Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Cel mai iubit dintre pamanteni - PARTEA 8 de Marin PREDA



vol.3
PARTEA A OPTA
I
Ramasei o clipa parca suspendat, trecind in revista toate femeile care lucrau cu mine la Oraca: niste grasane vorbarete si simpatice, inca tinere, dar departe de a-mi fi aruncat vreodata una din acele priviri care sugereaza disponibilitatea afectiva chiar fara intentie de finalizare intr-o aventura sau macar simpla prietenie colegiala, putina curte, acea multitudine de gesturi si cuvinte care nu au alta menire decit sa potenteze afectiunea fundamentala pe care o avem pentru altii, de care sintem cu adevarat legati si ii iubim verificari daca mai placem si altora siguranta ca nu ne-a palit farmecul, seductia verva pe care ne-o inspira aceasta certitudine, pe care o transmitem acasa celor care se simt prea siguri de noi putina neliniste, putina gelozie, pentru a ni se pretui apoi dulcea supunere, abandonul de sub plapuma Nu citisem in privirile lor nici macar atit, avem cu cine cocheta, pe tine nu te cunoastem, parca imi spuneau, si nici nu avem chef s-o facem, sa te invitam la petrecerile noastre unde vin insi chiar mai putin cunoscuti decit tine, si nici nu incerca sa ne inviti tu pe noi, fiindca o sa te refuzam politicos Una era subalterna mea, alta era calculatoarea, alta (o tinerica frumoasa si balaoachesa, pesemne tiganca, totdeauna bine imbracata si coafata, stirnind invidia pentru bluzele ei un colorit care arata ca nu le cumpara din magazinele noastre, ca si fustele cu croiala straina, cismulitele elegante, jerseurile finE) secretara directorului, un ins totdeauna ursuz, care avea de indurat gelozia nevestei pentru aceasta secretara cu care cam semana dar cine suporta alaturi de barbatul ei pe o alta, chiar daca la birou si chiar daca stie ca ii e credincios? Credincios, credincios, dar asta nu-l poate impiedica sa Directorul chiar isi persecuta subalterna, doar-doar se va gasi cineva sa-i spuna nevestei ca intre el si secretara, vezi, nu e nimic Nu se gasea nimeni si, chiar daca s-ar fi gasit, nu asta dorea geloasa, ci "s-o dea afara pe tirfa aia" Om corect, seful nostru facea sa i se auda racnetele prin usa cind sotia ii intra valvirtej in birou si ii facea scandal "da ce crezi tu, ca asta e institutia mea personala sa dau afara pe cineva numai fiindca esti tu smintita? Dar nu am dreptul, atita timp cit isi vede de treaba ei!" Secretara insa chiar tinea la el si, dindu-si seama ca omul n-avea liniste in casa din pricina ei, vrusese sa plece, cu toate ca ii parea rau. "Un sef asa de bun nu gasesti oriunde", dar se vede treaba ca raul stia el ceva, in locul ei ar fi venit alta, si numai daca ar fi fost o baba stirba istoria nar mai fi continuat "desi mormaise el furios, am avut odata si o astfel de baba, nu chiar stirba, dar cica mi-ar fi placut de ea ca facea pe mamica cu mine" si i-a aruncat tava cu sandviciuri si cafele in fata, cind a vazut-o ca intra in birou Ce nevoie, cica, am eu sa maninc sandviciuri si sa beau eu cafea facuta miinile acestei sa maninc si sa beau acasa si sa nu ma las lins pe git ca un vitel de aceasta vaca rascracarata ce, adica, vreau sa spun ca acasa nare nimeni grija de mine si trebuie s-o las pe cotoroanta aia sa-mi puna unt pe piine si o feliuta de sunca si o feliuta de rosie si o cafeluta si o franzeluta (si aici directorul isi subtiase vocea si isi imita nevasta scos din pepenI). "Iti arat eu tie, zice, cafeluta. O sa-ti fac una de-o sa-ti stea in git, sa te frigi cu ea, sa te ineci cu caimacul" "Asa ca nu pleci nicaieri, daca din pricina asta vrei sa pleci", ii mai spusese el fetei "Tovarase director, cica se smiorcaise ea, macar daca am fi vinovati de ceva" "Ei, da, asta ar mai lipsi, se infuriase el, ia nu mai da aici apa la soareci si iesi afara Auzi, macar daca



Asta imi scoate sufletul si pentru laptele supt de la mama, dar sa mai fim si vinovati de ceva Mi l-a si scos, sufletul adica, si mi l-a bagat pe-al ei in loc si asta m-ar vinde inainte chiar sa incerc eu sa fiu vinovat de ceva. M-ar pune sai marturisesc totul dinainte." "Da, stiu, continuase insa fata sa se smiorcaie, e geloasa, si e gelos si prietenul meu cu care o sa ma casatoresc, vine citeodata pe-aici si sta pe capul meu sa va vada, si dupa ce va vede se cara, si ce-mi face pe urma De-aia vreau sa plec, desi n-asi vrea" "Atunci cara-te, ori spune-i individului ca daca il mai prind pe-aici chem soferul si il pun sa-l dea afara cu paisprezece lovituri de pompa in cur" povestise fata, insa de asta data pufnind in ris. Noroc ca directorul strabatea aproape tot timpul regiunea in cautare de carne Nu mai stiam in ce stadiu se afla istoria
Cine mai era deci, la noi, femeie? A, da, casierita Doamna Munteanu
Care doamna Munteanu?! Plecase Predase casa si Ma ridicai, deschisei usa de alaturi, unde se afla casieria, si ma uitai indelung la noua casiera, o figura invaluita in nedefinit, cu trasaturi ascunse de parul care ii acoperea curgind pe umeri obrazul din pricina parului astfel pieptanat, adica mai degraba nepieptanat, parea sa aiba un chip alungit Statea la birou si lucra Venise la noi de vreo doua saptamini, dar luminozitatea lumii in care traiam dupa moartea mamei facea parca sa dispara umbrele cind ma uitam in jurul meu si vedeam lucruri si oameni, animale si strazi forfotind de miscarea neincetata a vietii Schimbasem cuvinte de serviciu cu noua casiera, dar nu ma uitasem la ea, adica ma uitasem fara s-o vad, sau o vazusem fara sa ma uit, vreau sa spun ca nimic din ea nu-mi atrasese atentia, nu era nici frumoasa, nici urita, nu era nici diforma, nici statuara, miinile ei, care imi intindeau pe masa hirtii la control, nu erau nici butucanoase, nici diafane, vocea, nici timbrata, nici soptita debitul doar imi paruse vag excesiv ("de ce o fi vorbind asta prea mult?" gindisem fara sa fiu prea sigur ca nu ma inselaM). Nu parea nici doamna, nici domnisoara, oricum, nu purta verigheta, dar asta nu insemna ca nu fusese divortata sau nu era vaduva. Silueta ei avea forma, mai mult de ghicit decit de vazut, fiindca rochia pe ea era prea larga, parca si-ar fi croit-o singura, taiata rau in talie si cu umflaturi la subsuori fara decolteu Picioarele da, picioarele erau frumoase, cel putin atit cit lasau sa se vada poalele prea lungi, ale rochiei Ochi negri, parca prea mari, gura care, vorbindu-mi de cifre, incasari si plati, raminea adesea intredeschisa, ca si cind privindu-ma sar fi simtit o secunda in prada unei amnezii, a unei curioase perplexitati
"intelegeti?", zicea revenindu-si, si vocea imi parea ca vine tot din lumea nedefinitului, era aproape si totusi departe, mi se adresa, si totusi nu simteam impulsul natural de a-i raspunde, avind in mod bizar senzatia unei halucinatii auditive Ma uitam pe geam, ea continua cu explicatiile, reveneam, iscaleam documentele, hirtiile fosneau, stiloul scirtiia Apoi liniste apoi in aceasta liniste incepea sa toace zgomotul rece, abstract, al masinii de calculat
"Dumneavoastra, zisei, mi-ati pus pe birou o floare?" Ea tresari. Se ridica in picioare. "Vai de mine, zise, v-am deranjat?" Ma posomorii. Timbrul vocii ei nu mai era incolor. Nu-mi dadui seama in acea clipa cum era de fapt, nu era insa verosimil si nici cu putinta sa fie asa cum era. Nu se putea sa-mi raspunda cu o astfel de alarma supusa in glas, incit sarii, ca sa spun asa, inapoi in mine insumi. Nu prea departe insa, doar atit cit tresarim cind, neatenti, ne izbim de cineva si spunem pardon, fara sa ne uitam macar la persoana cu care ne-am atins. "Nu, doamna, mormaii parca visator, dimpotriva, va multumesc pentru atentie." "Imi plac foarte mult florile, explica ea (intr-adevar avea pe biroul ei o vaza plinA) si imi imaginez ca la toata lumea plac" "In orice caz, adaugai si eu, nu displac. E greu de conceput!"
Si ma retrasei in biroul meu. (Nu mai am timp sa povestesc ce s-a mai petrecut cu mine in saptaminile urmatoare, Ciceo mi-a facut o vizita si m-a anuntat ca nu mai poate amina procesul meu decit o data; o luna, doua, nu mai mult, imi spuse el.) Atita doar ca pacea plina de lumina cobora parca si mai adinc in fiinta mea si in plimbarile mele nesfirsite prin oras si pe dealurile lui traiam contemplind parca in mine insumi un gind larg si senin: "Sint fericit, sint liber Sint fericit, sint absolut liber" Am citit toate cartile, si nu sint trist, si nu trebuie sa spun ca Faust: "clipa, opreste-te!". Dimpotriva, fericirea nu poate veni decit din scurgerea neincetata a clipelor linistite si senine, fiindca ce altceva e suferinta decit o oprire a fiintei noastre, o uriasa inertie care face sa apese asupra ei tot ce exista?
Cind intr-o zi avui un suris, un suris interior in jurul caruia clipele mele roira asemeni albinelor si il alungara victorioase, purtindu-ma apoi din nou prin poieni, unde adesea ma culcam cu fata in sus si adormeam contemplind cerul, norii, "minunatii nori", si ma trezea asfintitul. "Ia uite, gindeam, de ce moi mai fi trezit? Ar fi fost asa de bine daca din somnul meu fericit asi fi trecut in celalalt marele somn, cel etern" Nu era un gind de moarte, nu simteam ca ma sorb "chemarii de disparitie"; ci un dulce regret ca, invingind in spirit marile spaime pe care ni le declanseaza gindul nefiintei, corpul meu nu vrusese sa ma urmeze, acum cind era tinar, cind moartea lui ar fi fost frumoasa si cind eu mas fi contopit cu marele Tot fara sa ma strimb si fara sa horcai O luam apoi spre casa si imi parea totusi bine ca nu murisem, imi aminteam de Silvia, de cartile mele scrise sau de cele pe care vroiam sa le mai scriu, bucurindu-ma ca le-am scris si o sa mai scriu altele, ca am vazut-o saptamina trecuta pe Silvia si o s-o mai vad ani nesfirsiti, fara sa uit insa voluptuoasa apropiere de Marea taina, gindind ca o voi pastra cu mine mereu si ma va ajuta sa vad justa masura a lucrurilor, zadarnicia pasiunilor, sminteala conflictelor in care traim inclestati, iluzia ca am putea fi fericiti prin cineva.
Si toata viata mea se va schimba
La un cuvint al tau
Auzi! Nu! Aveam "lentilele mele" ca si Spinoza (mai putin praful din slefuirea lor care ii adusese moartea in plina maturitatE), cifrele si registrele de contabilitate care n-aveau in ele nimic nociv, aveam, ca si Rousseau, notele mele muzicale de copiat, rau platite, ca si ale aceluia, dar nu mai putin decit erau platiti alti umanoizi. Si aveam orasul meu, cu frumoasele lui dealuri si ametitoarele paduri Simteam, realmente, ratacind pe potecile lor, o ameteala mirosurile de rasina, de urme de jivine, susurul piraielor, tacerea copacilor, inalta lor semetie, fosnetul pasilor mei calcind peste straturi de frunze si crengi moarte, imi pricinuiau o intensa betie lucida. Fiorul era de singuratate absoluta, fiindca nu imprumutam padurii simboluri si nici nu ma simteam vazut de ea cu priviri familiare. Nici o "corespondenta", desi ii simteam ecourile care de departe se amestecau cu mirosurile, culorile si sunetele qui chantent les transports de l esprit et des sens Ma straduisem citva timp sa obtin aceasta corespondenta, puneam mina cu afectiune pe scoarta aspra a unui gorun, ii vorbeam, turburam tacerea printr-un strigat, chemam padurea, dar descoperii curind ca nici gorunul nu simtea mina mea vie si calda pe trunchiul lui si nici sufletul padurii, pentru ca, inexistent, nu-mi va raspunde la chemare Marea taina era prezenta in mine si prin ea intelesei ca natura nu e plina de sufletul nostru, desi ne nastem cu acest miraculos sentiment, traim vesnic cu el credem cu putere in realitatea lui si in clipe de disperare ne adresam muntilor, care nu ne-au facut nimic, norilor si apelor si padurilor, sa ne redea ceea ce le-am daruit (investitie naiva!), sufletul nostru intact si pur, ca sa scapam de cel murdarit de oameni si de noi insine. Strigi, dar padurea tace. Ecoul iti intoarce doar propriu-ti glas, propria-ti desnadejde
De aici venea libertatea mea: descoperind moartea si traind cu intensitate scurgerea armonioasa a clipelor lor, ma eliberam de iluzia vreunei fraternitati cu natura, refugiul sufletelor ranite Nu, natura nu putea fi pentru noi, cei care nu lucram in mijlocul ei, decit un frumos mormint. (De aceea, desigur,
Socrate se ferea de ea, nu vazuse marea decit o data, ca soldaT) Ce ma atragea atunci? Viata spiritului, dar si a trupului (imi dadeam bine seamA), devenea intangibila, cum intangibil era copacul pe care puneam mina, cum intangibila era si tenebroasa padure, chiar daca nu mina asi fi pus-o pe copac, ci securea, si chiar daca mii de securi ar fi doborit si intreaga padure Te simti, nici vorba, copac, cum se simte calaretul cal sau cum ne simtim stea, daca privim cu intensitate una din ele pe bolta cereasca Alta iluzie! Socrate insa privise doar in el insusi si s-a simtit intangibil chiar si atunci cind a fost silit sa bea cucuta Ce ii trebuia lui sa priveasca marea? Noi insa ne temem de ceea ce am putea descoperi daca am privi insistent in noi insine Golim paharul, nu de cucuta, ci de vin, ne ferim privirea si incepem sa urlam, incredintati ca asta e viata, si nu urlete scoatem, ci cintece de triumf Iar pentru divertisment navalim si prin paduri
II
Intr-o zi, pe la prinz, telefonul de pe biroul meu suna prelung, asa cum il auzim in ureche cind sintem chemati de catre operatoare chiar si dupa ce am ridicat receptorul: vocea centralistei imi repeta numarul. "Da", zisei. "Vorbiti cu
Mangalia!" "Alo, domnul Petrini?" auzii din mari departari vocea parca pe cale sa se stinga a unei femei. "Da." "Va urez la multi ani!" "Dar cine e acolo?" zisei, nici mirat, dar nici nepasator. (Imi amintii in clipa aceea ca azi era ziua mea de nastere, pesemne vreo ruda, vreo matusa sau verisoara, se gindise la mine sami ureze la multi ani, desi niciodatA) "Stiti, continua vocea, am reusit sa obtin o repartitie la mare. Peste o saptamina ma intorc" "Da cine e?" repetai, de asta data curios, mai ales ca mi se dadeau cu un glas nu lipsit de o vaga afectiune detalii asupra intoarcerii, ca si cind asta m-ar fi privit cit de cit Isi spuse numele. Era casiera. "Multumesc, domnisoara, zisei, va urez si eu vacanta placuta."
Si ma pregatii sa inchid. Dar ea continua: "Parca sinteti suparat de ziua dumneavoastra." "Da, zisei, sint cam suparat" "S-a intimplat ceva?" "Asta nare treaba", gindii, totusi ii spusei ceea ce n-asi fi vrut sa spun, din inertie, oricum ca un raspuns la un semn colegial, ca se gindise sa ma felicite. "Da, mi s-a intimplat, azi-dimineata am vrut sa golesc vaza de flori de pe biroul meu (in care ea continuase din ziua aceea sa-mi puna din cind in cind cite-un fiR), stiti, se uscase adica, dupa ce ati plecat si cind am golit-o, s-a spart in miinile mele in opt bucatele, fara sa fi lovit-o de ceva" "Ei si?" "Semn rau, strigai fara neliniste, daca se spargea in doua n-avea nici o importanta, dar in opt!" "Ei, ce e cu opt? Ce importanta are?" "Stiti, opt culcat e semnul infinitului moarte, doamna!" "Aveti pe cineva bolnav?" "Nu, dar bunicul e foarte batrin!"
"Da, zise ea, dar fiti linistit, n-o sa se intimple nimic, cite semne de-astea n-am avut eu si nici unul nu s-a adeverit" "Oricum, va multumesc de urare" "Va spun, n-o sa i se intimple nimic bunicului" Si repeta apoi, inainte de a-mi spune la revedere, data intoarcerii, cu aceeasi vaga sugestie de afectiune ca si cind eu asi fi asteptat-o daca nu cu nerabdare, oricum cu acelasi interes cu care ea se gindise la mine si imi telefonase.
Si atunci avui acel suris interior. Se interesase, deci, de data nasterii mele sau o aflase din intimplare O retinuse, insa Plecase, asadar, de pe plaja sau de la hotelul respectiv, se dusese la Telefoane, facuse comanda Asteptase pina i se daduse Atita timp cu ghidul la cineva care ii era complet strain? Dar eu? Ce rost avusese sa-i spun istoria cu vaza? Cu adevarat ramasesem surprins cind, rasturnind-o in chiuveta s-o golesc de apa statuta, ma pomenisem cu ea bucatele in miinile mele Si era adevarat ca ma gindisem la bunicu Dar de ce sa-i fac tocmai ei astfel de confidente? Fiindca din dimineata aceea nu mai schimbasem nici un cuvint cu ea. In afara de cele referitoare la sumele incasate si platite de Oraca, iar in ceea ce priveste repetarea gestului cu floarea hm! observam doar cind nu mai era, cind se vestejea in vaza si o aruncam pe geam cu apa cu tot si statea goala citeva zile pina sa reapara, proaspata si stralucind parca de incintare in culorile ei, fara sa ma incinte insa si pe mine dar, dupa cum ii spusesem, fara sa-mi displaca Ar fi fost intr-adevar greu de conceput
Dar cui ii displace o reactie de supunere? Avusese, vorbind la telefon, aceeasi voce ca in dimineata cind o intrebasem daca ea imi pusese floarea pe birou si inaintea oricarei reflectii se ridicase in picioare O fi fost persecutata acolo de unde se transferase de vreun contabil grobian? Nu era exclus! Zimbii iarasi, si amintirea ei se topi in lumina care ma inunda si dinafara, contemplind indelung prin fereastra bogata zi de august Imi strinsei hirtiile mele contabile fara sa mai astept ora trei, cu gindul sa ma duc totusi sa-l vad pe bunicul, fiindca istoria cu vaza imi reamintise ca nu-l vazusem de aproape o luna si putea fi totusi bolnav. La virsta lui si un guturai poate fi Ii cumparai un pachet de tigari si ziare. De la moartea mamei incepusem sa-l vizitez mai des, mai ales dupa ce observai intr-o zi, privindu-l cu atentie, ca ochii si sprincenele lui semanau aievea cu ale ei, restul chipului fiind desfigurat de batrinete ca sa mai pot descoperi si alte asemanari. Nu uitam cum reusise el s-o intimideze pe Matilda, in acea seara cind sarbatorisem cu intirziere nasterea si botezul Silviei. Ghicisem atunci in el barbatul de moda veche, care nu putea concepe sa acorde in sinea lui femeii un locsor cit de mic, oricite viclenii, ura sau iubire i-ar fi asaltat din partea vreuneia cit fusese tinar, sau din partea bunicii, dupa ce se insurase si ii facuse atitea fete. Si asta in mod firesc, natural. Ar fi trebuit de pe atunci sau poate chiar inca de mic sa aflu de la el secretul acestei inocente trufii masculine, care nu insemna nici nepasare, ca la tata, si nici lipsa de afectiune, fiindca tinuse totdeauna la bunica si nu calcase, cum se zice, niciodata pe de laturi. Il aflase mama acest secret, il mostenise
In ultima vreme se simtea umilit ca ii cazusera toti dintii din fata si cei de jos nu mai intilneau nimic sus, decit gingiile. Asta ii deforma gura, pe linga faptul ca nu mai putea musca piinea "Bunicule, ii spusesem, pune-ti o placa.
Toata lumea, unii chiar foarte tineri, patesc chestia asta." "Da, imi raspunsese, am ajuns sa trimitem sateliti in jurul pamintului, dar ca sa gasim ceva sa nu ne cada chiar toti dintii din gura, la asta nu ne pricepem." "Ba cum sa nu, am auzit ca americanii ti-i scot pe toti din gura, chiar de mic, si iti pun altii in falca, cu holsuruburi. Cica mai buni, nu se cariaza. Actritele astea ale lor cu dantura frumoasa, crezi ca e dantura lor naturala?" "Ii bag in ma-sa cu holsuruburile lor, mie imi trebuie maselele mele de pe vremuri, cind spargeam cu ele si simburi de masline", raspunsese el furios. Totusi acceptase sa-l duc la un dentist, dar se plingea pe urma ca nu putea minca linistit cu porcaria aia din gura, ii singerau gingiile Pina la urma se invatase
Imi placea sa beau cu el o sticla de vin (si adusei si acum unA) fiindca o chema si pe bunica, si ii sticleau ochii de placere cind o vedea cum se chercheleste dupa o jumatate de pahar si incepe sa indruge verzi si uscate"Ce-i fi mai asteptind tu de la viata?!" ii spunea ea incercind sa se razbune prea tirziu ca il servise atita amar de vreme, ca nu stia nici acum sa-si ia un pahar singur, iar el ii raspundea cu vesnica istorie cu dulapurile de care era casa plina, cerute de ea inadins ca nimeni sa nu se poata descurca in ele
(un pahar e intr-un dulap, dar in care dracu dintre ele!?). Vechi ranchiune uscate de seva, ca nu i-a facut si el niciodata in viata un cadou. "Pai daca ti-l faceai singura?! raspundea bunicul in prada unei mari veselii, bucuros ca isi amintea si el tot atit de bine cum devenea chestia, vream eu sa-ti cumpar o rochie, te gaseam cu ea acasa luata de tine! Atunci de ce sa-ti mai fi cumparat eu alta?" "Asa, de schepsis", zicea si bunica. "De schepsis o luasei tu, sa nu zic eu ca ti-am facut un cadou, sa spui acum, cind nu mai ai si tu ce spune, ca nu ti-am facut si nu ti-am dres. Ce-ai mai fi avut tu acum de zis daca iti luam?"
"Asi mai fi avut!" "Ei, ce-ai mai fi avut?" "Sa pui si tu mina si sa ai grija de fetele alea." "Si tu ce treaba aveai? (Bunicul imi facea cu ochiul!) Sau credeai ca de-aia te-am luat eu, sa stai, sa tai frunza la ciini?" "Taci ca te-ai momorit tu cu treaba!" (Bunica incepea sa se chercheleasca, stilcea cuvintele.) "Asa cum m-am «momorit» eu, am cumparat casa asta din leafa mea, si tu ce-ai facut?"
"N-am facut nimic hic!" "Mai bea ce mai ai in pahar, ne mai distram si noi peaici"
"Nu mai bau, ca nu sint betiva ca tine, ma duc sa ma culc, ca eu m-am sculat de dimineata, nu ca tine care stai si gogesti in pat si tragi la basini de saude pina in vecini" "Si ce vezi tu rau in asta? Nemtii, de pilda, nu poti sa zici ca nu sint un popor civilizat, dar cind ii vine unuia sa traga o" "Mai taci din gura, iti merge gura tranca-fleanca" "mere acre!" ridea bunicul.
Nu era adevarat ca gogea in pat. Il gasii trebaluind prin mica lui gradina, unde avea citiva stupi. Era putin agitat si imi spuse ca am cazut la tanc, de dimineata a descoperit in salcimul din spatele casei un roi de albine salbatice, si ca sa-l ajut sa-l prinda A incercat el, dar de, nu-l mai tin picioarele sa stea pe scara. Incepui sa rid. "Dar de ce roiurile astea cad tocmai la dumneata, bunicule? Dupa cite stiu, te-ai apucat de albinarit fiindca ti-a nimerit intr-o zi, tot asa, un roi ca asta in salcim" "Cum nu? zise bunicul. Nu costa nimic!
Doar stupul cu fagurii, o nimica toata. Trebuie sa fii prost cind ai o gradina si poieni in jur si sa nu te ocupi de albinarit. Ce e mai bun ca mierea?" "Asa e, bunicule, vechii greci o bagau si in vin" "In vin? se mira el. Si nu-i apuca cufureala?" "Cine stie, poate ca tocmai de-aia il amestecau asa, sa poata pe urma sa manince iar. Le placea sa stea mult la masa si sa discute, stateau asa intr-o rina, la o masa sub forma de potcoava." "Si ce discutau?" mai zise bunicul bijbiind in noul stup, pregatindu-l sa primeasca roiul salbatic, virind in el faguri cu miere, sa aiba noile-venite, pentru inceput, ce sa manince.
"Discutau despre tot ce exista", zisei. "N-aveau treaba!" mormai el cu afectare, el care avea si ai fi zis ca gasea in asta un mare rost, uitind ca in viata lui, in afara de faptul ca de la ghiseul lui elibera atit noilor-nascuti, cit si mortilor, unora certificate de venire pe lume, altora de plecare, altceva nu mai facuse.
Nu-si mai aducea pesemne aminte ca pierduse atitia amari de ani uitindu-se la altii cum jucau biliard si table. El nici macar nu juca, se uita doar - e drept, era un chibit de prima clasa, nu exista sa piarda cineva daca il avea pe el alaturi (exclama el ridicind un deget in sus cu mindrie, ca si cind a chibita era si asta un secret, nu orice natarau avea darul sa influenteze astfel hazarduL).
Cistigatorul facea apoi cinste Asa se explica, poate, cum reusise el sa-si cumpere o casa? Nu cheltuia bani pe bauturi! Bunica stia bine, leafa i-o dadea ei intreaga si nu-i mai cerea apoi nici un leu indarat pina la urmatoarea. Iar bunica ii punea bine! Desigur, o socoteala cu creionul in mina putea fi, in acest sens, revelatoare, ca si in cazul acelor fumatori care nu cumpara tigari: au altii, si cine te poate refuza cind, cu candoare sau in treacat, sau prietenos, sau necajit, zici: "da-mi o tigare" ? Sint atitea feluri de a-ti pastra intacti banii din buzunar, dupa cum nu mai putine de a te pomeni fara ei ca sa te miri apoi dupa ani cum dracu au reusit unii sa-si faca si sa-si dreaga un rost mai bun decit al tau, si asta uneori, ba chiar adesea, cu o leafa mai mica decit a ta "Bravo, bunicule! zisei cu glas tare, e o chestie!" "Ce chestie!?" se mira el.
"Sa faci rost de ceva fara sa te coste nimic! Acum o sa ai un nou stup." "Pai cum! Nu albinele costa, se inmultesc repede, regina Am auzit de unul care a comandat pe vremuri o regina tocmai din Italia si i-au trimis-o cu avionul, asa intr-o cutiuta speciala Statea si ea, saraca, in cutiuta aceea. Noi o sa prindem acum una din salcim"
Si bunicul imi spuse ce aveam de facut. Aprinse un mototol de cirpe pe care il agita sa scoata fum, il lega de virful unei prajini care avea ceva mai jos un fel de caciula mare din sita si imi dadu toata chestia asta sa ma urc cu ea pe scara. Vazui roiul. Se prinsese foarte sus, intr-un loc in care se intilneau trei craci groase ale salcimului, si albinele sburau in jurul lui in largi spirale
In lumina soarelui pareau ele insele parca rupturi de raze materializate cam nervoase, chiar agresive cintecul pe care ti-l sugera acest zumzait al lor parea mai putin pasnic si monoton decit al celor de jos ale bunicului, si nimic, parca, nu te asigura ca nu vor navali peste tine daca vei incerca sa le turburi sau sa te apropii prea mult. "Bunicule, strigai, astea sint mai rele, daca ma inteapa?"
"Nu fi bleg, zise el, ai sa vezi cum or sa pice toate una cite una in caciula, ca niste proaste" "Si regina?" "Cu regina cu tot, cit e ea de regina!"
Ridicai prajina incet pina plasai caciula de sita sub roi si incepui sa astept, curios sa vad si eu ce-o sa se intimple. Fumul insa se ridica in sus si roiul nu reactiona.
"Bunicule, strigai, cit trebuie sa stau asa?" "Stai acolo, ca nu te doare mina", raspunse el suparat Parca ar fi sanctionat un copil care nu intelegea asteptarea. O boare de vint facu sa freamate salcimul. Se lasa o tacere! "Da-te jos!" striga bunicul neglijent si dispretuitor. Coborii, totusi, cu grija, si nu ma mirai, cum nu se mira nici el, cind vazui caciula de sita plina de albine. Erau numeroase si cuminti (si vazui si regina de trei, patru ori mai mare decit o albinA), ca si cind ar fi stiut ca fusesera gasite tocmai de cei pe care ii asteptau, acesti uriasi care stiau mai multe despre vint, ploaie, zapezi si ingheturi (decit mica si captiva lor reginA) si le pregateau ei asa niste casute unde sa petreaca iarna, iar vara sa-si caute florile si sa-si depuna mierea, in timp ce regina, dupa ce avea sa sboare in azur cu trintorii dupa ea, sa umple apoi stupul cu albinite. "Vezi, zise bunicul dupa ce le viri inauntru, albina face miere pentru ea, dar ne ramine si noua. Omul face asa? Face pentru el, si tot nu se satura, nu-i mai ajunge Astea au legea lor, cind trintorii se inmultesc prea tare, ii mai omoara, in timp ce noi" "Pai cum sa afli, bunicule, care dintre noi e trintor? La ele e simplu, trintorul nu face miere, e clar, la noi, hm! incearca sa afli Si pe urma sa-ti spun drept, ar fi cam trist sa fim ca albinele!" "De ce?"
