de nenumarate ori ocol gardurilor. Din obisnuinta. In nestire. Fara interes. Cu nici un gand de paza. Dezbracat de orice grija pentru supraveghere. Ca o preumblare. Trecuse mult dincolo de amiaza mare. Obosit, sleit, se urca si se lungi, impotriva oricarui obicei, pe barna puntii din fata, o incolaci cu bratele Sub el apele curgeau cu vuiet din ce in ce mai leganator. Si, ca niciodata, se cufunda intr-o bezna de somn ca un prunc. Gand se trezi, colborase noaptea Se dezmetici. Scoase capul in afara grinzii si privi dedesubt adancul bulboanei. Ciudat asa, dintr-o data, acum o stravedea usor pana in fund. Vedea bine unii pesti odihneau nepasatori pe namoale; altii forfoteau intre doua ape la fata, sthicile sareau de un cot; crapii se smuceau spre vazduhulneingaduit ici-colo clipoceau mrene argintate, platici parca aripate se avantau sa zboare. Cauta morunul; indelung. Nu-l afla. Se ascunisese? Si se-nciuda. Isi aminti de basm: cineva dinlauntrul lui il invata sa se dea de trei ori peste cap, ca voinicul nazdravan, si are sa se prefaca in gand. Gandul patrunde pretutindeni. Cat era de amarat, tot isi zambi: incercase in copilarie toate tumbele. - Nu asa ci in suflet, ii sopti launtrul. Aha sa-si intoarca de trei ori peste cap sufletul?! Asa se poate. Se auzea si se asculta vorbindu-si si raspunzandu-si singur. Sa cerce. Ce strica! Si se incorda. O data: si intra ca in fundul mortii. A doua oara si iesi ca dintr-un inec. A treia oara se opri intr-un luminis de adanc. Si iata, se facuse gand. De ce nu stiuse asta mai inainte? Trebuise sa vie ananghia sa-l invete? Acum cobori in fund cu toate stiintele gandurilor pescaresti. Se stranse m sine ca intr-o dureroasa rugaciune, numai sa descopere morunul. Pentru ce? Sa-i ceara iertare? Sa-i cerseasca sfat? Sa-i implore ajutor? Caci el nu stia, nu se pricepea sa-si intoarca chipul in sus, spre Cerul de deasupra. Numai plugarii fac asa, cersind de la Dumnezeul lor ploaie. Pescarii au cerul lor in fundul apelor: cer mult mai adanc ametitor de misterios. Dumnezeul lor nu umbla pe nori se poarta pe mugetele talazurilor, prin vartejuri si anafore, pe chitii si morunii biblici. Unul din acestia se afla inchis aici, si Dumnezeu trebuie sa fie pe aproape. Un mare, solemn fior il strabatu, din creier, prin maduva, pana in varful madularelor. Ca tipatul de atac al trambitei. Apoi altul si altul, tot mai iute, tot mai dese. Tremura gol, prins ca de un ger naprasnic. Dintii ii clantaneau ca o melita nebuna. Il intorsesera frigurile copilariei? Apoi



