Prietinul meu, cel mai in varsta si mai vanator dintre noi, m-a luat intr-o toamna tarzie, pe la Sfintii Arhangheli, la munte, ca sa impuscam ierunci. Am pornit din Folticeni inainte de a se face ziua si abia dupa ce am trecut Moldova, pe podul de la Malini, a scaparat soarele in promoroaca brazilor. Am suit asa prin sate lungi si printre paduri, in bataia moale a clopotelor de la cai, subt cerul inalt si curat; si catra amiaza ne-am aflat la Ieslele-lui-Voda. Acolo, langa o coliba de fan si la un foc cu fumegarea dreapta si lina, ne astepta Chirica Ciuntu cu calutii.
Am dat drumul trasurii; am incalecat tustrei pe cate un calut si pe samarul celui de-al patrulea ne-am gramadit buclucurile; si am intrat pe poteci bine cunoscute de Chirica in padurile de la
53
Stanisoara.
Eu stiam ceva despre Chirica, din cate-mi vorbise despre el, pe drum -, prietinul meu.
Din cand in cand ma intorceam in sa, ca sa am placerea sa-i vad canele. Avea un copoi marunt, cu ochii destepti, pe care-l purta intr-o desaga aninata la botul selei. I se vedea numai capul castaniu si sprancenat c-o expresie comica si plictisita. Cand il priveam eu, isi pleca spre el ochii si Chirica Ciuntu si-l intreba, ranjind intr-un dinte: Ce-i, mai Comedierule?
- Nu-i place, cucoane, calare, - ma lamuri el intr-o vreme. Se uita el asa prin padure sadulmeca, si tare i-ar mai placea s-o ieie peo vagauna de parau
Copoiul scheuna usor, cascand.
- Cum graiesc de vanat, el intelege, urma Chirica. N-ai mai vazut asa dihanie. Ii umbla ochii si botul ca la serpe. De-aceea am si eu asa dragoste catra el. Intai ii tai lui din mamaliga si-i pun deoparte, - si pe urma mananc si eu. La drum lung il port in spate. Nici nu-l bat, nici nu-l asupresc. Si sa nu crezi mata, cucoane, ca nu cunoaste. Mi-i ca prietinul cel mai bun. Si cand i-oi da trei glasuri de corn, ori de unde ar fi ma-ntelege si numai ce-l vad langa mine cu limba scoasa si vanturand din coada
- Cum ai zis ca-l chiama?
- Comedieru! De ce razi, cucoane? I-am pus si eu numele dupa breasla din care se trage.
- Asculta, Chirica, interveni prietinul meu, care calarea inainte; baga intai de sama daca roibul cu buclucurile e bine legat de coada calului tau si umbla linistit. Daca n-ai nici o grija dinspre partea asta, da pinteni si te-apropie de saua boierului: in poiana asta poteca se largeste. Si spune-i de unde-ai dobandit tu capaul ista si cat de costa. Stiu eu ca daca nu spui istoria asta, te bolnavesti.
- Cucoane, raspunse Chirica Ciuntu, dumneata ma cam iei in ras, da povestea mea stiu eu ca face sa fie ascultata. Cand spun cam dat pe Comedieru ista o vaca cu vitel, dintru-ntai nimeni nu vrea sa ma creada. Dar dupa ce istorisesc, fistecare ma crede. Asa ca al patrulea cal merge linistit dupa mine cu buclucurile, si samaru-i intreg si fara lipsa, cum l-am alcatuit eu.
