Cel mai in varsta si mai vanator dintre noi avea acelasi nume si aceeasi reputatie si-n deceniul trecut. Aceeasi barba carunta si aceiasi ochi bruni care zambeau. Vorbai era carunta si grava, ca si barba, insa ochii ii zambeau. Asai sacuma, si-l pretuim ca si atunci. Intr-un an destul de departat, caci a fost inaintea razboaielor s-a cutremurelor, ma aflam in drum spre
Rasca, cu prietinul meu, intr-o sanie larga. Ne duceam sus in munte, la un padurar, cunoscut al sau. Dupa-amiaza de decemvrie era posomorata si peisagiul alb, inecat subt o pacla umeda, parea ca se misca odata cu noi, ascunzand indaratu-i necunoscuturi surprinzatoare. O crasma, la o margine de drum si la o cotitura, paru ca rasare deodata din omat, ca sa ne sperie.
Convorbirea, cu glasuri prea puternice, intre vizitiul nostru s-o alta fiinta din batatura crasmei, suna ireal. Amandoi erau monstruosi si fantastici cu caciuli nalte si cojoace enorme, cu mustati de turturi si cu ochi painjeniti albi, cu miscari necomplecte si neflexibile de fantose, incat, indata ce porniram iarasi si crasma se scufunda, avui siguranta iluziei. Ne miscam lin, cu aceeasi pacla, sub tacere.
Satul Bogdanesti nu ne iesi intru intampinare. Sta ascuns dupa niste garduri si livezi, - si-l cautam pe uliti intortochiate. Cu lautari si zvon veni asupra noastra hanul. Se opri si ne primi c-o prietinie veche si cunoscuta. Insa pentru putina vreme, - cata-i trebuia vizitiului nostru ca sa inhame caii la o sanie joasa cu talpigi si cu oplene, pentru potecile inguste ale muntelui. Trebuia sa ne grabim, caci s-apropia sara. Cu toate acestea a trebuit sa intarziem, caci in incaperea scunda, plina de abur tot asa de des ca si negura de afara, se gaseau niste oameni veniti de departe, insa nebuni. Se miscau si vorbeau intr-un diapazon cu totul straniu, dupa tipetele unei viori pe care o taia un tigan tanar. Cobza o scarpina s-o mangaia un tigan batran si se arata mai alinata. Iar hangiul, ros la obraz si zambind cu viclenie, ne aduse o bautura galbuie in paharute verzi. Cum am dat-o pe gat am simtit ca-mi piere rasuflarea si mor. Iar unul dintre oamenii straini si nebuni ne zise ranjind:
- Slab rachiu, cucoane, si fara putere! iaca cu ce ne-nsala si cu ce ne nacajim!
51
La aceasta observatie, eu si cu tovarasul meu ne-am uitat unul la altul cu seriozitate, si omul dintre noi intelese ca avem placere sa intram in zbuciumul si larma tovarasilor lui si ne facu, sovaind grabnic, loc in dant. Ne-am retras cu oarecare greutate, intrebuintand fara scrupul fagaduieli si minciuni. Si cum ne urcaram in saniuta cu oplene, hanul ne parasi si fugi in pacla, - si numai zvonul lui bizar mai pluti asupra noastra o clipa, pe cand el nu mai era.
Atunci incepura a suna clopotele cailor si simtii lumina cetei scazand.
- Ai pus clopote? intreba tovarasul meu.
- Am pus, cucoane, raspunse vizitiul, ca sa nu fim asa de singuri.
Cu toate acestea, eram tot mai singuri, intr-o pustie. Urcam la deal printr-o rapa adanca de brazi. Brazi incremeniti, batrani si scufundati. Treceam cu negura catra noaptea de sus, - si sunetele clopotelor se intorceau indarat, catra vai, ca niste paseri fara nume.
Tarziu, ne opriram. Paserile necunoscute cazura pe molizii poienii, cu aripile stranse.
S-o casuta din povesti, singura la hotarul lumii acesteia, ne privi mirata cu doi ochi de lumina.
Canii cu dintii de fier si cu maselele de otel se napustira asupra noastra. Si Sfantu-Antonie, pustnicul cel batran, iesi cu toiag alb, linisti co vorba canii si ne primi cu bunatate.
- Ce mai faci, mos Antonie? intreba tovarasul meu. Cum mai haladuiesti aici in singuratate, cu Dumnezeu si cu fiarele?
- Haladuiesc fara bucurie, cucoane, asteptand sa trec la limanul cel neinviforat raspunse batranul, stand inaintea noastra fara cojoc si fara caciula. V-am asteptat pana lanserat si pe urma am socotit ca n-aveti sa mai veniti pe asemenea negura. Ati facut insa bine cati indraznit. Adevarat ca acuma suntem inchisi si cuprinsi ca de Marea; insa, ca si ieri sara, trebuie sa vie de la asfintit un vantisor care are sa deie la o parte paclele. S-atunci s-arata alta lume, care acuma nu se vede.
Eram inca afara, punand la adapost caii si sfatuind cu batranul, cand zburatorul ager si grabit sosi pe varful brazilor, in marginea poienii. Codrul suna usor, salutandu-l. Paclele se miscara nelinistite.
