Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Cel mai iubit dintre pamanteni - PARTEA 5 de Marin PREDA



vol.2
PARTEA A CINCEA
I
Ma trezii fara sa fi deschis ochii simtind ca am adormit cu capul pe biroul meu cu lumina aprinsa. "Da, gindii, iata, am adormit lucrind, nu e bine, trebuie sa fac ca Matilda, sa ma culc seara la ora noua si sa ma scol la cinci, si pina sa plec la facultate pot lucra mai bine odihnit. E chinuitor sa te prinda astfel somnul. Precis ca iar am dormit patru, cinci ore in pozitia asta." Ma intinsei si fui mirat ca eram totusi lungit si nu simtii atingerea familiara a cristalului de pe birou si a scaunului de sub mine. Deschisei ochii si atunci sarii brusc in picioare.
Nu la birou, ci pe o masa ruginita de fier adormisem. Un bec aprins spinzura in tavan. O usa de metal, niste pereti negri si o ferastruica inalta, zabrelita, imi amintira ca eram prizonier, ca fusesem ridicat de-acasa si ca fusesem implicat in afacerea Sumanelor negre. Ma uitai la ceas: erau orele patru. Incepui sa ma plimb. Celula n-avea pat, ci doar aceasta masa de un rosu murdar, pe care ma intinsesem cu paltonul pe mine. Mi-l scosei, mi-era cald, aruncai si caciula. Ma intinsei iar, imi trosnira oasele. Da, oasele trosnesc, ele nu stiu nimic, fac parte dintr-un intreg, caruia i se supun. Tot astfel si noi, spunea Pascal, facem parte dintr-un intreg mai mare si vrem totusi sa ne credem unici actiune smintita, asemanatoare aceleia, sa zicem, a unui picior, care n-ar vrea sa mai asculte de corp si ar lua-o rasna, ar incepe sa bitiie, sa se agite, nu fiindca ar fi bolnav, ci fiindca ar incepe sa creada ca singele care il hraneste ar fi numai al lui Asadar, sa darimam cu gindul aceasta celula in care n-am ce sa caut si din care trebuie sa ies cit mai curind, fiindca sint nevinovat, si sa practic un exercitiu preventiv care sa ma fereasca de surprize si sa pot accepta ce e mai rau. Deci sa accept. Sa-mi feresc de uzura fortele sufletesti, care nu trebuiesc scoase in lupta: sensibilitatea trebuie reprimata, credintele si convingerile trimise in adincul sufletului, loviturile fizice pe care le voi primi trebuie sa intilneasca un corp inert, ma vor bate sa spun ceea ce nu stiu (auzisem de astA), numai sa nu ma deterioreze iremediabil, incolo n-aveau decit! Eu nu eram ca Ion Micu, sa vad in ei expresia unei lumi pentru care am luptat si am fost torturat si convingerile mele sa nu reziste. Nu erau ai mei. Asadar, ce mi s-ar putea intimpla?



Ma reasezai pe masa aceea ruginita si inchisei ochii. Codul existent in "document", "ordonante" in loc de "ordine", nu poate sa turbure o fiinta normala. In caz contrariu se interpune un alt cod, care ghideaza pe cei care m-au adus aici si care ma vor scoate nu pentru a ma trimite acasa, ci in directii surprinzatoare si necunoscute. In acest sens capitanul care m-a arestat stie mai multe decit colonelul care a incercat cu mine un interogatoriu zadarnic. Dupa el, dupa capitan, trebuia sa fiu trimis imediat acolo unde arata codul, fiindca o cifra m-a indicat, pe care eu o voi nega oricum. "Ordonante" sau "ordine" e acelasi lucru, din moment ce teroristul fugit imi scrisese. Era suficient.
Tot ce era mai jos n-avea nici o insemnatate. Punct! Ar mai ramine ca orbul capitan sa fie desmintit. Pentru asta voi lupta din toate puterile.
Nu sint nici Buharin, nici Zinoviev sau Kamenev, implicat in lupta pentru putere, s-ar putea sa fiu condamnat la un an, la doi sau la cinci.