Pot sa m-apropii si sa va spun ca de-abia iesisem din spital de la Brosteni acu opt ani si domnu doftor Anghel ma batuse pe spate si-mi zisese razand: Deacu, bre Chirica, ti s-au inchis caile vanatului. -Adicatelea imi pocnise in vara aceea tava de la pusca in mana si-mi farmase degetele. Vazand ca nu ma mai tamaduiesc cu burieni, m-am infatisat la spital. Dupa ce si-o pus manile in cap cand mi-o vazut rana si mo suduit, - domnu doftor s-o apucat si mio taiet mana stanga de la incheietura s-o lepadat jos rautatea. Asa m-am tamaduit in sase saptamani; si, iesind in lume ciunt, domnu doftor mi-o spus razand vorba aceea. Da eu, cum m-am vazut slobod numa doua zile am stat acasa la nevasta si pe urma mi-am luat pusca cea cu tava crapata si, coborand in targ la Folticeni, am dus-o la un neamt armurier, cunoscut al meu, i-am dat doua pielcele de jder si el mi-o indreptato; mi-o aramit-o si mi-o intarit-o, de vanez cu ea si-n ziua de azi s-am s-o las si la nepoti. Am cercat-o sa vad cum merge: mi-o placut. Am vazut ca ma pot sluji cu bratul stang - macar ca aveam numai un mont; s-am ras in sinea mea de vorbele doftorului.
Iaca vine si nevasta mea de-acasa, cum ii lasasem porunca, in ziua de Santilie. In targ, mare iarmaroc, cu panorame si comedii. Am vandut vaca cu vitel pe care o adusese si, sfatuindu-ne pentru targuieli, am facut un ocol pe la baratci s-am intrat la o comedie. Acolo vedem noi cate-s pe lumea asta, pana si de cei care mananca foc: biata femeie se-ngrozise.
Cand iaca intra unul imbracat cu ros si galben si cu comanac tuguiet in cap. Era varuit pe obraz si graia stricat moldoveneste. Aduce cu el un cane nazdravan, care umbla in doua picioare. Ma uit eu la el: frumos capau. De ce Dumnezeu nu la invatat la vanatoare si-l aduce acolo sa faca asemenea blastamatii nemtesti? Scoate comedieru cela o coada de iepure s-o scapa jos. Pe urma nu stiu ce spune si iese cu canele. Alt comedier svarle coada de iepure in norod - si zice s-o ascunda cineva in buzunar sau subt caciula. Se-ntoarce celalalt cu canele, -
54 ii da drumul si-i hotaraste sa caute coada. Catelul schiauna, - adica intelege despre ce-i vorba, ridica botul si adulmeca; intra in gramadirea ceia de lume, cauta ici, cotileste dincolo, si numai ce se ridica pe umarul unui cioban si-i trage cu dintii caciula din cap. Acolo era coada de iepure. - Asa cane face multe parale, zic eu in gandul meu. S-asa mi-o placut mie si mio fost de drag, c-am stat eu in ziua aceea nedeslipit de langa comedie. Am asteptat sa sastampere nemtii, am spionat sa vad ce fac cu canele si unde-l tin ascuns. N-am putut afla nimica. Am mai stat eu o zi, am mai stat doua. Am stat o saptamana s-am cheltuit vaca cu vitel. Pana ce mi-o cazut la indamana canele, intr-un cotlon, langa caruta comedierilor. L-am amagit c-o bucata de carne fripta, l-am pus in traista, si l-am suit cu mine la munte. Apoi l-am invatat la toate felurile de vanatori. Si macar c-o ramas comedier, da altu , vanator ca el, nu cred sa se afle
- Vrasazica l-ai furat, bade Chirica!
- D-apoi cum! Doar nu era sa-l las sa se ticaloseasca pe la iarmaroace. Aicea-i merge mai bine. Si-n codru traim noi cum ne place noua.
Cand ne opriram in popasul de sara, de ceea parte de munte, la cumatrul Axinte, urmarii cu atentie toate manevrele lui Chirica, ca sa-si indestuleze intai si intai pe Comedieru lui. Ii vorbea hranindu-l, apoi ii asternu culcus desaga in care-l purtase. Si, intinzandu-se si el alaturea de cane, pe maldar de fan, isi trase cojocul pana sub barbie si incepu a spune padurarului de gazda o multime de minunatii pe care le savarsise el, impreuna cu Comedieru lui. Fiinta-i marunta, uscata si nervoasa, cu ochii caprii si cu zambetul intr-un dinte ca un ranjet, avea parca ceva inrudit cu canele. Erau doi tovarasi pe care-i ducea alaturi aceeasi patima, - spre lumea unor jivine nenumarate sic are nu s-au mai vazut. Necontenit inselati, isi reluau intruna drumul. Fara dezamagire si fara truda.