"Pai gindeste-te! Sint niste sclave! Alte gize se zbenguiesc, se inmultesc singure, la albine numai regina are acest drept" "Asa le-a facut pe ele natura! filozofa bunicul. Du-te mai bine si adu niste pahare sa bem sticla aia aici" "S-o chem si pe bunica?" "Cheam-o! zise. Mai ridem p-acilea, hi-hi!"
Dar nu apucaram sa ridem de ceea ce asteptam, o ciudatenie! bunica tinu la bautura cu noi, nu se chercheli nicidecum, ba chiar, dupa ce terminaram vinul, o auzii ca zice: "Si tu de ce ai adus numai o sticla? (Si arata sticla goala cu degetul.) Nu ne-a ajuns nici pe-o masea." Pe mine ma apuca un ris care nu se mai termina, in schimb bunicul se enerva: "Incearca tu, ii zise, sa te ridici de pe scaunelul ala. O sa vezi cum o sa te pomenesti cu nasu drept in stupu ala, sa te manince albinele" "Hi-hi, facu bunica, si se ridica si o lua spre casa calcind nu foarte drept, ci absolut normal. Incearca tu sa te ridici, zise, dar pregateste-te sa te sprijini de Victor Ma duc sa aduc eu o sticla Am eu una pe care am pus-o bine" "Ce-o fi cu ea?", zisei izbucnind iar in ris. Dar bunicul n-avea destul humor sa inteleaga ca se poate intimpla si asta, cine stie, o fi mincat bunica bine, o fi dormit strasnic, o fi baut vreo cafea
Se intoarse cu gustari, sardele sarate (o fi mincat sardele?!), friptura rece de vaca, masline, brinza, castraveti murati Numai saraturi. Puse tava jos in iarba, cu tacimuri pe ea, si se intoarse sa aduca sticla aceea "E vin negru, zise ea, puterea ursului" imi trecu prin cap, auzind cit de firesc pronuntase ea calificativul acesta din jargonul bautorilor, ca de fapt pina atunci se prefacuse doar ca se cherchelea, anume pentru ca intr-o buna zi sa-si bata joc de bunicul. Ma stapinii din rasputeri sa-mi reprim veselia. Batrinul ar fi putut sa se irite foarte tare si petrecerea noastra sa se strice. "Bunico, zisei, fii atenta, vinul e inselator, iti lasa impresia ca poti sa-l bei fara grija si pe urma odata te pomenesti ca se invirteste pamintul cu tine!" "Ei si! zise. Te duci si te culci, si cind te scoli nu mai ai absolut nimic"
Adica facuse chestia asta de nenumarate ori!? "Aha, zise bunicul sarcastic, esti versata! Bei in secret!" "Da, ca mi-e frica de tine. Hai noroc, Victore, lasa-l pe asta, care in viata lui n-a ciocnit si el un pahar acasa!"
Abia destupasem sticla, ii turnasem ei, si parca ar fi vrut sa nu-i torn si lui.
Ciocniram noi doi, bunicul, furios nu se atinse de pahar. "Sa fie pentru odihna bietei Silvia, maica-ta, ca s-a dus, saraca! O sa ne ducem si noi, nu tu, care esti tinar si ai viata inainte, uite, asta, care face degeaba umbra pamintului, crede ca a realizat scofala mare in tinerete" "Bunico, dar ce-ai fi vrut sa realizeze?" zisei prins de un interes extraordinar sa aflu deodata de la ea ce e tineretea, ce e viata si ce-ar trebui sa realizam ca sa avem dreptul sa facem pina tirziu umbra pamintului. Atacase sardelele, deci nu mincase. O lasai sa inghita, apoi, in timp ce infulecam eu insumi: "Ce se poate realiza? Serios! (Nu prea merg sardelele cu vin rosu!)." "Astea sint prostii, zise ea, am auzit ca japonezii maninca dulcele inainte de masa, incep cu prajiturile si pe urma maninca orezul ala al lor cu betigasele alea (cum or fi putind!). Unii maninca pisici, ciini, dracu sa-i pieptene!" "Nu mi-ai raspuns la intrebare ", zisei. "Ce intrebare?" "Ce-ar trebui sa realizam ca sa avem dreptul sa facem umbra pamintului?" "Ce-ar trebui?!" "Ei da!"
III
Si asteptai sa aud raspunsul, chintesenta unei vieti traita de o femeie care nascuse de trei ori si care venise in intimpinarea barbatului fericita ca scapa dintr-o familie in care saracia era parca o zeita protectoare: era invocata cu mindrie! Noi, astia saracii Esti sarac, nu fi si fudul Saracia? Munciti daca vreti s-aveti! Si saraci si prosti, cum e mai rau! Filozoful asta, care si cind punea un copil sa-i traga pantalonii avea aerul unui rege asistat de intimii sai la toaleta de seara ("si cind isi scotea pantalonii lui rupti in fund se uita la noi ca un imparat", povestise bunica odatA), era un instalator care ar fi putut trai bine daca strabunica, mama bunicii, ar fi stiut sa raspunda strabunicului ce-a facut ea cu banii. Arata atit de zapacita, incit el se resemna in fata acestui mister dupa atitia ani de incercari sa afle ce era cu banii Banii obisnuiti, banii pe care instalatorul i-i dadea sa faca piata si sa hraneasca o numeroasa familie Si daca strabunicul ar fi fost in stare sau daca ar fi vrut s-o ia din scurt si s-o intrebe, ar fi aflat, desigur, cind isi cumparase ea scurteica aceea de catifea sau rochia aceea mov care o intinerea si o facea atit de frumoasa
"Pai dar! spunea bunica, inchidea ochii si pe noi ne tinea cu curul gol Lauda saracia, ca toti oamenii mari s-au nascut in saracie, dar nu spunea ca oamenii astia mari, parintii lor adica, au pus mina de la mina sa-si dea copiii la carte, in timp ce pe noi" Fugisera toti de-acasa, aproape de mici. Unul ajunsese frizer la Bucuresti, altul subofiter in armata, o sora se maritase cu un mecanic de locomotiva Ce mai, toti oameni mari, atit de mari ca uitasera de unde au plecat, nici cind le-au murit parintii n-au dat pe-acasa, dar s-au trezit pe urma ca au dreptul la o curte pustie, la un acoperis darapanat, la niste tarusi care sprijineau o nenorocita de vie care ajunsese sa faca doar un fel de agurida cu bobul pe jumatate uscat Iar ea, bunica, reusise sa ajunga dactilografa la aceeasi primarie unde bunicul era functionar la starea civila. Ce reusisera impreuna? Sa tina multi ani piept, in casa parintilor ei, frizerului, subofiterului si mecanicului de locomotiva, pina ce "lichidasera" mostenirea si cumparasera mai intii un teren si isi facusera apoi casa lor. "Cum, bunico, dar ai facut-o pe mama!", gindii in timp ce ii asteptam raspunsul care stiam dinainte ca nu va fi, adica nu mai era demult in mintea ei chintesenta unei vieti.
Crescindu-si fetele ei, spalindu-le la fund, tipind tot timpul la ele, devenise roaba, o involutie, devenise analfabeta, fiindca anii de scoala ai fetelor nu insemnasera pentru ea decit tot rufe spalate, vesnice rufe murdare, vesnice bluze patate de cerneala, cazanul, vesnicul cazan de fiert apa, in timp ce intraltul fierbea in bucatarie vesnicul bors cu carne care strimba vesnic nasul domnisoarelor: "Tot bors, mama?". Si nici o revelatie: ceva, asa, deosebit, asa, un semn ca una dintre ele o sa ajunga imparateasa "Niste natantoale", se inseninase bunica intru tirziu "Faaa, le spunea dupa ce se facusera mari, cu acel limbaj popular si crud care i se impusese fiindca un altul se indepartase de ea tot mai mult, o sa vedeti voi cacat de barbat in curtea voastra cind o sami creasca mie floare in ureche. Si nici atunci!" Adica nici dupa moartea ei! Nu se adeverise, fetele se maritasera bine. Nu mai avea de mult nimic cu ele, avea cu bunicul. Si fiindca descoperisem ca bunicul semana cu mama, incercam sal protejez, intuind ca ranchiuna batrinilor, prilej de vesel divertisment pentru nepoti, nu e mai putin otravita pentru cel care e, dintre ei, mai batrin.
"Sa nu faci iconomie!", zise bunica semeata. Bunicul se uita la mine. Eu la el. Apoi amindoi la ea. "Adica cum?" zise el cu o condescendenta stupefiata.
"Asa, in viata!" "In viata, ce, fa?", relua el ca si cind ar fi fost scos din pepeni, dar vorbea totusi cu grija, cum vorbim cu cei arierati mintal, sa nu patim ceva.
"Asa, sa nu faci iconomie!" "Adica?!" insista el rabdator, dar la marginea rabdarii. "Am inteles, bunicule, intervenii cu gravitate (puteam sa inteleg mai repede, era normal! eram mai tinar!). In viata adica, asa, cit traiesti, sa nu faci economie!" "Economie la ce?" "La una, la alta, la bani, la orice. Nu asa, bunico?" "Si la minte!" adauga ea. Asta chiar n-o intelesei nici eu, ori era prea subtil, ori era o intelepciune populara insondabila. Nici bunicul nu vedea cum ar putea cineva sa faca economie cu propria-i minte. "Sa nu te menajezi, adica, zise el, sa-ti pui mintea la contributie? Asta vrei sa spui, fa?" Ea nega cu degetul foarte energic: "Am spus eu bine asa cum am spus", zise ea cu o trufie cam neroada, pe care o au toti cei carora le scapa din gura ceva ambiguu, care da de furca celor de fata. "Sa lasam deocamdata mintea la o parte, zise atunci bunicul cu un humor filozofic, si sa ne rezumam la bani. Ai zis si de bani, nu?"
"N-am zis nimic de bani. Victor a spus, eu n-am spus." Vroia sa ramina cit mai mult in domeniul indefinitului, sa nu cada in cursa, dar bunicul o mirosi: "Ba ai spus, degeaba iti iei vorba indarat, la bani te-ai gindit, ca asi fi facut eu prea multa «iconomie» (o ironiza eL), nu te-am lasat sa-ti umpli dulapurile cu bulendre, ca taica-tu pe maica-ta. Asta e ceva nou, pina acum ai zis ca rau au facut"
Foarte blind era bunicul, dar ironia lui era foarte eficace: bunica se enerva:
"Poti sa zici orice! N-am spus nimic de bani!" "Aha! relua el, au fost buni!"
Niciodata, pesemne, nu reusise ea sa-i dea replica in acest punct, desi ideea ei cu "iconomia" ar fi putut fi mortala: sa faci o viata intreaga pe chibitul si pe urma sa imbatrinesti, chiar ca nu mai avea rost sa faci umbra pamintului, dar bunicul era atit de plin de sine incit aceasta sulita svirlita in el nimerea intr-o platosa groasa. Nu facuse si ea "iconomie"? Degeaba insinua ca regreta ca nu traise si ea ca maica-sa, o cocheta, care stirnise invidia cartierului, pastrase dragostea si supunerea barbatului, iar casatoria si copiii n-o impiedicasera multa vreme sa se duca si sa danseze mai departe pe la baluri si serate, ca si cind (si fara sa-i stea raU) ar fi ramas tot domnisoara. Pina tirziu, dimineata intii se dregea si se sulemenea si apoi se apuca de treaba. Ce treaba?!
Femeia care iubeste
Spala noapte si cirpeste
Se scoala de dimineata
Si-si da buza la roseata
Sprincenele la albeata.
De unde! Le punea tot pe ele, pe fete, sa spele si sa gateasca, incit miinile lor erau vesnic inrosite, in timp ce pe ale ei si le pastra albe si catifelate. Iar
"imparatul" cu pantalonii rupti in fund le facea teoria saraciei. "Traieste-ti viata, Victore, si nu te lua dupa asta, rupse ea tacerea. Copiii!? Ce sint copiii?
Numai ponoase!" "Da, bunico, zisei, asta cind ii ai! Dar ia sa nu-i ai?" "Pai parca ea stie ce spune? zise bunicul. Asculta-ma pe mine, asta daca ar fi nitel mai tinara ar fi in stare sa se marite. Ar avea-o de model pe madam Letitia, sotia farmacistului, bunica si ea, dar stii ce-a facut ?" "Nu stiu!" "Stii, sau nu stii? A luat Gerovital, da a luat, nu gluma, barbatu-sau i l-a adus, si ala nerod, si au apucat-o pandaliile, s-a amorezat de unul si a fugit dracului de-acasa, s-a dus dupa el, pe undeva pe la Craiova, un tehnician de la Electroputere, dar originar de-aici de la noi din cartier (venise in concediU). Un spelb cam jigarit, dar mult mai tinar decit ea Nu vrei, i se adresa el bunicii, sa iei si tu Gerovital?
Ce mi-e saptezeci de ani? O nimica toata, te face de cincizeci si te-ai aranjat" Bunica chicoti: "Hi-hi! De ce nu iei tu!"
"Ne primiti si pe noi?" se auzi atunci, de dupa gardul care despartea cele doua gradini, glasul vecinului. "Da, cu placere, dom Chirita poftiti", raspunse bunicul. "In cazul asta, permiteti sa venim si noi cu o sticla", zice dom Chirita si se intoarse si intra apoi prin curte. Impreuna cu madam Chirita, o doamna inca tinara, cu chipul aramiu, putin empaté, si din pricina asta fara riduri, dar cu parul albit complet, insa bine coafat, o distinsa cucoana Barbatul, maistru electrician, avea si el timplele brumate, dar nici un pic de distinctie, arata alaturi de ea ca un carutas, fara acea tenta de asprime virila a celor care, pe drumuri, se calesc sub ploi si vinturi reci Bunica spunea ca pe vremuri, cind era si el mai tinar, fusese odata "bicarbonizat" pe un stilp cu secerile acelea la picioare Zacuse prin spital "Traim inca bine, noi astia de la marginea orasului, zise dom Chirita asezindu-se voios pe pamint, ca un taran, in timp ce eu ofeream taburetul meu doamnei. Pina or sa ajunga la noi blocurile (ca asa am auzit, ca or sa ne darimE) mai dureaza, nu e chiar pentru mine, mai putem si noi sa bem un pahar la iarba verde." "Unde n-ar veni mai repede, zise bunica, sa am si eu apa calda si baie. "Da, zise dom Chirita, e un avantaj, numai ca in momentul cind o sa faci baie, aude si vecinul si iti bate cu ceva in calorifer. Trebuie sa faci baie la ora fixa!" "De ce?" "Madam Vasaliu, se adresa el bunicii, chiar daca dai radioul incet, tot se aude. Fiica noastra ne intreaba daca nu poate sa se intoarca acasa cu barbatu-sau, s-au saturat."
"Gustati putina miere! zise bunica. "Nu, sarut mina, poate nevasta-mea." "Da, zise madam Chirita, dar nu va deranjati"
Si se ridica si se duse cu ea in casa, s-o ajute Nu era miere simpla, ci bucati de faguri, o minune, iti venea sa inghiti si ceara lor parfumata odata cu mierea, care pastra in ea, proaspete, miresmele florilor prin care cutreierasera albinele bunicului. Din cind in cind cite una, intirziata, ne dadea tircoale inainte de a se intoarce in stup (soarele coborise printre aceste gradini marginase, se apropia inserareA) si eu stiam, ma invatasem sa nu ma feresc de ele chiar daca mi s-ar fi asezat pe nas. Cineva striga la noi, un alt vecin al bunicului, a carui casa insa era cam prapadita, in orice caz, asemeni unor oameni, avea in ea ceva care te facea sa n-o observi, ceva sters, invaluita parca intr-un aer de umilinta: "Ce faceti acolo?". Parca ne lua la rost, nu semana cu casa, parea neprietenos si agresiv. "Vino, Toadere, sa bem un pahar de vin", zise insa bunicul protector. "Nu vin, ca ma inteapa albinele", zise acela venind.
"Pai daca umbli la ele, sa le furi fagurii!?" Era, pesemne, ori o gluma, ori adevarat, fiindca zbanghiul asta nu raspunse nimic, se aseza si el jos, ca si cind n-ar fi auzit, si puse mina pe sticla. "Hai noroc", spuse el deodata cu o intensa tandrete barbateasca, si numaidecit il ascultaram si puseram toti mina pe pahare si ciocniram Noroc, sanatate, viata lunga, succes, domnule Petrini, sa ne ingropi pe toti, bunicule sa te vad bunic, bolindule, asta ar fi o performanta pentru tine, care te-ai insurat tirziu si ai facut o fetita la spartul tirgului Se zice ca copiii facuti tirziu ies mai destepti daca sint facuti cu o muiere tinara da, dar ce faci pe urma Depinde de virsta Nu conteaza virsta, daca nu esti rece Asa e, degeaba esti tinar, daca Dar si daca Hai noroc Ce faci tu acolo, draga, te-ai dus cu mina goala sa bei vinul oamenilor
Tinara nevasta se apropie cu doua sticle in mina si parca tot grupul nostru se lumina de prezenta ei Era blonda, plina de viata si de fata cu noi zbanghiul o lua in brate, o trase linga el si ii lipi capul de obrazul lui atit de strins si ramase astfel recules atit de multa vreme si nemiscat, incit bunicul continua conversatia aratindu-l cu capul "Nu e rece, dar e prost, nu stie ca muierea atit asteapta" "Domnule Vasaliu, zise rizind aramia si distinsa doamna Chirita, esti demodat, dar nu pentru ca esti bunic" "Sint strabunic, nu bunic" "Asa esti de cind te stiu" "N-am avut probleme!", zise bunicul.
"N-ai avut fiindca ai avut noroc cu doamna Vasaliu Ia sa fii acuma tinar, sa vezi ce te-ar mai pune pe jaratic" "De ce? Asi lua alta!" "Si alta ti-ar face la fel!" "Ba mie imi place bunicul, zise blonda nevasta, care se vede ca nu se pierduse cu firea sub imbratisarea zbanghiului. Cind un barbat moare dupa tine, inseamna ca o sa moara si dupa alta. Asa, nu moare dupa mine, dar stiu ca nici alta n-o sa-i suceasca capul." "Si daca?!" zise doamna Chirita. "Ala nu e barbat, zise atunci blonda, e un muieratic Il mirosi dinainte" "Si daca il mirosi?" "Nu-l iei!" "Eu ma duc sa ma intind, nitel", zise bunica si se ridica sprintena si nu stiu de ce vru sa ia si taburetul cu ea, dar in loc sa-l ia se aseza incet linga el si se intinse moale in iarba. Paru insa multumita ca gasise aceasta solutie mai comoda si isi trase picioarele sub poalele halatului, isi puse timpla pe brat si adormi instantaneu. O cascada de armonii inalte ale unui acordeon indepartat saluta parca acest inocent abandon al batrinei. "Cum, ce e?" mai tresari ea ridicind capul, apoi intelese si il lasa la loc: "A, Farcasan!
Da-l inghiratilor Hi-hi Ce-am mai ris la nunta lu Ionelu"
Deci degeaba incercase sa ne sugereze ca n-a petrecut in viata ei: a ris la nunta lui Ionelu, iata! Numai ca acest Farcasan n-avea nici o legatura cu acea nunta, era un baiat de vreo douazeci de ani, poate nici nu se nascuse pe atunci. Se apropie de noi cintind napraznic, chinuind acordeonul spre tonalitati paroxistice, ca sa-l coboare prapastios spre basi, in care sufla ai fi zis cu foalele scoase. Nu intelegea ce-i spunea bunicul, sa nu mai cinte, fiindca sperie albinele, ii dadea inainte cu ochii pierduti, in transa, ca toti maniacii acestui instrument de clampanit, de tipat si de horcait, crezind ca, asa cum se simtea el, vrajit, ne vrajea si pe noi Pina la urma se opri, trezit parca din somn, cu mina bunicului inclestata pe bratul lui: "Mai incet, mai bine cinta-ne ceva din gura, lasa dracului burduful ala!" Da, dar nu inainte sa bea si el un pahar, si nu se deshama de burduf, din care apoi scotea doar dulci suspine stinse, acompaniindu-se in soapta Cinta cu o voce patetica si fara introduceri multime de slagare vechi, care-l faceau pe bunicul sa ridice o mina spre cer
Sub razele asfintitului mina lui arata ca o craca incremenita in timp Mina, mina umana, mina care poate, inaintea cuvintului, pipaise lucrurile, le adusese sub ochi, minunatii ochi care le contemplasera si care, violentati, le trimisesera sub nas, nasul le mirosise, apoi le lasase mai jos gurii, care le linsese, formidabila mina, instrumentul spiritului si "cati au muuurit pentru tine, frumoasa Zaaaraaaza, si citi te-aaau iubit" Incepuram sa cintam toti
(timp in care blonda nevasta disparuse si se intorsese cu noi sticlE) la Yafa si la
Beyrut, mai sunt femei arabe Je me suis en-gagé, pour l amour de ma blonde urlai si eu cu o melancolie sfisietoare, avind linga mine o blonda si o aramie care luara ca atare simulatul meu lamento, doamna Chirita imi puse mina pe brat si ma chestiona cu o simpatie severa si treaza: "De ce nu te insori? Ce-ai de gind?" "Foaie verde mere-pere, nu te mai-nsura, mai vereee, ataca Farcasan, ca muierea multe-ti cere, cere rochie de matase, ce la ma-sa nu purtaaase"
Lumina zilei bogata in umbre se stingea, inlocuita pe nesimtite de cea a unei luni pline, care curind umplu gradinile cu razele ei albe si reci. "Fecioara" insa potoli curind apetitul nostru pentru betie, ne chioriram la ea si uitaram un timp de pahare. "Cum dracu sa ajunga cineva pina acolo? zise zbanghiul furios, care, desi era doar mecanic auto, se culturalizase si el in acei ani (nu scapase!) si avea notiunea distantelor astronomice, dar nu si pe aceea a expansiunii noastre tehnice. Ca, cica, americanii lucreaza la chestia asta! O timpenie! Pai acolo pe luna nu e aer! Ori motoarele nu lucreaza fara aer!" Si se foi dind din umeri si se agita atit de sigur pe sine, ca nu putea fi contrazis, incit blonda lui nevasta rise si striga la el: "Ho, nu te mai zbuciuma asa, sa nu se rupa ceva in tine". "Da-i in ma-sii! mai zise el totusi, indignat, se vede, ca puteau sa-l prosteasca ei pe el cu asemenea gogosi. Da, alte realizari, nimic de zis, cu toate ca am auzit ca acolo mincarea n-are gust, n-are miros, un fel de material plastic! Oul n-are galbenus, pasarea n-are grasime, porcul maninca praf de peste, vita maninca pesticide, si atunci ce valoare au alte realizari?
Alearga cu masinile incoace si-ncolo? Ei si?" "Ma, tete, zise bunicul, daca ai auzi ca altii spun de noi tot felul de prapastii, ce-ai zice? Ai fost acolo sa vezi?
Tu citesti tot felul de prostii prin ziare si le crezi! "Nu, bunicule, sint oameni care au fost si povestesc!" "Si crezi ca nu mint?" "S-ar putea sa minta, dracu sa-i pieptene Hai mai bine sa bem!"
Bauram. Dar unde disparuse bunica? Si mai era un loc gol: disparuse si domnul Chirita, parca imi aminteam ca ii zarisem umbra tacuta indepartinduse undeva de unde nu mai revenise. Era tirziu si Farcasan mai incerca sa trezeasca clapele acordeonului, dar renunta aproape imediat si se deshama. Fara sa spuna ceva, buna seara sau la revedere, bunicul se ridica si pleca cu aerul ca se va intoarce; dar nu se mai intoarse, si blonda mi se adresa: "Hai sa stringem paharele si tacimurile si sa le ducem in casa. Gata, zise, cu o voce ascutita, imitind ceva, o chelnerita sau o bucatareasa, nu se mai serveste nimic, s-a inchis tot, si bucataria si bufetul."
Dar mai era vin, pastraram citeva pahare si reveniram. Doamna Chirita nu se lasa dusa nici dupa ce zbanghiul si sotia lui plecara si ei, dind buna seara foarte ceremoniosi. "Insoara-te, domnule Petrini, reveni aramia, care acum, sub lumina lunii, arata in mod curios mai batrina decit la lumina zilei. Ce astepti?
Vremea trece! si nu se mai intoarce." "Da, desigur, zisei, si cine se scoala de dimineata departe ajunge! (Observind ca desi imi vorbise mie statea foarte vizibil intoarsa spre baiat, parca lui i se adresase, intelesei ca ei doi ma goneau, vroiau sa ramina singuri; sa ramina!) Doamna Chirita, luati dumneavoastra paharele si i le dati bunicii miine dimineata, eu va urez noapte buna!" "Noapte buna, domnule Petrini", raspunse ea cu un glas afectuos.
El, baiatul, nu spuse nimic. Era, desigur, fascinat de acea ora alba a noptii, de acea tacere a gradinilor adormite, de acel minut de incremenire a propriei lui fiinte, incordat ca un arc, incordare care ii luase glasul Desigur, abia astepta sa se arunce asupra femeii ca un lup sau sa tremure de navala dorintei ca un adolescent si sa-i cerseasca gratia, pe care si ea abia astepta sa i-o acorde Ma indepartai ca un batrin intelept aflat pe alte hotare. Senzatie minunata de echilibru sa te stii tinar si in acelasi timp sa simti ca traiesti de o mie de ani!
Pastrez vie in amintire aceasta improvizata si modesta petrecere si mai ales acest final in care am trait atit de intens intelepciunea, sentiment care nu ma parasi dupa aceea multa vreme. Ma culcai multumit ca in timpul mersului pe jos pina acasa nu cedasem ispitei de a deveni incoerent. Ma trezii linistit, ma ocrotii in orele contabile operind o separatie (o uitare!) si, liber in lungile mele plimbari pe la poalele padurilor, gindii: "Batrine, ii spusei intr-o zi aceluiasi gorun pe care il interogasem odata, Socrate nu te-a cunoscut sa se insenineze ca din trupul tau i se va face intr-o zi sicriul. Inseninarea lui ii venea din alta parte, pesemne ca il plictiseai, cum il plictisea si marea si cum il plictisea, desigur, si Xantipa, ale carei ocari l-au silit sa-si petreaca zilele in cetate si sa cultive intelepciunea Ei, ce zici de asta, gorunule la margine de codru?!"
IV
Singuratatea, linistirea, tacerea din noi insine (a nu comunica nimanui ceea ce gindim si simtiM) duce la inadaptare, la formarea altei imagini despre noi in ochii altora? Oricum, nu a uneia enigmatice si in nici un caz neutre, cum am dori? Intr-o zi ea intra in biroul meu si imi spuse ca economista noastra isi serba ziua de nastere si ne invita sus sa bem un pahar. O auzii, dar ma uitai la ea fara sa-i raspund. Se bronzase la mare. Sosirea ei nu fusese un eveniment, dupa cum parca imi sugerase ca va fi repetindu-mi la telefon data intoarcerii. Nici n-avea cum sa fie, dar imi ramasese in amintire, ca o scama, aceasta ciudatenie: de ce ma felicitase si de ce tinuse sa stiu ziua cind Iar floarea din vaza nu mai aparu. Bronzul nu-i statea bine, ii dadea un aer intunecat de "Hm! murmurai cind se prezenta la mine cu hirtii, la Jaffa si
Beyrut mai sint femei arabe" Nu se mira de aceasta remarca, ca si cind ar fi gasit-o fireasca, isi amesteca in tacere miinile cu ale mele, miini, si ele, bronzate, cu unghii date cu sidef si singurul eveniment (cred ca da, parca aducea a eveniment!) care se produse fu retragerea ei cu pasi parca incetiniti de o curioasa melancolie, ducind cu ea mapa parca ar fi avut intre copertile acesteia o sentinta, nu neaparat grava, dar care sporea in fiinta ei o incertitudine, o sovaiala, o vaga nehotarire
"Veniti. Imi spuse, ne-a invitat pe toti Daca nu veniti o sa creada ca aveti ceva cu ea" Ia uite! Ma proteja! Imi dadea sfaturi! Nu-i raspunsei, dar dupa o jumatate de ora, cind era gata sa uit, urcai si eu sus. Se si abtiguisera, picai pe o veselie generala. Dadui pe git infectul coniac, care in loc sa mi se urce la cap imi rascoli stomacul, unde se instala, fara sa mai plece, sub o forma de greata persistenta, si incepui sa ma uit enervat si involuntar spre usa: vroiam sa ma car cit mai repede, fiindca veselia era ea generala, dar nu mi se comunica nicidecum si nu trecea nici intre ei, de la unul la altul, disarmonie care te incita mai degraba sa le spui ceva neplacut decit sa participi. Da, parca si ei aveau chef sa-si spuna niste adevaruri nu prea agreabile, dar se stapineau asteptind s-o faca unul din ei, mimind deocamdata voiosia.