Nu va dori nimeni sa ma ucida, nu sint in miscare astfel de forte, nu e razboi civil, lumea petrece, iese la manifestatii, localurile sint pline, eu insumi am petrecut cu prietenii mei in mod pasnic, asi putea doar muri eu, de disperarea pierderii libertatii. Nu simt aceasta disperare. O sa scap! Sint absolut nevinovat, rudele si parintii mei nu sint nici Pop, nici Bujoiu, nici Malaxa, fosti mari industriasi, ci oameni simpli Acesti domni au fost acuzati ca au trimis in Elvetia valori stoarse din bunuri nationale, e foarte posibil sa fi trimis, e chiar neverosimil sa nu fi trimis, oricum, nu gindul meu putea fi solidar cu ei care, chiar daca nu erau vinovati de aceste crime, erau vinovati de altele (de pilda, de mizeria materiala a muncitorilor care au lucrat in industriile loR), solidari cu un regim nu atit de liberal ca sa ingaduie o puternica miscare sindicala, existenta in lumea civilizata, care sa-i impiedice sa fie stapini absoluti ai efortului uman. Astfel de lucruri se platesc, mai devreme sau mai tirziu, sau chiar pe neasteptate, cum s-a intimplat la noi Au stiut cu abilitate sa sugereze oamenilor ca saracia si chiar mizeria e o stare naturala cu care trebuie sa te obisnuiesti, desi timpurile se schimbasera
Au speculat geniul oamenilor simpli de a putea trai din salarii mici, de a se descurca, numai ei stiau cum, de la o luna la alta, vesnic indatorati si traversind o viata fara speranta unei usurari de greutatea ei care le apasa umerii. Mai bine platit, tatal meu nu se intorcea niciodata mai vesel acasa cu plicul in buzunar. Il arunca mamei, tacut si posomorit, si ea totusi stiuse chiar din putin sa faca economii si sa ma tina la liceu.
Asta fiindca eram unul, dar daca am fi fost doi sau trei? Ce-o sa zica el acum, tatal meu, si mai ales mama, ma pomenii intrebindu-ma, cind or sa auda ca am fost arestat? Asta oferea lumea noua parintilor si bunicilor nostri? Si imi amintii de expresiile lor, la manifestatia pe care o privisem cu doi ani in urma de pe trotuar si ma simtisem solidar cu speranta care li se citea pe chipuri, cu ardoarea credintei intr-o lume mai buna.
Deodata simtii un sentiment de primejdie. Alarma! Acesti securisti nu erau expresia aspiratiei acelor manifestanti intr-o lume mai dreapta, aparusera ca o anomalie stranie, ca un virus nociv intr-o societate fara experienta revolutiilor, ci mai mult cu aceea a revoltelor repede reprimate in singe. Si ce era mai curios erau recrutati chiar dintre ei, dintre oamenii simpli, si se amestecau cu ei prin tramvaie si autobuze, pe strada si in restaurante, cu aerul cel mai firesc, cu capelele si uniformele lor cu insemne albastre, ca si cind numai lucruri inocente ar fi facut ei prin acele cladiri cu celule jos in beciuri.
