Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Alexandru ODOBESCU - biografie - (opera si scrierile)

 

n. 23 ian. 1834, Bucuresti -m. 10 nov. 1895, Bucuresti.

Prozator, eseist, istoric al artelor si culturii.

Fiul lui loan Odobescu, sef al ostirii romane in timpul Revolutiei de la 1848, cand uneltise fara succes rasturnarea guvernului provizoriu, si al Ca-tincai (n. Caracas), de origine greaca, fiica si nepoata de medici ilustri, cu preocupari de cultura. Dupa studii urmate la "Sf. Sava", in Bucuresti, e trimis la Paris (1850), unde-si ia bacalaureatul in litere (1853) si frecventeaza diverse cursuri ale Sorbonei, interesandu-se mai ales de arheologie si antichitatile clasice. Sta in gazda la Alfred Dumesnil, ginerele lui Jules Michelet, si participa la activitatea soc. "Junimea romana" fiind in legatura cu cercurile radicale ale emigratiei, indeosebi cu C. A. Rosetti.

Reintors in patrie, fara diploma, duce o viata mondena, sovaind in alegerea carierei. in 1858 se casatoreste cu Alexandra (Sasa) Prejbeanu, fiica naturala a generalului Kisseleff.

Aparitia nuvelelor istorice: Mih-nea Voda cel Rau (1857) si Doamna Chiajna (1860) il instaleaza printre literatii de frunte ai vremii. In 1861 editeaza Revista romana pentru stiinte, litere si arte, impreuna cu D. Berindei, P. Iatropol, G. Creteanu. Director la Culte, apoi ministru in cabinetul Kogalniceanu (1863), din care demisioneaza, nefiind de acord cu utilizarea veniturilor rezultate din secularizarea averilor manastiresti, comisar al Principatelor Unite la Expozitia universala din Paris (1865-1867), director al Teatrului National (1874-1876), ODOBESCU desfasoara in paralel o vie activitate stiintifica si literara. Ea e incununata prin alegerea ca membru al Acad. (1870), aparitia capodoperei sale, Pseudo-kynegetikds (1874), si chemarea la Univ. bucuresteana, din initiativa lui Ti tu Maiorescu, spre a tine un curs liber de istoria arheologiei (publicat partial in 1877). Sub aparentele unei existente poleite, cu impliniri in ordinea carierei si a notorietatii, ODOBESCU traieste insa in conditii de jena financiara, care-i dau un acut sentiment de insecuritate. in 1880 se stabileste cu familia la Paris, in asteptarea unui post in diplomatie; i se ofera, in 1881, unul modest, prea modest in raport cu statutul social si palmaresul sau de pana atunci, cel de secretar de legatie. il va ocupa totusi, pana la 1885, ca sa poata lucra nestingherit la monografia asupra Tezaurului de la Pietroasa, pe care o considera drept opera sa de capetenie. Ultimii ani ai lui ODOBESCU se scurg in activitati variate, dar oarecum derizorii, lipsite de suportul increderii in sine si al vointei de a crea: teroarea datoriilor si impasul cauzat de o legatura nefericita il imping, intr-un moment de depresiune sa se sinucida. Romantic asezat la scoala clasicitatii, pasoptist cu constiinta critica, unit cu junimistii in combaterea imposturii si in cultul adevarului, ODOBESCU e un remarcabil scriitor artist, care transforma eruditia intr-un colocviu agreabil si da valoare de stil oricarei propozitii.