Astfel, ma pomenii inconjurat de trei dintre ele, dupa ce fui intrebat cu un fel de simpatie mieroasa (intrebare preexistenta, care nu mi s-ar fi pus fara ajutorul coniaculuI) de ce nu ma recasatoresc Cu aceeasi filozofie ascunsa in glas ca si a distinsei doamne Chirita si cu exclamatii de ironie simulat afectuoasa, ei, ce asteptam, adica, ei, ia sa vedem, ei, nu zau (sugestie de sfidare, nu mai cred in femei?), chiar asa, de la prima incercare, altii sint la a treia si tot nu renunta Asta aduce, asa, pe undeva, cumva, a lasitate Taci, draga, daca o iubeste omul si acum, ce vrei tu sa-i bagi pe git Ei si? Parca eu cind m-am despartit de primul meu barbat nu-l iubeam? Si el ma iubea pe mine, dar daca nu se mai poate n-o sa stai si sa Cind am iesit de la tribunal eram veseli amindoi, rideam, mi-a sarutat mina Si acuma ma iubeste, dar sa insurat omul, o duce bine si nici eu Atunci de ce v-ati mai despartit, daca
N-a vazut nimic in femeie! Cum n-a vazut, daca zici ca te iubea Asa, n-a vazut, ca si domnul Petrini Poti sa iubesti si sa nu vezi nimic in femeie De unde stii tu ca nu vede? Incepui sa raspund in acelasi ton; daca e sa ma iau dupa exemplarele aici de fata, chiar ca nu vad Risete generale Chiar asa, domnule Petrini? Dupa toate? Nu, media statistica Ei, asa mai merge Si continuind astfel, simtii ca eram pe punctul de a fi considerat un tip care esuase pentru totdeauna in casnicie si ca in ceea ce le privea pe ele, daca toate ar fi fost libere, nu la mine si-ar fi ridicat ochii si in orice caz barbatii lor erau mai presus decit insi de genul meu, care au fost odata ceva si au esuat si in directia asta (un fel de mindrie, de priviri de sus, imi sugerau gindirea lor neexprimatA), cind auzii o soapta linga umar: "Nu le mai raspundeti". Si ea tacu mai departe, fiindca ea era, tacuta, acum, casiera si o vazui cum se indreapta incet spre usa, cu aceiasi pasi ciudati care reeditau "evenimentul" intoarcerii ei de la mare, cind se retrasese de la mine din birou cu mapa pe care o tinea strins la subsuoara
Placuta soapta, gindii dupa ce ea iesi, calda complicitate, discreta detasare Cine era fata asta? Nu parea sa fie ceea ce arata Nu parea, oricum, sa fie casierita de meserie S-ar fi amestecat cu ele, chiar daca nu lear fi tinut isonul. Si nu parea deloc sa fi fost o persecutata acolo de unde venise, s-ar fi ferit, de pilda, aici, sa plece cind veselia era in toi, cind prudenta i-ar fi cerut sa simuleze macar adaptarea: daca era o inadaptabila patita Numi spusese ea insasi ca trebuie sa ma duc, sa nu se creada ca asi avea ceva cu economista? Si totusi se retrasese apoi prea devreme, infruntind acest risc
Curios, intirziai, sa vad, o birfea cineva, stia cineva cine e? Nu; n-o luase in seama nimeni, nu-i auzii numele pronuntat de vreuna din aceste cucoane care aveau acum limbile destul de deslegate ca s-o faca, in bine sau in rau, sau in treacat Pesemne ca nu stiau deloc cine e, adica nici macar atit cit era necesar trezirii simplei curiozitati
Coborii si eu in biroul meu si deschisei usa spre al ei, sa vad daca plecase.
Tocmai vroia sa plece, statea in picioare si incuia Fichetul. Viri cheile in geanta.
Dar vocea cu care mi se adresa era alta decit cea soptita sus, ca si cind nu ea imi sugerase acea discreta complicitate, care, ca sa zic asa, era al doilea
"eveniment" dupa intoarcerea ei de la mare. "S-a terminat?" zise. "Nu
Credeati, zisei cu ironie, ca" "A! Nu, ma intrerupse, dar n-ati observat ca sarisera toate ca niste gaite? Eu am o sensibilitate la indiscretie, prefer sa bat
«in retragere», nu pot sa suport, chiar daca nu sint vizata direct" "Asa, deci!"
"Stiu ca asa se traieste, continua, dar in mine au alt ecou"
Incepui sa ma plimb prin birou, cu sentimentul ca ratacesc pe potecile mele, la care ma ducea gindul indata ce terminam orele contabile "Ecoul asta e natural sau e cistigat?" zisei oprindu-ma o clipa si contemplind prin geam dealurile indepartate care se zareau din aceasta parte a cladirii. "E cistigat", zise incuindu-si acuma fara zgomot sertarele. "In cazul asta ati putea scapa de el" "Ma straduiesc" "Cu succes?" "Hm! (si facu un gest cu palmA) asa si-asa!
Stiu, de pilda, cum v-am spus, ca e mai bine sa ma retrag." "Nu e o lasitate, cum spunea una din gaite?" "Ba da, dar daca asi fi «viteaza» infringerea ar fi mai dureroasa decit gindul ca sint lasa. Stiu ca nu sint Fiindca, desi nu sint slaba, nu pot sa rezist coalitiei Nu rezista nimeni" "Ba da, zisei, de pilda sa intri in ea. Coalitiile astea sint intimplatoare si fara o coerenta de durata. E suficient sa te imprietenesti cu indiferent care dintre ei si ceea ce ti se parea tragic si insolubil devine deodata comic si neglijabil" "Stiu si asta si chiar asa si fac De aceea v-am si spus ca e bine sa"


Se intrerupse. Adica sa se duca sus si sa ma duc si eu? Aceste ultime cuvinte neexprimate ma facura sa tresar. Ma rasucii de la geam si ma uitai la ea. Imi displacu: nu-i puteam vedea chipul intreg din pricina parului care ii acoperea de o parte si de alta timplele si jumatate din obraji. Parea anonima si insignifianta. Pesemne de aceea nu stirnise inca interesul celor de sus? (Jos, in afara contabilitatii si casieriei, mai era doar cabinetul directorului si al secretarei acestuia.) "Da, zisei, mi-ati spus, dar in cazul de fata, de pilda, coalitia nici macar nu exista. Sintem prea putini aici ca sa poata vreunul dintre noi sa puna la cale un spectacol caracteristic" Se holba literalmente la mine cu ochii ei mari, care mi se parura in clipa aceea masculini, straini de restul chipului si mai ales de gura, care ramase usor deschisa intr-o bizara perplexitate:
"Credeti", zise. "Va temeti?" replicai. Se instraina, asi zice, fulgerator, isi reveni, apoi cu un efort la fel de implicat in avans si retragere, asemanator celui al racului, care inaintind, da indarat: "Da Nu" murmura luind-o spre usa.
Apoi dupa un timp, in strada, foarte hotarita in indoiala: "Nu stiu!" "Mai pozitiv ar fi sa nu va temeti, adica sa ziceti nu, cu hotarirea cu care ati zis nu stiu" "Credeti?" "Da, zisei, un nu adresat temerilor de orice fel e totdeauna pozitiv Modifica ceva in noi, chiar daca nu ne dam imediat seama"
Paru sa nu fi auzit precizarea mea. Avea un mers ciudat, care parca se armoniza cu un vag recul interior, pe care abia il sesizasem: pasii ii inaintau, dar mi se parea ca o sa ramina in urma, desi nu raminea. "Mergeti in directia asta ? o intrebai. "Da, merg spre centru!" "Va insotesc pina in centru." "Numai daca nu va deranjeaza Stiti, relua apoi, dupa parerea mea nimic nu e totdeauna pozitiv Spuneti ca sintem aici prea putini, la organizatia asta comerciala, ca sa poata vreunul din noi sa puna la cale un spectacol caracteristic Cum sa nu? Un sot si o sotie sint doi (nu douazeci citi sintem la
Oraca astA) si putem afirma ca nu-si pot pune la cale un spectacol caracteristic?"
"Adica cei doi soti?", zisei zimbind. "Bineinteles!" (O fi fost maritata? ma intrebai sau poate se gindea la cei doi parinti ai ei? uneori unii copii, chiar mari, ajung prizonierii parintilor lor, cum fusese bietul Petrica.) "Aveti dreptate, zisei, ca sa-i fac placere, pastrind insa in rezerva adevaratul raspuns pe care aveam sa i-l dau dupa aceea. Da, repetai, si inca de ce anvergura! (Ma bucuram ca gindea, demult nu mai vorbisem cu cineva care sa aiba acest dar, nu dreptatea intereseaza intr-o conversatie, ci delicata placere a comunicarii.) insa lucrurile sint deosebite, continuai, spectacolul pe care si-l pun la cale doi soti este, ca sa zic asa, etern, in timp ce cel pe care si-l monteaza oamenii care sint siliti sa munceasca impreuna, de aceea i-am spus ca e caracteristic, fiindca e variabil, si mai ales e de natura efemera, se schimba odata cu imprejurarile sociale care l-au determinat" "Pina sa se schimbe, zise, murim noi!"
"De ce? Am impresia ca e in scadere."
Iar mi se paru ca n-a inregistrat raspunsul meu. Se opri sa se uite la o casa si incepu sa-mi explice aproape volubil sau aproape cu entuziasm, dar un entuziasm rece, cam abstract, de ce era atit de frumoasa casa aceea, care era intr-adevar frumoasa, cum erau in orasul nostru la tot pasul, si de ce i-ar placea sa locuiasca in ea si in ce camera. (O fi avind o locuinta rea?) O intrebai.
Nu, zise, stateau destul de bine, ea si cei doi parinti, dar asa, ii placeau ei in mod deosebit casele frumoase casele care par invaluite intr-o poezie misterioasa casele tacute ("vedeti cit de tacuta e? pare uitata aici de demult!"), casele lugubre a, nu, astea nu-i placeau casele care aveau sus de tot o odaie izolata, ca o hulubarie "Hai sa ne oprim putin, nu va stricati programul?" "Nu" "Unde luati masa?" "Depinde, uneori la o braserie in care ma duceam eu cu un bun prieten cind eram asistent O vreme, cit a trait mama, acasa, acum imi pregatesc singur ceva necomplicat Va invit la braseria asta"
Vorbaria ii slabea atentia? Simula neatentia? Literalmente parca nici nu auzi ca o invitam la masa. Urcasem un dimb plin de brazi, ca sa se uite ea mai aproape la acea casa care avea cocotata sus acea odaie ca o hulubarie. "Cine o fi acolo? Se rezema de gard si ramase minute lungi cu ochii ei mari zgiiti in sus. Te pomenesti ca nu sta nimeni! Si, vedeti geamurile cum vegheaza ele asa mititele Cum s-o fi urcind in ea, prin ce parte? Ah, uitati, are o scara exterioara, vedeti? in stinga, in fund"
Niste ciini flocosi tisnira de undeva din acea curte si luara cu asalt gardul de care ea se rezemase, latrind cu glasuri furioase, ragusite, ca la stina. Daca n-asi fi fost atent ar fi muscat-o de miini; o trasei cam brutal si ma uimi inertia greoaie a corpului ei, deloc imponderabil, cum iti lasa adesea aceasta senzatie unele fete (Caprioara era astfeL). Plecaram, dar ea cu regret vizibil, insa tot asa, parca abstract, mai intoarse capul de vreo doua ori pina ne indepartaram.
Ma inselasem, mi se paruse ca gindea. Placerea ei pentru case, prea insistenta si neconvingatoare, nu numai ca nu mi se comunicase deloc, dar spulberase cu totul timida vraja pe care ea mi-o inspirase gindind citeva minute impreuna cu mine.
In centru ma oprii. Ma uitai in dreapta si stinga, eu o luam, adica intr-o parte, si ea in alta. Abia atunci parca se trezi si deveni constienta de o inconsistenta provocata de ea insasi si se uita la mine cu buzele usor intredeschise (perplexitate pe care incepusem s-o cunosC) si zise cu un stins regret "Si cum, nu putem si noi sa ne plimbam putin!?"
Ca si cum nu ne-am fi plimbat! Ca si cind n-asi fi invitat-o sa luam masa impreuna! Era imbracata intr-un taior de toamna, maron, dar amestecat cu mult verde si care ii preciza o oarecare silueta O contemplai cum se indeparta, fara sa se uite inapoi, cu pasi fermi, dar totusi parca in acelasi timp ezitanti, dupa ce la intrebarea ei care ma lua fara veste (si intrebarea si stinsul regreT) ii raspunsesem printr-o tacere care se prelungise O pala puternica de vint facu sa freamate castanii si apoi sa sboare din ei in virtej frunze smulse care cazura dupa aceea la pamint, se ingramadira unele in altele si o luara intr-o goana smintita parca chiar dupa ea, dupa ciudata casierita cu goluri de memorie in conversatie si cu pasiuni subite si incolore, anoste, pentru cladirile orasului ei Nici nu stiam bine cum o cheama, semnatura pe care i-o vedeam pe documente era aproape indescifrabila S. Calala, sau Culala, Elala
Tresarii, parca alarmat Da, avui brusc un sentiment de alarma E toamna, frunze imprastiate Nu era pe deplin toamna, dar pasii ei si palele inca verzi Da, inca verzi, dar curind vor fi galbene si fructe maronii vor pica rostogolindu-se cu un pocnet pe largile trotuare cadere si in aceeasi clipa desghiocare, eliberare pentru o noua viata, vin nou ciclu Monotoni, nesiguri, parca fara convingere, pasii ei se indepartau tot mai mult Aveam o halucinatie? Cineva parca reinvia in aceasta silueta ezitanta, intr-o scena traita demult De cine mai ma despartisem astfel? Cine imi mai vorbise cu un astfel de stins regret? "Trandafirii tai, cinta o voce in mine (a cui era?) s-au ruginit in glastra, vremea a trecut, tu m-ai uitat de mult" Cine ma mai facuse sa simt o astfel de vaga, nedureroasa, nedefinita si aproape dulce sfisiere?
Nimeni, poate in alta viata?
Ma urnii brusc din loc si o luai spre Braseria Da, puteam zice braseria prieteniei mele cu Ion Micu. Nu, Ion Micu nu era bine zis ci Braseria prieteniei pur si simplu Se stinsese prin vointa amindurora si aceasta prietenie, nici el nu-mi mai daduse nici un semn, nici eu, prin vreo scrisoare, nu-l mai batusem pe umar sa-i reamintesc ceea ce imi promisese Nici nu-l mai urmarisem sa-i citesc articolele prin presa literara
V
Nici chelnerii nu mai erau aceiasi (unde-o fi cel care ne servea in acei ani, chelnerul filozof?), si cu toate ca nici atunci lumea care venea acolo nu-mi era direct cunoscuta, cei de acum mi se pareau total necunoscuti, oricum straini de mine, neinteresanti, insignifianti si fara biografie Insi din a caror alcatuire a fiintei lor ascunse ai fi zis ca fusese smuls ceva sau se adaugase ceva care ii facea sa arate loviti parca de o amnezie Avusesera ei un trecut? Aveau un viitor? Nu puteam sa mai citesc pe chipurile lor un raspuns. Pierdusem eu cheia, uitasem eu codul descifrarii expresiilor umane? Ma parasise oare pe mine acel sentiment minunat care la douazeci de ani ma facea sa-i stiu pe oameni ca pe mine insumi, sa stiu cine sint fara sa stau de vorba cu ei, ultima mea amintire, si cea mai puternica, fiind marea manifestatie pe care o privisem dinafara si cind toate expresiile lor imi erau spontan si firesc familiare si descifrabile? (La a doua, cind eram si eu printre rinduri, acest sentiment era deja mai turbure, din pricina acelui coleg care fusese luat brutal dintre noi si il vazusem cum se proptise cu picioarele in bordura trotuarului, cu pistolul in coaste si incepuse sa vomite sau poate din pricina Matildei, care imi acaparase sufletul? Prea marea iubire pentru o singura fiinta ne instraineaza de prezenta restului?) Asa se explica atractia mea pentru Vintila, pentru strelitul
Pantelimonescu, si chiar si pentru grasul si stupidul Calistrat, ca si pentru rizibilul Bacaloglu? Incercam sa-i readuc pe oameni in mine unul cite unul, chiar si pe abjecti? Nu-mi placuse mie si Olaru, cel de la cadre, cu exclamatia lui indescriptibila de superioritate scirbita (aaiaaa!) si nu fusesem eu emotionat de directorul Bularca (patern si suferind in fata mea de o cumplita migrenA)?
"Ce serviti?" ma trezi un chelner, si cind ma uitai la el facui ochii mari. Era cel de pe atunci, domnu Jenica, cel care cu argumente filozofice nu credea intrun nou razboi, argumente pe care si le insusise Ion Micu, dindu-le anvergura unei teorii universale asupra echilibrului planetar bazat pe consensul secret de natura divina al popoarelor. Nu se face razboi cind vrea Stalin sau Truman. "Ce e cu dumneata? zisei. Nu te-am mai vazut pe-aici." "Pai n-am facut prostia?"
"Ce prostie?" "Am acceptat sa fiu director al directiei alimentatiei publice"
"Si?" "Am dat chix!" "Nu te pricepeai?" "Ba ma pricepeam, ca nu era mare lucru, dar" Si isi freca degetul gros cu buricele celorlalte. "Adica?" "Adica nu cistigam nimic, ar fi trebuit sa inchid ochii la furturi si sa-mi incasez si eu partea mea, dar atunci se punea chestiunea: de-aia am intrat eu in partid in ilegalitate si am facut puscarie?" "In timp ce aici" il completai "Sigur, zise, e placerea clientului, nu-i vir mina in buzunar, da el si sintem amindoi multumiti" "Si ai fost multa vreme director?" "Am fost, fiindca m-am infuriat, am vrut eu sa fac ordine in sectorul asta!" "Si?" "V-am spus, am dat chix!" "Teau dat afara?" "Nu, ca eram tare la dosar, dar eram sabotat Chiar de" Si arata cu degetul in sus. "Adica de stabi mai mari?" "Exact! Nu eram de acord sa Ce serviti?" Si nu astepta sa-i spun eu, imi facu el meniul. "Ce-o mai fi facind, zise apoi, domnul Micu, cu simpatica lui sotie? V-ati reintors la universitate?" "Nu", zisei. "O sa va reintoarceti", zise el cu optimismul sau filozofic.
Renuntai deci sa mai incerc sa descifrez chipurile, ca sa zic asa, ale cobraserienilor mei de pe la mese si ramasei cu privirea pierduta spre geamurile localului. Erau uriase si tineau, din doua parti, loc de ziduri. Grele draperii, rosii, le acopereau pe jumatate. Trecatorii pe care ii zaream pe aici nu erau niciodata grabiti loc de plimbare pe acest bulevard larg cu numeroase vitrine in care altadata erau expuse in multicolore lumini orbitoare blanuri scumpe, matasuri, galanterii luxoase, ceasornicarii si bijuterii scinteietoare la preturi atit de mari, incit te linisteai pe deplin contemplindu-le: e perfect, iti spuneai, n-o sa ai niciodata atitia bani ca sa cumperi ceva din aceste vitrine, si chiar daca nu gindeai ca Socrate ("ce de lucruri de care n-am nici o trebuinta") sentimentul de detasare era acelasi Ia te uita cum seamana fata aceea cu casiera noastra La primul colt Reaparu in fata Hm! Cum sa semene, e chiar ea, taiorul ei verde Nu se dusese deci acasa? Disparu Usa batanta a braseriei se puse apoi in miscare o miscare lenta, parca a unui copil care navea destula putere s-o impinga mai energic Era ea Se opri linga usa si ceea ce gindii eu se citea si pe chipul ei: ce-o fi cautind? Ce-oi fi cautind?!
O lua incet printre rinduri si in mijlocul braseriei se opri Se uita nicaieri si se vedea ca inca doua trei clipe si, cu aceeasi sovaiala cu care intrase, va pleca
Atunci ma ridicai si pornii spre ea Dar nu ma apropiai bine si nu apucai sa-i adresez un cuvint, ca se feri parca de ceva ridicind usor palmele: "Nu, nu Va rog! Nu, nu"
Si se intoarse si iesi, dar fara graba, miscindu-si usor pletele intr-o uitatura circulara si timida inainte de a se angaja iar in usa batanta. O urmai. "Ar fi pentru mine o mare bucurie daca ati accepta sa luam masa impreuna", ii spusei in soapta in lumina deasa de afara Si atunci ea, ferindu-se sa ma priveasca, uitindu-se alaturi in trotuar, rosti de asta data foarte decisa: "Bine!"
Si o condusei spre coltul plusat, unde altadata se rostisera atitea cuvinte mari in betia anilor moi foarte tineri, unde un prieten bause atitea filtre, un numar impresionant de sticle de bere si inghitise atitea halci de carne cruda, cum ii placuse lui Chateaubriand
"Cel mai interesant tip din orasul nostru, un fel de copil teribil al
Ardealului", continuai eu, tusind din cind in cind, sa-mi reprim emotia care imi altera respiratia Emotie nedorita, straina de vointa mea, dar nu si de bataile inalte ale inimii Deci nu vrusese sa se duca acasa, isi amintise pe drum ca o invitasem, si ea, prinsa de o vorbarie agitata despre case, nici nu auzise? Dar nu-i spusesem care braserie, totusi nimerise Vrusese doar sa ne plimbam si noi doi putin?
Dar nici acum nu ma auzea bine, era prinsa si ea de o emotie? "Unde vreti sa stati?" o intrebasem. Se asezase fara sa-mi raspunda, cu spatele la geamuri, isi trasese scaunul cu o miscare ferma si pusese mina pe lista fara timiditate, ca o familiara a localului. Chelnerul aparu, si ea se uita la el in sus si ii spuse ca nu vrea decit pastravi prajiti si spaghete milaneze. "Nu va recomand pastravi, zise el, sint prea mici si n-au nici un gust Nu ramin din ei decit citeva oscioare si capul" "Tocmai oscioarele alea imi plac mie." "Bine, domnita", zise chelnerul desfacind berea si turnind in pahare. Eu cerusem brinza alba si rosii natur pe care mi le si adusese, si felul doi un génie du christianisme, dar nu singerind, ci bine patruns. Ea se uita tinta la rosiile mele, spuse "ce rosii mari si frumoase", si lua una si o taie in farfuria ei Pulpa era brumata, vedeam si eu, stiusem ce cerusem "Vreti si putina brinza?" zisei.
"Daa, zise foarte bucuroasa, multumesc." Avea un apetit curat, dar minca prea rapid, asemeni tuturor celor care uita ca mincarea e o placere si o descopera totdeauna dupa primele inghitituri. "Domnisoara, zisei, punind mina pe pahar, santé!" Ea nu intelese in prima clipa, apoi tresari, ciocniram, santé, zise si ea.
Se vedea ca nu-i place, isi inmuie doar buzele, o intrebai daca prefera un vin, protesta, nu, nu Si incepui, dupa ce mi se aduse chateaubriand-ul sa-i vorbesc despre fostul meu prieten
"De ce nu ma asculta?", ma intrebai. "Da, ma intrerupse deodata, asi zice cu brutalitate, il cunosc, mi-a fost profesor Va cunosc si pe dumneavoastra, domnule Petrini, si cunosc si braseria asta, unde va intilneati si discutati
Eram foarte geloasa pe dumneavoastra doi si mai ales pe micuta cadina de portelan care avea privilegiul nu numai sa asiste, dar sa fie si admirata de dumneavoastra O admirati, nu? V-am vazut Da, o admirati, n-o iubeati, se vedea clar Dar o admirati foarte tare"
Simtii cum trecutul indepartat navalea cu putere in clipele mele prezente si dadea parca la o parte tot ceea ce traisem dupa ce fusesem rupt de universitate. "Pe cine, zisei, erati mai geloasa, pe Ion Micu, care era sotul cadinei, sau pe mine, care eram liber?" "Nu erati liber! Erau cunoscute telefoanele dumneavoastra, pe care le primeati si le dati unei arhitecte si pe care nu le-ati mai primit si nu le-ati mai dat dupa ce v-ati casatorit." "I-auzi! Si ce mai era cunoscut?" "Totul!" "Adica?!" Nu-mi raspunse tot asa, parca n-ar fi auzit. Dar nu numai atit, avea o expresie de o singuratate totala, ca si cind nasi fi fost de fata si nu mi-ar fi spus nimic, dupa ce imi facuse o declaratie de soc. "Sa inteleg ca il admirati pe Ion Micu?" zisei intru tirziu. Tacu mai departe, grabita sa termine ce avea in farfurie, dar fara sugestia ca dupa aceea desvaluirile vor urma. Pasii care o adusesera aici erau anulati (nu ea venise, nu eu o invitasem si erau anulate si "evenimentele" de la OracA). Trecutul indepartat care navalise citeva minute in clipele mele de fata se retrase de asemeni asa cum navalise. Isi puse tacimurile pe farfurie si incepu sa se uite in sine, dar nu cu o privire intoarsa, micsorata, ci dimpotriva rasucita spre tavan.
"O cafea, un filtru, un tort Richard, un meringue glacé, fructe ceva, dom profesor?" ma intreba chelnerul. "Da, zisei, fructe, un filtru." "Domnita nu ia nimic?" Vroia sa plece? O privii insistent si nu-i pusei intrebarea. Nu, nu vroia sa plece, dar nici asa, stind si tacind, n-asi fi putut zice ca se simtea in apele ei. "Ba, da, zise, o oranjada" Si supse apoi din ea cu paiul cu vadita placere.
Apoi deodata mi-o intinse: "E foarte buna!", zise cu o mare convingere. Imi dadea deci sa sug cu paiul ei! "Ce, zise surizind deodata cu un farmec neasteptat, ca si cind ar fi fost surprinsa sau jignita de ceva, nu e buna?" "E foarte buna, multumesc!" Si ii retrimisei paharul pe care il lua in stapinire cu o incintare de fetita pe care niste parinti saraci, dar generosi, o scosesera la cofetarie. "Pe urma, zise, ne plimbam si noi putin?" Era ceva cu plimbatul asta!
Pesemne ca vroia sa-mi arate noi case?!
Chiar asa se si intimpla, dar nu-mi arata decit una singura. Nu stiam unde ma duce, dar imi dadeam seama ca avea o tinta; dupa ce tacuse atita timp asupra a ceea ce asi fi vrut sa aflu, acum sporovaia. Intre ce ani fusese studenta? Terminase oare facultatea? Cum ajunsese casierita, asa, in general, si la Oraca indeosebi? Cine erau parintii ei? Fusese maritata? (Nu, nu purta verigheta, daR) Care fusese anturajul ei in acei ani cind eu si Ion Micu frecventam braseria? Venise si ea acolo des? Cu cine? Si in ce sens era geloasa pe noi doi? Imi reteza, ca sa zic asa, din fasa dorinta de a-i pune aceste intrebari si o facea cu o capacitate de a vorbi si a nu spune nimic enorma prin cumul de cuvinte, care ascundeau un humor secret Ce? parca spunea, nu e amuzant ca stiu ca nu e amuzant ceea ce povestesc? Ba da, era! Intimplari de la mare O istorie cu un tip caraghios, care se indragostise de ea si abia putuse sa se debaraseze de el, dura atit de mult incit devenii curios sa vad cit o sa tina si ma uitai fara discretie la ceas.intimplari din tren, intimplari de acasa, incolore si idilice, cu caracter universal (cit de mult tineau parintii la ea! da, desigur, Cuore, de Edmondo de Amicis, De la Apenini la Anzi de-aia avea ea asa, pentru ei, laudindu-i, o tandrete infofolita si interminabilA)
VI
Abia devenii atent cind o vazui ca se opreste in fata unei porti si apasa pe o sonerie Aha! te pomenesti ca ma si duce sa-i cunosc pe acesti induiosatori parinti Chiar asa, locuiau intr-o astfel de casa? Ne aflam jos, sub un deal plin de brazi, printre care vazui serpuind o alee lata cu pietris, pornind chiar de aici din dreptul portii mari (de intrare a masinilor?), alee care se oprea undeva in fata unei case ale carei ferestre mari reflectau soarele acelei ore a zilei ca niste oglinzi astronomice. Aparu o femeie si ne deschise. "Se poate? zise casiera. E cineva?" "Da, poftiti, spuse femeia cu un fel de nepasare care nu ne era adresata numai noua, ci asa, in general, oricui, chiar si naturii inconjuratoare. Poftiti, repeta, nu e nimeni." Si parca adauga: si chiar daca ar fi, n-ar fi mare scofala! Si o lua inainte si merseram indelung uneori urcind pina ajunseram la intrare. Aici casa isi mari considerabil proportiile, incepind cu peronul din care aleea cu pietris isi continua serpuitul undeva printre brazi, in spate, trecind pe linga o piscina naturala "Sint pesti, pastravi, zise casiera, vreti sa vedeti?" (In timp ce femeia care ne primise disparuse undeva, zise ea, sa aduca cheile.) Da, erau pesti, se vedeau inotind in adincurile limpezi ale apei. Dinspre deal cobora susurind printre micute stinci un piriu, intra pe sub un pod alb de lemn de frasin si disparea in piscina, ca sa iasa douazeci de metri mai incolo, pe partea cealalta, pe sub un pod de asta data de beton, tisnind de sub el cu o oarecare furie de cascada mica prin care auzul iti putea imagina una mare. Piscina avea bordura naturala, din mari pietre albite in afara si inverzite in adincurile apei. "Da! Frumos acvariu!", zisei, contemplind pastravii care tisneau incoace si incolo pe fundul bazinului. "Nu e acvariu, zise ea, se fac mari, se pescuiesc si ii arunci direct pe jaratec, asa vii" "Da, zisei, ce rafinament, am auzit, le prinzi in ei chiar svicnirea vietii si o maninci"
Ea chicoti si ca intr-o fulgerare aparu si pieri surisul ei fermecator, detasat parca de restul chipului, ca sa-i ramina apoi gura usor intredeschisa, intr-o perplexitate la fel de parelnica, protestind cu o brutalitate spontana, repede si ea reprimata: "Da de ce sa nu-i maninci, daca bagi cutitul in ei e o cruzime mai mica? Am mai vazut eu ipocriti care maninca miei taiati si isi ling degetele.
Mielul e un animal sfintit de Isus in iesle, in timp ce pestii i-a inmultit chiar el sa dea de mincare multimii. Apostolii nu si i-a ales dintre pescari?!" "Rafinati?!" zisei fara ironie. Surisul reaparu, de asta data insotit de acelasi secret humor:
"Stiu, zise, ca nu pot justifica prajirea pestilor vii direct pe jaratec dar mie imi place sa-i maninc asa si sint foarte buni"
Femeia reaparu, dar nu ne chema prin cuvinte, ci prin aceeasi nepasare, stind pe peron si contemplind valea, orasul care se intindea in departare la picioarele noastre. Nu stiu, vedea ceva, fiindca nu se misca de indata cind ne opriram linga ea Deschise apoi usa, mica in comparatie cu zidurile si coloanele intrarii, cu capiteluri si incrustatii, dar frumoasa, din lemn galben, ce-o fi fost, stejar bine lustruit, miez de trandafir Daduram intr-un antreu cu dalii rosietice si intraram apoi intr-o incapere fara ferestre si fara ziduri, ai fi zis un urias dulap din acelasi lemn de lamii sau de trandafir, si ne opriram linga alta usa, adica femeia se opri, si in semiintuneric dibui cu mina intr-un loc stiut de ea. Auzii pocnetul unor comutatoare de doua, de trei, de patru ori. Apoi deschise usa si daduram intr-un hol Hol sa fi fost?! Era imens si puternic luminat. Ramasei citeva clipe linga usa sa ma uit Nu se putea banui de afara aceasta intindere, acest plafon in care fusesera infipte in mici lacasuri hexagonale, de o armonie geometrica simpla si delicata, zeci de becuri albe mate si usor turtite, o multitudine Feerie de lumina Abia aici vazui cit de mari erau si ferestrele, pe jumatate acoperite de draperii albastre, si cit de intinsa era casa, fiindca in fund, ridicata mai sus cu citeva trepte, se vedea in prelungire o alta incapere, cu un urias geam indepartat, prin care brazii intrau parca inauntru. Peste parchetul stralucitor (galben cu infiltratii negrE), un covor care facea ape albastre si violete acoperea doar centrul holului, totusi mare si covorul, numai un sfert din el ar fi putut sa incapa in apartamentul Matildei Fotoliile si masa din mijlocul lui mi se parura prea mici pentru aceasta enorma incapere care, observai, si la dreapta ei se mai prelungea, tot asa, prin citeva scari, una, mai intima insa, cu nise si canapele si lampi cu picior Apoi, in scurte reprize, care lasau pe plafon incrucisari stelare de lumini, femeia stinse in urma noastra becurile, inchise usa si ramaseram singuri. Sala cazu sub razele apusului care intrau prin toate geamurile frinte de umbrele brazilor. "N-am inteles pina acum, zisei in timp ce ne indreptam spre incaperea din fund cu uriasul geam prin care se zareau crestele impadurite ale dealurilor, n-am inteles exact cum se poate simti cineva bine intr-un palat." "Dar nu e un palat, zise ea, e o simpla casa de locuit ceva mai spatioasa." "Sa zicem, desi nu vad cum poate fi mai frumos un palat"
"Asta da, un palat are prea multe coridoare, cotloane, noaptea si mie mi-ar fi frica sa dorm in el."
