Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





PESCARUL AMIN - comentariu literar - Povestirea fantastica - Semnificatii de Vasile VOICULESCU



Vasile VOICULESCU PESCARUL AMIN
Povestirea "Pescarul Amin" a fost scrisa de Vasile Voiculescu in 1958 si publicata postum in volumul intitulat "Capul de zimbru"(1966), facand parte din proza contemporana. "Pescarul Amin" este o povestire fantastica, deoarece evidentiaza mitul apei ca motiv esential, ca substanta primordiala germinativa a vietii; povestirea simbolizeaza facerea lumii, explicand geneza universului din mediul acvatic si nasterea fiintelor din pesti, ca mit totemic.

Tema povestirii este ilustrata de statutul omului ce vine dintotdeauna in aceasta lume, ca pastrator al unei ancestrale familiaritati cu natura si lumea animala in care-si simte infipte adanc radacinile devenirii sale, precum si intoarcerea sa la stadiul genetic primar, reintegrandu-se astfel in circuitul universal.

Subiectul povestirii

Fantasticul prozei lui Vasile Voiculescu are ca specific ilustrarea lumii reale, obisnuite, in cadrul careia este posibila manifestarea fireasca a elementelor fabuloase, care fac parte din viata oamenilor, creand, in acest fel, ineditul si senzationalul in banalul cotidian.

"Pescarul Amin" este o povestire fantastica, Vasile Voicule insinuand in lumea reala credinta straveche, fabuloasa ca omul se trage dintr-un animal sacru, considerat stramosul sau si recunoscut ca totem.

Planul real este reprezentat de colectivitatea pescarilor din Delta Dunarii, care, la inceputul primaverii, se lupta cu "puhoaiele nebune" pentru a apara pestii "buimaciti de mal" si tarati in fluviu de "iuteala vijelioasa" a apelor.

Povestirea incepe cu o imagine impresionanta a revarsarii Dunarii, intr-o primavara cand dezghetul provoaca naruirea fluviului din matca, ale carui "ape furioase nu-1 mai incapeau", imagine reluata a haosului originar. Odata cu navalirea puhoaielor, "duiumuri de pesti, de toate soiurile, de toate marimile, de la somnii si crapii cat viteii, la fatisoarele cat ganganiile", sunt izbiti de valurile furioase care inunda baltile, lacurile, ghiolurile si garlele Deltei. Din cauza revarsarii Dunarii, pescuitul devenise impracticabil, deoarece pestii se ascundeau ametiti pe fundul apelor dezlantuite, "in nomoale si cotloane", ratele si gastele salbatice se roteau dezorientate, toate vietatile, "oameni si lighioi", asteptau sa se domoleasca "maniile dezlantuite" in Delta Dunarii.



Pe la mijlocul lui aprilie, Dunarea "iesi din haos", satele, ca "niste cetati asediate de hoardele apelor", se linistira. Oamenii, impreuna cu un brigadier, pornira spre Pociovelistea, unde navalise, o data cu inundatia, "sumedenie de peste in balta". Pescarii se asaza in calea lor, ca pestii sa nu scape inapoi in fluviu, "unde-i cheama aprinsele legi ale biologiei lor" si instaleaza capcane pentru a prinde crapii si "celelalte semintii dunarene". Brigadierul, "un ala butucanos, negru si buzat, facut proaspat sef, dadea ordine anapoda si se caznea "sa faca pe desteptul", desi era "prost pe toate partile si in toate felurile". il striga pe Amin, "un pescar aratos", foarte priceput si impreuna pornesc sa impiedice alunecarea pestilor spre Dunare, dar nu razbesc forta apelor, pentru ca in adancurile lor "stau puterile" misterioase, pe care oamenii nu le pot invinge.