Opinia sustinuta de Nicolae Manolescu, si anume ca ODOBESCU n-ar ilustra sinteza dintre pasoptism si junimism - cum afirmase pe vremuri Ibraileanu -, ci tranzitia dintre ele, poate fi argumentata nu atat prin depistarea ambiguitatilor scriitorului, cat prin explorarea devenirii sale, comparand punctul de pornire si cel de deplina cristalizare a personalitatii. Anii de studiu ai lui O., petrecuti la Paris, sunt puternic marcati de contactele cu aripa avansata a emigratiei. Conferinta tinuta la 17 ani, Idei asupra progresului societatii (1851), utilizeaza un lexic democrat-revolutionar: se vorbeste de inevitabilitatea progresului, de "sufletul nepieritor" al popoarelor de "politica marsava si lacoma a cabinetelor tiranice", de solidaritatea natiilor in lupta cu "vechiul despotism". Viitorul artelor in Romania (1851) abunda in conotatii radicale: artele trebuie sa exprime "simtirile unui popor intreg", scolile gustate numai de o parte a societatii sunt false, de aceea Watteau e respins ca reprezentant al unei orientari "bastarde", Beethoven e adorat ca un Dumnezeu al muzicii, iar arhitecturii i se cere sa se fundeze pe treimea sacra a libertatii, egalitatii si fratiei, renuntand sa mai faca din teatre niste "cocioabe burgheze", in care domneste inegalitatea. Cativa ani mai tarziu, in Bazele unei literaturi nationale (1853) distingem semnele unei depasiri a exaltarii romantice, cel putin pe planul estetic, daca nu pe cel politic: alaturi de o pledoarie autohtonista, in linia Daciei literare ("Sa cautam dar limba in popor caci acolo s-a pastrat mai limpede decat in clasele de sus"), apare recomandarea insistenta a studierii "frumoaselor modeluri" ale antichitatii clasice ("Ceea ce tre-bue luat de la vechi e numai acel simtamant de perfectie al formei, atat in conceptia si-n oranduirea sujetului, cat si-n amanuntele compunerii, acea simplitate care intretine linistea in minte si nobletea in inima, acea cumpatare care invata pe om a se purta totdeauna dupa cuviinta, acea mladioasa armonie a limbii, acea varietate placuta in idei si-n expresii"). Cu timpul, indepartarea de visurile aurii, dar si de teribilismele tineretii se va accentua si mai mult: ODOBESCU va trece pe pozitiile unui liberalism moderat, fara implicatii politice imediate, insa mai degraba reticent decat realmente sceptic. Desi legat sentimental de pasoptism, el va frecventa unele reuniuni ale "Junimii", dupa mutarea societatii la Bucuresti, omologand astfel intuitia lui Maiorescu, care-1 asezase, in 1872, printre reprezentantii "directiei noi". Ca era insa numai un oaspete ocazional in sanul ilustrei confrerii o demonstreaza, intre atatea altele, aceasta declaratie din 1887, avand sensul unei profesiuni de credinta a generatiei sale: "Noi ne pusesem in gand sa intarim pe viitor cu proptelele si chezasiile stiintei acel pod maret pe care numai prin instinct si cu un nobil avant, batranii nostri impinsese la 1848 - mearga unde-o merge - poporul romanesc". Omul insusi nu e lesne de descifrat in