Prelungirea holului era de fapt o sufragerie, in mijloc avea o masa dreptunghiulara cu colturile larg rotunjite, cu scaune inalte de piele, puteau sta la ea peste douazeci de persoane. In dreapta ea imi arata un ghiseu si alaturi un ascensor care, zise, aducea felurile de undeva de jos, din bucatarie.
"Asta era scaunul meu, ma punea tata in capul mesei, duminica, sa ma vada toti musafirii. In celalalt capat statea el cu mama. Dar numai duminica. In timpul saptaminii mincam in alta sufragerie, numai noi trei (o sufragerie mai mica, o s-o v-o araT)"
Coboriram si ea o lua inainte. Aprinse in salonul cu nise o lumina si incepuram sa urcam treptele unei scari interioare, care ne duse intr-un coridor larg, cu aceleasi dalii rosietice ca la intrare. Intraram intr-un fel de budoar, daca budoar era, sau garderoba, era plina pina sus de dulapuri si de oglinzi, cu scaune albe de toaleta, iar peretii, pe unde erau liberi, erau tapisati in gri, ca si tavanul. De aici ea deschise o usa si daduram intr-un dormitor somptuos, cu un singur geam, dar si mai mare decit cel din sufragerie. Ea deschise o usa din stinga si, fara sa se opreasca, vazui in treacat baia (nu ma mai mirai cit era de mare, abia observai chiuvetele, oglinzile, faianta de un verde-stinS) apoi iesiram pe un alt coridor Ea chicoti "Camera mea e ceva mai incolo si in dreapta aveam si baie, dar cind eram mica ma faceam ca uit si intram in a parintilor si o prindeam pe mama stind pe veceu. Scotea un tipat si o lua la fuga spre dormitor, incercind disperata sa-si traga mai repede pantalonul pijamalei Ma amuza ca in loc sa ma dea afara fugea ea «Suzy, afurisita!», striga, si in dormitor se plingea tatei ca iar a intrat nerusinata aia mica peste ea. Tata ridea: «De ce nu inchizi usa in partea aia?» Nici ea nu stia de ce, uita, sau se gindea poate ca daca mi se face frica noaptea, sa pot sa intru la ei, sa nu ocolesc prin intuneric pe partea ailalta, prin budoar" "Si doua la fund nuti dadea?" zisei. "Cine, se mira ea, mama?! Niciodata!" Trecuram pe linga scara principala de coborire (spirala din dalii albe si fier negru cu fine infloriturI) si ea intra intr-o noua incapere, cu un mic coridor al ei, tapisat in roz, cu frumoase oglinzi
Aceasta incapere nu era cu mult mai mare decit a mea Exista insa intr-o odaie detalii, in fond neinsemnate, care ii schimba infatisarea obisnuita si ii dau o aura de lux, de frumusete deosebita, care farmeca si odihneste gindul si visul sboara linistit, marind, dilatind clipele, sporind adica in noi valoarea timpului: aici, iti spui, asi putea trai ani nesfirsiti fara sa mai doresc nimic, asi putea munci fericit zi de zi si asi putea muri pe deplin impacat si departe de
Intii acel coridor lateral, acele oglinzi discrete si acel plus gri de pe jos, apoi a doua usa care da in odaie, ei da, o simpla usa, dar clanta de arama stralucitoare cu ornamentul in care intra cheia, cu o figurina cizelata in cap, schimba usa (culoarea osuluI), era alta usa decit orice usa, culoarea puritatii, a ceea ce e imaculat Patul era acoperit cu o patura tot alba, de camila, cu tesatura densa, cearsafurile de olanda, de albeata zapezii, perna, bogata, din aceeasi pinza, rezemata de speteaza palului, speteaza simpla insa, de culoarea minunata a paltinului lustruit Plafoniera, un buchet de petale si lacrimi de cristal, fereastra lata dintr-o singura bucata si care se deschidea in afara prin rasucire, si prin fereastra virfuri de brazi, si in odaie un patrunzator miros de rasina, care iti insinua in simturi, asemeni unui drog, o parca uitata euforie de bien être, de tinerete si putere, de revenire la idealuri pe care le credeai imbatrinite, naivitati al caror farmec il uitasesi, naivitati de care esti constient si n-ai vrea sa le schimbi cu intelepciuni dure si ruginite, ca si cind de intimplare, de surpriza si de miracol trebuie sa "Splendid, zisei cu accent si flegma englezeasca, splendid, repetai, si ma asezai in unicul scaun fotoliu de linga un mic birou din fata geamului, in timp ce ea isi scotea pantofii si se urca in pat, unde se intinse si se facu covrig. Splendid, reluai, asta e deci camera dumneavoastra de fata?" "Da, asta e! raspunse. In fundul coridorului e un apartament cu tot dichisul, dormitor, salonas, birou, camera de serviciu, bucatarie, baie Da spre dealuri Dar n-am vrut sa stau in el, am apucat sa spun ca acolo o sa stau cind o sa ma marit Dar n-am mai apucat" "Ce, sa te mariti?" "Nici, nici!" "Adica?" "Nici sa ma marit si nici sa stau. S-a nationalizat casa." "Si acum cine sta aici?" "E casa de oaspeti a partidului. Dar nu e primit oricine, numai cei mari de tot de la Bucuresti" "Si va mai da voie sa veniti aici? "Nu, nici vorba, dar ingrijitoarea are o fata care a fost colega cu mine si ma lasa din cind in cind, chiar si peste noapte. Zice ca sint o nepoata de-a ei, care o ajuta!" "Cui zice?" "Ar zice daca ar intreba-o cineva." "Splendida casa, reluai iarasi, ca si cind asi fi avut o pipa englezeasca in gura. Splendid hol! Ai copilarit in el?" "Da, am copilarit" "Deci parintii erau bogati inainte de a va fi nascut" "Da, inainte!" "Ce erau?" "Hm! Ce scria pe creioanele dumneavoastra cind erati elev? Ce nume?" "Ce nume? Culala et companie." "Ei, el era Culala, tatal meu. Cea mai mare fabrica de stilouri, tocuri, penite, creioane, gume, ascutitori si alte echere si compasuri din tara." "Hm! exclamai si eu gutural, splendid! Dar Culala e un nume taranesc. A fost taran?" "Nu, bunicul a avut un tata Culala, taran Bunicul a avut un mare magazin Culala in centru, tata l-a mostenit, l-a lichidat si a construit o fabrica, mica la inceput, pe urma a extins-o, fiindca a facut concurenta lui Hardmuth si lui Castel, producind mult mai ieftin, pentru elevii saraci, dar mai numerosi" "Da! mormaii, secretul productiei autohtone moderne, splendid! Clienti saraci, dar multi!" "Da, confirma ea, copii pentru ai caror parinti cincizeci de bani sau doi lei mai mult nu era o gluma, insemna o piine mai putin, pe care daca n-aveai cu ce s-o cumperi trebuia sa rabzi, ca nu-ti dadea nimeni." "Absolutamente exact, zisei, s-ar putea spune ca mostenindu-l pe tatal dumneavoastra ati fi stiut sa conduceti fabrica in cunostinta de cauza." "Da, confirma, eram perfectamente mostenitoarea duiosiei lui pentru micii clienti."
Izbucnii in ris. "De ce rideti? zise si surise iarasi fermecator, stiind de ce rid. Imaginea patronului care isi exploateaza crincen clientii este infirmata, cum bine ati spus, in productia moderna. Grija lui e sa produca cit mai ieftin, si daca n-ar sti cit de mica e punga saracului, ar da repede faliment, fiindca un altul, care ar sti mai multe despre bugetele celor multi, l-ar elimina cit ai zice peste"
Si pronuntind ultimele cuvinte surise iarasi, dar ca pentru sine, dar si parca ar fi intuit ca o sa rid din nou, ceea ce se si intimpla. Ea insa nu rise.
"Patronul isi iubeste clientii, relua, si isi iubeste si muncitorii cu care produce pentru ei, si clientii iubesc si ei pe producatorul care produce ieftin, firma aia pe care ei o cunosc si au incredere ca nu-i inseala. Si muncitorii isi iubesc patronul, sa stiti!" "Normal! exclamai cu un patetism in deriziune, ca in fata unei evidente pe care numai scrinteala timpurilor o contesta. Inca putin si patronii ar fi facut sa curga lapte si miere." "Sa stiti ca da! zise ea de asta data cu jumatate de suris ironic. Ce?! ma interoga cu o catifelata si neconvinsa brutalitate, credeti ca pentru munca si noptile lui nedormite tata nu avea dreptul sa-si faca si el o casa frumoasa?"
Tacui, dar puterea ei de a abstractiza si generaliza parea epuizata, fiindca nu mai zise dupa aceea nimic si nici nu parea ca ar mai avea ce sa zica. In mod straniu mi se paru nu stiu de ce ea era adaptata prin ignoranta tuturor fatalitatilor. Isi iubea parintii, mai mult parca nu stia. Dar era putin lucru in aceste timpuri cind multe "progenituri", cum li se spunea fiilor fostelor clase posedante, si-i renegasera prin sedinte purificatoare de mentalitate burgheza si mic burgheza! si reusisera sa-si croiasca un drum in noua societate. Cit timp?, caci erau mereu demascati! Sau te pomenesti ca si-i renegase si ea (cine putea sa stie?) si nu reusise, ajungind in cele din urma, ca si mine, la Oraca? Unii cica faceau acest lucru in deplin acord cu parintii, sa poata sa se mentina prin facultati, sa invete si sa-si faca un rost "Au fost inchisi?" o intrebai.
"Bineinteles!" zise. "Amindoi?" "Da!" "Pentru cocosei!". "Da, zise, de unde stiti?"
Tacui. Era, pentru mine, usor de presupus Isi dadu cu un gest hotarit la o parte pletele castanii si-i vazui pentru intiia oara chipul intreg, urechile si ceafa insingurate de fata tinara, pe care anii nu le ingalbenisera si nu-i napirlise puful de sub par Timplele desgolite desvaluiau totodata o maiestate a chipului pina atunci ascunsa, asi zice chiar trucata, ca si cind o conventie, sau o interdictie bizara i-ar fi impus sa poarte in afara casei un voal de insignifianta sub forma unei pieptanaturi neglijente. "Am o banuiala!" soptii si ma uitai pe fereastra, stapinit cu putere de o clipa imperioasa. "Ce banuiala?" zise. Ma ridicai incet, ma apropiai de pat si ma asezai alaturi. "Vreau sa vad!", murmurai. "Ce anume?" Mut, parca ignorind-o, ii pusei mina pe sold si i-l mingiiai indelung, fara s-o privesc. Apoi mina mi se opri si ii desfacui unul dupa altul, cu un sentiment parca de tristete, de mihnire, cei doi nasturi ai jachetei si apoi ai fustei. "Ce banuiala? repeta ea cu o vaga neliniste. Ce vreti sa vedeti?" Vroia sa fie instiintata, era surprinsa, vroia sa stie ce trebuia sa faca, cunostea riscul, dar vroia sa si-l asume, cu sentimentul fatalitatii tragice sau al ridicolului. Nici unul nici altul n-aveau importanta, numai sa nu se intimple ceva ireparabil ! Daca (cine poate sa stie?) eram un bizar, un maniac cu obsesii morbide, un satir, un masochist care pentru inceput mimeaza normalul, firescul, inainte de a supune victima unei insuportabile presiuni psihologice? "O sa-ti spun, soptii accentuind acea tristete si mihnire care erau reale, in timp ce o ridicam in capul oaselor si ii scoteam de pe umeri jacheta ei maron cu mult verde; zimbii chipului ei speriat si privirii ei in care licarea acum o vaga alarma: stai linistita, continuai, am o banuiala ca ascunzi un corp minunat cum ti-ai ascuns pina acum si maiestuosul tau profil Vreau sa-l vad"
Iar ea ghici (soaptele mele ii sugerara ca doar asta doream, ca stiam ca nu voi putea obtine mai mult decit s-o admir, si nici n-asi fi indraznit, si nici nu se putea decit atiT) si se lasa dezbracata cu un suris inocent intr-o pinda vag ironica, parca si-ar fi spus ca e si asta un truc sa dezbraci o fata, afisind o mare tristete si mihnire O contemplai mut citeva clipe "Da, murmurai, am banuit eu Asa este N-am vazut niciodata un trup mai frumos!" si ma aplecai asupra chipului ei, foarte aproape, si ramasei iarasi nemiscat, fascinat de expresia acestui chip care imi sugera ca avea in capul ei, in mod uimitor, spiritul, ca sa zic asa, al picioarelor ci, bogate in forme, al pintecului pe care goliciunea il facea misterios, al sinilor mici si chiar al gurii ei acum intredeschise intr-o perplexitate de asta data parasita, respirind usor si regulat, cu barbia ridicata, cu ochii care ma priveau parca fara sa ma vada
Sarutai aceasta gura cu un gind diafan, dar sarutul se inclesta brusc si ma trezi pe mine din tristete si mihnire si pe ea din perplexitate, sarut fierbinte, de zvircolire, de agresiune imprevizibila, de abandon uluit si total
VII
Farmecul unei fiinte straine pe care o iubim intiia oara e farmecul primordial la care ar trebui sa ne oprim. E cel pur, numai el ne reda o libertate despre care nu stiam ca e prizoniera unei melancolii adinci, a carei euforie ne poate chiar face sa ne credem fericiti Gasisem nu numai firesti si proprii fiintei mele bucuriile apropierii de moarte, dar incepusem chiar sa cred ca aceasta apropiere e singura care avea valoare si durata, singura care scoate fiinta noastra din intemporal, sporind, prin refuzul corpului nostru de a muri, plenitudinea vietii din noi si a scurgerii armonioase a clipelor Ar fi trebuit deci sa plec, sa parasesc acel trup asemeni omului de odinioara, care, zarind in padure o femela, o fugareste, o prinde, o poseda flamind, apoi, fara gindul ca o paraseste, o paraseste totusi, cum parasim fara gind ceea ce nu ne apartine
Intilnirea in mijlocul naturii salbatice e vointa divinitatii si ceea ce ne apartine e doar libertatea noastra, un sentiment atit de firesc si de total, incit nici gindul, nici impulsul inconstient nu ne vin de a o stingheri pe-a altora
Sintem toti zeitati ale acestui pamint
Dar cum sa parasesti o astfel de creatura cind simti in tine, dupa ce ti-a daruit o ora plina de farmec din viata ei, certitudinea unei depline detasari?
Iata capcana. Desigur, inca o ora, apoi ne vom desparti si, cum se spune, dupa aceea fiecare va merge pe drumul sau. Ora trecu insa si nu plecai. Iar ora urmatoare era deja prizoniera incarcaturii celor doua, in timp ce sentimentul detasarii, in loc sa se diminueze, sporea, se largea, diminuindu-se insa pe nesimtite impulsul initial, de a o parasi, caruia omul din padure ii dadea curs fara sovaire, fiindca el nu gindea; ce e rau daca ramin? Totul e interesant, de ce n-asi cunoaste o fiinta umana ale carei secrete sint pasionante, ba chiar gasesc in tine un ecou nebanuit care te fac sa simti ca nu esti singurul care ai parcurs o odisee si ceea ce auzi face sa scada in tine sentimentul tragicului, prin trezirea coplesitoare a unei solidaritati uitate? Daca o cautasesi chiar si printre indivizi degradati, de ce ai fugi cind o gasesti, in forma ei cea mai nealterata, la o minunata faptura?
Zice femeia din padure, dupa ce intilnirea s-a produs, ramii linga mine? Ea insa imi sopti fara umilinta, dar vrind parca sa impiedice revenirea la sine, s-o iau in brate si sa dormim astfel o ora Si se rasuci cu spatele ducindu-si genunchii la gura. Nu credeam ca am sa pot dormi (vroiam sa plec! ce rost mai avea sa intirzii? putea sa doarma si singura!), totusi corpul ei imi transmise parca bogate emanatii hipnotice, si asi zice si fantastice viziuni hipnagogice, caci adormii, si inainte de a nu mai gindi ca nu dorm, sub pleoapele inchise, vazui stele multicolore explodind in cascade de lumini, vai ametitoare cu ape uriase, valuri oceanice incremenite intr-un inghet cosmic, imi aparu apoi silueta mamei scuturind si intinzind rufe pe sirma, viziune familiara si dulce, linistita, eternizata parca intr-o lume in care nimeni nu moaie Dar deja visam de mult si ma chinuia o sfisietoare, totusi senina dorinta, nu-i puteam vedea chipul si ea nu vroia sa se intoarca. O strigam: mama! mama! strigat fara glas, asa cum se petrece totdeauna in vis, dar sentimentul realitatii era atit de puternic, incit suferinta mea o traiam aievea si o traii si dupa ce brusc ma trezii din somn
Patul era gol, dar lumina era aprinsa si hainele ei erau acolo. O vazui revenind pe o usa de linga fereastra, pe care n-o observasem, pesemne o toaleta. "Buna seara, domnule! zise cu un glas imitind o mica domnisoara care a fost trimisa sa faca o reverenta ceremonioasa celor mari. Apoi se viri sub patura alba, care, incarcata de electricitate, o facu sa se infioare. Vrei sa vezi ceva?" zise si stinse lumina. Ca sa-mi arate in intuneric scinteile minuscule, ca niste pareri, pe care le facea corpul ei gol in contact cu cearceaful. Reaprinse.
"Stii cit e ceasul?", zise prevenindu-ma astfel ca o sa am o surpriza. "Opt, noua?" "Ba e miezul noptii! Am dormit sase ore Ne-ajunge, plecam de-aici direct la serviciu" "Foame nu mi-e, zisei, dar asi bea un pahar de vin"
"Chiar, zise, stai asa! Ma duc pina jos si o intreb pe Minodora, ingrijitoarea
Trebuie sa aiba ea ceva de baut"
Si sari jos si se imbraca. Ma imbracai si eu, gindind ca dupa aceea voi pleca totusi Eram inca sub stapinirea visului si vroiam sa ramin singur. Mama era inca neimpacata, asa cum murise? Mi se mai intimplase s-o visez astfel, dar niciodata cu sentimentul ca nu vroia sa-si arate fata si nu fiindca ar fi avut ceva cu mine, ci pentru ca in singuratatea ei nu ma auzea, in singuratatea ei nu mai putea intra nimeni! Si daca si in viata traise la fel de singura? Daca niciodata nici eu nu fusesem in sufletul ei, si marturisirea de pe patul de moarte fusese adevarata, adica expresia unei singuratati totale si absolute in care, cit traise, nimeni nu stiuse sa intre? Nici macar eu si nici macar cind eram copil? Ce e un copil? Un copil e un vis despre noi insine, foarte limpede si foarte pur in primii ani, dar care incepe apoi sa se turbure tot mai mult, pina ajunge la instrainarea definitiva. La mine se produsese de timpuriu, din clipa cind o lovisem peste mina care ma inchina. Apoi, desigur, dupa caderea mea cu Nineta si apoi, fara sperante, dupa casatoria cu Matilda "Doamne
Dumnezeule, gindii, de ce numai prin moarte ajungem la intelegere, cind e iremediabil tirziu? N-ar fi facut mai bine mama daca, de mic, m-ar fi biciuit?
Atunci cind am lovit-o peste mina! Sa fi pus mina pe bici"
N-o auzii cind se intoarse, dar ii simtii prezenta si ma uitai la ea. Stateam in pat, cu coatele sub ceafa, si o privii. Avea o tava in mina si pe chip o expresie de ingrijorare intensiva. Lasa tava chiar jos, pe mocheta, tava incarcata desigur, pe linga sticla de vin, si cu alte bunatati, si imi spuse cu acelasi glas pe care il avusese cind o intrebasem daca ca imi pusese pe birou o floare: (noua era doar apropierea orelor de iubire si de somn pe care le traiseram impreunA). "Vrei sa pleci, inteleg, te-am retinut, iarta-ma!" (Mai tirziu mi-a povestit ca aveam o privire verde, rea, de gheata, care o speriase.) "Da, iam raspuns, trebuie sa plec, dar mai stau."
VIII
Ne asezaram la masa (adusese salam de Sibiu, unt si cascavaL) si starea mea de spirit se schimba dupa primul pahar de vin negru. Ei insa ii era chiar foame si minca intr-o uitare de sine asemanatoare unui animal care se deda acestei indeletniciri parca cu singura constiinta pe care o are, dar care e foarte curata, nu e "animalica", asa cum se zice, fiindca nu bulimia il face sa inghita, ci instinctul pur. "Bine, domnisoara, ii spusei cind pofta ei se potoli, asadar afisezi cea mai inocenta sinceritate spunindu-mi o minciuna. Uiti ca eu am fost la puscarie si stiu perfect cite adevaruri se pot spune despre un om care a fost condamnat." Auzindu-ma, aproape se ineca cind vroia sa inghita. "Eu minciuna?! zise mimind uluirea (dar deja un mic suris echivoc ii aparuse in coltul guriI), ce minciuna?!" "Un adevar" continuai, si ii spusei cite adevaruri insotesc un om care e condamnat. "Cel mai frecvent invocat de oameni, ca parintii tai, sint cocoseii! De, aurul! Cui nu-i place?! Nu e o rusine ca ai vrut sa-l pastrezi, fie ca ai fost bogat sau, si cu atit mai mult, daca esti sarac. Auri sacra fames! Spune-mi adevarul pe care il stiu parintii tai." "Nici ei nu-l stiu", zise. "Atunci spune-mi-l pe cel care s-a invocat cind s-a dat sentinta." "Au fost mai multe. Intii sabotaj, dar s-a incercat pe urma sa-l scoata criminal de razboi." "Deci nu cocosei?!" "Nu!" "Dar ati avut!" "Da, am avut, dar i-am predat la stabilizarea din 47." "Pe toti?" "Bineinteles!" "Si n-au fost nici sabotori, nici criminali de razboi?" "Cine, parintii mei?!" "De! facui, exclamatia asta poate sa fie doar expresia adevarului pe care il stii tu!" "E purul adevar, zise, adevarul cel adevarat, parintii mei n-au facut nimic." "Si citi ani li s-a dat?" "Trei ani!"
"Corect, zisei, intr-adevar pentru nimic se da trei ani Totusi" "Vrei sa-ti povestesc?", imi ghici ea gindul. "Da, asa, citeva fraze Banuiesc, zisei, ca ai mai povestit asta de nenumarate ori, prin autobiografii sau si mai rau, sub anchete, si ca nu-ti face nici o placere sa-ti reamintesti." "Ai dreptate, zise, asa s-a intimplat Am fost pusa sa povestesc si sa repovestesc Din pricina inflatiei, cu mult inainte de nationalizare, tata a cerut un credit de la Banca Nationala, nu stiu cite sute de miliarde, stiu insa ca un salariu mediu ajunsese un milion de lei lunar Avea nevoie pentru materia prima care se scumpise, aur pentru stilouri, substante chimice pentru cerneluri, creioane I s-a acordat imprumutul, girat de instalatiile fabricii, care erau in buna stare de functionare, si a bagat toata materia prima in magazii. E de la sine inteles ca dupa aceasta achizitionare tata n-a riscat sa-si epuizeze stocurile livrind papetariilor produsul finit la un pret care chiar a doua zi ar fi si crescut, risca falimentul, a asteptat o reglementare a situatiei, fiindca intre timp un salariu mediu ajunsese patru milioane lei lunar. Drumul intre produs si papetarii era drumul spre lichidarea fabricii. Ar fi cerut un nou imprumut, sa-si plateasca macar salariatii, dar se gindea daca in ritmul asta ar mai fi putut sa-l acopere prin productie. Sigur, putea sa lichideze, dar atunci ar fi ramas doar cu niste hirtii in mina, hirtii pe care scria un milion, dar ce valoare avea acel milion? Ce sa faca cu astfel de miliarde? Pe de alta parte. In presa se vorbea mereu de sabotaj si tin minte ca a aparut in acest sens si o lege care incerca sa faca ordine in productie. Legea era buna, dar l-a speriat pe tata. Un cocosel ajunsese cincizeci de milioane de lei. Pe de alta parte, cine sa cumpere in aceasta situatie o fabrica si, cum ti-am spus, cine s-o vinda pe astfel de hirtii?
Vinzarile si cumpararile pe baza de aur erau ilicite, cu toate ca Banca
Nationala lansase din fondurile ei, care nu erau mici, cocoseii pe piata, in mod oficial, bineinteles. Dar asta o facuse imediat dupa razboi, si era in favoarea celor bogati, fiindca numai ei puteau sa-i cumpere si sa se puna astfel la adapost de inflatia care se anunta. Acum tranzactiile pe baza de aur erau interzise prin lege. In aceasta situatie, cum ti-am spus, foarte grea in care se gasea tata, a venit intr-o zi la el in birou un individ care i-a pus sub nas un document de inchidere a fabricii. Tata l-a semnat, asi zice, usurat, cu toate ca nu s-a facut nici un inventar si nici nu i s-a dat voie sa mai ia ceva de-acolo, iar aurul a trebuit sa-l predea. Nu se spunea in hirtia aceea nimic care sa reglementeze viitorul relatiei patronului cu fabrica lui, nici confiscare, nici rechizitionare, nici donatie, doar atit: inchidere. Peste un an a venit decretul general de nationalizare. Deci asta era, a inteles tata, si s-a linistit pe deplin.
Statul preluase treptat unele intreprinderi cu mult inainte de decret, pentru a-i impiedica pe patroni sa instraineze unele valori, actiuni, valuta straina, pina ce conditiile politice vor fi coapte pentru actul oficial al nationalizarii. Mai tirziu am aflat cu totii, din procesul Malaxa-Pop-Bujoiu, ca unele mari intreprinderi metalurgice si siderurgice reusisera totusi sa instraineze astfel de valori Tata ii injura, fiindca pe linga acesti magnati el era un biet fabricant de maruntisuri.
Nu fiindca ar fi considerat buna nationalizarea in general si mai ales a micilor intreprinderi in special (din contra, pretindea ca Marx nu preconiza chiar nationalizarea a tot ce exista, ci doar a acelor intreprinderi de interes national, mine, petrol, siderurgii, dar nu si a unei biete fabricute de creioane sau de nasturi, unde initiativa particulara ar fi eficienta, bineinteles, zicea el, tot sub controlul statului, cum a ramas, de pilda, Guban din Timisoara - dar de ce numai Guban?), nu, el ii injura pentru ca realmente acesti magnati realizasera veniturile lor cu capital uman de-aici din tara, si nu aveau dreptul sa scoata din tara aceste venituri si mai ales aceste actiuni, valoarea adica a insesi intreprinderilor, pe care, zicea tata, statul roman va trebui intr-o zi sa le rascumpere, fiindca legea nationalizarii nu era valabila si pentru posesorii acestor actiuni instrainate, iar comertul nostru cu lumea capitalista va deveni curind obligatoriu, comertul are legile lui, da, iti cumpar, dar iti platesc cu valori romanesti aflate in posesia mea Ca nu vezi, am nationalizat Ai nationalizat dumneata, sa fii sanatos, dar datoriile externe anterioare sint obligatorii, daca vrei sa fac afaceri cu dumneata. Zicea tata! Atunci asta parea o erezie, dar uite ca acum am auzit ca platim din greu El stia dinainte si considera ca nimeni n-avea dreptul sa se sustraga legilor tarii sale, chiar daca nu era de acord cu ele. Nu era el de acord, dar marea majoritate a conationalilor lui era, Dura lex, sed lex Ca el considera drept o grava greseala ca nu l-au lasat sa conduca mai departe fabrica, nu neaparat ca directorgeneral, si bineinteles nici ca om de serviciu, ci ca specialist in productia respectiva, asta era o naivitate a lui Inlaturarea definitiva a patronului el n-o intelegea ca o inlaturare a unui mit (trebuia sa se realizeze lozinca: producem fara patroni, mai bine decit ei si impotriva lor - adica impotriva mitului eficientei particularE) si mai ales nu intelegea ca inlaturarea lui, chiar fizica, insemna inlaturarea unui simbol, cel al exploatarii omului de catre om: patronul, el era acel simbol! Asta inseamna, zicea el, continuarea in politica si economie a utopiei filozofice. Marxismul e o utopie ca oricare alta, socialismul insa e un vis vechi al oamenilor, care e, daca stam sa ne gindim bine, un vis al concordiei Lupta de clasa trebuie sa inceteze, si nu cum zice Stalin, ca trebuie sa fie «ascutita». Avea dreptate, asa gindeam si eu si nu numai eu - asta pe atunci, fiindca ce s-a intimplat pe urma Fiindca nu numai ca i s-a oferit un post de om de serviciu (si bineinteles ca nu la el in fabrica, ci aiureA), dar Te intereseaza, se opri ca insufletita, ceea ce asi vrea sa-ti spun acuma n-am mai spus-o la nimeni"
Se ridica, strinse masa, ciocniram, apoi dupa ce bau se duse in pat si isi continua povestirea cu genunchii la gura cu barbia pe ei, privindu-ma intens, cu acea incredintare eterna a oricarui povestitor ca o desvaluire modifica totdeauna ceva, in sine sau in celalalt "Tata nu ramase senin si nici atit de idilic in idei si generos in aprecieri cum ti-ai putut da seama din cele ce ti-am spus pina acum. Era la inceput Dar a inceput atmosfera de atitare.