Abia in a treia seara a putut sa intre Amin in valtoarea apelor, luptandu-se cu iuteala curentilor care-i izbeau trupul ca sa simta cu talpile "gandurile apelor de la fundul unde alearga pestii". Pescarul Amin cerceteaza nisipul din adancul apelor si-i spune brigadierului ca pestii stau incolonati ca ostile, asteptand "porunca de la imparatul lor, vreun somn intelept", care sa le spuna cum sa-i pacaleasca, in timp ce ei stau de vorba si nu monteaza gardurile care sa-i opreasca. Pescarii, "pletosi si barbosi ca niste zei ai apelor" se scufunda in apele "iuti si reci" si timp de alte trei zile fixeaza capcanele "cu mare mestesug", deoarece cand apele baltii vor navali, ar impinge o data cu ele si pestii, care vor cadea in prinzatoarele fixate de pescari. Se lasa o liniste adanca, oamenii vorbesc soptit intre ei, doarece "pestele e nespus de temator" si daca aude cel mai mic zgomot se sperie si se intoarce din drum.

Ca in fiecare an, Amin ramane sa vegheze capcanele saptamani in sir, pentru ca este cel "mai iscusit, mai harnic si mai intelept" dintre toti pescarii, cel mai priceput in gasirea solutiilor de indreptare a gardurilor, daca s-ar intampla ceva cu acestea. Ramas singurul stapanitor peste singuratatile locurilor pustii, "Amin vegheaza necontenit peste aceasta imparatie inchinata muteniei", dand tarcoale capcanei, cufundandu-se in valtoarea apelor ca "sa dibuie pulsul garlei, nazuielile curentilor, sa pandeasca punerile la cale ale pestilor, rasufletul baltii, uneltirile Dunarii". Priceputul pescar se hraneste cu "merinda rece", doarme putin si "iepureste", asteptand incordat pana cand balta isi intoarce brusc curgerea furioasa in sens invers, dinspre balta spre fluviu. Cuprins de o agitatie nestapanita, Amin alearga neobosit in susul ori in josul garlei, simtind cum "sumedenia de pesti" curge in capcana intinsa. El vede cum "vreun somn barosan, vreun crap de zeci de ocale" patrund prin clapele gardurilor si vegheaza vigilent ca nici unul sa nu se strecoare cumva pe deasupra zaplazurilor, simtindu-i ca "nu renunta la scapare". Atunci cand pestii par linistiti, cand nu sunt agitati si nervosi, e semn ca "lucreaza la o gaura de scapare" si atunci Amin se scufunda, cerceteaza din nou trainicia gardurilor, iar daca gaseste vreo spartura, cara de pe mal pietre si bolovani pe fundul apei, pana repara stricaciunea, cu o placere neobosita. Faptura lui Amin seamana cu o amfibie, este inalt, "sui, cu pieptul mare, iesit inainte si umflat pe laturi, un piept larg cuprinzator, cu albia pantecului cand supta, cand imbortosata cu aer, cu brate lungi si palme late ca niste lopecioare, cu coapse si picioare asijderi desirate", se scurteaza sau se lungeste cand se scufunda in apa, intocmai "ca broasca din arcurile incheieturilor de la toate madularele". Pielea lui este fara nici un pic de par, lunecoasa, semanand cu stramosii lui, neamul Aminilor, despre "care se zice ca s-ar fi tragand din pesti". Cand iese din ape, "el nu ramane leoarca: se zvanta intr-o clipa"; Tabacita de vant si de soare, pielea lui este acoperita "de niste solzisori", porii fiindu-i astupati "de mal si de mazga pestilor". Aici Voiculescu face o prima trimitere catre mitul totemic, credinta strabuna ce face parte din mentalitatea oamenilor. Cu parul "tuns marunt" si barba rasa, Amin, "cel mai mare pescar al meleagului, stapan din mosi-stramosi peste mai bine de trei sferturi din trupul baltii", este multumit si bucuros ca, in calitate de paznic al gardurilor Pociovelistii, i se ingaduie "sa aiba de-a face cu apa si pestii".

Dupa aproape o saptamana de panda, zagazurile incepura sa paraie si Amin zari pentru o clipa spinarea "unei namestii" care se afunda fulgerator in bulboana. Pescarul presupune ca este "un somn urias" care bantuia de cativa ani balta, speriind copiii care se scaldau si provocand "pradaciuni". Credinta populara autohtona a creat o legenda legata de stima apelor, duhul rau care poate lua felurite infatisari pentru a produce necazuri oamenilor, pentru a-i atrage in adancurile apelor si a-i ineca. Voiculescu sugereaza ca stima luase de data aceasta infatisarea unui "somn urias". Amin se simti cuprins de o bucurie imensa, pentru ca avea acum ocazia sa se lupte cu "namila" si sa o prinda.