autenticitatea cugetului si a trairilor. Exterior, el pare a traversa suisurile carierei (ministru, academician) si a suporta capriciile fortunei (dificultati de cariera, lipsuri banesti) cu egalitate de umoare si olimpianism aristocratic. Scrierile maturitatii, care l-au facut celebru, si in primul rand Pseudo-kynegetikos, confirma imaginea de "clasic" in viata, de personalitate armonioasa, capabila sa se distanteze de eveniment si sa-i elimine arsurile dureroase spre a-1 contempla cu umor si calm, intr-un climat de cultura, degajat de intruziuni vulgare. Corespondenta intima, data la iveala in ultimii ani, contrazice brutal aceasta versiune de personaj distins, echilibrat si senin, aureolat de lauri academici, pe care ODOBESCU s-a straduit si in buna masura a si izbutit s-o acrediteze. Reiese ca, in realitate, iubitorul de arta si bibliofilie, retransat de trivialitatea existentei printre lucruri frumoase, intr-un interior rafinat, absorbit de placerile delicate ale studiului si aparent stapan pe sine, era un suflet vulnerabil, sfartecat de frustratii, esecuri si tensiuni, un om cu nervii din ce in ce mai uzati, tarat de un soi de fatalitate tragica spre sfarsitul nesabuit pe care-1 cunoastem. Scriitorul nu se incadreaza nici el intr-o formula. Lipsit de inventie, fara vana epica, el nu exceleaza in creatia de fictiune, fiind un carturar si un om de gust, un exeget din familia umanistilor artisti care se dedau voluptuos digresiunilor erudite si-si caligrafiaza fraza cu evidenta cochetarie. Deopotriva om de litere si istoric al artelor si culturii, dar nu succesiv, nici macar concomitent, ci intr-o fuziune, intr-o interferenta a domeniilor, azi desueta, careia insa veacul nostru ii pastreaza nostalgia, ODOBESCU nu se rezuma sa comunice adevarul, ci, ca Buffon ori un Fontenelle, vrea sa-1 impartaseasca intr-o forma memorabila: printre detalii savante presara anecdote si cuvinte de spirit, cu expresia se rafuieste pentru a o face fiabila si eleganta, textului intreg ii da organizarea armonioasa a unui discurs care manipuleaza diversele mijloace ale persuasiunii colocviale (Pseudo-kynegetikos) ori academice (Istoria arheologiei). Pe plan beletristic, inceputurile lui ODOBESCU sunt onorabile dar fara semnificatie deosebita: scurta proza lirica Muncitorul roman (1851), cateva poezii intre care avantata Oda Romaniei (1855), multe proiecte dramatice ramase in faza preliminara (intre ele un Decebal si un Mihai Viteazul) si diverse talmaciri fragmentare din clasicii antichitatii (Homer, Hesiod, Vergiliu, Horatlu s.a.). Adevarata intrare in literatura se produce prin nuvelele istorice Mihnea Voda cel Rau (1857) sl Doamna Chiajna (1860), scrise sub influenta marturisita a lui C. Negruzzi. Ambele bucati vadesc insusiri remarcabile, dar raman inferioare modelului. Excelenta, indeosebi, e restituirea tabloului de epoca prin detalii de costumatie si moravuri, alaiuri, interioare etc. Uneori, cuprins de o volubilitate denominativa frenetica, ODOBESCU abuzeaza de