Intimplator el era un om deosebit, cum am incercat sa-ti sugerez, absolvise
Academia de studii comerciale, nu-si petrecuse adolescenta ca un fils à papa, cum nu m-a lasat nici pe mine sa mi-o petrec. Spun asta ca sa-l detasez de fauna marilor rechini imbogatiti fara munca, sau chiar si prin munca, dar a caror comportare era sfidatoare si nu o data nerusinata Lux, petreceri, etalarea bogatiei, lipsa de grija fata de cei pe care ii angajau in uzinele si fabricile lor, si pe care intr-adevar ii exploatau, profitind de lipsa unei legislatii democratice a dreptului la greva si mai ales profitind din plin de relativa noastra inapoiere care se exprima prin realitatea unui surplus de brate de munca - nu-ti convine acest salariu, slava Domnului, asteapta la poarta uzinei o gramada ca tine sa se repeada, flaminzi, sa-ti ia locul Era senin, da, era un cap, dar nu era un filozof, ci un om dotat cu sensibilitate si din ce in ce mai des se irita sub presiunea atmosferei incarcata de fulgere artificiale si ridicole, de care rideam, dar care, incepind sa faca victime, nu le mai considera nimeni artificiale, desi continuau sa ramina in ochii lor tot ridicole: victimele isi pastrau la anchete tinuta, erau superior ironici, fara sa inteleaga ca totul era fara ecou, fiindca, povestind acasa, sotia, mama, bunica, copiii il priveau instrainati si nelinistiti: facuse rau, nu se purtase bine Si aveau dreptate?!
Aveau si nu aveau. De fapt nu aveau, caci astfel nu faceau decit sa-l desarmeze, chiar daca ceea ce urma parea sa confirme teama lor irationala de animale care simteau ca aveau sa fie haituite Asa era, ca o noua tema beethoveniana a destinului, bubuiturile in usa ale securistilor facura in curind ca risul sa inceteze si ironia sa inghete. Scuza-ma, sint patetica, dar am pentru intiia oara sentimentul ca pot comunica din plin cu cineva Ti s-a parut ca nu te aud fiindca nu ti-am raspuns, nu m-am angajat in adincime in ideea ca sintem prea putini ca sa aiba loc la noi la Oraca un spectacol caracteristic


Cind ai spus ca astfel de spectacole sint in scadere Atentie! Experienta noastra proprie, epuizata, nu inseamna epuizarea Experientei, cu e mare. Asa a crezut si tata. Nu mai era patron demult, traia, ca si altii, din ceea ce reusise sa pastreze; inchiderea fabricii fusese pentru el un avertisment ca in curind ii vor lua si casa, si o golise din timp de valori, cum ar fi tablouri, bijuterii, argintarii, covoare, mobila stil (nu-i fusese dibuit inca garajul, unde pastra
Aubusson-uri, candelabre de Murano, Grigoresti, LuchienI), pe care nu le vindea ieftin, cu frenezia smintita a unora care credeau ca in curind vor veni anglo-americanii si vor recupera ei pe urma totul cu virf si indesat Eram totdeauna alaturi de el cind se infiinta un nou imbogatit, dramaturg de succes fiindca stigmatiza idilic birocratia, compozitor care satiriza melodic pe Marinica zis codasul, emisar al stabului care, prin insinuari ca putea sa-ti confiste totul, iti oferea generos un pret derizoriu Inainte sa-si desvaluie pretiosul garaj, tata, sfatuit de mine, il primea pe cumparator nu acolo, ci acasa, in modestul nostru apartament, unde eu, figura stearsa, asistam la discutie, rasfoind absenta un album Cind eram foarte atenta, tata intelegea ca individul trebuia expediat. Astfel am primit un mare compozitor care timp de doi ani a fost cumparatorul foarte tacut, nu prea bogat, dar perseverent al acestor obiecte de valoare pe care le-a achizitionat treptat Un om influent, prieten cu regele
Greciei (el insusi victima, la un moment dat, a cupiditatii sotiei, prinsa ca facea trafic de valuta, a scapat datorita hazardului, tocmai atunci regele Greciei facea o vizita in Romania si a vrut sa-l vada pe marele compozitor si pe simpatica lui sotie; «simpatica» insa era la beci, bineinteles ca a fost scoasa imediat si s-a trecut cu buretele pestE)." "N-a murit, zisei, acest mare compozitor si dirijor?" "Ba da, tresari ea, ca si cind moartea, un incident oarecare, abia putea fi pomenita, sotia lui insa duce mai departe viata in care el o initiase, printre betivi adica, fara ca ea sa bea, mai ales printre cei tineri, al caror limbaj desucheat, en jetant merde distrind-o, ii da iluzia ca n-a imbatrinit si e si ea nonconformista, la cot cu elementele nonconformiste ale tinerei generatii." "Asa trece grasul Calistrat, drept neconformist?" o intrerupsei iar. (Daca il cunoaste, gindii cu raceala, inseamna ca s-a culcat cu el.) "Da, zise, asa trece. N-a facut el puscarie?!" "Il cunosti?" zisei fara mirare. "Da, mi-a fost prezentat odata la o colega unde eram invitata. Un imputit!" ("Nu s-a culcat cu el", gindii.) "Stii de ce a facut puscarie?" "Nu, dar pesemne ca la vreo betie o fi spus ceva si o fi fost turnat", zise ea naiva. "Nu, spusei cu melancolie, a violat o curva." "Cum?!!"
"Da, repetai, a violat o curva si a fost condamnat la sapte ani, dar avocatul a facut recurs si s-a redus pedeapsa la un an. Pe urma, dupa ce a iesit, acelasi avocat a reusit sa redeschida procesul, sau cam asa ceva, si i s-a sters complet din dosar orice condamnare. Anul trecut a luat Premiul de Stat"
Se uita la mine stupefiata si se vedea cum patetismul o paraseste si i se anunta pe chip risul, pina ce izbucni, intii inalt, apoi repetat, pe trepte mai joase, fermecator ca si surisul indescriptibil. Apoi brusc redeveni stupefiata, ca sa izbucneasca iar. Avea un ris cu o coloratura bogata, e tot ce pot spune. Era o surpriza, ca si surisul, ceva profund atasant, de o tandrete turburatoare. "De ce rizi? o intrebai cu aceeasi melancolie. Ce ti se pare caraghios, faptul ca a violat o curva?! Mie, dimpotriva, mi se pare tragic!" "Nu! izbucni ea din nou.
Glasul tau! Poti sa mai spui o data?" Ma aratai mihnit. "Eu iti vorbesc serios si tu rizi!" Sari din pat si ingenunche linga fotoliul meu, uitindu-se in sus la mine cu o gravitate cercetatoare si pasionata: "Ton humour est merveilleusement irresistible, imi sopti. Seamana cu al tatei! Citi ani ai?" "Citi am? Patruzeci?!" o intrebai tot pe ea. "Imposibil. Cind erai asistent n-aveai mai mult de douazeci si cinci. Acum trebuie sa ai virsta lui Dante cind a intrat in infern, nel mezzo del camin pe vremea aceea asta insemna nu cu mult peste treizeci" "Da, confirmai, si chipul ei ma atrase irezistibil, privirea mea parasi geamul. Asta e virsta pe care o am, dar de la Dante incoace acest nel mezzo del camin s-a mutat spre patruzeci" "Inteleg, zise, e virsta pe care o simti Si eu ma simt de treizeci" "Dar ai douazeci si cinci!" "Cam asa!" si surise cu o vaga ironie enigmatica. Avea mai mult? Sau mai putin?
IX
O temere obscura ma facuse sa ma uit pe geam, dar foarte persistenta. Ce mi se intimpla? Eram unde trebuie? O senzatie stranie imi cutreiera intreaga fiinta; fata asta, in ciuda impresiei de supunere pe care mi-o inspira, era mai puternica si mai libera decit mine. Se desvaluia si parea slaba si umila, dar era? Multe stiam despre mine, dar nu ca mon humour est merveilleusement irresistible! Cine descopera mai multe decit stii tu insuti despre tine iti e superior Sau nu?! Sau ce? Imi revenii insa. Intrucit nu eram eu total liber?
Nu acest gind era expresia temerii, se substituia sensului ei adevarat, care imi scapa. Iar mai puternica nu era, ci doar mai tinara Se retrasese in pat si ma intreba din priviri daca stiu unde pierduse firul si daca mai doream, ca si inainte, sa-mi povesteasca. "Spuneai de tatal tau, zisei, ca incepuse sa se irite" "Da, relua, isi pierdea seninatatea si gindirea ferma si linistita. Se simtea din ce in ce mai jignit de aceste atitari la ura, mai ales cind auzea la radio si citea si in presa ca aceasta ura ar fi fost sfinta «Bine, ma intreba cu ochii largiti de indignare, dar se poate crea o lume noua pe o astfel de morala?»
«Tata, incercam sa-l linistesc, astea sint vorbe, lumea nu se creeaza pe ceea ce e nefiresc, se creeaza prin vointa noastra a tuturor si urmind numai legile pe care ea le stie din instinct ca nu-i pun in primejdie viitorul. E o perioada de tranzitie, cum dealtfel se si spune foarte bine.» «Da, inteleg, dar Stalin a murit, de ce atunci parca e si mai rau ca acum trei ani, cind el se ocupa foarte incintat de sine de chestiuni pasnice, cum ar fi limba, limbajul si ii invata pe prosti ca limba nu are caracter de clasa?» Il pasionau pe tata astfel de probleme, le lua in serios, cind pentru mine ele erau futilitati, sa nu dai pe ele nici o ceapa degerata. Nu credeam ca Stalin singur era responsabil de astfel de idiotenii, ci imbecilitatea umana care isi traia si ea o scurta domnie. A o infrunta era inutil si chiar primejdios, imi dadeam seama. El nu-si dadea!
Vroia sa inteleaga cum de se produce acest abandon total al vechilor valori, care, credea el, se prabuseau, fara sa-si dea seama ca de fapt doar se retrageau lasind pitecantropul sa ocupe si el scena o data, sa-l vedem dansind cu frenezie si sa invatam, sa ne pierdem adica iluziile si complexele de vinovatie ca nu i s-a acordat si lui sansa de a evolua Nu ma miram de intelepciunea mea.
Platon ne arata ca pina si un sclav stia ceea ce nu se credea ca poate sti, era de-ajuns sa i se puna intrebari. Mie mi le punea tata Pina in ziua cind ni se batu in usa si fu arestat. E nevinovat, mi-am spus eu, n-au ce sa-i faca. Urma un proces in care fu acuzat ca a luat, ca patron, un imprumut de la Banca
Nationala, pe care si l-a insusit si fu condamnat cu blindete sa-l restituie in rate lunare de cite cinci sute de lei. Avocatul, un nemernic, fostul lui avocat de pe vremuri, trecu de partea acuzarii, cerind doar circumstante atenuante pentru clientul sau, care sabotase fara sa cunoasca legile, cind el avea la dosar probele ca acel imprumut fusese folosit pentru achizitionarea de materie prima, care in momentul inchiderii fabricii se afla in magazie. «Care magazie?», a intrebat sarcastic procurorul. Avocatul, in loc sa fi citat martorii, muncitorii care stiau toti de felul cum se inchisese fabrica si de existenta acelei materii prime, care fusese folosita in continuare, fiindca in realitate fabrica nu se inchisese, s-a bilbiit ca un idiot, dar cu o bilbiiala ticaloasa, intentionata, impiedicindu-l pe tata sa vorbeasca, luindu-l prin surprindere. A venit pe urma la noi transpirat, cu o stupida satisfactie pe figura, ca «domnule Culala, a iesit bine, extraordinar de satisfacator, daca vorbeati i-ati fi indirjit si acum n-ati mai fi fost in libertate, credeti-ma pe mine, care stiu multe, martorii n-ar fi depus in favoarea dumneavoastra, am stat de vorba cu ei, n-am vrut sa va avertizez, ca sa nu faceti vreo prostie la proces, sa le spuneti vreun cuvint urit Asta ar mai fi lipsit, sa insultati dumneavoastra, fostul patron, pe muncitori» «N-aveam de gind sa-i insult si nu cred ca oameni pe care eu ii cunosc bine ar fi putut sa minta, i-a raspuns tata, iesi afara, netrebnicule, nu te-am angajat sa gindesti pentru mine, ci sa-ti faci datoria si sa prezinti justitiei probele de la dosar. Fa recurs, daca vrei sa-mi dovedesti ca nu esti un las.» Atunci avocatul si-a venit parca in fire si a inceput sa ne spuna sa nu facem recurs. «Va rog eu, ascultati-ma, cinci sute de lei pe luna ii achit eu fara sa stiti, cistig destul, un recurs poate avea consecinte imprevizibile, nici nu banuiti, nu sint la primul recurs de acest gen si cunosc urmarea" M-am gindit atunci la mine, eram studenta in anul trei Un recurs ar fi putut avea ecou la cadrele facultatii, care statusera pina atunci relativ linistite, dar incepuse sa circule un svon ca se vor redeschide toate dosarele si eram vag nelinistita «Aveti dreptate, i-am spus avocatului, nu vom face recurs.»
«Intelegeti, domnita, a gifiit el stergindu-si necontenit gitul de sudoare, in fata probelor se va da cistig de cauza, adica nu se va da, se va trece peste, dar se va deschide un alt dosar, pe baza unei "sesizari" a unui fost portar sau a unui fost om de serviciu frustrat, care la intrebarea daca ati fost vazut stind de vorba cu un neamt in timpul razboiului, o sa raspunda: cum sa nu, erau legati, domnul
Culala lucra direct cu I. G. Farben, atita lucru stia si el de pe plicurile cu vopsele pe care le folosea muierea inainte sa-i croseteze flanelele din lina de oi turcana, cu toate ca asta n-avea nici o legatura cu creioanele chimice, ma scuzati, domnita, sarut mina, vad ca dumneavoastra sinteti foarte realista foarte foarte realista» Vorbea ca si cind ar fi si cunoscut unul care putea sa declare o astfel de ineptie, si la intrebarea mea raspunse gifiind ca nu numai ca il cunoaste, dar sesizarea exista in dosarul domnului Culala «Cine e lepadatura asta?» zise tata scirbit si obosit. «V-am spus, un fost om de serviciu sau portar, pe care l-ati dat afara pentru betie.» «Da, confirma tata, stiu cine e, dovada ca am avut dreptate e ca tot portar a ramas, n-a ajuns nimic.» «Aveti grija, a mai zis avocatul, daca vi se intimpla ceva din pricina acestei sesizari, dumneavoastra va puteti apara (eu nu!) spunind ca l-ati dat afara fiindca facea agitatie legionara in fabrica. Citati-l pe maistrul Berlogea, care va e favorabil si stie mai multe despre acest» Apoi se ridica si pleca. Peste citeva saptamini imi dadu un telefon si imi fixa o intilnire. Avea ceva sa-mi spuna Ma gindii: ce vroia sa-mi spuna? Nu cumva vroia sa-i devin amanta, cum i se intimplase unei cunostinte, fata fostului proprietar al fabricii Tricotajul, pe care o santajase un avocat amenintind-o ca numai el putea sa-l apere pe taica-sau de puscarie si ca, daca nu-i cedeaza Ii cedase, dar nu-l putuse salva pe taica-sau, si dupa ce fusese inchis toanta tot n-o rupsese cu el, o ducea de nas ca o sa faca el recurs extraordinar si alte baliverne. Nu, omul meu se purta corect, dar ma avertiza sa nu ma sperii de ce-o sa-mi spuna. Pe cai pe care numai avocatii, tot intilnindu-se intre ei prin culoarele justitiei, le cunosc (isi fac servicii reciproce, soptindu-si in treacat informatii pretioasE), a aflat ca dosarul tatei a fost ridicat de Securitate si ca el stie bine ce inseamna asta: un nou proces si, inainte de asta, arestarea iminenta. «Nu e nevoie, zise el, sa va fac atenta ca daca spuneti cuiva ca eu v-am prevenit, risc puscaria. Domnita, zise, tatal dumneavoastra trebuie sa dispara de-acasa astazi, pe lumina, fiindca s-ar putea ca chiar la noapte sa vie sa-l ridice. Sa dispara in regat, unde nu-l cunoaste nimeni, sa se duca undeva pe un santier ca simplu muncitor. Pe santierele astea cu mii de oameni cadrele sint mai putin active, in sensul ca un dosar cu numele de
Culala nu le spune nimic, afara de faptul daca tatal dumneavoastra, dintr-un anumit exces, n-o sa se apuce sa declare ca a fost patron. Asta da, atrage atentia, dar practic nu poti banui mii de oameni ca au dat autobiografii false.
In genere, sint verificate cadrele de conducere, un simplu muncitor e lasat in pace, doar daca nu face prostia sa se laude primului venit cu ce-a fost el altadata. Pe urma mai vedem. Daca domnul Culala nu este cautat acasa timp de citeva luni, inseamna ca pericolul a trecut, poate sa se intoarca» Astfel grait-a avocatul si spusele lui se adeverira, nu chiar in noaptea aceea, dar dupa vreo zece zile venira sa-l ridice pe tata. Numai ca pasarea nu mai era in cuib. Nu-mi fusese greu sa-l conving sa plece, desi, zise el, «daca o fi sa fie, tot ma gasesc ei» «Poate nu te gasesc, ai o sansa, zisei, in timp ce altfel» Ma bucuram de un singur lucru, ca aceste evenimente, procesul si acum fuga facusera sa-i dispara iritarea aceea care ii tocea nervii. Se linistise, nu-l mai obseda gindul ca asta sau aia veneau in contradictie cu nu stiu ce valori absolute la care, vezi draga Doamne, nu trebuie sa renuntam. Acum avea, ca sa zic asa, alte pisici de biciuit Isi recapatase si humorul si parea chiar amuzat ca la cincizeci si cinci de ani lua viata de la cap, se va specializa intr-o noua meserie. Era inca voinic, imi spuneam ca o sa se descurce. Ne-am inteles sa nu ne scrie scrisori, sa nu telefoneze, sa nu ne spuna unde e «si sa nu te insori p-acolo, glumi si mama. Esti la virsta periculoasa!»"
X
"Asta se intimplase intr-o duminica. Vinerea urmatoare, tocmai cind vroiam sa ma intorc acasa, o colega (plecam totdeauna impreunA) imi strinse bratul si imi sopti speriata: «Suzy, ia uite ce scrie acolo!» Ma uitai. Pe perete, linga afisier, vazui o lozinca cu litere de-o schioapa scrise cu tus pe o banda de hirtie de-un metru, lipita la capete, citii: Culala S. la cadre. Din prima reactie ma opri aceasta colega: «Ce faci?» «Ce sa fac, ma duc acasa.» «Dar te-a chemat, du-te acum si vezi ce e.» «Si miine nu pot sa ma duc?» «Du-te imediat, Mita asta cine stie ce poate sa-ti faca.» «Cine e Mita?» «Chiar nu stii? E noul sef de cadre, cit a fost numit a si anuntat ca o sa reactualizeze toate dosarele.» «Da, zic, si ce e sistemul asta sa ma anunte astfel, ca si cind n-asi fi intr-o universitate, ci intro institutie de delincventi minori Si chiar si acolo» Si, infuriata, rupsei afisul si il calcai in picioare. «Da, zise si colega mea, l-a pus aici sa-l citeasca toti, ca si cind te cheama la el la interogatoriu Vrea sa bage groaza in noi»
Ma dusei Ma intimpina un individ galben ca o molie, si cit ma vazu aprinse lampa de pe birou si mi-o puse in ochi: «De ce n-ai declarat, ticaloaso, ca tatal tau e un criminal de razboi?!» Astfel ma izbi, fara nici-o introducere, crezind ca o sa-mi ia piuitul. «Tata nu e criminal de razboi», ii raspunsei cu un dispret sec. «Daaa?! tipa molia isterica. Atunci de ce a fugit de-acasa?!» «S-a despartit de mama, raspunsei, vrea sa divorteze» (tot astfel raspunsesem si securistilor cind fusesem intrebate unde E). «Spune unde e, tipa molia. Aseaza-te si da o declaratie.» «Nu stiu unde e, nu ne-a spus», zisei. «Daca nu spui, ma ameninta molia cu un glas de molie (daca poti sa-ti imaginezi asa ceva!), te exmatriculam!
Mai gindeste-te! Si n-o sa te exmatriculam cum crezi tu, ci iti pregatim un tacim. O sa te ineci cu el! o sa vezi. Mai bine spune!» «Nu va permit sa ma amenintati. Nu stiu unde e tatal meu, si chiar daca asi sti, faptul ca e acuzat ca ar fi criminal de razboi m-ar impiedica sa-i divulg adresa. Va repet, tata a fost patron, dar n-a facut niciodata politica.» «Deci stii unde se ascunde si nu vrei sa spui, zise el fara sa se mire (singurul semn ca molia, in felul ei linos, gindea, intelegea, asadar, ca era firesc ca o fata sa-si apere tataL). Nici nu stii ce te asteapta, continua, o sa vrei sa spui si n-o sa-ti mai foloseasca la nimic. Mai bine spune de pe-acuma.» «Nu stiu unde e, repetai. Si nu mi-e frica de amenintarile dumitale» Chiar nu-mi era. O sa ma exmatriculeze, ei si? O sa vad eu ce-o sa fac. Nu-i spusei nimic mamei, aveam timp s-o fac atunci cind exmatricularea se va produce, n-avea nici un rost sa-i dau si ei un aconto.
Vinerea urmatoare afisul reaparu la fel de labartat si obraznic si scena cu molia se repeta: «Intri, declari sau nu, ticaloaso, ca tatal tau e criminal de razboi? Apoi doi: spui sau nu spui unde se ascunde?» Si cu aceeasi lampa pusa in ochi. Iar eu ii dadui aceleasi raspunsuri. Si tot asa, din vineri in vineri, afisul reaparea, dar observai ca miercuri si joi Adriana S. si Virginia D. (alte colege de facultatE) erau chemate si ele la molia care purta nume de pisica.
Erau mai mici ca mine, amindoua din anul intii, fete de saptesprezece ani, cum aveam sa-mi dau seama mai tirziu, niste banatene Una blonda cu ochi albastri, cealalta o satena orgolioasa, daca pot s-o caracterizez astfel, fiindca sa vezi ce s-a intimplat Nu te superi daca te rog sa-mi mai torni si mie putin vin?" zise cu alt glas, in felul ei exterior, ca si cind ne-am fi aflat la noi la Oraca in timpul orelor mele contabile si mi-ar fi vorbit cu extrema ei politete putin precipitata si umila.
Ma ridicai si ii intinsei paharul gol si apoi ii turnai. Il bau fara intrerupere cu o lacomie crescinda, apoi mi-l inapoie exclamind: "Ah ce bun e, mi-a fost sete, nu stiam de ce mi s-a uscat gura!". "Mai vrei?" "Nu, fiindca mie vinul negru imi da somn si vreau sa termin povestea inceputa, stiu ca te-am facut curios si miine, poate, n-asi mai putea spune nimic sau cine stie cind Nu sint imprevizibila, cred eu, asa cred mereu, dar ma cunosc, sint nascuta in zodia Racului, dau indarat Si asta e ceva imprevizibil chiar si pentru mine insami Dar imi revin, insa stii cum e asta, totdeauna pierd ceva adica nu stiu" "Hm! facui. N-asi fi crezut! Am gindit si eu asta despre tine!" "Chiar?!"
"Da, e ceva in felul tau de a fi care sugereaza darea inapoi. Asta nu inseamna ca e din pricina zodiei!" "Ba da, protesta cu o imensa convingere. Asa este! E din pricina zodiei." "Neti, neti! risei eu. Ar insemna ca multitudinea de fiinte umane care s-au nascut in aceasta zodie, milioane, sa-si semene. Ceea ce e absurd!" "Ce inseamna neti, neti? "Nu este asa! nu este asa! In sanscrita!"
"Cunosti sanscrita!?" "Nu, dar cadina pe care zici ca erai geloasa stia!" Se uita iar la mine sa-i reamintesc unde ramasese "Nu te mai chema numai pe tine la cadre", zisei. "Nu, nu acolo se intrerupse. Ba da, de fapt acolo, dar vroiam sa ma intorc putin inapoi, sa-ti explic cit erau de naive aceste doua banatene si nu stiau ceea ce toata facultatea stia. Din comitetul U.T.M. faceau parte doi insi, mari specialisti in reuniuni tovarasesti Cine nu se duce acolo unde poate auzi muzica si poate dansa? Cei de o virsta. Nu-ti pasa daca la un moment dat observi ca un oarecare Ghita sau Costica devin onctuosi si insistenti, aratindu-ti foarte mindri dintii lor lati de mamaliga. Organizatorii
Asta ar fi prea de tot, ei si-au dat osteneala, au organizat totul, si chiar pe ei sa-i refuzi cind te invita la dans? Mai ales ca dincolo de infatisarea lor soldie erau perfect politicosi. Unul din el a incercat discret sa ma apropie de el mai mult decit se cuvine si la fel de discret m-am facut ca nu inteleg M-am oprit:
«Dansam?», i-am spus foarte ferma. Si-a dezvelit frumusetea de dantura, s-a inclinat cu capul intr-o parte si s-a retras. Aiurea! parca nu erau acolo o multime de fete dragute care sa le accepte stilul, parea el sa-mi spuna ironic.
«Ma scuzati, alteta!» Ceea ce si faceau amindoi, adica le alegeau, si intr-o zi le dadeau de stire: «Ileana B. si Victoria N. duminica dupa masa sint convocate la tovarasul Ghita, actiune U.T.M.» «Actiunea» se petrecea la ei acasa, intelegi in ce sens. Fetele cedau, dintr-o temere care incepuse sa se insinueze ca nu era bine sa te pui rau cu astia. Puteau fi acuzate, chiar daca originea lor era sanatoasa, de pilda, de cosmopolitism! Una a fost exmatriculata fiindca purta ciorapi Capron (unguresti!), se ruja si purta haine de la Consignatia. Cineva i-a luat apararea si a fost si el exmatriculat pe loc Dar cele doua banatene nu numai ca nu s-au lasat prinse in acest joc, dar chiar s-au plins rectorului, si nu numai oral, ci si in scris. Ai crede din asta ca erau curajoase. Naive oricum erau, fiindca ele habar n-aveau cine conducea de fapt in universitate: tipii astia care au bagat chiar la puscarie pe ultimul universitar de moda veche care ne mai ramasese, un profesor admirabil (ca profesor, fiindca si asta era un fustangiu, cam pagubos insa; nu stiu daca chiar a fost inchis si cit timp, cred ca putin, pe urma s-a pomenit repartizat la un strung dupa vreun an a fost reprimiT). Bineinteles ca Ghita si Costica n-au patit nimic, in schimb s-au infuriat cumplit si, desigur, nu indata, ci ceva mai tirziu, s-au razbunat. Ce se afla in legatura cu chematul la cadre al celor doua banatene? Chemare care a coincis cu instalarea moliei pe acest post si cu actiunea de reactualizare a dosarelor in universitati. Ca Adriana S., blonda cu ochii albastri, ascunsese ca tatal ei avusese pe vremuri un joagar, iar Virginia D., satena orgolioasa, ca tatal ei avusese o moara. Ce puteam sa mai zic eu, cu tata, care lucrase mina in mina cu I. G. Farben?! Dar chemarile astea incetara si nimeni nu fu exmatriculat. Hm! Gata, a trecut Intr-o zi se anunta o adunare generala a tuturor studentilor si studentelor universitatii, in sala mare de festivitati. Ce-o fi? ne intrebam. Era intr-o dupa-amiaza de mai. Aproape o mie de baieti si fete stam pe scaune si asteptam, prezidiul era gol, timpul trecea si nu aparea nimeni. Unii vroiau sa plece, dar fura opriti de studentii de ordine, niste galigani care pazeau intrarea - noi credeam ca erau pusi acolo sa pindeasca doar sosirea celor care ne convocasera. Pe urma se afla: se astepta sosirea primului-secretar orasenesc, un oarecare Suta. Tensiunea crescu: ce cauta stabul asta la noi? In sfirsit sosira, ocupara podiumul, si un alt tip de la orasenesc ne anunta ca vigilenta fata de influentele burgheze a slabit atit de mult in universitatea noastra, incit discutarea unor aspecte reprobabile care au fost depistate printre studenti a devenit inevitabila. «Are cuvintul tovarasul Ghita
N., care va vorbi despre aceste chestiuni, dupa care vor urma discutii.» Ma asezasem chiar in fata, din intimplare sau din curiozitate, sa vad mai bine.
Ghita se ridica si incepu intii sa-si debiteze lozincile introductive. Glasul ii era deocamdata moderat. Vorbea liber si mi se paru chiar ca are de gind sa se dea de partea studentilor, ale caror succese in invatatura si in activitatea politica sint din ce in ce mai marcante, datorita unei bune indrumari a organizatiei
U.T.M. si a conducerii de partid, a tovarasului Mircea personal si a altor tovarasi (ii enumerA). «Din pacate, aceste succese ar fi riscat sa fie umbrite, daca am fi lasat mai departe sa se lafaie in voie printre noi conceptiile si comportarile straine de universitatea noastra si pe care noi, aici, trebuie sa le curmam din radacina.» Vocea se inaspri, deveni metalica, tonul incepu sa urce.