- E vanator vrednic, imi zise prietinul meu; si foarte rar greseste. Cu toate acestea, ii place sa povesteasca ispravi de care eu totdeauna ma indoiesc. Sa-l pun, de pilda, sa-ti istoriseasca cum a gonit Comedieru lui un cerb o zi si o noapte, prin trei tinuturi de munte. Si pana ce nu i l-a adus la pusca nu s-a lasat. Cand a cazut cerbul, a cazut si canele. Dupa asemenea povesti se cunoaste cai adevarat vanator. Spune, Chirica, cum a fost cu cerbul cela pe care l-a gonit Comedieru tau trei zile?
- Hei, cucoane, asta-i o intamplare grozava!, tresari puscasul de langa canele lui.
Indata incepu sa insire cu patima si cu bogate amanunte goana aceea, pe care din an in an o amplifica s-o inflorea, spre lauda tovarasului sau. Apoi ramase pe ganduri in lumina slaba a lampii din ocnita sobei. Cumatrul Axinte isi ispravea de fumat luleaua gramadit asupra vetrei si cu pletele revarsate peste ochi. Din cand in cand, scuipa in spuza si mormaia ceva - ca un raspuns tarziu la minciunile Ciuntului. Eu si prietinul meu stateam intinsi pe laiti, inveliti in pleduri, cu capetele subt icoane, si ascultam un suet usor de vant in brazii de afara.
- Ati adormit, cucoane? intreba Chirica, cu sfiala.
- Ce este? raspunse tovarasul meu.
- Credeam c-ati adormit. Ascultam cum vine vantul de la muntii cei mari.
- Care munti mari?
- Sunt, cucoane, niste munti mari, unde-am fost eu de doua ori. Tot suim si trecem de
Dorna. Si pe urma iar suim si mergem. Trecem de Paltinis si Dragoiasa si intram in niste singuratati. Sapoi se vad munti mari, unde stau ciobanii cu capu-n pacla si canta din fluier. Si sate nu mai sunt nici catra miezu-noptii, nici catra amiaza, nici la rasarit, nici la asfintit. Si mai mare peste toate-i tata muntilor, Calimanu , - care se suie pana la nouri. Iar dupa ce umblu vreme multa pe poteci grele, hodinesc intr-o pestera, pe cetina uscata, - saprind un focusor si stau cu canele si ne gandim cat avem de suit a doua zi pana-n locurile cele mai departate de oameni. Ii noapte de toamna ca acuma si vanturile dorm sus, subt brazi batrani de la inceputul lumii. Asa-i de mare tacere, ca s-aude cine stie unde, in ponoare departate, cum bate tancupamantului.
Cand nu mai suna nimica si s-o stans si focul, - aud inima Comedierului langa
55 mine, ca un ceasornic Asa stau, mai mult treaz. Mai zvarl un vreasc pe foc. Si nu pot sa spun ca nu mi-i frica. Ma simt ca intr-o imparatie straina. S-apoi tarziu, cand prinde a curge de sus catra vai vantisor ascutit, stiu ca-s aproape zorile. Pun pe Comedier in traista si ies la potica. S-aprinde lumina la rasarit si eu sui prin pustietati pana la vremea pranzului. Atuncea abia ajung la un salas de om. Vietuieste acolo, intr-o poiana ascunsa, un hutan, un fel de om salbatic, cu nevasta, fetele si feciorii. Are oi si vite albe. Casa lui, in vremea verii, e o coiba rotunda de trunchisori de brad impreunati la varf. Pe-acolo prin varf, iese fumul si se vede cerul. Iar in vremea iernii se trage intr-un bordei adanc sapat subt stanca. Acolo pe langa paretii acelui bordei, numai laiti, poclazi si cojoace, si-n fund putini infundate cu branza. Si vitele-i stau in alt bordei, alaturea; si oile in tarc si subt perdea. S-acel gospodar poarta ca toti hutanii nadragi rosi si caciula de vulpe. Iar femeile catrinte, - ca s-a-noastre. Ii dau bunaziua si-l imbratosez, - iar el se bucura si racneste la muieri sa gateasca mancare si bautura. Gustam rachiu de afine si mancam friptura de berbece cu pita de sacara. Si pe urma intreb:
- Bade Ile, cum traiesti dumneata in asemenea pustietati?