Din nou simtii un sentiment de alarma. Imi propusesem sa-mi retrag sensibilitatea, sa nu rationez in fata anomaliei, sa-mi pastrez intacte fortele sufletesti. Facui un efort suprem si incetai sa ma gindesc. Atunci, in tacerea celulei, auzii un zgomot ciudat. Ma uitai in jur. Zgomotul se stinsese. Dar imediat reaparu. Imi incordai atentia sa-l descopar. Da, il descoperii, venea de alaturi, din umarul meu sting, si imi dadui seama ca era bataia propriei mele inimi si nu venea din umar, ci din ureche. Ma inspaimintai. Inima ma trada. "Ce-o sa fac? ma intrebai. Daca ma condamna, n-o sa rezist." Una e forta gindului si alta a viscerelor. Acolo, in mate, zacea teama si inima o prelua. Niciodata nu-mi batuse cu o astfel de putere. Bataia insa nu era nici precipitata, nici desordonata, si curind pulsatia ei inalta se mai potoli. Intelesei ca, fara sa fi stiut vreodata (o surpriza greu de suportaT), suprimarea libertatii mele nu avea urmari de constiinta, ci in instincte, ca la sticleti, care isi baga gheara in git daca ii inchizi in colivie. Intr-adevar, desi reusii sa ma linistesc in gindurile mele, imi dadui seama ca ma simt rau in fiinta mea. Ma ridicai, ma apropiai de usa si incepui sa bat in ea cu pumnul. Curind auzii pasi rari apropiindu-se. Broasca scrisni si gardianul intra in celula. "De ce bati?" zise. "Vreau apa!" "Uite-o acolo, n-o vezi sau esti chior?" Intr-adevar, jos pe ciment, intr-un colt, linga o caldare, se vedea ceva care semana cu o cana. "Dar, zic, celulele astea n-au paturi?" Si-i aratai masa de tabla ruginita pe care dormisem. "Or sa te mute de-aici, n-am avut alta in noaptea asta." Si-mi intoarse spatele si iesi cu o expresie atit de abstrasa, incit ai fi zis ca nu vorbise cu un om, ci cu el insusi.
Raul pieri asa cum aparuse si fara sa lase urme. Respirai usurat. Ma uitai la ceas. Era ora cinci. Au fost clipele de care m-am speriat cel mai tare pe care le-am trait in celule. Daca nu ma paraseau? Ce s-ar fi ales de mine? Am inteles atunci de ce se sinucid unii in inchisori. Cred ca impinsi pina la paroxism de acest rau mai puternic decit biata constiinta agresionata de revolta generalizata a viscerelor. Raul acela insuportabil nu s-a mai repetat
II
Drumul spre o inchisoare si o noapte petrecuta in celula te indeparteaza de viata anterioara tot atit de mult ca si o calatorie de mii de kilometri. Toti ai mei erau acum departe si mai neverosimila mi se parea dupa-amiaza de ieri si mai ales orele petrecute de mine cu
Matilda si rudele dupa plecarea musafirilor. Viitorul meu apropiat nu se turburase, clar acum, in aceasta celula, mi se lumina desi raza lui se indeparta considerabil. Dar anticipez asupra starii mele de spirit.
Aceste ginduri si sentimente si mai ales aceasta lumina indepartata care era viitorul meu imi aparura abia dupa ce, asa cum dorisem si nu sperasem sa se intimple, un ofiter superior, nu stiu daca era general sau chiar Generalul, seful Securitatii regionale, ma chema la el la orele opt. Uniforma si galoanele sale puteau fi de general, dar infatisarea era de plutonier. Poate chiar ca asta fusese si fusese inaltat in grad vertiginos? Oricum, ofiterii mei superiori, ca sa nu mai vorbesc de general, din scoala militara, aratau altfel.
"Ai vrut sa vezi un ofiter roman, zise el, nici dupa ce ai fost arestat n-ai renuntat la sovinismul tau? Crezi ca noi facem aici discriminari rasiale?" Relele presimtiri, vazindu-i figura si auzindu-i cuvintele, mi se confirmara.