Dupa ce se cutremurara de cateva ori gardurile, se lasa o liniste nefireasca si Amin deveni nelinistit, banuind ca "jigadina" punea ceva la cale. Din acest moment, paznicul nu mai avu tihna, tulburat de intrebari despre "Ce face acolo in fund diavolul? Ce unelteste? Unde scormone?". Se scufunda de zeci de ori, ziua si noaptea, fiindu-i teama sa nu-1 plesneasca "naprasna" cu coada si sa-i franga spatele. Veghea atent "temeliile prinzatorii", le intarea cu bolovani spionand "miscarile fiarei", dar nu reusea "s-o dibuie". Amin face tot felul de presupuneri privind nemiscarea pestelui, ori ca o fi satul, ori ca ii place sa doarma pe fundul apelor si, prinzand curaj, se scufunda din nou in "ghiolul capcanei", sperand sa zareasca "umbra uriasa". Pe fundul apelor calca "pe pardoseli de pesti in stive", jos erau crapii cei mari "mai pasnici", peste ei somnii "hrapareti", apoi "somoteii tineri", peste care pestele mai mic si teancurile de platici.



Pescar ambitios, Amin face planuri cum sa prinda el singur "fruntea vanatului, fiara baltii", ca sa-si puna la incercare "vitejia si iscusinta de prea multa vreme nemaipuse la proba", mai ales ca nu avea nici un fel de arme sau unelte cu care sa-1 poata rapune. incearca, mai intai sa-t momeasca, intinzandu-i nade cu pesti "pentru lacomia jiganiei", apoi, intr-un accces de nebunie, isi baga un picior in apa, balabanindu-1 drept momeala, deoarece "dihania" era "dedulcita la carne de om". Dar nici aceasta viclenie nu are sorti de izbanda si Amin e cuprins de framantari, "nu mai mananca, nu mai doarme", sta mereu cu o cange in maini, ori cu bolovani si cu saculete de pietris ca sa le aseze "metereze" la temelia gardurilor, temandu-se ca "uriasul" sa nu scape.

Dupa o saptamana, vine la el nevasta-sa cu merinde, "primenita si dichisita, cu o muscata la ureche", dar ramane uimita de cat era Amin de "ogarjit", temandu-se ca e bolnav. Barbatul ii povesteste pe scurt toate chinurile prin care trecea si trimite, prin ea, vorba brigadierului sa vina numaidecat cu echipa, pentru ca "dihania darama gardurile" si sa aduca degraba "carligele cu lanturi", "navodul cel mare" si "halcile de carne imputita".



Obsedat de pestele urias, Amin nici nu observase ca apele se retrasesera, ca pasarile deltei se intorceau inapoi pe aceste meleaguri, ca intreaga natura renastea Ia viata si atunci, "o unda de placere mangaie sufletul impovarat al paznicului".

in aceeasi seara, echipa sosi la Pociovelistea si toti ascultara uimiti "intamplarea cu somnul urias". Pescarii verifica inca o data rezistenta stalpilor, temeliile gardurilor si totul parea in regula. Falos, brigadierul se si vedea la Bucuresti, "intr-o sala plina de cele mai inalte autoritati", stand langa "somnul urias" si primind rasplata, ba chiar se gandea sa atarne la gatul pestelui o tablita pe care sa scrie: "prins de brigadierul Fastac Ion, conducatorul echipei Pociovelistea". Auzind acestea, Amin simti o durere in inima pentru "tainica lui jivina" ce urma sa fie astfel "pangarita" si nu mai voia, parca, sa o prinda. Cand, a doua zi gasira carligele goale, brigadierul deveni nervos si spuse cu ciuda ca este "viclean al dracului", vorbe care, din nou, il suparara pe Amin, care credea ca nu ar trebui dracuit din moment ce uriasul somn este "deasupra celorlalti pesti ai lui Dumnezeu".