amanunte si pete de culoare, ca, de pilda, cand descrie darurile petitorilor la mana fiicei Chiajnai ori cand enumera arborii din Lunca Lotrului. Aceasta proliferare a descrierii contribuie sa deslaneze actiunea, si altcum risipita, caci episoadele nuvelelor nu se articuleaza dramatic, ca la Negruzzi, ci expresiv, dupa o logica a cronicii si nu a teatrului. Totusi, senzatia de ev mediu tenebros si somptuar, de Bizant valah rascolit de intrigi, razbunari si varsari de sange, ramane puternica. Mai putin reusite sunt elementele de recuzita romantica, in nota vremii: rapiri, serenade, ruine, personaje antitetice, pateticul declamator al unor scene (de ex. moartea Ancutei la picioarele Chiajnei etc.). Limba, de mare frumusete, are cusurul ca-si semnaleaza prea insistent prezenta: scriitorul e tot timpul in prim-plan, stilizand vorbirea personajelor si oferindu-ne, din loc in loc, exercitii de virtuozitate. Caracteristica manierei lui O., de a trata eruditia ca o cozerie e bucata Cateva ore la Snagov, de gen greu determinabil intrucat e prea frivola pentru un studiu istoric si prea imbacsita de informatie pentru o proza artistica. in realitate, autorul exceleaza pe ambele planuri: pe de o parte schiteaza o veritabila monografie a manastirii, continand numeroase date de ordin arheologic, istoric, cultural si artistic, pe de alta parte structureaza fapte le intr-un scenariu, atribuindu-i literaturii fie rolul de acompaniament mai mult ori mai putin discret, fie pe acela de instrument solist, ca in primul capitol, unde relatarea drumului cu brisca spre manastire devine pretextul unui delectabil memorial, cu digresiuni in lant, avandu-si propria valoare. Aceeasi este metoda capodoperei lui ODOBESCU Pseudo-kynegetikos, scrisa cu intentia de a servi drept precuvantare manualului de vanatoare al lui C. Cornescu, bun prieten si ruda cu autorul. Propunandu-si sa treaca in revista felul in care diversele arte au reprezentat vanatoarea, ODOBESCU intreprinde, cu cea mai deplina libertate aparenta de miscare, un uimitor periplu, intins pe 12 capitole, dintre care ultimul - ideea vine probabil de la Xavier de Maistre - nescris ("cel mai placut pentru cititor"!). Simuland improvizatia (in fapt, opera e atent elaborata, dar efortul e invizibil caci schelele au disparut) ODOBESCU asociaza, intr-un savuros sistem de digresiuni, peisaje (intre care faimosul tablou al Baraganului), savante discutii filologice (despre denumirea graurilor si a sturzilor in limbile romanice), mostre de critica de arta (comparatia Dianei cu ciuta de la Luvru cu Diana lui Goujon si Sf. Hubert de Diirer), un basm de inspiratie culta (basmul Bisoceanului) si nenumarate referinte literare muzicale, plastice, chiar si intepaturi mucalite la adresa latinistilor etc. Opera "mozaic" - cum o definea Eminescu, ori eseu - dupa opinia lui Tudor Vianu - poate, mai degraba, o cozerie de academician umanist, rafinat pretuitor de arta, Pseudo-kynegetikos marcheaza in tot cazul o data in istoria literaturii romane.