Tovarasul Suta fuma ginditor, chiar posomorit, cu timplele in palme. Desigur, gindeam, prezenta in mijlocul nostru a acestui ins linistit, despre care auzisem ca ar fi un om drept, nu va admite sa se produca aici cine stie ce excese. Eram sigura, adica stiam (adica am ghicit din felul in care vorbitorul se transforma treptat in procuroR) ca nu pentru a se face acelor elemente pomenite de el o critica blinda, «cu floricele», cum se spune cind cineva e menajat, fusese provocata aceasta adunare. Da, am gindit la un moment dat, sintem vizate, eu in mod sigur, si cele doua banatene mai mult ca sigur. Si m-am linistit, din clipa aceea acuzatiile care incepusera sa ia in discursul vorbitorului proportii de crime de razboi au inceput sa treaca pe undeva pe deasupra capului meu, iar tipul a inceput sa mi se para o paiata, o marioneta fara simtire si fara nimic de om in el. Da, o sa fiu exmatriculata, n-o sa pot termina facultatea, dar bine ca am absolvit trei ani, o s-o termin eu cindva Daca o fi sa fie! Incit nu tresarii cind imi auzii numele, urmat de al celor doua banatene, calificat, al meu, de
«dusman strecurat» in universitate, care isi ascunde tatal, nu vrea sa declare pe unde isi continua el acum uneltirile de dusman de clasa inveterat» Dar parca asupra mea se opri mai putin, nu fusese preluata acuzatia moliei ca tatal meu e cautat pentm crime de razboi. Era poate pentru faptul ca eram o studenta stralucita?! N-asi putea sa spun. Meritele astea nu cintareau prea greu in astfel de situatii. Mai degraba poate pentru ca nu fusesem niciodata convocata in vreo duminica la o «actiune U.T.M.», la care bineinteles ca nici nu m-asi fi dus, nu eram atit de naiva precum cele doua banatene, sa nu stiu pe inseamna o actiune U.T.M. de acest gen. In schimb, joagarul si moara celor doua, adica nedeclararea lor, capatara in spusele vorbitorului proportiile a ceva in genul spionajului in slujba unei puteri imperialiste! Si acum ma felicit ca miam reprimat risul auzind aceasta ineptie. Dar daca toti ar fi facut acelasi lucru, si in loc sa asculte intr-o tacere incremenita, adunarea ar fi izbucnit in hohote?
Eu oricum aveam motive sa ma stapinesc, dar ceilalti? Nu puteau sa-i exmatriculeze pe toti. Totusi au tacut. Intii ca sentimentele mele nu erau unanime, acuzatii fusesera numiti, deci fiecare student luat in parte (afara de trei dintre ei!) se simtea in siguranta, in al doilea rind eram deja divizati, jumatate dintre noi, daca nu chiar mai multi, aveau asa-zisa «origine sanatoasa» si jumatate dintre acestia erau nuli ca studenti si isi treceau examenele fara sa stie nimic.
Multi dintre ei se plasasera undeva in fund, masa compacta, ai sa vezi de ce. Ei dadura tonul ropotului de aplauze care urmara dupa ce vorbitorul, triumfator, se aseza. Aici avui o tresarire, o grea presimtire. Aceste aplauze (care, desigur, nu erau chiar unanime, dar ce mai contau citeva zeci de abtineri?) erau rele, nejustificate si in mod sinistru premature. Nu trebuiau intii ascultate cele trei fete? Ce se aplauda? Iarasi ma felicit si astazi ca dupa ce ele incetara imi frinai cu putere impulsul de a sari imediat in picioare sa le spun: «Nu inteleg aceste aplauze! Ele seamana a verdict care se da inainte sa se astepte raspunsul celor trei colege ale noastre invinuite.» Eram si eu naiva, nu intelegeam ca verdictul era ca si dat si ca scopul celor de la prezidiu nu era sa ne faca sa auzim desvinuiri care ar fi putut influenta adunarea, ba chiar impresiona pe multi (or asta trebuia cu orice pret evitaT). Ce vroiau atunci? Ai sa vezi! Am spus cu orice pret! Ei bine! Acest pret s-a platit fara clipire, ba chiar asi putea spune ca pe nimeni din prezidiu nu interesa in acele ore la cit s-ar ridica eventual acest pret! Sau daca se gindea, asta era un gind excitant si nu inhibitoriu. De ce era asa, nu stiu, e o enigma pe care n-am putut-o descifra nici pina azi. Poate de aceea iti povestesc, sa-mi spui tu, care stii multe?! Dupa aplauze, aproape indata un nou soc. Cei plasati in fund, masa compacta, au inceput sa scandeze: «Jos chiaburii, dusmanii poporului». Si abia atunci am avut revelatia ca eram toate trei fara scapare. Iarasi mi-am stapinit un impuls. Bine, am gindit furioasa, jos, atunci ce rost mai are sa mai stau? Fiindca am gindit imediat ca putea fi si mai rau decit o exmatriculare, plecarea mea fara doar si poate ar fi insemnat o sfidare, ba poate pentru unii naivi chiar o recunoastere a invinuirilor aduse, din moment ce nu avusesem curajul sa ma ridic si sa ma apar Si poate totusi nu ma exmatriculau daca ma aparam corect si hotarit, fara sa sfidez pe nimeni? «Ia s-o vedem noi acum la fata pe Adriana S.», a zis dupa aceea tipul de la orasenesc cu o voce sarcastica. Ce sens avea acest sarcasm? Adica dupa ce o s-o vedem, o sa ne lamurim mai bine in ceea ce o privea, sa contemplam adica in carne si oase faptura hida a unei fiice de chiabur sabotor? Extraordinar, chiar asa a adaugat acest tip dupa ce fata, trecind cu chin printre scaune si banci, s-a apropiat de masa prezidiului.
«Intoarce-te, zise, sa te vada toata lumea.» Fata, ca si mine la inceput, credea ca o sa se poata desvinovati, fiindca arata destul de linistita si increzatoare. Se uita peste sala direct, cu ochii mari, parca ar fi vrut sa spuna: stiu ca am dusmani si ca unii nu ma vor intelege, dar voi, ceilalti, o sa ma aparati, fiindca nam facut nimic rau. Na numai ca nu arata hida, ci semana cu o mica cosinzeana cu parul ei blond si ochii albastri si cu expresia ei de certitudine ca nu se poate ca Fat-Frumos sa nu fie pe undeva pe-aproape si s-o scape din ghearele acelor capcauni din fund, care incepura iar sa scandeze: «chiabu-rul, ochiul dracu-lui, dusman al poporu-lui», jalnice epitete, stupida imaginatie de scolari arierati! Bun, chiaburul e ochiul dracului, dar fragila faptura din fata lor nu vedeau ca n-are mai mult de saptesprezece ani? Bine, nu vedeau ei, dar cei de la prezidiu, barbati, ai fi zis, cu simtul raspunderii fata de barbatia lor?
Suta asta, poate ca avea chiar o fata de virsta ei? Sau credea ca a lui era nascuta undeva in ceruri, nu era tot fata si nu era tot el tatal ei, cum era si chiaburul al fetei din fata lui? Fiindca ea spuse foarte clar si cu uimire: «Tata nu e dusman al poporului, e taran din Banat». Declaratia asta naiva stirni rumoare si ilaritate, dar nu de simpatie, se veseleau ca si cind a te simti atit de departe de ceea ce ti se spune ca e tatal tau inseamna ca vrei sa prostesti pe altii cu perfidia ta care simuleaza inocenta. «Ia spune tu, puisor de chiabur, cum ai ticluit sa ne ascunzi ca taica-tau avea un joagar, cu care exploatati pe tarani cerind preturi nerusinate? a reluat tipul de la orasenesc. Ia vino incoace Asa Mai aproape! Mai, mai! Ia arata mina cu care ti-ai scris autobiografia Asa, asta e, deci cu mina asta ai scris ca sa te strecori in facultate. Mina de napirca! Ia arat-o si adunarii Asa, ai curajul, mai ai si curajul Ia raspunde-ne aici, a zis Suta, tu te-ai gindit ca prin viclenia ta ai reusit sa ocupi locul altuia, element sanatos, care in trecut n-a avut acces la invatamint datorita conditiilor grele de exploatare? Tot voi veniti acum, cei instariti, care ati facut averi pe cai necinstite? - orice avere e necinstita, e un furt, filozofa stabul fara sa se uite insa la nimeni, foarte posomorit, ba chiar indirjit, furios - si noi sintem hotariti sa curmam fara crutare aceste consecinte nefaste ale trecutului. Cum invata?» mai intreba el. «Foarte prost», striga cineva din sala «Poftim!» mai reflecta Suta, ca si cind intrebarea s-ar fi pus, daca nu sar fi cunoscut dinainte acest raspuns. Despre mine n-o sa intrebe, gindii. Suta asta vorbea insa acum zadarnic, fiindca fata, pe el, nu-l mai auzise. Se facuse brusc alba la fata in clipa cind individul de la orasenesc, dupa ce o manipulase in fel si chip punind-o sa se suceasca si sa se rasuceasca incoace si incolo cu mina ridicata, ii spusese napirca. Masa compacta a celor din fund incepu iar sa scandeze, nu mai mi-aduc aminte ce fel de lozinca. Somnambula parca, fata o lua incet spre usa. Bineinteles ca fu oprita cu risete sarcastice. Suta isi scoase haina si isi slabi gulerul si cravata. Se incalzise? Ii placea? Savura executia asta publica? Fiindca asta era, nu discutie si nici condamnare, imi dadeam seama (cum ti-am spus, condamnarea fusese hotarita dinaintE), asta vroiau, executie publica si ea abia incepuse. Se dadu cuvintul celor care incepura sa ridice mina, si cei din fund o coplesira cu intrebari provocatoare, care contineau in ele si raspunsul, care nu putea fi, dupa ei, altul cind o vor lasa sa vorbeasca. N-o vor lasa sa dea alt raspuns, decit ca a uneltit, a raspindit in facultate, printre colegi si colege, idei chiaburesti, afirmind ca la ea in sat cei saraci erau drojdia satului, fiindca nu le placea sa munceasca, si ajungeau betivi si hoti Murmure de indignare, strigate pline de ura si ranchiuna, ai spus sau n-ai spus, mironosita cu gheare chiaburesti. Ma intrebam si eu, o fi spus sau n-o fi spus bleaga asta astfel de cuvinte care ii aduceau acum pieirea? Da, pentru ca dupa ce adunarea s-a aminat, urmind sa fie reluata a doua zi cind avea sa-mi vina rindul si mie si satenei orgolioase, blonda banateana s-a dus la camin, s-a inchis in baie si s-a spinzurat cu cordonul de la capot. Satena n-a mai asteptat nici ea ziua urmatoare, a parasit caminul si a disparut din oras. Nu mai stiu ce s-a ales de ea Astfel am scapat eu Nu mai vroiau sa se plateasca un nou pret? Descoperisera ceva ce nu prevazusera? Cuvintele pot ucide? Chiar?! Fapt e ca sedinta nu s-a mai reluat, iar molia cu nume de pisica n-a mai pus sa se lipeasca afise care anuntau chemarea la cadre a Culala S. sau a altcuiva. Asta pina in toamna, cind am fost totusi exmatriculata. Dar fara sedinta. Tovarasul Mita mi-a dat o speranta.
Fiindca eram un element dotat, puteam fi reprimita dupa un an daca ma duceam undeva pe santier sa lucrez acolo ca simpla zidarita. Bineinteles ca mam dus, dar intre timp ambii mei parinti au fost arestati Tata s-a intors acasa sperind ca daca nu scapa astfel de invinuirea ca nu vreau sa declar unde e ascuns voi fi reprimita in facultate. Abia ca n-am fost reprimita, desi am lucrat un an intreg pe un santier de constructii de locuinte. Atunci am parasit santierul si am turnat, ca si tine, niste cursuri de contabilitate simpla unde am fost primita datorita muzicianului care a intervenit si a spus ca garanteaza pentru mine. Fiindca stii bine, in chestiuni de bani si contabilitate, cadrele resping pe cei care au un dosar si o origine sociala ca a mea" "Eu am un dosar chiar incarcat, zisei, dar am fost totusi primit." "Da, dar tatal tau n-a fost patron!"
XI
"Bine, zisei, si ce nu intelegi din toate astea? Care e enigma?" "Pai, pentru ca am fost foarte atenta si multa vreme am crezut ca «toate acestea» nu angajeaza pe nimeni, nici cei care fac pe procurorii in aceste adunari, nici cei care sint pusi la zid nu se simt citusi de putin implicati, fiindca adevarul e in alta parte si toata lumea il cunoaste, nu moare nimeni din niste cuvinte, cel mult e dat afara si trebuie sa mearga pe un santier. Bun! Si pe santier lucreaza tot oameni! Ei si?! Nu strica nimanui sa invete sa puna o caramida, inveti, cu aceasta ocazie, sa pretuiesti mai bine cladirile si te desveti pentru totdeauna sa te mai plictisesti in ele. Daca asi avea bani mi-asi face eu una singura cu miinile mele, un vis! Nu asa mare ca asta, nu se vor mai face multa vreme astfel de case, dar asi sti eu cum s-o concep in asa fel incit sa stau eu in ea asa singurica si fericita"
Si prinsa de lirism se uita iar la mine: Ei?! Ce ziceam? Cerea prea mult de la oameni si de la viata? Nu, dar cine nu doreste acelasi lucru, mai putin singuratatea? "Stiu eu, surise iar cu tandra ei ironie, asta nu se va mai intimpla niciodata!" Adica i se intimplase odata, la parintii ei, dar cu asta gata, sansa ei trecuse. "Sa nu crezi, continua, ca ma simt ca un inger cazut, pe santier rideam, glumeam cu alte zidarite, imi placea nepasarea lor vesela, robustetea lor indoielnica (nu toate erau prea sanatoase cum pareau, dar am invatat de la ele sa nu ma pling, sa nu-mi fie adica mila de minE). Noaptea dormeam bustean, iar mincarea de la cantina mi se parea excelenta Am plecat de-acolo fiindca mi se facuse dor de carti, intelegi, de oboseala nu mai puteam citi nimic" "Si facultatea?" zisei. "Ce facultate?" "Ai spus ca molia ti-a promis ca dupa un an de santier te reprimeste sa-ti termini studiile!" "A, da!
Dar crezi ca o sa ma reprimeasca? Am auzit ca termenul e de doi ani, nu un an, cum mi-a spus Mita asta." "Ar trebui sa incerci! Si la rigoare sa recurgi iar la muzicianu acela, prieten cu regele Greciei!" Ea izbucni in ris: "Credeam ca numai eu sint uituca! Cum sa recurg daca a murit?!" "A!" facui si incepui si eu sa rid de acest lucru intr-adevar vesel, ca poti muri, si cei care traiesc sa uite sau sa nu uite, cind da, cind ba, daca mai esti sau nu in viata, chiar daca nu esti un om de rind
"Dar unde am ramas?" Nu vrusei sa-i mai spun, ma apropiai si ii luai capul in miini. Ea se uita la mine surprinsa: de ce o tineam astfel? Tresari: da, da, te pomenesti ca o placeam! Si ca un fulger surisul ei minunat aparu si se stinse, cu un secret humor. "De ce rizi?" zise. Nu risesem, stia si ea. "Mi-esti draga", ii soptii. Ea accepta: "Asa!" zise si ma dadu la o parte cu un gest in egala masura ezitant si ferm, asemeni copiilor, care nu prea inteleg afectiunea care li se arata. Ma ridicai si ma oprii linga geam. Se facuse dimineata. Raze oblice de aur sagetau printre brazi imprejurimile, iar in departare acoperisurile rosietice ale orasului. Nu mai aveam nici o temere, eram chiar mirat ca o avusesem. Si deodata ma pomenii retraind cu ea ceea ce imi povestise si enigma propusa care imi aparuse simpla se turbura, si tot ceea ce stiam eu despre oameni si despre mine insumi, din cite traisem, se incetosa. Eu avusesem despre "toate acestea" idei clare si distincte, dar cit erau ele de clare si mai ales cit de distincte? O fata, o fiinta umana, isi luase viata fiindca nu suportase niste cuvinte De ce nu le suportase? Ce univers de idei si sentimente se prabusise in ea? "Si nu e asa cum spui?" zisei fara sa ma intorc. "Nu inteleg!" "Nu e asa cum spui, ca nimeni nu se simte implicat?" "Asa mi se parea mie, iar in sedinta aceea o vreme am fost incredintata ca vorbitorul era vinovat, fiindca se razbuna ca fusese respins. Dar lovitura n-o daduse el. Acuzatiile lui, oricit de inepte, intrau in acest consens: eu spun niste aiureli, tu o sa pleci din facultate, din care si-asa n-ai fi iesit cine stie ce, o profesoara ca oricare alta, ba chiar cam vacuta, iar eu o sa fac cariera, dar cu un semn de intrebare daca o sa ajung prea departe, fiindca au aparut multi ca mine si nu se stie daca n-o sa ajung si eu tot un profesor pe undeva, un mic cinic supus in intimitate unei zgripturoaice, care, fara sa-mi stie bine trecutul, mi-ar pune copiii in brate si m-ar inlantui sa-i impartasesc soarta, robia gineceului. Nu individul de la orasenesc cu regia si isteria lui plina de imaginatie provocase dezastrul. El nici nu ne cunostea! De ce ne ura? Poti uri ceea ce nu cunosti? Da, poti uri o categorie de oameni, in abstracto, datorita unor acumulari imponderabile si indelungate, dar si ura ta va fi abstracta si plata cum a fost a lui Hitler contra evreilor Numai executantii, vezi, au fost ingeniosi si imaginativi Am citit ca unii nu dormeau nopti intregi ca sa caute solutiile cele mai eficace de ucidere
Gazarile sa fie rapide, victimele sa n-aiba banuieli Sigur, mergem la baie, uite dusurile in plafon Inteleg, tipul asta de la orasenesc o fi fost umilit vreodata de chiaburi, dar el nu era deloc abstract cind s-a aflat in fata unei fetite concrete, vinovata doar ca nu declarase ca tatal ei avusese un joagar" "Inteleg ce vrei sa spui, o intrerupsei, consensul a fost incalcat" "Da, zise, si s-au supus toti. De ce?!" "Hm! exclamai. Din lipsa de imaginatie, cum bine ai spus, avea el destula pentru toti!" "Scuza-ma, zise, nu te pot urmari! Puternicul Suta, cu timplele in miini, nu se sfia sa arate ca era inspiratorul subalternului lui de la orasenesc. Dar era?" "Cine dracului poate sa stie?!" murmurai. "Vezi? zise cerind parca protectie. Vezi?" repeta si intrebarea ei se formula ca un timid si fermecator repros, ca si cind eu asi fi sustinut contrariul, ca aceste enigme puteau fi descifrate, virite intr-o simpla formula, cum ar fi lipsa de imaginatie a unor creiere joase in stare sa se lase tirite de primul isteric care i-ar biciui sa devina sadici. Raminea cazul lui Suta! "Oare Mircea, zise ea, primul-secretar al regiunii, un om despre care si noi stiam ca este un drept, aprobase aceasta actiune in universitate?!" "Ei, zisei, o aprobase?" "Ma intreb si eu unii naivi spun ca o aprobase, dar nu in stilul in care a fost facuta, ca s-a infuriat cind i s-a raportat rezultatul. Bun, s-a infuriat si furia lui a mai putut invia o moarta?! Mai bine ar fi facut daca venea la adunare, sa impiedice"
Ii spusei ca il cunosc pe Mircea si ii povestii ce rol jucase in viata mea.
Probabil, incheiai, ca nu prevazuse nici el urmarile, dar mai mult ca sigur ca el era acela care daduse ordin sa se organizeze in universitate o asemenea sedinta. Dar n-a fost ideea lui. "Chiar vrei sa spui ca n-a fost ideea lui?" ma intreba ea uluita. "Da! ii raspunsei ferm. N-a fost ideea lui!" "Atunci a fost a tipului de la orasenesc?" "Cu atit mai putin! Asta era mai mic decit el! "Atunci a fost ideea lui Ghita N. sau Costica S.?" "Nu, zisei, in nici un caz." "Atunci a cui? Te pomenesti, exclama ea cu adevarat stupefiata, ca ideea a venit din aer!"
"Da, desigur, bineinteles, ii raspunsei, tu nu stii ca ideile plutesc in aer? Ar fi prea comod sa urcam sus, pe ierarhie, si sa i le atribuim lui ics, mics, drics
De-acolo nu vin decit, cum spui tu, abstractiuni, formule lipsite de viata, litera moarta! care pot suna cam asa (in cazul nostrU): «reactualizati dosarele in universitati, curatiti facultatile de elementele chiaburesti si ale fostelor clase dominante». E drept, cuvintul «curatiti» nu e chiar intru totul abstract, dar implica si el o multitudine de sensuri, in cazul vostru curatirea a fost totala! In alte parti lucrurile se vor fi petrecut intr-un fel mai uman. S-or fi petrecut?!
Cine stie?!" "Da, aproape ca striga ea, ai dreptate, abia jos prind viata aceste directive abstracte, deci am dreptate eu, toti care au organizat si condus acea sedinta sint vinovati, inclusiv masa de studenti care n-a reactionat sau s-a lasat manevrata! Pina la urma ajungem inevitabil tot la adevarurile simple, la oameni vii, si nu la idei." "Da, asa este, dar ce poti sa le faci? Se pare ca a fost vointa voastra, a tuturor, marturisita sau pasiva, sa impingeti o colega de-a voastra la sinucidere. Cu tine cred ca n-ar fi reusit nimic, desi tipul de la orasenesc ar fi inventat formule si mai rele decit «napirca chiabureasca»." "Sint convinsa, dar eram prevenita, raspunse ea cu o siguranta de sine supusa totusi indoielii. Auzisem deja, ma puteau face depravata, curva, element descompus, imi puteau cere sa ingenunchez, sa ma tirasc Nu ma puteau insa face decit sa lesin si nu pot spune ca asi fi fost atit de tare incit sa rezist sa nu fiu impinsa pina la marginea disperarii si ca n-asi fi zacut dupa aia zile in sir Am imaginatie Am simtit cit e de cumplit sa-ti faca oamenii astfel de lucruri. Esti amenintat sa se rupa ceva in tine sa nu mai poti dupa aceea sa mai crezi in ei, sa ajungi adica sa te simti alungat chiar din carapacea in care ti s-a refugiat spiritul, constiinta in care te retrageai sa ramii liber. Nu era posibil! Fiindca tot acolo e cuibarita si ideea ca nu poti trai singur, si atunci cum i-ai mai fi putut privi pe strada fara sa-ti spui ca sint (si EU facut si din tinE) niste handicapati si ca, oricit te-ai fi straduit, ai fi revenit printre ei si ai fi ajuns, printr-o ciudata miscare psihica a acelorasi oameni, sa fii iarasi simpatizata si, printr-un consens tacit, oblojita de caldura lasitatii lor generale si comune?! Puteai ride din nou cu aceiasi, pleca in excursii, te veseleai, puteai fi chiar fericita, acea fericire strimba si neverosimila a tuturor handicapatilor, care isi beau cafeaua eu piciorul sau se deplaseaza in cirje sau in carucior, sau in patru labe Ciuntirile, mutilarile nu se vedeau, erau ale constiintei, puteai sa te hlizesti fara sa te sperii ca chipurile tuturor capatau in acele clipe infatisarea tragi-comica si fantasta a unei masti, prin fixitatea interioara a infirmitatii care razbatea, nestiuta, in afara, ca un straniu reflex Asa mi-au parut ca aratau toti colegii, chiar si cei mai buni, in saptaminile care au urmat dupa acea sinistra sedinta Nu ma ocoleau, dimpotriva (fireste, unii ma ocoleaU), dar eram foarte nelinistita la gindul ca daca sedinta s-ar relua (cu mine sau cu altiI) ei tot n-ar iesi din pasivitate, de teama riscului ca puteau fi la rigoare exmatriculati toti si viata lor ar fi luat un cu totul alt curs decit cel dorit de ei Ii speria atit de tare acest alt drum? Intre a fi profesor undeva si a fi zidar se casca chiar asa un hau inspaimintator incit a fi de partea cealalta insemna chiar cea mai mare dintre nenorociri, mai rea decit aceea de a-ti pierde sufletul? Fiindca e o iluzie sa te mai consideri acelasi de mai inainte dupa ce cu acordul tau s-a comis o mi-selie. Te ascunzi in masa, ei si? Crezi ca daca stai acolo pitulat si ridici doar mina, aceasta jalnica mina nu-ti apartine?
Si la ce iti mai foloseste? Sa mingii cu ea parul iubitei? Adio! Esti condamnat de-aici inainte sa te abtii de la acest gest, n-o mai ai aceasta mina, fiindca singura fiinta umana care te putea ierta si sa fii izbavit, acea blonda banateanca, nu mai era Era moarta Eu n-am ridicat mina sa aprob fiindca eram implicata, dar daca n-asi fi fost? Ma si sperii sa ma gindesc. M-asi fi abtinut sa aplaud, de-asta sint sigura, dar cind, dupa ce tipul de la orasenesc a incetat s-o mai tortureze pe fata cu intrebarile si insultele lui si a spus: «e clar, punem la vot propunerea care s-a facut din sala (se facuse o astfel de propunerE), cine e pentru exmatricularea Adrianei S. din facultate?», si cind in tacerea apasatoare care s-a lasat miinile tuturor au fosnit in sus, am avut un fior simtind ca numai eu si cele doua banatene n-am ridicat mina. Atunci m-a cuprins un fel de panica la gindul ca daca n-asi fi fost implicata, o forta nevazuta si irationala mi-ar fi violentat poate constiinta si asi fi facut ca si ceilalti, gindind fara sa vreau ca nu e chiar asa o mare tragedie daca n-o sa mai fie o oarecare Adriana S. profesoara undeva intr-un sat. O sa fie o buna sotie, mama de copii si gospodina, si cu asta basta! Un point c est tout Si asi fi ajuns si eu iremediabil o infirma N-am ajuns fiindca a platit ea Uite, vezi, gindul asta mi-e insuportabil!".
Si se opri si se uita la mine cu o expresie de asta data de deruta totala, ca si cind acea fata i-ar fi fost sora si nu facuse nimic pentru ea s-o impiedice de la funestul gest Si pina sa scot eu un cuvint, din ochii ei mari si brusc instrainati de tot ce exista, un potop de lacrimi ii curse pe fata. Abia dupa aceea izbucni in hohote, si prin torentul de lacrimi se amesteca torentul de cuvinte: "cum s-o fi dus ea saraca in baie singurica si parasita de toti si si-o fi pus snurul de la halat de git cind au spart usa au gasit-o, ziceau ei, in picioare, asa credeau, fiindca numai un centimetru mai era intre degetele ei si fundul cazii Iti dai seama cit de tare a vrut sa moara daca nu s-a apucat ea cu miinile de dus sau sa-si propteasca talpile de marginea cazii si sa scape
Fiindca asa se spune, in clipa cind sinucigasul isi da seama ca chiar o sa moara, ceea ce l-a impins la acest gest ii apare neinsemnat fata de pierderea vietii si incearca sa scape, da inapoi, daca mai are cum Ea mai avea, dar n-a vrut Cum sa stie ea ce e aceea viata, ca s-o pretuiasca si sa nu renunte la ea numai fiindca fusese umilita? Saraca, nici macar nu banuia ca de fapt nici nu fusese umilita A fost facuta napirca, ei si? Ea nu stia ca nu e napirca?!
Napirca era individul care ii vorbise astfel! O fi fost vreo sfioasa, crescuta cu blindete si iubire de o mama la fel de sfioasa, care nu stiuse sa-i spuna ca printre oameni sint si napirci? Poate daca ieseam in ziua aceea impreuna nu s-ar fi intimplat nimic?! Dar nu eram prietene si mai ales mi-am pierdut si eu capul, ma gindeam la mine, la ceea ce ma astepta a doua zi, aceeasi executie publica"
Se dadu jos din pat si intra in mica toaleta de linga fereastra. Se intoarse senina si cu lacrimile sterse. "N-am plins atunci, cind am auzit cum a murit, am plins acum, zise. Pe mine m-a impresionat unicul protest care i-a scapat, adica pe care au lasat-o sa-l rosteasca: «Parintii mei, a zis, nu sint dusmani ai poporului, sint tarani din Banat» Vezi? ma interoga urcindu-se iarasi la locul ei, regiune si indicatie precisa, tarani din
Banat!, titlu de noblete, dusmani ai poporului, daca sint, sint in alta parte, nu pot fi tarani ca tatal ei!" "Da, zisei, am intilnit si eu tarani pe canal care mureau, dar se tineau foarte bine, nu se degradau ca altii pentru un polonic in plus"
Dar ea, vadit, nu auzi acest raspuns al meu. Tacu si nu-si mai indrepta ca pina atunci privirea spre mine, sa ma intrebe unde pierduse sirul. Nu mai era nici un sir, incepu sa se uite preocupata pe pereti. Preocupata si, asi zice, distrata. Ca intr-un proces misterios, nici gindirea si nici sentimentele ei nu puteau merge mai departe. Ai fi zis ca daruise doar ceea ce nu-i apartinea cu adevarat. O povara adica. Chiar i se decolora si chipul, pe care aparusera pete galbene si vinete. Acum arata ca avea nu douazeci si cinci, ci treizeci si cinci de ani. Se uita intr-o parte, instrainata. Nu stiu de ce, ma ridicai in picioare. Ea ma prinse atunci in tot focarul ochilor ei mari si deodata rosti: "Domnule
Petrini, poti sa ma invoiesti astazi sa nu vin la serviciu?".
Aceste cuvinte, desi imi parura nefiresti (redevenise brusc casierita?), fusesera rostite cu un timbru afectuos Da, gindii, are dreptate, numele meu,
Victor, poate ca ii ramasese strain, dupa cum nici mie nu mi-ar fi fost la indemina sa-i spun Suzy "Da, doamna Culala, ii raspunsei, bineinteles ca puteti lipsi Nu e un cap de tara", mai adaugai, acceptind dinainte o posibila sugestie de retragere care se putea ascunde in cuvintele ei. Si o luai spre usa.