Patru pescari "se pusera sa raneasca apele" cu navodul cel mare, care se propti deodata intr-o "povara nebiruita" si incepu sa se miste cu forta. Deodata, se zari la fata apei "o namila" care se zvarcoli, cazu inapoi in plasa, o rupse si "intr-o clipa se duse cu ea la fund", tarandu-i in bulboaca si pe cei patru pescari. Oricat de putin zarisera pestele, oamenii putusera vedea ca nu este un somn, ci un morun enorm, "cu ratul de mistret, pe capatana mica si-nfundata". Acum isi explica ei de ce pestele statea numai Ia fund, pentru ca rama in namol, "cum ii era obiceiul". Uimirea oamenilor se manifesta zgomotos, pentru ca nimeni nu-si putuse inchipui ca e vorba de un astfel de peste, deoarece morunii "nu stau niciodata in balti", ci in mare, de unde intra in Dunare, numai pentru a-si lasa icrele. intamplarea aceasta este considerata "o minune" si Amin este cuprins de tristete pentru ca lasase acest miracol "in mainile altora". Se fac tot felul de presupuneri galagioase, ca morunul ar avea vreo 10 metri si aproximativ sapte sute de kilograme, ca ar fi ramas pentru iernat in cine stie ce cotlon al Dunarii, fiind blocat de zapoarele puse de ei. Identificarea morunului i se parea lui Amin "ca o nenorocire", apasandu-i "din ce in ce mai greu pe suflet", toata intamplarea amintindu-i o poveste "uitata", pe care i-o spusese bunicul sau. Asadar, Voiculescu introduce treptat elementul fabulos in viata reala a oamenilor prin "minunea" care se petrece sub ochii lor, aceea a prezentei morunului in apa baltii Pociovelistea. Brigadierul organizeaza pescarii "bezmetici", hotaraste ca el sa se duca la Tulcea dupa ajutoare "de meserie" si Amin sa stea mai departe de paza pana la intoarcerea lui.



Ramas din nou singur, Amin "se simtea lanced, mahnit", deoarece el nu avea nimic cu morunul, acesta nu intra "in socotelile pescuitului sau". El ar fi vrut sa prinda somnul, cu care avea vechi rafuieli pentru ca acesta "ii inhata regulat ratele, gastele de pe balta", ba o data ii apucase un miel si un vitel care se adapau in balta si de aceea voia el "sa-1 prinza si sa-1 judece". Morunul nu era agresiv, el se hranea numai cu pesti mici, pe care ii prindea atunci cand veneau "ca niste nerozi sa-1 gadile la mustati".

Brigadierul sosi impreuna cu un inginer piscicol care trebuia sa cerceteze situatia si sa ia masuri pe loc. Inginerul este incapabil sa gaseasca o solutie pentru prinderea morunului si, nepasator, decide sa puna dinamita, rezolvand "dintr-o data toata problema". Amin este revoltat de aceasta "nelegiuire" si se gandeste ca inginerul "nu stie ce vorbeste", deoarece dinamitarea nu era permisa nici de lege. Incompetent si infatuat, inginerul declara ca el are puterea de a inlocui legea cu dinamita si in zadar ii explica Amin ca actiunea ar distruge nu numai gardurile cu toata schelaria, ci si pestii si vadul se vor face praf. Inginerul nu renunta la hotarare si pleaca spunandu-le ca ii va anunta in sat cand urmeaza sa vina "cu oameni, barci si carute" pentru a incarca pestele.

Planul fabulos se accentueaza, manifestandu-se evolutiv, crescand in profunzime pana ocupa total realul in finalul povestirii. Amin parcurge un drum spiritual dinspre viata spre moarte, incheind astfel ciclul existential prin revenirea sa la totem, prin contopirea definitiva cu stramosul sau, morunul, care este in aceasta povestire animalul sacru din care a aparut omul.