Cartea nu se inscrie in sfera operelor cu mesaj, nu pledeaza o teza si nu serveste unui tel propagandistic imediat. Ca si Alecsandri in Pasteluri, ODOBESCU demonstreaza ca literatura nu mai e supusa, ca in vremea luptelor pentru Unire si intemeierea statului national, unor servituti tematice. Mai mult inca decat bardul Mircestilor, ODOBESCU mizeaza pe stil si face din scriitura principalul subiect al operei. Pseudo-kynegetikos ilustreaza in mod convingator virtuozitatea sa de artist al cuvantului. Ea se afirma pe teren lexical (prin bogatia vocabularului si combinarea termenilor populari, adesea de colorit arhaic, cu neologisme de ultima ora); in arhitectura frazei (bazata pe constructii arborescente, cu mers leganat, uzand deseori pe simetrii ternare); in strategiile elocventei (care alterneaza iactanta, ironia si familiarismul, formele joviale ale umorului cu un lirism tinut in permanenta sub control, vioiciunea interpelativa cu ritmica muzicala a perioadelor, scrise parca dinadins spre a fi audiate). Si in Istoria arheologiei, care pentru ODOBESCU inseamna nu numai istoria vestigiilor proto- si preistorice, ci si istoria artelor si a civilizatiei, materia este expusa "sub forma de dezghi-nuri cam serpuite, cam frante si cam deslanate". De data aceasta expunerea e insa comandata de regulile retoricii academice: prelegerile incep cu un rezumat al lectiei anterioare si se incheie cu mici sinteze concluzive; ascultatorii sunt tot timpul flatati, cu exces gesticulatoriu (captatio benevolentiae), iar protestarile de modestie ale profesorului abunda: fraza, mai lunga si mai stufoasa decat in Pseudo-kynegetikos, cu inflexiuni declamatorii proprii elocventei magistrale, aluneca uneori in pretiozitate si manierism. Le tresor de Petrosa, careia ODOBESCU i-a daruit multi ani de munca incordata, socotind-o incununarea intregii sale activitati stiintifice, e o monografie specializata, vizand un cerc ingust de eruditi, ceea ce n-o impiedica sa fie literarizata pana la limite putin obisnuite, prin profunzimea descriptiilor, excursurile digresive si estetizarea expresiei. Cititorul atent are totusi sentimentul de a fi frustrat: scrisa intr-o franceza eleganta, cartea isi pierde coloritul specific autorului, acel amestec de senzualitate frageda si intelectualism rafinat care reprezinta semnul sau stilistic inconfundabil. Studiile de caracter filologic, folcloristic ori de istoria culturii, indeosebi cele publicate in Revista romana sunt inca citabile, nu atat prin materialul produs, inerent depasit de cercetarile mai noi, cat prin excelenta punerii in pagina, acribia aparatului critic si cumpana dreapta a judecatii. In chestiunile de limba, care pasionau epoca, ODOBESCU continua linia Russo-Alecsandri-Kogalniceanu, combatandu-i ferm pe latinisti. Si in folcloristica e un adept al Daciei literare, decat ca reprezinta o a doua faza, a intemeierii stiintifice a cercetarii, dupa cea initiala, de amatorism entuziast dar adesea diletant. Astfel, studiul Cinticele poporane ale Europei rasaritene, mai cu seama in raportul cu tara, istoria si datinile romanilor preconizeaza investigarea comparativa a ariei folclorice sud-est europene, indrumare deosebit de rodnica, insa ilustrata printr-o aplicatie eronata (dependenta Mioritei de linos-ul grecesc). Interesante sunt si conferintele Artele in Romania in periodul preistoric (1872) si Priviri asupra stilului in arte (1894), ele incearca sa surprinda specificitatea artistica a romanilor, aruncand o punte de continuitate intre vestigiile vechimii, creatia populara si dezvoltarea artelor contemporane. Dintre cercetarile de istorie literara, exemplar prin bogatia documentarii si calitatea reconstituirii mediului e studiul despre Poetii Vacaresti (1860). Epistolarul si memorialistul ODOBESCU sunt descoperiri recente, fiindca cele mai importante piese ilustrative au iesit la iveala doar in ultima vreme si inca incomplet (din cea 3. 000 scrisori prezumate au fost publicate, pana in 1980, cam a sasea parte). Dar si ceea ce stim deocamdata proiecteaza o lumina nebanuita asupra itinerarului dramatic parcurs de scriitor, de la degajarea nonsalanta a tineretii la amaraciunile, lamentele si recriminarile omului in deriva, din ultimii ani, caruia ii lipsea vointa de a rupe cercul infernal. De o remarcabila prospetime a impresiei si exuberanta a condeiului sunt doua fragmente memorialistice, ramase multa vreme intre cartoane: amuzantele note de calatorie de la Paris la Londra (1852) si insemnarile facute in galeria de pictura din Dresda (1855). indeosebi notele luate la Dresda constituie un moment in critica noastra de arta: e pentru prima oara cand cineva reuseste la noi sa "spuna" tablourile, convertind vizualitatea in cuvinte si identificand ceea ce e propriu fiecarei viziuni plastice. Fara indoiala, e adanc regretabil ca un om atat de inzestrat ca ODOBESCU nu si-a tinut fagaduielile de la douazeci de ani. Dar si cu ceea ce a facut, mult mai putin decat isi propusese, se situeaza in primele randuri: clasic cu simtul viu al trecutului national si specificitatii populare, reprezentant al bunului gust si scriiturii elegante, livresc fara pedanterie si erudit cu umor, ODOBESCU e dintre cei care, dupa Unire, intr-o raspantie a veacului i-au dat literaturii constiinta statutului ei de arta.