- Sa stii ca batranul are dreptate, imi zise tovarasul meu. Dupa ce mancam si ne incalzim inlauntru, avem sa putem iesi in padure Acest mos Antonie, urma tovarasul meu dupa ce intraram in casuta si ne usuraram de blani, - acest mos Antonie e intr-adevar un schivnic care s-a exilat, fara familie si fara rude, aici in muntii de la Rasca. De la casuta lui pana la lume e foarte departe, pentru ca in vale nu coboara niciodata. Dupa cum vezi, mesteca cu mult mestesug, pe vatra, o mamaliguta, cum n-am mancat de mult nici eu, nici dumneata, s-a pus la fript intr-un clasic harb de ceaun costite si muschi de porc afumat, amestecate cu bucati de slanina. Si are el si niste branza-n scoarta de brad, de care ai sa te minunezi. Si pe urma, catra miezul noptii, avem sa iesim sa vedem imparatia lui, pe care oamenii de pe lumea cealalta n-o cunosc. - Daca am fi ramas in targ la Folticeni in sarbatorile acestea de iarna, trebuia sa facem vizite cu cucoanele noastre si sa asistam la balul domnului prefect. Am fi vazut decolteuri si zambete si am fi ascultat conversatii absurde, - care aici nu s-au aratat si nu s-au auzit niciodata dintru inceput, de cand stapanul stihiilor a despartit apele de uscat. Aici prostia si trufia omeneasca inca n-au aparut, - s-avem sa vedem numai in tovarasia lui Sfantu-
Antonie salbaticia codrului si minunile unei nopti de iarna
Dupa ce ne-am incalzit si am ospatat, vorbind putin, ne-am luat pustile si am iesit din casuta intre brazii poienii. Vantisorul asfintitului trecuse, manand negurile, - si codrul negru imi aparu ca-ntr-o feerie, subt luna alba de iarna. Drumul pe care sosisem nul mai stiam, lumea pe care o lasasem in vai era a altui veac. Noi insine trecuseram din pacla opaca, printr-o minune de vis, intro tacere de zapada si de argint. Aerul neclintit era rece, insa neaua noua si moale nu scartaia subt pasi. Trecuram, aplecandu-ne, prin galerii de umbra, iesiram iar in lumina si trecuram iar in umbra, si fara ca vremea sa se clinteasca, razbaturam la alta poiana, la stoguri nalte de fan. Tacuti, ne facuram cuibare in mirosul subtire de flori uscate, si ramasei privind asupra unui povarnis lung in padurea rara.
52
Printre trunchiurile batrane, deasupra omatului, se infiora o lucire fumurie si violeta care curgea in sus printre crengi, catra vazduhul lunii. In fundul vaii, din pestera unui parau viscolit, izvora, framantand ace, o apa vie, care se domolea indata intr-un ochi luciu de toplita.
Dincolo, padurea rara urca iarasi lin, in departari.
Cum stam fara sa simt timpul, auzii zvon naprasnic spre luna, si-n toplita cazura, sfarmand-o, rate salbatice. Stiam ca vin de departe, de la mari inghetate, insa nu simtii nici o uimire. Locul unde ma aflam era in domnia misterioasa a salbaticiunilor.
Cand imi ridicai ochii de la evolutiile lor gratioase, vazui cardul de caprioare suind de catra fundul vaii, in lungul rapei paraului. Aceste salbaticiuni delicate si blande le asteptam, insa fara ganduri rele, caci erau subt ocrotirea prietinului nostru SfantuAntonie. Veneau fara graba; se oprira o clipa ca sa le numar - erau opt - si in copce scurte se apropiara de toplita.
Ratele salbatice facura un ocol ca sa le primeasca, si cercuri licaritoare alergara spre mal.
Insirate pe marginea apei, gingase si nesigure, indraznira sasi plece grumazurile; si, cand ridicara boturile, stelute de argint le cazura la picioare. Ramasera privind cu ochi mari si blanzi la paserile straine.
Atunci, din fagul scorburos de langa izvorul forfotitor, o dihanie neasteptata facu o saritura peste apa catra caprioare. Zvarlitura zugravi o fantasma si-n toplita si ratele zbucnira indarat spre luna, cu macaituri aspre si batai de aripi. Iar caprele deodata se imprastiara in linii cenusii, prin padurea rara. Dihania care sarise din scorbura mai facu cateva salturi, pe teluri mladioase, apoi se opri cu botul spre varful brazilor si dadu drumul unui urlet scurt si sinistru, un fel de ras al singuratatilor s-al tacerii. O chemare de lup raspunse departat si stans in alta vale.
Mos Antonie se misca din locul lui si fiara cu urechi ascutite, intorcand narile, il simti.
Ochii ii lucira in apa si-nspre noi cu lacrimi de fosfor mai reci si mai ascutite decat lumina acelei nopti de dechemvrie. C-o saritura se mistui iar in dosul fagului, si privelistea ramase moarta, inghetata si pustie, ca-n visul anterior.
- Ce-i asta? intreba in soapta tovarasul meu.
- L-ati auzit: si-a spus numele, mormai batranul. E rasul. Si iau raspuns lupii din
Valea-Adanca. In noaptea asta s-au inteles ca sami vaneze caprioarele mele. Numai o clipa l-a infricosat zvoana ratelor si bietele caprioare au scapat Asta a fost o randuiala de la
Dumnezeu.
- Asa este altfel nici nu se poate, raspunse cu convingere tovarasul meu si ramase cu ochii in luna pe drumul stralucit pe care se departau paserile straine.