Ramas din nou singur, "domn peste pustietatile intristate", Amin aude aievea "detunaturile" si vede parca "sumedenia de pesti plutind, ucisi, cu burtile in sus", ceea ce il umple de revolta, iar o "uriasa amaraciune" ii cuprinde intreaga fiinta, "isi simtea bratele amare, picioarele inveninate", il apasa o inspaimantatoare raspundere si-l copleseste un rau fizic, de parca fierea i s-ar fi varsat in sange. Realitatea il agreseaza, asadar, Amin incearca sa se salveze, sa-si protejeze sufletul si gaseste singura solutie de supravietuire spirituala in sine insusi. Obosit si dezorientat, se surprinse ca privea in strafundurile garlei si vedea in noapte, in mod ciudat, clar cum "unii pesti odihneau nepasatori pe nomoale; altii forfoteau intre doua ape; Ia fata stiucile sareau de-un cot; crapii se smuceau spre vazduhul neingaduit; ici-colo clipoceau mrene argintate, platici parca aripate se avantau sa zboare". Cauta cu atentie morunul, dar acesta nu se zarea nicaieri.

Deodata isi aminti povestea pe care o auzise in copilarie, cu voinicul nazdravan care se dadea de trei ori peste cap si se prefacea in gand, putand astfel sa patrunda pretutindeni. Copil fiind, incercase tot felul de tumbe, dar nu reusise sa devina "gand". isi da seama acum ca trebuie sa se dea de trei ori peste cap in suflet, "sa-si intoarca de trei ori peste cap sufletul". Se incorda si prima oara simti ca "intra ca in fundurile mortii", a doua oara "iesi ca dintr-un inec", iar a treia oara, oprindu-se intr-un luminis din adancuri, "se facuse gand". Amin cobori in strafundurile apelor "cu toate stiintele gandurilor pescaresti", se stranse "in sine ca intr-o dureroasa rugaciune", incercand din rasputeri "sa-si intoarca chipul in sus, spre Cerul de deasupra", asa cum faceau numai plugarii cand cereau ploaie lui Dumnezeu. Se gandeste insa ca Dumnezeul pescarilor "nu umbla pe nori", ci pluteste "pe mugetele talazurilor, prin vartejuri si anafore, pe chitii si morunii biblici". La gandul ca Dumnezeu trebuie "sa fie pe aproape", se simti strabatut de un fior puternic, tremurand gol "ca de un ger naprasnic", cu dintii clatanind parca de "frigurile copilariei". Apoi, brusc, cuprins de o caldura arzatoare, "dulce si buna, ca o mangaiere de soba" simti ca poate privi cu limpezime "in cerul de dedesubt", ca trece printr-o prefacere adanca, intrebandu-se daca nu imbatranise dintr-o data, doarece "se inchina cugetelor, odihnei in ganduri", intocmai ca bunicul sau. Batranetea lui i se pare acum "un alt chip al vietii", incarcata "de har si de puteri", patrunzand in el "ca sucul urias a mii si mii de alte vieti", daruindu-i tot ceea ce aveau mai pretios in ele. isi da seama ca viata nu este o curgere de timp, ci este esenta clipei "in care pumnul destinului tescuieste timpul intr-o lacrima, ca de spirt. Clipa cand, copil, a scos singur intaiul peste, un crap de doua ori mai mare decat el. Clipa cand, intr-o noapte, aplecat pe gura bunicului sa-i auda soaptele, acesta, cu un oftat ce a incremenit vremile, si-a dat sufletul chiar in sufletul lui".

Amin transcede din lumea reala intr-o alta lume spirituala, ancestrala, se reintegreaza legilor universale ale existentei umane. Agonia mortii este ilustrata de reactii exterioare ("tremura", "dintii ii clantaneau"), in timp ce sufletul se linisteste ("ii era bine", "se inchina cugetelor, odihnei in ganduri"), iar batranetea, ca simbol al sfarsitului uman, este "un alt chip al vietii", o stare de spiritualitate superioara inaltatoare prin har si puteri. Clipele spiritului nu inseamna timp, ele sunt nemuritoare. Amin iese nu numai din lumea reala, ci si din timpul limitat si ireversibil si intra in vesnicie, eternizandu-se prin intoarcerea la timpul universal. Esenta clipei ii destainuie comoara sufletului care-i spune "sa lase nedezgropate avutiile destinului", sa le tainuiasca in fundurile de ape, acolo unde le ascunsesera stramosii lui.