zgaltaiturile incetara si simti ca incepe sa arda. Arsura launtrica, dulce si buna, ca o mangaiere de soba cand intri iarna in casa. Se potolea. Ii era bine. Acum se putea uita fara sa cada in cerul de dedesubt. Se saruta singur simtea ca trece intr-o alta adanca prefacere. Nu mai avea nimic de-a face cu fapta, cu lucrarea. De acum se inchina cugetelor, odihnei in ganduri Ca bunicul Oare imbatranise asa, dintr-o data? Se cerceta: poate! Dar, oricum, aceasta batranete se arata cu totul noua, un alt chip al vietii. O imbogatire a ei cu nemasurate largimi inapoi si inainte, o scumpa intelegere, o dezinteresare imparateasca, o nepasare plutind binevoitoare deasupra tuturor. Batranete grea de har si puteri, dezbarate de carne, stranse, incordate in ele insele ca pentru o inaltare. Cum putea fi batranete, cand se simtea galgaind in el ca sucul urias a mii si mii de alte vieti stoarse intr-o clipa de tot ce aveau mai tare si mai pretios in ele ca sa i se daruiasca lui. Acum intelegea deplin viata nu este nici ziua de axi, nici rnaine, nici anul intreg. Vietii adevarate ii este de ajuns clipa, clipa pana in care pumnul destinului tescuieste timpul intr-o lacrima ca de spirit. Clipa cand, copil, a scos singur intaiul peste, un crap de doua ori mai mare decat el. Clipa cand, intr-o noapte, aplecat pe gura bunicului sa-i auda soaptele, acesta, cu un oftat ce a incremenit vremile, si-a dat sufletul chiar in sufletul lui. Clipele astea nu sant timp, n-au sa moara niciodata. Focul launtric se potolea. Sudorile il brobonau ca o roua. Acum o siguranta atotstapankoare il linistea. Pentru ce sa mai sape sa-isi intarate fiinta cu intrebari si ispitiri? Asta face timpul, viitorul. Nu e mult mai bine sa laise nedezgropate avutiile destinului, multumindu-ise cuminte sa le stie tainuite acolo, ca un avar care nu-si dezgroapa comoara ascunsa de stramosi in beciurile deasupra carora el doarme? Si iata, stand acolo uitat de treburi, cellalt mare izvor al vietii, potmolit pana atunci, de neastampar, munca si griji, se desfunda in el: inchipuirea. Ea ii umplu dintr-o data pustiile singuratatii si ale dezolarii cu vedenii, ii croi lumi, il gati pentru indrazneli nemaiahcercate si il ajuta sa ajunga neajunsul. Inchise ochii si strapunse, acum launtric, unul dupa altul, clestarele cerului de ape, deschis sub el, bolta cu bolta. Cum scan-teiaza acolo misterioasele zodii de ape, tinandu-se de maini intr-o fantastica hora ce inconjoara universul! Printre ele misuna pestii uriasi din care i se trage neamul, leviatani stramosi ai legendelor, care carmuiau sortile pescuitului, chitii nemasurati, morunii balaurosi veghind paste adancimi, biruitori ai tuturor potoapelor, din care ieseau pe tannuri sa nasca oameni dm pantecul lor rodnic si sa intemeieze neamuri tari pe meleagurile pustiite. Ocrotitori prin vesnicie, ii si mtea acum mai aproape si mai adevarati decat pe bietii pescari, sotii lui, cu care aruncase pan-adineauri navoade cat panza de paianjen si trasese la lopeti cat firele de pai. Unul dupa altul, gandurile explodau cu zvacniri de cartuse de dinamita, randuite de-a lungul creierilor. Pana la urma i le sparsera. Capacele cele mai tari si ascunse sarira, fundurile se aratara: nu erau ale lui. Patrunsese in cotloanele zamislirilor dintai, trecea prin toate intortocherile desfasurarilor de la inceputul inceputurilor, vedea tot, cunostea tot, simtea si intelegea tot. Nu-l mai margineau peretii lui