OPERA

Scene istorice din cronicele Tarii Romanesti. Mihnea Voda cel Rau (1508-1510), Bucuresti, 1857; Scene istorice din cronicele romanesti. Mihnea Voda cel Rau. Doamna Chiajna, Bucuresti, 1860; Pseudo-kynegetikds. Epistola scrisa cu gand sa fie Precuvantare la cartea Manualul vanatorului, Bucuresti, 1874; Istoria archeologiei. Studiu introductiv la aceasta stiinta, I, Bucuresti, 1877; Motii si Curcanii. 1785-1877, Bucuresti, 1878; Petre Ispirescu, Bucuresti, 1887; Scrieri literare si istorice, I-III, Bucuresti, 1887; Atheneul roman si cladirile antice cu dom circular, Bucuresti, 1888; Petrache Poenaru, Bucuresti, 1889; Le Trisor de Petrosa. Historique, Description, Etude sur V orfevrerie antique, I-III, Paris, 1889-1900; Opere complete, I-IV, pref. de I. Chendi, E. Carcalechi, Bucuresti, 1906-1919; Traducerile din clasici (1847-1851), pref. de Em. C. Grigoras, Bucuresti, 1930; Pseudo-kynegetikos, introducere si note de Al. Busuioceanu, Craiova, 1932; Pseudo-cynegeticbs, ed. ingrijita si pref. de St. Bezdechi, Bucuresti, 1935; Opere alese, ed. ingrijita si pref. de Al. Iordan, Bucuresti, 1937; Opere literare, ed. critica, introducere, note si variante de Se. Struteanu, Bucuresti, 1938; Pseudo-cynegeticbs, ed. ingrijita de I. Pillat, Bucuresti, 1941; Pseudo-cynegeticbs, ed. ingrijita de J. Byck; Scrieri alese, ed. ingrijita si pref. de Al. I. Stefa-nescu, Bucuresti, 1949; Opere, I-II, ed. ingrijita, cu glosar, bibliografia scriitorului si studiu introductiv de T. Vianu, Bucuresti, 1955; Scene istorice. Cateva ore la Snagov. Pseudo-cynegeticbs, antologie, text stabilit, note si glosar de G. Pienescu, Bucuresti, 1961; Istoria archeologiei. Studiu introductiv la aceasta stiinta, I, editie ingrijita, studiu introductiv, note, glosar, indice si ilustratii de D. Tudor, Bucuresti, 1961; Pagini regasite, ed. ingrijita de G. Serban, Bucuresti, 1965; Opere, ed. critica publicata sub ingrijirea lui T. Vianu (de la voi. II, Al. Dima), I - Scrieri din anii 1848-1860, text critic si variante de G. Pienescu, note de T. Vianu si V. Candea, Bucuresti, 1965; II - Scrieri din anii 1861-1870, text critic si variante de Marta Anineanu, note de V. Candea, Bucuresti, 1967; IV - Tezaurul de la Pietroasa, ed. ingrijita, introducere, comentarii si note de M. Babes, studii arheologice de R. Harhoiu si Gh. Diaconu, Bucuresti, 1975; VIII - Corespondenta 1847-1879, introducere de Al. Dima, text stabilit, note si indici de Nadia Lovinescu, Filofteia Mihai, Rodica Bichis, Bucuresti, 1979; Pseudo-cynegeticbs. Scene istorice din cronicele romanesti. Cateva ore la Snagov. Articole, ed. critica de G. Pienescu, cuvant inainte de C. Maciuca, Bucuresti, 1972; Scene istorice, antologie si postfata de M. Tomus, Bucuresti, 1973; Pseudo-cynegeticbs, postfata si bibliografie de L. Baconski, Bucuresti, 1974; Scene istorice, antologie si postfata de M. Tomus, Bucuresti, 1978; Note de calatorie, ed., cuvant inainte, tabel biobibliografic de C. Popes-cu, Bucuresti, 1981; Scene istorice, antologie si cuvant inainte de Ileana Manole, Bucuresti, 1984; Alexandru Odobescu si corespondentii sai, ed. de Filofteia Mihai si Rodica Bichis, Bucuresti, 1984; Scene istorice. Iasi, 1989; Pseudo-cynegetikos, pref. de C. Maciuca, ed. de G. Pienescu, Bucuresti, 1990; Scrieri alese, ed. ingrijita si note de Corina Popescu, pref. de M. Anghelescu, Bucuresti, 1995; Doamna Chiajna, povestiri, Craiova, 1995; Mihnea-Voda cel Rau. Doamna Chiajna. Pseudo-cynegetikos, ed. postfata, tabel cronologic si refereinte critice de T. Vargolici, Bucuresti, 1997.