Strapunse launtric "clestarele cerului de ape () bolta cu bolta", inchipuindu-si cum scanteiaza, "intr-o fantastica hora", misterioasele "zodii de ape", cu pestii uriasi "din care i se trage neamul" ce carmuise cu pricepere "sortile pescuitului", cu "morunii balaurosi" care invinsesera potoapele pentru a naste oameni "din pantecul lor rodnic", pentru ca sa intemeize "neamuri tari" de pescari iscusiti, "ocrotitori prin vesnicie", de care Amin se simte acum aparat. Patrunde parca in toate cotloanele "zamislirilor dintai", simtind in sine manifestarile "de la inceputul inceputurilor" lumii, vazand inlauntrul sau stramosii asezati intr-un "unic fagur, care era el". Amin intra nerabdator in bulboana, "lasand afara timpul" sa-1 astepte zadarnic, deoarece."el trece in vesnicie", pe fundul apelor "batut cu stele", pe care-1 percepe ca pe "un adanc paradis regasit". El nu mai este o frantura a vietii, ci devine "urzeala obsteasca, intregul sobor al stravechimii" cu care se implineste total, intr-o unica si mareata fiinta a adancurilor de ape.

Amin vede dintr-o data "zodiile lumii" inchise de el intre garduri, robite pericolului de a le face "maine praf cu dinamita". Zareste morunul care-si cauta ascunzis printre constelatii, iar "in pantecele lui stralucesc astrii inghititi". Privindu-se launtric, ca intr-o "oglinda magica", el vede ca morunul este "ras-stramosul sau, legendarul" de care aflase inca din copilarie: "Urcase din alte lumi de ape, de departe, se altoise cu bastinasii si intemeiase intre bratele fluviului neamul cel tare al Aminilor". Stramosul sau le lasase legea straveche "sa nu se atinga de moruni", iar acum Amin il regasea in rai, pentru ca "Raiul sta in ape". Asadar, el nu putea ingadui nimanui sa distruga acest paradis, pentru ca nu mai avea unde sa se duca dupa moarte.

Atunci se hotari, se scufunda pe fundul apelor si incepu "sa dea la o parte bolovanii, sacii cu pietris, maldarele de stuf, facand o spartura "in gardul batut de toata greutatea garlei". Apele navalira cu putere si pescarul "nu putu sau nu mai vru sa aiba timp", ca morunul, opintindu-se sa incapa prin spartura prea neincapatoare, il "lua cu el in piept pe Amin, cu care porni vijelios peste gardul care se pravali".



Imaginea din finalul povestirii este una de basm, ilustrand bucuria izbanzii intoarcerii omului la esenta germinativa a vietii, la contopirea totala cu elementele cosmosului din care s-a nascut: "Si alaiul fabulos al pestilor se desfasura triumfal la mijloc cu morunul fantastic inconjurat de cetele genunilor, ducand la piept pe stranepotul sau, pescarul Amin, intr-o uriasi apoteoza catre nepieritoarea legenda cosmica de unde a purces dintotdeauna omul".



Semnificatii

Fantasticul prozei lui Vasile Voiculescu este construit din real si fabulos.

in plan real, curajosul si iscusitul pescar Amin se opune cu hotarare dinamitarii capcanei construite de oameni si, pentru a salva pestii, el sparge barajul si moare inecat, luat de ape si ocrotit de morunul urias. Ceilalti pescari, brigadierul vanitos si inginerul piscicol incompetent se inscriu de asemenea in viata reala, ca si lacomia oamenilor de a strange toti pestii prinsi in capcana construita in balta.