stramti. Privea aievea cum stramosii nu mai sedeau ca chiliutele de miere, despartite, deosebite unde de altele, desi in acelasi unic fagure, care era el. Obloanele dintre ei, sub apasarea ananghiei, se spulberasera, si toata avutia agonisita, toata stiinta lor, descoperirile, cercetarile, biruintele lor tainuite, se varsau din adancurile lor in adancurile acum ale lui Cu aceste uriase aidaose privi iar .sub el In lumina de matostat batut cu stele, fundul bulboanei era un adine paradis regasit. In care el intra, laisarid afara timpul, ca pe o sluga, sa-i astepte. Are sa astepte zadarnic el trece in vesnicie. In mareata-i aiurare, el fu aievea insasi urzeala obsteasca, intregul sobor al stravechimii. Nu mai era o frantura. Se alcatuia, se implinea cu intregul tot ce era afara. Si tot ce fusese afara se umplea cu el. Acum se putea uita lung fara sa cada in adancimile cerului de dedesubt, in slavile inaltimilor adancului. Ce insemna, isi spunea singur, ca Cerul de su s, masurand vremea, se rotise cu zodiile lui intoarse, si arata, cu pleiadele si Carele, miezul noptii? Asta o facea de milioane de ori. Si tot inchis sta. Pe cand cerul lui, cel din adlahic, se deschisese. Acum intaia oara. Patrundea desavarsit acolo. Se stramuta intreg. Intai incepu prin niste fire subtiri, misterioase, de lumina: porneau din el, din ochi, din inima, din varful degetelor si se teseau intre el si fiecare din fiintele tuturor caturilor adancului. Erau ganduri? Poate. Dar de alt soi, de soiul intelegerilor cat ai clipi. Pricepea bine; acolo se miscau stele si pesti, nu una si alta, ci topite intr-o singura plasmuire. Zodiile lumii se strangeau intre cele doua garduri. Si isi aduse aminte robite, inchise de el ca sa le faca maine praf dinamita. Ah! iata si morunul. Zadarnic se taraste pe fund, cautand sa se ascunda in dosul constelatiilor. E asa de urias, ca nu-l incap boltile. In pantecele lui stralucesc astrii inghititi. Asadar, se hraneste cu luceferi? Il urmari launtric ca intr-o rasfrangere de oglinda magica. Arhanghelul apelor? Nu. Nu. Acum stie: nu e morun. Este ras-stramosul sau, legendarul, de care i se povestise. Urcase din alte lumi de ape, de departe, se altoise cu bastinasii si intemeiase intre bratele fluviului neamul cel tare al Aminilor. Le dadu-se lege sa nu se atinga de moruni. Apoi pierise fara urma intr-o furtuna. Stie ca aiureaza, simtea cum delirul creste nemasurat, il umple cu aratari cutremuratoare. Dar se desfasura asa de repede, ca uneori nu-l mai putea ajunge din urma. Ramaneau rupturi lungi, goluri negre. Apoi iar il prindea. Da, nu i se paruse. Aici sub el se afla raiul. Raiul sta in ape. Cum sa ingaduie el ca nemernicii sa-l faca farame? Unde avea sa se mai duca dupa moarte? Ah, stiece are desfacut. Acum asteptarea nu mai trebuie sa stea sperioasa, locului, in el; ci sa iasa in intampinarea intamplarilor si durerilor. Incordarea il lua pe sus, la duhul obarsii vesnice cu care se intelese. Timpul? Viitorul indoielnic? nu le va mai ingadui sa-i vicleneasca cu taine, sa-i ascunza surprinderi. Le va sili sa se deschida intr-o clipa minunilor infaptuirii depline. De altfel, are cheia. E in mainile lui. Se ridica. O putere linistita il purta ca in vis. Dete ocol de cateva ori capcanei. Se urca si stete indelung intims pe



barna din spate. Prubului, socoti, se cobora, isi umplu pieptul cu tot vazduhul noptii si se arunca. Zodiile speriate se stinsera. Raimasera nuimai pestii. Se cufunda glont la piciorul stalpului din mijloc si se puse cu nadejde sa dea la o parte bolovanii, sacii cu pietrils, maldarele de stuf. Cele dintai, apele simtira isi se gramadira pe el. In jur misuna pestilor il privea holbata. Se inabusea. Iesi, lua o unealta, isi umplu din nou basicile plamanilor si ale pantecului si se afunda in acelasi loc. Darama, sparse, rupse si facu o gaura in gardul batut de toata greutatea garlei. Si o data cu povara apelor care navali pe spartura si-i smulse mainile, il covarsi suvoiul de pesti zbucniti peste el. Amin nu putu, sau nu mai vru sa aiba timp? Morunul se ivise amenintator. Cand se infipse in gaura neincapatoare si se opinti, lua cu el in piept pe Amin, cu care porni vijelios peste gardul care se pravali. Si alaiul fabulos al pestilor se desfasura triumfal, la mijloc cu morunul fantastic inconjurat de cetele genunilor, ducand la piept pe stranepotul sau, pescarul Amin, intr-o uriasa apoteoza catre nepieritoarea legenda cosmica de unde a purces dintotdeauna, omul. -------------------



 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 


Copyright © 2009 - 2014 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.