Ma conduse si, inainte sa ies, deodata ma imbratisa. Asta nu spune nimic! Ma inlantui de-a binelea, ma strinse, isi infipse barbia in omoplatul meu si mi se paru ca nu mai vroia sa ma lase sa plec. Deloc! Brate voinice (chiar de zidaritA), reconfortante, linistitoare si dulci, acaparatoare si sigure, ma retinura indelung Avui timp sa-i simt prin ele puternica vointa de a decide in deplina libertate, de a dar anticipez asupra firii ei, in clipele acelea in realitate asi fi vrut sa mai ramin, dupa ce la inceput vru-sesem sa plec Dar imbratisarea ei era si o promisiune si imi smulgea si un acord mut: "ne vom mai intilni, parca imi spunea, nu uita aceasta noapte"
XII
Ce i se intimplase in timpul destainuirii, de renuntase sa plecam impreuna, cum spusese dupa ce ne treziseram din somn? Era limpede, se instrainase si luase hotarirea sa opreasca aici aventura, ori pur si simplu fortele ei sufletesti obosisera foarte tare si simtise nevoia sa ramina singura mai degraba prima presupunere era adevarata, fiindca felul cum mi se adresase (domnule Petrini putea fi evitat, iar dorinta de a nu veni la serviciu putea fi formulata altfeL) arata clar ca decisese sa redevenim ceea ce fusesem mai inainte. Dar imbratisarea finala? Gindisem eu ca ar fi putut fi o promisiune, dar daca era altceva? Un fel de scuza pentru brutalitatea cu care revenise la sine, uitind de omul care o mingiiase si ii spusese ca ii era draga. Da, spusesem eu! dar ea se aratase mirata
Imi ridicai privirea peste bolta imensa si, rece in gindire, incepui sa cobor aleea cu pietris printre brazii inundati de soarele diminetii Nu banuiam, in acele clipe, ca se lua in mine o anume hotarire, sa zicem aceea de a ramine suveran, in fapt de a nu mai dori sa cunosc nici un fel de adevar despre nici un fel de femeie. Stiam destule, mi-ajungeau Ca traisem o minunata aventura, sau ca nu fusese doar atit, ci ceva mult mai mult, mi-era egal da, roata se poate misca, dar osia, desi dusa tot acolo unde gonesc spitele, nu ramine ea nemiscata? Soarta lor nu e chiar comuna, si de ce ar fi? Spitele mele fusesera odata sfarimate si cu greu facusem rost de altele. Nu vor alerga la vointa acestei fete si a nici uneia alteia, asta nu inseamna ca nu poate sa-mi ramina draga, ca nu poale sa se nasca intre noi o tandra prietenie


Totusi in dupa-amiaza aceea, dupa orele mele contabile, pierdui gustul plimbarilor mele solitare prin padure, imi adusei aminte ca nu mai citisem de mult nimic fundamental si mi se insinua o acuta senzatie de vacuitate a gindirii, acum cind simtirea mea (imi dadeam bine seamA) nu mai era sub vraja vecinatatii mortii, pe care marile taceri vegetale ale padurii mi-o sugerau
(vegetalul nu e el perisabil, chiar daca un copac traieste mai mult decit un om? in timp ce iata, chiar aceasta gindire, nu este ea eterna?).
Era inca timp frumos si ma gindii sa-mi iau concediul meu legal si sa mi-l petrec printre filozofi, din rindul carora mi se paru ca dezertasem. Ceea ce si facui, descoperind cu uimire ca trebuie sa gindesti si sa scrii mult ca sa poti lasa in urma dira unei lumini. Ceea ce facusem eu era extrem de putin. O gindire e o lume completa; daca se bizuie doar pe ceea ce se stie in timpul in care ai trait, si din acel timp nu exista alte marturii, te ineci in conul de umbra al umanitatii din acea parte a pamintului in care ai trait Daca vrei s-o luminezi, trebuie sa faci un efort suprem, aproape inuman "Da, il voi face, gindeam, pentru asta m-am nascut Restul e nerozie"
Dar saptaminile trecura vertiginos Si intimplarea ma lua prin surprindere. Tocmai cind, pierdut in reverie, meditam asupra afirmatiei fizicianului L. H. Domash, care, plecind de la traditia orientala, dar sprijininduse pe revelatiile fizicii modeme, gindise: constiinta pura este acum considerata ca ultima esenta a universului, chiar si a universului fizic, ma pomenii cu intruziunea ei nedorita si fatala. Seara adormisem cu un gind care mi se formula cu simplitatea sentimentului care ma stapinea: sintem in univers aceiasi si de totdeauna si vom fi pentru totdeauna, fiindca universul nu e orb totul e perisabil, afara de aceasta gindire Ma trezii ca si cind n-asi fi dormit si ma uitai la ceas. Nu-l pusesem sa sune? Ba da, arcul era moale. Nu-l intorsesem? Ba da, dar nu-l auzisem, dormisem unsprezece ore. Sarii din pat si ridicai storurile. Vremea se stricase, ploua marunt, aburi fabulosi, de o albeata stralucitoare, coborisera prin depresiunile dealurilor. "Nu ma duc nici eu la Oraca, imi spusei, desi concediul meu expira tocmai atunci, e prea tirziu, pot foarte bine sa fiu sl eu bolnav o data, merg lucrurile o zi si fara mine
Vorba lui Sadoveanu: merg lucrurile si mai incet"
Ma intorsei in pat, asi fi vrut sa mai dorm, cind o bataie in usa ma trezi din somnolenta. "Da, doamna, intrati", zisei si intr-adevar intra gazda mea, titulara apartamentului. Desi niciodata nu luasem in seama minutioasele ei socoteli
(un bec de 60 w. In antreu, 20 de w. partea dumneavoastra, 0,50 lei, un bec idem in baie, 0,50, curatenie Maria, 20 lei saptaminal, partea dv. 6,80 lei, gaze lei curatenie pe scari, lei caldura, telefon, apa, curatatul zapezii in fata blocului, partea dv. 0,25 lei, ieri s-a, stricat arzatorul din bucatarie, reparatie lei 5 partea dv 1,25 lei, spalat rufe Maria, lei 20 pe zi, doua zile si calcat, lei
40 total, va revine in exclusivitate - desi Maria mi s-a plins ca in acest timp doamna o punea la treburi murdare, de pilda sa-i faca clisme lui Foxy, un sirmos care se constipa chiar in ziua cind trebuia sa spele pentru mine -, bacsis lei 25 Costica - vesnic ne lasa in frig si fara apa calda -, imi scria in paranteze aceasta femeie care nu era o timida ca fiica-sa, sa nu-mi poata spune toate acestea prin viu grai, daca nu-i dam toti cite ceva sa se imbete, continua ea, n-avem nici o sansa sa-l convingem sa se tina de treaba, partea dv. 2 lei, cu toate ca ar fi trebuit demult dat afara acest Costica, gindeam eu, fiindca bacsisul nu ajuta la nimic, ba mai rau, abia atunci ne lasa in frig si fara apa caldA), ea continua sa mi le bage pe sub usa, aceste socoteli, uneori batute chiar la masina, alteori scrise cu mina si cu largi paranteze, cu detalii de cronica umoristica, dar involuntara (caci ei numai de humor nu-i ardeA) a vietii noastre zilnice intr-un bloc mic de trei nivele. "Ce am de platit?" o intrebai marcindu-mi buna dispozitie printr-o simpatie directa fata de ea (oricum, avea grija de mine, mai ales dupa moartea mameI). "Nimic, deocamdata, zise fara humor, dar te cauta o simpatica persoana, poate sa intre? Mi-a spus, adauga ea tocmai in clipa cind eu vrusei sa-i raspund (avea acest tic, care adesea ma irita, de a pune intrebari si de a te impiedica sa-i raspunzI), mi-a spus ca o cheama Suzy Culala" "Da, doamna, spuneti-i sa" "E chiar din familia
Culala?" ma intrerupse ea apasat. "Da! ridicai si eu vocea, s-o impiedic sa mai puna noi intrebari. Spuneti-i sa pofteasca!" Dar ea si intrase si astepta muta ca batrina doamna sa inchida usa (nu numai ca n-o lua in seama, dar avea aerul ca o astfel de persoana indiscreta nici nu existA) Pina atunci nu se uita nici la mine. Era imbracata cu o mantila neagra cu capuson, de sub care abia i se vedea chipul. Nu se deslipi de linga usa decit dupa ce gazda mea disparu, "ça vous derange, zise cu timiditate, de recevoir une petite franciscaine?" Ma ridicai in pat in capul oaselor si ma posomorii. "Vous n êtes pas ni petite, ni franciscaine", mormaii si sarii apoi si o intimpinai. Capusonul si umerii ii erau uzi de ploaie. Fara sa ma inseninez, ca in fata fetitei mele care ar fi facut o pozna, ii descheiai siretul si nasturii; aici ea isi ridica barbia cu eternul gest reflex de tandrete si abandon al tuturor copiilor care se stiu protejati, si isi puse mina pe umarul meu cind isi scoase unul dupa altul pantofii, si ei uzi
"Asa de tare a plouat?! o luai la rost (adica de ce iese afara cind e vremea rea! in subtext pentru mine: daca ploua asa de tare de ce tocmai pe o astfel de vreme ti-ai gasit sa vii la mine?), gindind, in timp ce, fara sa ma uit, ii vedeam chipul patat de culori rosii-galbene si vinetii, buzele usor intredeschise, siragul dintilor, ochii mari, straini parca de ea, de inocenta intregului ei chip: adorabila creatura! Apoi tare, scotindu-si mantila: Nici vorba ca nu esti o mica cersetoare franciscana. Sauf le bourdonnement fatal" "Quel bourdonnement?!" se mira ea senina, dupa care, cu aceeasi seninatate, se desbraca de tot, aluneca sub pled si isi trase cearceaful peste cap O luai in brate, dar nu se destinse, ramase intoarsa cu spatele si repeta, in soapta: "Quel bourdonnement fatal?!", si abia apoi, tresarind cu putere, se rasuci si imi arata o expresie uluita. Ii soptii: "Am gindit: adorabila creatura!".
Rasuflarea ei, auzind aceste cuvinte, se inteti si vazui pe chipul ei cum intelegerea ii urca incet spre gindire, dar nu micsorindu-i, ci sporindu-i perplexitatea. "Da, repetai, desvelindu-i timplele cu amindoua miinile si apropiindu-mi foarte tare chipul de-al ei, adorabila faptura, ne cunoastem de totdeauna si ne vom intilni mereu" "Da, tresari ea din nou, te-am intilnit la
Ninive!" si surise fulgerator si tot asa surisul ii pieri, ca un miracol care nu trebuia contemplat mai mult de o milionime de clipa.
Si i se stinse si atentia si parca i se micsora si prezenta, si ramase parca inerta cu timplele in palmele mele, care ii desveleau un chip temator si insingurat, cu privirea rasucita in sus, ca si cind in asteptare ar fi fugit de sine.
Dar se svircoli scurt si ma acapara in clipa cind ii atinsei buzele Sarutul ii era prezent si flamind, acelasi ca intiia oara, cind nu dorisem decit o atingere diafana Nici acum nu dorisem mai mult, prins, contemplind-o, de beatitudine
Fulgerul surisului ei ma arsese, de acest suris mi-era dor si asi fi vrut sa reapara si sa ramina. Dar nu reaparu Ii soptii: "Te iubesc!". "Da, zise, cu ochii acum inchisi, te aud" Dar nu mai putui repeta: te iubesc! Nu mai putui sa invoc nimic din ceea ce imi rascolea intreaga fiinta, ca nu aterizase in odaia mea o femeie, ci o minunata floare, ca nu se gindise la mine te miri cine, ci o intruchipare a unei enigme a pamintului pe care odinioara si zeii o rivnisera
"Da, imi spusei apoi dupa ce ea, ca si prima oara, adormi si ii priveam chipul destins si trupul care, fara stirea ei, tindea, ca sa zic asa, instinctiv, spre al meu, dupa ce abia se desprinsese de el (si asta ma bucura, jubilam chiaR), da, nu trebuie spus ceea ce n-ai gindit mai inainte ca poti face. O iubesc? Bineinteles ca nu Sau mai bine zis, nu inca? Da, poate!" Si un gind imi flutura parca dinainte ca o fantasma, o banuiala, dar care nu-mi turbura senzatia de plenitudine care ma stapinea; o intrebare: dar daca aceste zile la care adaugam si pe aceea de inceput, cind gasisem pe biroul meu o floare, si pe aceea cind imi telefonase de la mare si "evenimentele" care urmasera dupa intoarcerea ei, daca toate aceste zile vor ramine in amintirea mea cele mai frumoase, tocmai fiindca n-o iubeam si nici ea pe mine? Da, se poate, imi spusei, de aceea aceste zile trebuiesc prelungite si daca o sa stea in puterile mele sa determin acest inca fatidic sa dureze indefinit Simteam teama, apropierea primejdiei? Da, trecutul reinvia si ma intrebam daca un om poate fi in viata lui de doua ori fericit Vreau sa spun daca se poate lasa de doua sau de mai multe ori dus de puterea iluziei. Spinoza ar raspunde ca numai daca noua fiinta care ne repune in miscare fortele sufletesti e contrarie celei precedente si mai puternica decit ea, si desigur si noile puteri ale sufletului reinvie din alte surse neatinse inca ale fiintei noastre. Desigur, fiindca s-a dovedit ca forta unui om da a indura suferinta e imensa si n-ar fi daca noi resurse de speranta, care nasc in sufletul uman ca un val indata ce valurile precedente sau sfarimat de tarm, n-ar tisni din adincuri si nu ne-ar face iarasi puternici. Ar ramine de stiut daca experienta fericirii nu e mai nimicitoare decit a suferintei.
Fiindca adesea, aici, esuarea poate sa semene cu un naufragiu, urmat nu de suferinta, din care s-ar naste o noua speranta, ci de singuratate pustie si moarte
"La ce te gindesti?" Tresarii. Parca era glasul Silviei. Pesemne ca deschisese ochii si, raminind nemiscata, se uitase la mine cine stie cit. "Buna ziua, domnule! relua. Vous revez? Vous avez, donc, oublié voire petite franciscaine?!"
"Nu se uita ceea ce e prezent", ii raspunsei. Ea rise cu ironie si sari din pat, incepu sa se imbrace. "Asta inseamna, zise ea, ca o consideri pe Solveig incredibila? "Ba nu, zisei, e o emanatie a poeziei nordului Noi consideram ca ochii care nu se vad se uita" "Mie imi place Solveig, zise. Sa astepti pe cineva patruzeci de ani, exclama ea cu o admiratie care insa se diminua in chiar cursul exprimarii ei, e frumos!" "Da, convenii si eu, cu un scepticism obtuz, e o performanta!" Se uita la mine simulind o incremenire: "Performanta! Asa numesti tu acest simbol al iubirii rabdatoare si statornice?!"
Printre cuvinte ii aparu minunatul ei suris, cu tandra lui ironie. "Asa o fi cu toata lumea?" ma intrebai, in timp ce ma imbracam cu insumi, gindindu-ma desigur la cei care ii sint apropiati, parinti, rude, prieteni Si mi se aprinse un gind sa aflu asta neintirziat. Nu ma mai uitai la ea si ma posomorii, sa nu-mi ghiceasca intensa bucurie pe care o simteam observindu-i cu priviri piezise miscarile rapide si feline si tacui sa nu-i mai aud glasul, in care, oricit asi fi fost de rece, nu descopeream nici o stridenta care sa ma ajute sa ramin detasat "Unde mergem?" zise. "Vedem noi!" ii raspunsei cu un glas gros si sec, tinindu-i mantila ei neagra.
XIII
Dar nu se grabi sa plece, incepu sa-mi examineze odaia cu priviri circulare.
"Ce frumos e la tine! zise. Si cum ai aranjat tu radioul, daaa, si bancheta asta si biroul cu planseta de arhitect De ce ti-ai ales un birou asa mic si ai pus pe el o astfel de planseta?" ii raspunsei ca asa am gasit odaia, a stat aici o fata, o arhitecta, fiica gazdei, care s-a maritat, si ca eu am cumparat tot ce se vede, fiindca mi-a placut O lua spre geam, pe care il deschise, si ramase nemiscata, contemplind panorama orasului "Daaa, continua, si doi plooopi cu virfurile sub fereastra! Cum stau ei aici asa, ca doi frati (imita parca gindirea plopiloR) si cresc impreuna, si unul nu e mai mare decit altul daaa, exclama auzindu-le, in chiar acea clipa, frunzele prin care trecuse o adiere, fosnesc, freamata si primesc vizitele vrabiilor"
Ma apropiai si ramasei la distanta. Dar era ca si cind fiinta ei ar fi fost eu insumi, atit de puternic si in acelasi timp atit de delicat si diafan era transferul acesta misterios catre mine al identificarii simtirii ei cu sufletul plopilor, cu tresarirea frunzelor lor si cu zborul cirdului de vrabii care tocmai tisnise auzindu-i glasul Ii apucai mina si degetele noastre se strinsera. "Daaa, si acolo jos e o circiumioara (si continua acum imitind circiumioarA), unde puteti veni sa mincati, avem gratar si salata din aia mare si frageda cu otet si untdelemn si un petit vin blanc, din care puteti sa beti si o sticla intreaga, fara sa va ametiti Si pe urma ploaia o sa stea si o sa apara iar soarele peste oras si va invit la o plimbare pe strazile mele ude, o intoarse ea vorbind acum in numele orasului, pe care o sa rataciti pina ce o sa va intre picioarele in git, iar seara o sa vedeti un film care o sa va amuze oricum, oricit de timpit ar fi
Mergem?" tresari cu un entuziasm ai fi zis frenetic, ca si cind viziunea orelor care vor urma i-ar fi aparut mirifica si nimic pe lume n-o sa ne impiedice s-o traim
Da, nimic pe lume! afara de pasiunea ei pentru case si conversatia despre ele, care punea parca intre noi un perete. Crezusem prima data ca e o simpla toana. Excursia in sufletul unei femei, de care vorbeste un scriitor roman zicind ca e mai pasionanta decit un voiaj, de pilda, la Istanbul, se dovedea in cazul ei inoperanta. Da, excursia e posibila si poate fi pasionanta, dar numai daca si ea doreste sa-i intri pe cararile sufletului, daca nu te impiedica chiar so faci, in cazul in care ai incerca sa-i fortezi barierele ei naturale. Matilda se expunea fara grija unor astfel de excursii Suzy palavragea necontenit despre case, iar in circiumioara despre tot ceea ce vedea in jur, despre cei doi circiumari, doi frati care, imi spunea ea, ca si cind asta ar fi fost negresit interesant, nu semanau deloc cu circiumarii de altadata, erau niste domni, daca i-ai fi intilnit pe strada ai fi zis ca sint niste gentlemeni, nici tu mustaciosii traditionali si nici burtosii de pe vremuri, cu minecile suflecate in spatele tejghelii, ci doi tipi eleganti, politicosi, plini de curtenie, da, domnita, va putem servi pentru inceput niste ficatei de pasare cu ciuperci, sau melci, specialitatea casei, sau pui de balta pane (adica broastE), pastravi si apoi, ce fripturi bune, ce vin excelent, nu? Nu-i asa?! Da, o grozavie, ce sa mai vorbim!
Asa e? "Uite, aici sa venim mereu, la Braserie e prea scump" Si ochii ii jucau in cap sa nu-i pot intilni
Falsa fervoare continua apoi si dupa ce iesiram, la inceput pe tema schimbarii timpului ("ai vazut?! ai vazut ca a iesit iar soarele?"), apoi pe aceea a caselor, e drept, de asta data reusind sa ma antreneze si pe mine, fiindca intradevar ceea ce spunea ea despre ele nu era lipsit de interes si nu strain de un gind mai adinc, care putea sa insemne o retragere, o intentie de a feri de cuvinte ceea ce incepuse sa traiasca in noi: o prietenie frumoasa, o tandrete inca fragila, care trebuia protejata Daca era sa fie mai mult, sa nu grabim nimic, ba chiar sa incetinim cit putem cresterea simtirii noastre, care altfel ar putea deveni turbure (nu avusesem eu un prim gind de gelozie cind ma intrebasem daca surisul ei imi era numai mie adresat?) si am incepe, astfel, iubindu-ne, sa suferim
Fara suferinta! Deloc! Nici macar o adiere Iar daca nu va fi nimic, cu atit mai bine, despartindu-ne, tot ceea ce a fost va ramine curat, pur, o amintire de nesters. Da, de acord, imi spusei, mai ales ca aceasta intuitie a starii ei de spirit coincidea in mod ciudat cu ceea ce gindisem eu insumi mai inainte.
Ce doream eu de fapt de la ea? Bineinteles, sa ne cunoastem, adica sa incepem impreuna fascinanta excursie pe care apoi s-o transformam in ceva mai grav. In expeditie, in cautarea O, da, in eterna cautare a ceea ce e ascuns in noi insine, acel lucru miraculos care ne face sa visam, spre care aspiram inca de mici, mereu cu speranta ca il vom dobindi: la inceput o mare implinire pe acest pamint, o mare descoperire, o mare victorie care sa uimeasca aceasta lume, apoi un vis de iubire care sa invinga in noi ceea ce este greoi si efemer Nu, parca imi spunea ea, acaparind clipa prezenta si scufundind-o in insignifiant, fara excursii si fara expeditii. Atunci ce? gindeam incercind sa inlatur un sentiment care mi se insinua, ca fata asta incepea sa ma plictiseasca cu vorbaria ei. Nimic! Uita-te la mine si atita tot. Nu ajunge?
Nu! gindeam Si atunci imi oferea cu acel secret si tandru humor, ca si cind miar fi ghicit gindurile, un fulger din acel suris al ei fascinant, repede insa retras, si care pierea in inepuizabila ei verva incolora si fastidioasa.
"Nu sint interesanta? se intrerupse de asta data si nu ma lasa sa-i raspund, stiu ca nu sint, am aflat asta demult, cind m-am indragostit de primul baiat, care m-a parasit repede. Am fost curioasa sa aflu de ce si am rugat o prietena sa-l traga de limba."
Ei, asta da, putea fi pasionant! Dar aici se opri in dreptul unei vitrine de galanterie, si dupa ce se uita citva timp la ceva, intra inauntru si ceru sa vada niste pulovere foarte viu colorate. "Da, zise, nu sint urite, dar credeam ca sint de lina". Si iesiram. "Sint din nylon", zise. "Totusi, zisei, lumea moare dupa tesaturile astea." "Pai pentru ca sint ieftine si pastreaza aparenta ca ar fi naturale, fiindca nimeni nu te pipaie sa vada din ce sint facute." "Bine, zisei, si ce placere secreta simti tu daca sint de lina?" "Nu stiu, zise, lina e lina, miajunge sa stiu eu ca e de pe oile alea pe care le pazesc ciobanii pe munte!"
"Bun, si nylonul e din nisipu-ala pe care il topesc muncitorii sau din petrolul pe care il scot sondorii din adincul pamintului si alti specialisti il fac fire, nu vad de ce aceeasi simpatie adresata ciobanilor trebuie retrasa celorlalti"
"Daca ai vrea sa-mi faci vreodata cadou niste perle artificiale sa nu te gindesti cumva ca nu e nici o deosebire intre ele si cele pe care le face apa marii din trupul acelor fructe ale ei, acele cochilii! N-am sa le primesc!" Si se uita la mine cu expresia ei de uituca, in timp ce privirea ei ma intreba: vrusesem sa-ti spun ceva mai inainte Unde am ramas? Ce-ar fi sa nu-i spun? gindii. E chiar uituca sau ideile ii zboara din cap fiindca nu le acorda nici un interes? Ia sa vedem ce e pentru ea demn de memorat? Eu, de pilda, insemn ceva pentru ea in clipa de fata? Eram hotarit sa intrerup plimbarea daca nu si-ar fi amintit ce vrusese sa-mi spuna cind pomenise de prima ei dragoste. Se lasa o tacere care se prelungi si pe care n-o rupsei. "De ce esti indiferent?" zise ea indiferenta.
"Nu sint indiferent! Te ascult!", zisei cu o enervare mascata. "Asa, zise, si surise pentru sine, un alt suris, de satisfactie ca eram iritat (asta parea chiar s-o inveseleascA) si am aflat. «Ce s-a intimplat, draga, de te-ai suparat pe Suzy? Ce ti-a facut?» l-a intrebat prietena asta a mea. «Nu mi-a facut nimic, zice, dar vorbeste prea mult!»
Si aici izbucni in ris, luind o nota foarte inalta si juvenila, semn ca tot astfel risese si atunci cind aflase ca primul baiat de care se indragostise ea o parasise fiindca vorbea prea mult! Imi reprimai raspunsul care imi veni: chiar de pe atunci sufereai de limbarita? Mi-l intui insa si, privindu-ma dintr-o parte, rise din nou, de asta data de mine: "Da, zise, asa era, imi mergea gura fiindca el era un mutalau, prost si dragut, care nu mai stia ce sa mai faca daca eu taceam"
"Poate ca il intimidai!? zisei. Ai o puternica personalitate, o nenorocire pentru o femeie." Se opri din mers si imi oferi o privire care cerea de la mine o desmintire: nu e asa ca nu? Nu e asa ca sint o femeie ca oricare alta? "Ce draguta esti, zisei, mi-esti foarte draga, asa vorbareata cum esti !"
O incurajam deci sa persiste in ceea ce imi displacea? Da, ii sugeram ca putea fi cu mine pe deplin libera, si asta nu pentru a o amagi, pentru ca apoi, cind va fi prinsa in lat, s-o inchid intr-o colivie. Pe deplin libera? Da, absolut, era o garantie a propriei mele libertati. Nu exista in nimeni virtuti in stare pura si nici farmec fara revers. Tot ceea ce face un om ii apartine si nu putem sa-l punem, ca Arhimede, in apa, ca sa aflam prin calcul cit bine si cit rau e in fiinta lui, care sint, in el, amestecate indestructibil de Marele Faurar. Nu putem decit sa ne bucuram de partea de aur si sa nu ne chinuim sa alungam partea de argint. Coroana e facuta si sintem condamnati sa fim niste regi care stiu ca ceea ce pun pe cap nu e clin aur pur. Surisul ei? Cum asi fi putut gindi daca aflam ca il va avea cu toata lumea? De ce asi dori sa cred ca mi-era adresat numai mie? Si daca nu, mi-ar fi fost mai putin draga? Bineinteles ca nu, clar inainte sa-mi dau pe deplin seama de cit de draga mi-era, ar fi aparut deceptia, primul fior de suferinta. "Lasa asta, zise ea (adica declaratia mea ca imi era dragA), raspunde la intrebare!" "Probabil, zisei, esti o femeie ca oricare alta, din moment ce doresti atit de tare acest lucru. Iti ajunge ca esti constienta de asta, cum spune un personaj din Dostoievski, ca sa te feresti sa nu fii. Asta nu inseamna ca nu-l intimidai pe baiatu-acela, care sint sigur ca nu era, cum zici, un mutalau." "Ba era, ba era, se impotrivi. Sa nu crezi ca nu cunoastem si valoarea tacerii. Am si tacut, dar n-a folosit la nimic, si rise iar, ai fi zis cu incintare. Daca asi fi tacut mereu, relua, ar fi zis el despre mine ca nu stiu sa leg doua vorbe." "Da, convenii, chestiune insolubila la virsta aceea, cind dialogul e inca un secret apasator." "Totusi mi-ai creat doua complexe, spuse ea, cu o voce soptita si cu o ironie de asta data de tandru alint. Puternica personalitate, o nenorocire pentru o femeie, contempla ea pentru sine aceste cuvinte. Vorbareata! Eu nu sint vorbareata! Si nu mi-a spus nimeni pina acum ca asi avea o puternica personalitate! Mi-ai creat doua complexe!" , repeta cu un repros de intristata instrainare. "Asa de repede? zisei rizind la rindul meu de subtilul ei humor. Inseamna ca la fel de repede pot sa ti le si alung!" "Nu mai poti, gata!" imi raspunse ea intratabila. (Abia mai tirziu aveam sa aflu ca era chiar intratabila si ca speculatiile pe seama caracterului ei nu-i pareau superflue, oricit de neinsemnate si oricit de firesti apareau ele intr-o conversatie lipsita de orice gravitate; in acest punct semana cu Matilda, fara insa sa le memoreze, aceste speculatii, pentru totdeauna, si sa le acorde o importanta atit de catastrofica, totusi pe loc o socau si nu mai vroia sa auda nici un fel de explicatii.)
Veselia ei se stinse, chiar si vorbaria inceta. Ii luai mina si i-o sarutai. Ea se uita la mine cu un infinit repros si deodata imi surise. "Mergem la cinema", zise. "Mergem!" Iar in sala trecu multa vreme pina sa bag de seama cum statea ea in scaun: genunchii ii erau indreptati spre mine si ii tinu astfel pina ce se termina filmul (o pelicula senzationala despre felul cum fusese asasinat Kirov,
"marele cetatean"; palpitant, patetic, bine jucat si mascat; fictional, Kirov se numea Satov si cadea sub gloantele asasinului nu la sediul comitetului de partid din Leningrad, cum stiam, ci intr-o sala de festivitatI)
In partea a doua, in care se instala plictisitor o istorie cu un santier si cu un fiu de chiabur care fusese insarcinat de conspiratori sa-l ucida pe erou la o vinatoare, cu un glont de urs, fiu de chiabur care trece de partea eroului si ii marturiseste totul, erou care nu se alarmeaza pentru atit, dat fiind optimismul sau debordant, ma relaxai si ma miscai in scaun cu intentia sa schimb pozitia genunchilor partenerei mele. "Iti place?" o intrebai la ureche. "Fiul asta de chiabur e cam neverosimil, zise, daca ar fi spus ca il apucase frica sa omoare un astfel de stab ar fi fost mult mai bine", si isi pleca fata si ii vazui ochii mari linga fruntea mea aplecata, in timp ce isi reaseza genunchii si mai aproape de ai mei. Trageam cu ochii spre ea in clipele cind lumina pe care pelicula puternica o arunca din cind in cind asupra salii si ii vedeam acesti genunchi tot acolo, rotunzi si frumosi, strins alaturati, fideli si fratesti, indreptati spre mine, in timp ce expresia chipului ei parea alterata si absenta, parca adormita de istoria de pe pinza, al carei sens ii scapa, desi vroia sa-l descifreze, intimidata de tacerea salii arhipline si de vitalitatea increzatoare, energica, tumultuoasa, a eroului Parea buimacita, avea gura usor intredeschisa, si ochii ei mari, cu gene negre, clipeau rar, somnolenti, impotrivindu-se parca unei hipnoze pe care o respingea instinctiv, fiindca nu accepta un truc atit de coplesitor, cu atitea necunoscute. Ce era acolo? Ce vroia sa i se spuna? Din ce planeta ii venea o astfel de istorie?
"Istoria e reala si s-a petrecut aievea, ii spusei afara, ca un erou shakespearian (Hamlet, care pune in scena o crima imaginara ca sa descopere o alta, adevarata, printre spectatorI), abia existam noi cind s-au intimplat toate acestea Se gasesc totdeauna amatori care sa dea un sens superior, chiar metafizic, crimelor dementiale, numai pentru ca sint comise de personalitati istorice. Marii autori, ca Shakespeare, n-o fac In timp ce la noi se sustine ca placerea patologica a lui Vlad Tepes de a trage in teapa se baza pe o luciditate politica de domnitor care vroia sa stirpeasca raul din tara, furturile, cersetoria, lenea chiar (a tras in teapa o muiere al carei barbat purta o camasa murdarA).