Planul fabulos este sugerat de mitul totemic, de legatura straveche dintre pescarul Amin si morunul miraculos. Atractia fabuloasa dintre Amin si morun este anticipata de cateva elemente totemice: pescarul are ceva de amfibie, trupul lui fara par se usuca imediat, pielea este, parca, acoperita cu solzi, iar talpile si palmele seamana cu niste lopeti. El vede pana pe fundul apelor, distingand cu limpezime agitatia pestilor. in clipa in care zareste morunul, Amin recunoaste in el pe "legendarul" sau stramos, se simte irezistibil atras de "duhul obarsiei vesnice", cu care se poate intelege "de la inceputul inceputurilor". El se afla acum numai in planul inchipuirii, "celalalt mare izvor al vietii" si se hotaraste sa abandoneze fapta, adica realul ("Nu mai avea nimic de-a face cu fapta, cu lucrarea De acum se inchina cugetelor, odihnei in ganduri Ca bunicul Oare imbatranise asa, dintr-b data? Se cerceta: poate! Dar, oricum, aceasta batranete se arata cu totul noua, un alt chip al vietii O imbogatire a ei cu nemasurate largimi inapoi si inainte, o scumpa autointelegere, o dezinteresare imparateasca, o nepasare plutind binevoitoare deasupra tuturor. Batranete grea de har si puteri, dezbarate de carne, stranse incordate in ele insele ca pentru o inaltare.").

Legatura stramoseasca a pescarului cu morunul este construita printr-o prefacere magica ("Se scruta singur: simtea ca trece intr-o alta adanca prefacere") de la conditia de om al faptei, la aceea de om al cugetului, care transforma fundul bulboanei intr-un Rai al apelor; Amin iese din timpul real si intra in vesnicie ("in lumina de matostat batut cu stele, fundul bulboanei era un adanc paradis regasit in care el intra, lasand afara timpul, ca pe o sluga, sa-1 astepte. Are sa astepte zadarnic: el trece in vesnicie."), prin relatia totemica a omului cu stramosii sai, pestii. Un prim semnal al acestei prefaceri poate fi schimbarea somnului in morun, care-1 marcheaza pe Amin, este ca o trecere simbolica de la lumea reala la cea mitica.



Fantasticul este sustinut printr-un echivoc premeditat de catre autor. Voiculescu nu precizeaza cu exactitate daca, facand spartura in grad, Amin a fost surprins de puhoaie ori nu a intentionat sa se dea la o parte din calea acestora: "Amin nu putu sau nu mai vru sa aiba timp?", sporind astfel misterul acestei intamplari, miraculosul ce nu poate fi dezlegat. Credinta mitica il leaga pe Amin prin mii de fire tainice de lumea pestilor, de care se simte atras irezistibil, neputand sau nevoind sa i se opuna. El trece astfel dintr-o stare spirituala in alta, dintr-o lume a faptei in una mitica, dintr-un spatiu al realului intr-unui acvatic, din timpul individual in vesnicie.

"Preocupat de lucruri atat de subtile ca trecerea dintr-o realitate spirituala in alta, traind spiritual in preajma miturilor naucitoare, Voiculescu nu-si pierde placerea de a infatisa viata in elementaritatea ei sublima." (Eugen Simion - "Scriitori romani de azi").

Fabulosul in povestirile fantastice ale lui V. Voiculescu

Cititorul este mereu mentinut in jocul oscilant, intre a crede sau nu ceea ce i se relateaza, in functie de atitudinea scriitorului care nu desface niciodata in mod deschis itele intamplarilor, invaluind totul in aura fabulosului, a posibilului. Eliade (la care fantasticul se compune din alternarea real-ireaL) transmite cititorului o siguranta a faptelor relatate in sensul ca personajele sale traiesc experienta ce i proiecteaza in afara lumii reale, pe cand la Voiculescu personajele traiesc in cadrul vietii reale experientele fabuloase.

Asadar, Vasile Voiculescu va construi fantasticul din real si fabulos, supranaturalul manifestandu-se firesc in viata reala a oamenilor.

Limbajul artistic este dominat de spontaneitatea si firescul exprimarii, mai ales prin cuvintele populare specifice zonei, pare imprima un farmec particular si originalitate povestirii. Voiculescu foloseste o naratiune, in maniera povestilor vanatoresti, in spiritul basmelor populare: "in planul artei, autorul se comporta ca solomonarii, ca vrajitoarele si ca zanele sale: temele insesi, cele mai frecvente, ale prozelor (magia, iluzia, vraji lE) nu sunt decat expresia aceluiasi instinct artistic pe care l-am gasit la temelia lor Autorul atribuie personajelor facultati, forte inrudite cu ale lui; dar Marele Magician, Vrajitorul adevarat, ramane de fapt el insusi" (Nicolae ManolescU).

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.