- Apoi mai frate, zice el, noi hutanii am fost asezati in muntii acestia de catra Domnul
Dumnezeu dintru inceputul lumii. Si tot ne-au cuprins si ne-au ros neamurile straine, - iar noi ne-am tras tot catra locuri singuratice si slobode. Asa eu, vazand ca pier si ma inabus, m-am suit pe Caliman, mai aproape de Dumnezeu. S-aici am sa mor. Iar dupa ce-oi muri, baietii si fetele mele s-or amesteca cu noroadele.
S-asa stau eu la salasul hutanului si uit de lume. Si intru in padure cu Comedieru si-i dau drumul, si se duce tahnind si se scufunda in departari pana ce-mi canta numai ca-n vis.
Vin in zbor ierunci si se asaza in brazi, aproape de tiitoarea mea si se uita la mine fara frica, cu ochii lor rosi. - Si iata intr-un rand, in amurg, stand asa subt cer si-ntre codri, s-apropie asupra-mi bataia capaului, - simi zvacneste inima in cosul pieptului. Tah-tah, - tah-tah, ca un clopotel. Si numai ce-aud duduind poteca. S-odata mi se arata fiare nalte cu coarne tapose, sufland foc pe nari. Am ramas incremenit, cu arma ca un vreasc in mana.
M-am infricosat; am dat din corn canelui; si m-am intors la bordeiul hutanului. Ii spun lui intamplarea si el incepe a rade.
- Aceia, zice, nu esti dumneata vrednic sa-i dobori. Sunt zimbrii cei batrani. Nicaierea pe lume nu se mai afla, caci pretutindeni au patruns oameni. Numai in prapastiile Calimanului au gasit tihna.
Ciuntu tacu si cumatrul Axinte scuipa in sperla si mormai cu pletele-n ochi.
- Poate dormiti, cucoane? intreba puscasul.
- Nu dormim, raspunse prietinul meu. Iti ascultam palavrele. Mai Chirica, daca socoti tu ca putem noi crede basme, apoi te-nseli.
- Care basme, cucoane? de doua roi am facut drumul, asa precum am spus, s-am avut gazda la badea Ile Hutanu.
- Si se uitau ieruncile le tine?
- Se uitau, cucoane. Pe Dumnezeul meu ca se uitau.
- Dar zimbrii?
- I-am vazut, cucoane, raspunse c-un glas schimbat si scazut puscasul. S-am vorbit despre ei cu Hutanu. Am auzit in brazi vantul de-acolo - si mi-am adus aminte. Imi spunea Ile
Hutanu si despre cerbi. Este unul mai batran decat toti, care se arata numai in noaptea Anului
Nou, la soborul salbaticiunilor, pe tancul cel de sus a muntelui. Pe-acela eu nu l-am vazut. De ce sa spun ca l-am vazut, daca nu l-am vazut?
Prietinul meu tacu - si asculta o vreme in brazi si-n cercevele vantul cere venea din
Caliman.
- Ciuntu spune minciuni ca-ntotdeauna, imi zise el cu seriozitate. Asta-i patima lui. Si trebuie sa stau, sa cuget si sa dezleg ce-i adevarat din tot ce ne-a insirat. Cu toate acestea, sunetul de cascada de afara vine dintr-acolo. Este si unul Ile Hutanu. Sunt si ierunci care se
56 uita mirate cu ochii cercuiti ros. Eu il inteleg pe Ciuntu ce voieste. Asa incat, cum or canta cucosii straja a treia, el trebuie sa se scoale sa pregateasca caii si sa ne-ncarce gospodaria.
Aici nu mai avem ce face. Trebuie sa mergem spre Caliman, intr-o regiune unde mai sunt posibile minunile