Pina si Eminescu il invoca: unde esti tu, Tepes Doamne Numai ca pretexte pentru a ucide se gasesc la tot pasul si e riscant sa atribui unui domnitor idealuri de bine pe care nu le-a avut. Nu omori o femeie care poate nu era lenesa
(legenda spune ca intr-adevar ar fi tras in teapa o muiere al carei barbat nu avea camasa spalata, adica pentru leneviE), ci poate ca era doar bolnava, si chiar daca ar fi fost lenesa, nu era si nu va fi niciodata singura si e stupid sa glosezi pe tema indreptarii acestui viciu prin violenta; ar trebui atunci sa tragi in teapa cel putin un sfert dintre femei, si chiar daca, sa zicem, ai arata la televizor un spectacol ca asta, n-ai putea indrepta natura umana, fiindca la originea lenei, la femei ca si la barbati, sta placerea contemplatiei, un sentiment superior, pe care numai cei bogati isi pot permite sa-l aiba in voie: ceilalti trebuie sa trudeasca din greu Si daca unii dintre ei se satura de trudit? Asa! Se satura si nu le mai pasa de nimic. Solutia pentru ei ar fi revolta, pe care insa domnitorii o ineaca in singe Legenda cu adunarea unei mari multimi de cersetori intr-o magazie, unde li s-a dat o masa si apoi li s-a dat foc, nu poate decit sa ilustreze si mai bine cruzimea dementiala a domnitorului, altfel viteaz in lupta, incercarea lui de a patrunde numai cu o mina de oameni spre cortul sultanului spre a-l ucide, si putin a lipsit sa-i reuseasca, arata pe linga un curaj sublim si o admirabila consecventa de gindire antiotomana, despre care avem si alte dovezi. Fiindca cersetoria, ca si lenea, dealtfel, nu e un viciu in sine, care poate fi stirpit prin exterminarea celor care il practica. Aici Marx are dreptate, conditia materiala determina constiinta"
Se lasa, desigur, condusa spre casa ei, fiindca se inserase si parasisem demult centrul orasului. Avea, de asta data, pasul decis si parea obosita, fiindca tacea, nu parea sa fi ascultat peroratia mea. Ma asteptam sa ma intrebe ce legatura aveau toate acestea cu filmul pe care tocmai il vazusem, semn ca discutia pe astfel de teme o interesa. Dar nu ma intreba. Se opri la poarta unui bloc mic, de doua etaje (poarta era alaturi si dincolo de ea o inchipuire de curtE). Scoase niste chei si, fara sa se intoarca, ma invita sa intru, sa bem un ceai. "Nu deranjez pe nimeni?" zisei. "Nu, dimpotriva, parintii mei se culca tirziu, o sa le faca placere sa te cunoasca." Din curte urcaram niste scari de ciment negru foarte curate si intraram intr-un hol care avea latimea casei, destul de mare, gindii, cind ea aprinse lumina. In dreapta, o masa de sufragerie, stil nu stiu care, frumoasa, cu motive intarsiate, scaune de piele cu speteaza curbata, asemanatoare cu cele pe care le vazusem in spatioasa vila, fotolii joase si masa de hol spre fereastra care da in strada, iar alaturi, in stinga, o dormeza cu noptiera mare, plina de carti. Plafoniera era aceeasi din camera ei de fata, lacrimi si frunze de cristal, iar parchetul, denivelat, era totusi galben ca lamiia. Ma mirai, in timp ce ea disparuse pe o mica usa de linga dormeza, ca in acest spatiu mai avea loc in stinga o pianina pe care fusese asezata o fotografie cu suport de carton.
Era ea, cu o expresie nostalgica, ca si cind ar fi murit la acea virsta timpurie, saisprezece ani, inocenta, dar cu decolteul larg, privire languroasa si opaca spre viata pe care trebuise in mod tragic s-o paraseasca Moarta fotografie retusata care incerca sa faca dintr-o fetita o femeie O lasai din mina cind ea reaparu. "De ce tii chestia asta aici?" o intrebai. "Da, stiu, e oribila, dar ii place mamei, am facut-o cind mi-am luat bacalaureatul" "E funebra, zisei, arunc-o pe foc, asa arata tot ceea ce e excesiv si falsificat
Se posomori auzind aceasta judecata ea insasi excesiva (chiar asa, mama ei era atit de straina de infatisarea adevarata a fiicei?), dar nu mai avu timp sa-mi raspunda, parintii ei aparura si repeta ceea ce le spusese, pesemne, in odaia lor: "am fost la cinema, mama, cu un coleg, putem si noi sa bem un ceai?" Si se uita la ea cu o falsa interogatie, dar fara surisul care ar fi trebuit s-o insoteasca. Ma inclinai si ii sarutai doamnei incheietura dosului palmei, raspunsei cu aceeasi vigoare stringerii de mina a sotului ei "Victor Petrini,
Culala, seful meu, mama, fost asistent universitar la filozofie" "Incintati
Suzy ne-a vorbit despre dumneavoastra, luati loc
XIV
Fata semana cu tatal ei (un ardelean spatoS) si deloc cu mama. "Si ce film ati vazut?", zise ea. Avea un glas de o blindete extrema si mi se adresa ca si cind m-ar fi cunoscut de totdeauna. "A, da, exclama Suzy, Marele cetatean, spune-i tatei, domnule Petrini, discuta cu el" Si se ridica, pesemne sa se duca la bucatarie, sa prepare ceaiul. "Suzy, zise doamna Culala, puteai sa dai un telefon, avem icre proaspete de crap, le faceam daca asi fi stiut" "Nu e nimic, mama, zise Suzy din usa, le prepar eu." Doamna Culala se uita la mine cu o expresie de complicitate, invitindu-ma parca sa simt si eu aceeasi duiosie fata de ceea ce spusese fiica ei. "Le prepara ea! exclama surizind. Da, intari, strasnic!" si se ridica, chipurile, cu gindul sa se duca dupa ea, sa vada minunea si s-o admire. "Ati vazut filmul?" il intrebai pe domnul Culala. "Da, zise, de doua ori!" "Chiar?! Asa de mult v-a placut?" "Nu chiar. Dupa ce l-am vazut prima oara am discutat cu un prieten subiectul si de la el am aflat unele detalii despre asasinarea lui Kirov. Nicolaev, mi-a spus el, a intrat prima data in sediul comitetului regional din Leningrad cu un pistol asupra lui. La perchezitie, la poarta, a fost prins cu el. In mod normal ar fi trebuit arestat si impuscat. Nu, n-a fost nici macar arestat, i-au dat drumul, si cind a venit a doua oara, peste citeva saptamini, nimeni de la poarta nu l-a mai oprit, si in sediu toti gardienii disparusera, chiar si cel insarcinat cu paza directa a lui
Kirov. Nicolaev a pindit linistit pe culoar iesirea acestuia din birou si a tras. O enigma! Complotistii, dupa cum vedeti, reusisera sa anihileze nu numai paza sediului, dar isi aveau oamenii lor si in sinul securitatii regiunii, fiindca e imposibil sa nu se fi stiut de prima tentativa a lui Nicolaev, cind fusese prins cu o arma asupra lui. O asemenea chestie ar fi trebuit sa se soldeze cu anihilarea individului. Prietenul asta al meu, care citise cindva o carte despre aceasta senzationala crima politica a secolului, a emis ipoteza ca atentatorul a fost lasat liber sa se poata depista intreaga retea de complotisti, manevra clasica in astfel de istorii Dar nu mai intelegea nici el de ce a doua oara i se netezise perfect drumul ca sa nu mai dea gres. M-am dus sa revad filmul. Nici o fisura, totul era clar, limpede, ba chiar inainte de asasinat este prins si arestat adjunctul lui Kirov, agent al lui Trotki, desigur, strecurat atit de sus.
Luat ca atare, ca o fictiune, filmul e bun. Privit ca document de epoca, n-are nici o valoare, fiindca nu e credibil ca N.K.V.D.-ul, care cunostea nominal grupul opozitionist din Leningrad, cu toate ramificatiile lui, sa nu fi putut pune mina pe complotisti. In dorinta lui de a dovedi prea mult, regizorul n-a dovedit nimic. De pilda, in ce scop trebuia eliminat Kirov? Dupa cum se stie, ca urmare a acestui asasinat, un val de represiune s-a abatut asupra Rusiei. Sint enigme politice de nepatruns ale unei revolutii, si asa incarcata de atitea enigme.
Dumneata, care esti un om tinar, poate ca o sa asisti cindva la desvaluirea lor."
"Eu tocmai ii spuneam fiicei dumneavoastra ca lui Stalin i-o fi placut mult acest film, din moment ce i-a dat drumul."
Domnul Culala parca nici nu auzi aceste cuvinte si recunoscui in tacerea lui absenta pe cea a fiicei lui cind parea prinsa de o brusca amnezie asupra unei chestiuni care tocmai se discuta. Nu-l interesau acest gen de supozitii?
"Nu cred, zise, ca filmul a fost realizat pe vremea cind traia Stalin." "Adevarat, nu m-am gindit la asta", spusei mai mult pentru mine, fiindca domnul Culala avusese in glas aceeasi absenta, care ar fi continuat chiar daca eu i-asi fi infirmat ipoteza ca filmul ar fi fost realizat recent. O tacere se instala, cazu parca jos, ca si cind universul ne-ar fi apasat, apoi presiunea slabi si domnul
Culala ma privi intrebindu-ma mut daca prezenta mea insemna ceva in aceasta clipa pentru fata lui. Nu mai mult decit insemna existenta ei pentru mine, ii raspunsei tot fara cuvinte, ridicindu-ma si uitindu-ma distrat pe peretii incarcati de tablouri intunecate si desigur de valoare, fiindca, gindii, nu era verosimil ca el si fata lui sa fi vindut din garajul lui secret Luchieni si
Grigoresti si sa fi pastrat acasa vulgare pinze de gang cu nuduri de tiganci pietroase, sau stralucitoare compozitii pompieristice cu cerbi pe fond de padure inzapezita, cu mesteceni Domnul Culala se scula si aprinse luminile aplicelor si imi spuse ca mai pastrau, iata, un nud pe iarba e o schita de Tonitza, se vad, prin ulei, trasaturile desenului Paladi, da iata un Pe-trascu asta e un Ghiata, un bun cunoscator al taranilor ardeleni modest, foarte modest, parea sa-mi spuna domnul Culala, desi eu stiam ca numai o singura pinza de pe peretii lui valora cit salariul fiicei lui pe un an
Ne asezaram la masa si Suzy servi ceaiul. Parintii ne asistara. "Auzi, mama, zise ea, si domnul Petrini spune ca fotografia mea de pe pianina e oribila. Mai rau, cica e funebra!" "Vai de mine, cum se poate!" exclama doamna Culala, surprinsa si derutata, si se uita la mine asteptind cu neliniste o desmintire.
"Nu, zisei cu tarie, am spus ca tot ceea ce e falsificat nu are viata, fotografia a fost prea retusata, la virsta aceea fata dumneavoastra sint sigur ca arata mult mai frumoasa" "Ba nu arata deloc", zise doamna Culala deindata suparata, realista si practica, si se ridica, zise sa-mi aduca un album si sa ma conving
Nu mai spuse ca sa ma conving de contrariu, dar intelesei ca dintre toate fotografiile de pe atunci ale fetei, cea de pe pianina era cea mai Suzy avu o jumatate din surisul ei minunat, asteptind sa vad si eu albumul. Isi minca sandviciurile cu icre cu acest suris si isi bau ceaiul accentuindu-l cu secreta ei ironie "Ai sa vezi, zise, ai sa te convingi" Sa ma conving in ce sens? Ca aveam eu dreptate, sau maica-sa? Ei ce i-ar fi convenit? Statea linga mine si ma uitai indelung si posomorit spre peretele din fata: genunchii ii erau, ca si in sala de cinematograf, lipiti unul de altul si indreptati spre mine. "Uitati-va", zise doamna Culala cu un glas parca indurerat vindicativ, desfacind albumul.
Si capetele noastre, al ei peste masa, al fiicei de alaturi si al meu peste serviciul de ceai, se intilnira sa vada o fata care nu-mi lasa nici o nadejde ca in paginile urmatoare ale albumului ar fi putut fi alta. Uritenia ce este? Greu de descris, ca si frumusetea. Ai fi zis ca era rau pieptanata aici, fiindca avea un nas borcanat, o gura hilara, vrind sa arate vesela, si o miscare a picioarelor rau prinsa, vrind sa arate gratioasa? In poza urmatoare acelasi chip aparea din alte unghiuri precocitate de fetita neinzestrata cu inocenta virstei, focar plin si din fata, fara putinta de iluzie: sprincene groase, frunte incerta (dar nu incertitudinea miraculoasa a imbobociriI), oval asimetric, dar care nu te asigura ca acest oval n-ar putea deveni patrat, sau cabalin, pentru ca apoi in paginile urmatoare ale albumului sa apara surpriza, dar nu era cea asteptata: ovalul devenea hexagon, strimb insa intr-o parte, cu un zadarnic suris care nu se vroia, dar nici nu era serafic. Adolescenta avea fie o paleta de tenis in mina pe un teren de tenis in costumul respectiv, fie bete de schi pe o pirtie de zapada cu o ridicula caciulita pe cap, fie rame de barca, pe fond de lac cu putrezi copaci imprastiati ici-colo pe suprafata apei. "Asta e Lacul rosu, strigai,
Ghilcosul, nu?!", ca si cind daca era asa, parca vroiam eu sa spun, mama fetei avea dreptate, dar ii scapa totusi ceva "Da, zise, e Ghilcosul!" "Pai vedeti?!" strigai triumfator. "Da, ma ingina, saracuta, ce s-a suparat ea atunci!"
Si mama si fiica se privira. "Spune!", zise Suzy. "Taica-sau a vrut sa schimbe filmul si nu stiu cum a facut ca i-a cazut aparatul in apa." "Si pe urma?", zise fata cu un glas care o invita pe maica-sa sa povesteasca totul cu tot dinadinsul. "S-a aplecat sa-l prinda si era sa ne inecam toti." "Da, si?" "Nu ne-am inecat!" "Da, si ce-am mai facut?", continua Suzy ca si cind ar fi ascultat o placa.
Urma o tacere care parca o ghemui pe doamna Culala in scaun: intelesei din acel "era sa ne inecam toti ca mai era cineva de fata, un al patrulea, care ii ajutase desigur sa nu se inece. In mod sigur: in poza de pe lac apareau toti trei, tatal, mama si fiica. Nu aparea cel ce o facuse. "Noapte buna", zise doamna Culala cu o afectuoasa privire ratacita, de la mine la fiica ei, si se ridica, iar sotul ei facu la fel. "Noapte buna, mama, te sarut", zise Suzy, dar fara sa se uite la ea, intorcind distrata paginile albumului, in timp ce genunchii i se rasucisera cu totul spre mine. "Aici ce e?" o oprii. Se uita si ea curioasa.
Fotografie de grup pe fond de mare cu plaja o fata singura in centru cu sapte, opt barbati imprejur, toti cu capetele indreptate spre ea. "Cine e?", zisei, scrutind atent un chip necunoscut cu par ridicat intr-o claie mitoasa. "Eu", zise. Ma uitai mai aproape. Nu era ea. "Si cine sint ceilalti?" "De la santier, zise.
Eram intr-o excursie", si, firesc, intoarse fila. Firesc?!
Ma ridicai si tot atit de firesc imi ridicai bratele in sus si imi intinsei oasele intepenite de atita sedere. O luai apoi, adica nu, ma repezii, dar fara graba, spre iesire. Ma insoti pina jos la poarta. "Sarut mina", ii spusei, insa nu putui sa-i ating degetele, ma agatai instinctiv de grilaj, cautind un adapost. Dar ca si cind prin fierul portii ar fi trecut un curent electric de inalta tensiune, ma zgribulii. "Ah! strigai, strabatut de un fior rece care venea din chiar adincul fiintei mele, dincolo de care nu mai avem scapare, de unde nu mai putem da inapoi sa gasim caldura secreta care ne tine in viata. Mi-e frig!" "Victor, ii auzii glasul, ce e cu tine, nu e frig deloc!" Si ii vazui in intuneric privirea extrem de nelinistita si chipul, sub al meu, cercetator, parasit, predat, si gura soptindumi ca unei singure fiinte umane de care ar fi dorit sa fie crezuta. "Victor, dragul meu, ce ti se intimpla?" "Nimic, zisei, clantanind, nimic!", si fugii, o luai literalmente la goana, sa scap de frigul interior care urca tot mai mult din adincuri si ameninta sa ma inghete, spunindu-mi linistit ca daca fugeam, caldura nu pierise din mine Ma oprii apoi gifiind, dar ma indoii ca sub crivat, tremuram din toate madularele. Desigur, imi spuneam, acolo linga geam unde statusem ma trasese tot timpul un curent si cu nu-l simtisem Gasii un taxi si acasa ma virii imbracat sub doua paturi. Apoi, frigul, treptat, ma parasi. Ma ridicai sa ma desbrac clantanind, cind gazda mea intra cu telefonul in mina.
"Sinteti cautat, imi spuse aluziv, cu o gelozie epurata. Primiti?" "Da", strigai.
"Victor, ti-e bine? auzii glasul ei in receptor. Te rog sa ma ierti, m-am zapacit, nu trebuia sa te las sa pleci, cred ca ai prins o gripa, trebuia sa te intorci sa mai bei un ceai si sa-ti dau o aspirina! Ai acolo o aspirina? Cere-i gazdei aceleia indiscrete si pune-o sa-ti faca un ceai de tei!" "Nu, zisei, acum ma simt bine.
Cred ca m-a tras un curent acolo linga geamul acela al vostru." "Da, acolo totdeauna e frig, chiar si vara, e prea racoare, si tata a prins odata un guturai Probabil ca dupa ploaia rece de azi trebuia sa-mi fi dat seama"
"Da, zisei, am stat eu la carcere, iarna, afara si numai in camasa, nopti intregi, dar n-am simtit vreodata ca ma zgiltiie o asemenea dracovenie Te pomenesti ca am imbatrinit, risei, iata un semnal" "Asta e o prostie, te rog sa bei imediat un ceai de tei si sa iei o aspirina. Ai un termometru acolo?" "N-am!" "Cere-i stafiditei aceleia, ea trebuie sa aiba!" "Bine, bine, noapte buna!"
Dupa care ma virii in pat cu o stranie si placuta senzatie de convalescenta.
Adormii imediat
XV
"Ce ma interesa pe mine atit de tare o simpla fotografie a unei necunoscute? ma intrebai a doua zi dimineata in fata oglinzii in timp ce ma barbieream. Ca se culcase cu toti cei opt, in mijlocul carora pozase? Ei si?" Ma oprii din barbierit si ma apropiai de oglinda, sa-mi vad de foarte aproape ochii.
"Chiar? ma intrebai. Ai putut crede o clipa in aceasta vedenie?" Da, gindul ca o fata nu se poate poza singura in mijlocul unor handralai, toti veseli si in costum de plaja, fara ca intre ei si acea fata sa nu fi fost nimic, se repezise vertiginos inaintea celui firesc, ca nu era obligatoriu sa primesti de la o astfel de fotografie o singura sugestie. Treaba ei! Ce-mi raspunsese? Ca erau de la santier, intr-o excursie. "Foarte bine! Desigur, erau de undeva, nu erau niste necunoscuti, raspuns irelevant, excursie sau concediu, acelasi lucru." Imi retrasei fata si continuai sa ma rad. "Oricum, reflectai, pastrarea unei asemenea fotografii, chiar in albumul intim al familiei, arata din partea acestei fete, dar si din a parintilor, o Numai daca toti cei opt i-ar fi fost rude apropiate, veri, cumnati, veri de-al doilea sau colegi de facultate (hm!) se putea justifica pastrarea ei in album, putea adica goni primul gind al privitorului strain, cum eram eu, gind care ne vine in minte cu aceeasi precizie si rapiditate cu care ne vine cuvintul rosu intr-un test asupra culorilor. Rosu aici era s-a culcat cu opt barbati, mai departe gindul devenea greoi, galben, albastru, violet, ca erau niste colegi, foarte buni prieteni camarazi de santier care da, putea fi adevarat, totul putea fi inocent in realitate, dar nu acolo, in fotografie, si in nici un caz pentru mine
Dar ce se intimpla? O iubeam? Nu, era ceva mai rau, dar nu-mi dadeam seama ce anume. Un instinct adinc imi spunea ca ar trebui sa ma opresc aici, ca nu puteam trece peste aceasta istorie cu fotografia, ca adica totul trebuia retras, si tandretea si prietenia. Cum sa treci peste o asemenea imagine? Sa te fotografiezi cu opt barbati Nu, deloc, cu nici un chip, nici o fata nu putea sa justifice cum ajunsese ea intr-o asemenea postura, de obicei ele sint cel putin doua, de regula un grup intreg, cu alt grup de barbati Dar una singura cu opt
Incremenii cu aparatul de ras in mina. Cum o fi fost? Au plecat impreuna intr-o excursie si ei au invitat-o Si ea a acceptat Asadar au mers in acelasi tren, de-aici din Transilvania pina pe litoral Deci au fost impreuna un numar de zile, si nu numai o clipa, cind au pozat Si deodata intelesei: unul din ei ii era prieten, se iubeau, cum de n-am inteles dintr-odata un lucru atit de simplu?
Dar si aici era ceva care nu rima nu era deloc atit de simplu De obicei cei ce se iubesc evita grupurile Bineinteles, vor sa ramina singuri Imi amintii excursia lor comuna din fotografie, toti aveau privirile intoarse spre ea si nici unul nu avea pe chip o expresie de indragostit, o expresie cit de cit de intimitate mai mare (si dealtfel nici ea nu aveA), adica aveau toti o expresie, ca sa zic asa, de inexpresivitale straina celor ce se iubesc, si ipoteza ca iubea pe unul dintre ei si era iubita de acela mi se paru inconsistenta, si fotografia ramase mai departe in mintea mea la fel de enigmatica si socanta, imposibila si neverosimila, stupida, inacceptabila La urma urmei, o privea personal, imi spusei, si ma grabii sa termin cu rasul. Nu e treaba mea! Si aceasta gindire facu sa scada si apoi sa se topeasca in mintea mea intensitatea acestei bizare reprezentari. O pusese in albumul de familie, s-o pastreze acolo in eternitate.
Era, desigur, ceva de pret si tinuse sa n-o uite Sa-si aminteasca de ea atit timp cit va avea memorie, ea si urmasii ei cit timp va tine albumul, cit timp cineva va mai recunoaste in chipurile din el o mama, o bunica sau o strabunica Pina cind hirtia se va ingalbeni, se va scoroji si toate acele chipuri care au fost odata oameni vii vor deveni fantomatice, vor speria copiii, si cineva, o mina din alt secol, va arunca totul in foc
Dar nu acelasi lucru il spusei cind ne vazuram apoi la birou. Intra fara indecizia pe care i-o cunosteam, dar ramase citeva clipe linga usa ca s-o vad.
Tresarii. Pieptanatura ii desvaluia maiestatea chipului asa cum imi aparuse prima oara in fosta ei odaie de fata. Imbracase o rochie de o culoare pe care n-o ghicii bine, bleu foncé, dungata cu largi spirale in forma de flacari verzi. Se apropie de mine cu aceiasi pasi care inainte mi se pareau ca nu vor mai sosi, lentoare insa care acum o facea sa semene cu o tinara regina Ma ridicai in picioare Dar tinara regina nu se opri, si in clipele urmatoare ii simtii bratele ei de zidarita intr-o imbratisare totala si ametitoare. Se parfumase si sarutul ei parca si l-ar fi dat in mijlocul unei gradini inmiresmate. Se uita apoi la mine si abia atunci o recunoscui: ma privea fix cu stiuta dar si simulata ei perplexitate si cu o desarmanta si timida ingrijorare. "Ai vazut? parca imi soptea parasita.
Ai vazut?!" Si avea aerul ca o sa se clatine. Da, vedeam Vedeam pentru intiia oara un astfel de spectacol divin si nicicind nu mi-asi fi inchipuit ca intr-o femeie puteau sa stea ascunse astfel de comori, de o atit de umila si in acelasi timp de suverana tandrete Ii trasei un scaun si ea se aseza, soptind pentru sine, ca asa!, adica se bucura ca am vazut si am ametit si am ghicit chiar ca se va clatina si a fost din partea mea un gest ca i-am tras la timp acel scaun
Apoi expresia i se schimba: parca ar fi vrut sa spuna ca nu putem trai tot timpul clatinindu-ne amindoi. "Ti-a trecut, zise, ai luat aseara o aspirina si ai baut un ceai de tei?" "Nu, ii raspunsei, demonul care m-a zgiltiit atit de tare a plecat singur"
Dar nu ma auzi, si atunci reluai fara echivoc, dar parca in treacat:
"Fotografia aceea trebuie s-o scoti si pe ea din album si s-o pui pe foc". "Am si scos-o, zise, n-am pus-o eu acolo, a primit-o mama prin posta, mi-a aratat-o, si i-am spus s-o arunce la cos, dar n-a aruncat-o, nu stiu de ce, mama e tare naiva, aseara m-am mirat si eu cind am vazut-o acolo. Dupa ce ai plecat tu neam si certat Astia erau un grup de ingineri care vroiau sa invete limbi straine si le-am predat engleza la club vreo sase luni, lectii intensive, fiindca trei dintre ei au fost pe urma trimisi in strainatate. Am acceptat fiindca mi-au spus ca ma platesc bine. Tocmai parasisem santierul si m-au rugat sa merg cu ei in excursie pe litoral" "Da?! spusei amortit. Cu opt" "Da, ce-ti inchipui, erau cu sotiile" "Care nu apar in fotografie", spusei visator. "Nu apar, au insistat sa aiba o «amintire» de la «profesoara» lor Hai sa nu mai vorbim despre asta, e o prostie Mama imi face tot felul de figuri la care nu te astepti, vorbeste, spune tot, nu se poate abtine. Aseara se apucase sa povesteasca fara nici un rost istoria cu aparatul de fotografiat cazut in apa Si asta totdeauna cind avem musafiri Stiu asta de mult, dar de fiecare data uit Sint sigura ca in lipsa mea, cind m-am dus sa prepar icrele, ti-a facut cu ochiul ca nu stiu sa gatesc. Uneori ma amuza, dar alteori ma enerveaza. Culmea e ca stiu sa gatesc, dar odata am ars eu un crap, si de-atunci E drept ca era un crap mare adus de tata cu mari sacrificii, nu stiu de unde, si era seara si nu mai aveam nimic in camara, am ramas nemincati Ce istorie, cum s-a suparat, parca ar fi fost Canuta om sucit, care se desparte de nevasta-sa din pricina unui crap ars, in timp ce inghitise mai inainte de la ea chestii mult mai Asa e si mama, cite nu-i fac eu, rabda de ma face sa am remuscari, si cind colo e si mirata ca ii cer scuze. Si pe urma deodata i se nazare din te miri ce, si degeaba fac mea culpa, nu uita, si abia asteapta un musafir sa ma ponegreasca" Ma inveselii. "Nu?! zise. Nu e asa ca ti-a facut cu ochiul?" Izbucnii in ris. "Nu chiar!" zisei. "Ba da, ba da, ca dovada ca a venit peste mine in bucatarie sa se uite Mi-e foarte draga, e o mama ideala, dar Cind am fost data afara din facultate s-a purtat extraordinar. «Lasa, Suzy, mi-a zis, o sa spal si rufe pentru tine, daca o sa fie nevoie»" "Nu, zisei, aseara nu mi s-a parut nimic nefiresc."
Se uita in alta parte si tacu, dind din cap, adica nu e asa, stie ea ce spune "Putin a lipsit in istoria cu aparatul sa nu inceapa sa povesteasca cu lux de amanunte ca eram, acolo pe lac, cu logodnicul meu, relua. Bun! Eram!
Si ce rost avea sa-ti spuna tie un asemenea lucru care nu ma privea decit pe mine? Ai sa vezi, te previn, ca o sa-ti dea un telefon" "Chiar?" "Daaa, ma iubeste, o sa te roage sa ma protejezi, sau cine stie ce parascovenie E foarte atasanta, dupa ce-ai plecat si s-a terminat cearta, ce crezi ca mi-a spus, chipurile, ca sa ma impace? Te-a vorbit de bine, «ma si mir, zice, ca se uita la tine un om asa de serios»! Ca si cind cine s-a uitat pina acum la mine ar fi fost neserios! Asta ca sa ma flateze, iti dai seama. Si mi-a mai spus ceva (si se uita la mine cu o intensa ironie in luminile ochiloR), stii ce?" "Nu, zisei, nu banuiesc!" "Ca esti chipes!" "A! exclamai, frumos! Si serios, si chipes!
Combinatie rara!" "Dar tot asa, ca si cind fostul meu logodnic ar fi fost o stirpitura!" "Si bineinteles ca nu era! Nici nu e de imaginat ca te-ai fi putut logodi cu un strimb!" "Sotia ta cum era?" rasuci ea deodata, vertiginos, dialogul, iar eu acceptai manevra fiindca expresia chipului ei era de o extraordinara intensitate stapinita. "Normala!" "Lasa tu asta, cum era, blonda, bruneta?"
"Satena!" "Inalta sau scunda?" "Foarte voinica." "Bun, si era frumoasa sau urita?" "Si una si alta!" "Am inteles, si cind era frumoasa cum era?" "Hm! Se vedea la radacina nasului o distanta lata intre ochi, semn al unei vointi incapatinate si indestructibile. "ça te mettais à l épreuve Bun, si ce ciorapi purta?" Ma pufni risul. "Purta ciorapi cu dunga sau fara?" preciza ea. "Fara! Ce semnificatie au ciorapii?" Nu-mi raspunse, se uita intr-o parte in felul ei, ca si cind n-ar fi auzit intrebarea.
Expresia i se schimba, parea multumita de sumarul interogatoriu. "Dupamasa, zise, ne plimbam si noi doi putin?" "Da, zisei, e vreme frumoasa, am putea iesi prin padure. Te invit la circiumioara din cartierul meu. Iti convine?
Sau ai vrea sa maninci acasa?" "Daaa, zise, la circiumioara! Imi convine perfectamente. Plecam impreuna de-aici, nu?" "Bineinteles, daca nu te deranjeaza ca o sa fim vazuti de gaitele de sus!" "Daaa, se nelinisti deodata, dar mai mult simulind, nu e bine sa fim vazuti, chiar plec in biroul meu (si se ridicA), asteptam mai bine un sfert de ora sa se care ele si pe urma plecam si noi."

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2020 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.