REFERINTE CRITICE

M. Eminescu, in Convorbiri li-terare, nr. 1, 1875; I. L. Caragiale, in Gazeta poporului, 16 si 17 nov. 1895; N. Iorga, Istoria, III; G. Ibraileanu, Spiritul critic in cultura romaneasca, 1909; G. Ibraileanu, Opere, VIII, 1979; Petru Iroaie, La centenarul Al. Odobescu (1834-1934), 1934; Al. Dima, Al. Odobescu. Privire sintetica asupra operei si personalitatii, 1935; G. Calinescu, Istoria; T. Vianu, Arta; N. N. Condeescu, Al. Odobescu si "Scenele" sale istorice, 1943; VI. Streinu, Clasicii nostri, 1943; Perpessicius, Jurnal de lector, 1944; S. Cioculescu, VI. Streinu, T. Vianu, Istoria; S. Froda, Odobescu si teatrul, 1957; G. Calinescu, in Studii si cercetari de istorie literara si folclor, nr. 3-4, 1958; T. Vianu, Al. Odobescu, 1960; Al. Philipi-de, Consideratii confortabile, 1972, Al. Sandulescu, Literatura epistolara, 1972; D. Pacurariu, Clasicism si romantism, 1973; M. Gafita, Fata ascunsa a lunii, 1974; M. Zaciu, Lecturi si zile, 1975; Ioana Cretulescu, in Viata Romaneasca, nr. 11, 1975; N. Manolescu, in Romania literara, nr. 46, 1975; M. Zamfir, in Luceafarul, nr. 46, 1975; N. Manolescu, Introducere in opera lui Al. Odobescu, 1976; Alexandru Odobescu, interpretat de, 1976; Gh. Ceausescu, in Revista de istorie si teorie literara, nr. 1, 1977; Dorina Moscu, in Amfiteatru, nr. 12, 1977; V. Goia, in Steaua, nr. 11, 1977; S. Cioculescu, in Romania literara, nr. 52, 1979; Al. Dima, in Manuscriptum, nr. 2, 1979; idem, in Steaua, nr.
1, 1979; M. Anghelescu, in Transilvania, nr. 3, 1980; M. Bucur, in Manuscriptum, nr. 2, 1980; S. Cioculescu, in Romania literara, nr. 1, 1980; Al. Dobrescu, in Convorbiri literare, nr. 3, 1980; M. Bucur, in Manuscriptum, nr.
2, 1981; E. Papu, Motive literare romanesti, 1983; Dim. Pacurariu, Scriitori si directii literare, 1983; Sultana Craia, Orizontul rustic in literatura romana, 1985; T. Vargolici, Scriitorii clasici si armata romana, 1986; M. Anghelescu, Lectura operei, 1986; M. Anghelescu, G. Serban, M. Deaconu, V. Sanda, N. Manolescu, in Romania literara, nr. 44, 1995; M. Anghelescu, in Luceafarul, nr. 30; 38, 1995.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Alexandru ODOBESCU

Opera si activitatea literara

Scrierile si activitatea publicistica a lui Alexandru ODOBESCU



Alexandru Odobescu - reprezentant al realismului
ODOBESCU ARTISTUL

Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Proza

Pseudo Kynegeticos

- citeste textul
Pseudo-Kynegeticos - model de eseu
Pseudo-Kynegeticos - sinteza estetica
Pseudo kynegeticos capodopera lui Alexandru Odobescu

PSEUDOKINEGETICOS


PSEUDOKINEGETICOS - analiza literara



Nuvele

Mihnea Voda cel Rau

- citeste textul
Mihnea-Voda cel Rau - nuvela istorica de Alexandru Odobescu