"Ati pus in pericol Transilvania cu actiunile voastre smintite, continua el ridicind vocea. Si continuati sa complotati, primiti si dati ordine de peste hotare, impotriva regimului, in timp ce ocupati posturi in universitati, crezind ca n-o sa fiti demascati"
Se infuriase, se facuse rosu, dar ochii sai orbi, holbati asupra mea, imi facura in mod straniu impresia ca, pentru o clipa, implorau dintr-ai mei, care il masurau neclintiti si cu aviditate, adevarul acestei lumi, care il urcase atit de sus, sugerindu-i in acelasi timp temerea, din practica lucrurilor pe care fusese pus sa le comita, ca ar putea ajunge si el la fel de vertiginos, in locul meu. "Te vad, esti om ca si mine, spunea acest fulger de privire, dar eu trebuie sa te condamn: stii tu de ce? Eu nu stiu." Dar asta numai pentru o clipa, in timp ce furia reveni sporind in intensitate. Desi imi dadeam seama ca n-aveam nimic de sperat din judecata unui om care facea confuzie intre sovinism si discriminare rasiala, ma agatai totusi de acea luminita de o clipa care lucise in privirea sa inecata in intunericul furiei si prinsei curaj sa-l infrunt si sa ma salvez. "..de-aia ne-a trimis aici partidul si poporul, sa aparam cuceririle politice ale clasei muncitoare, incheie el izbind cu pumnul in birou intelectuali, oameni cu carte, uneltesc sa se intoarca vremurile apuse"
Eram concentrat cum sa-mi conduc atacul si nu mai auzisem clar ce spusese mai inainte. In furia lui veni intrebarea mea, care opri valul de fraze moarte in a caror magie vroia sa se invaluie; "Acuzatul are dreptul la aparare sau e condamnat dinainte?" "Ce aparare, urla el scos din sarite, si ma injura de mama si mina i se crispa pe tampon, simtind primejdia confruntarii cu un om viu si nu cu niste idei care ii turmentau judecata lui lasa. Aici scrie clar, dai ordine si primesti, trebuie sa marturisesti ce fel de ordine, daca nu, te asteapta plutonul de executie! Ai auzit? Condamnarea la moarte. "Totusi, e un drept absolut al acuzatului sa se apere cind viata lui e in joc, spusei deloc speriat, aproape zimbind, dar fara sfidare, ci cu certitudinea ca voi fi ascultat. Numai in caz de dezertare in fata inamicului soldatul e executat fara judecata, fiindca nu mai e timp Or in tara e liniste, nu e razboi civil, nu putem impusca oameni fara sa-i ascultam" "Noi nu sintem judecatori, spuse el, noi stabilim fapte si trimitem dosarul in instanta. Acolo poti sa te aperi, ai dreptul la ultimul cuvint"
Asta suna sinistru. Ai dreptul la ultimul cuvint dupa pronuntarea sentintei, cind nu mai puteai schimba nimic. Or, el mintea! Am aflat mai tirziu ca procesul era o simpla formalitate, daca proces exista, sentinta era data de ei, in aceste birouri, procurorul o prelua, instanta, surda, ameninta ca ea insasi daca nu se conforma, o pronunta. Din instinct am simtit insa atunci ca aici se decidea totul, ca prada nu era ascultata odata ajunsa in ghearele leului, daca leu putea fi numit individul din fata mea.
"Puteti accepta ideea ca un om arestat de dumneavoastra s-ar putea sa fie nevinovat si ca nu e cazul sa fie trimis in instanta?
Dumneavoastra decideti, sinteti primul judecator si va rog sa ma ascultati" "Nu arestam pe nimeni degeaba!" zise el, dar se mai potoli.
"Nu spun ca n-ati avut motive, dar nu apar la dumneavoastra si motive de a pune un om in libertate dupa ce l-ati interogat?
Asta era, si nu stiam atunci ca indata dupa arestare nu se cautau motive de a elibera prizonierul, ci de a-l condamna, chiar daca acesta isi proba nevinovatia. Telefonul suna. Generalul ridica receptorul si asculta. Apoi dupa citva timp spuse: "Da, arestati-l pe porcu-asta imediat si sa se ocupe de el Stanescu. Ceilalti, daca v-au scapat, dati alarma la Timisoara ca trei indivizi vor sa treaca Dunarea Da, da, el sa plece Si inchise. Cum sa nu, mi se adresa, ii punem si in libertate, dar uite ce fac Si avui impresia, privindu-l, ca face cu mine o exceptie ca ma mai asculta: vorbeste, zise. Ce e cu chestia asta, cu ordinele astea care se asteapta de la tine?"
Dar cum sa vorbesti cu un om care, desi se afla in fata ta, un spatiu dens (viziunea sa globala asupra delicteloR) s-a interpus intre tine si el?
Apropierea, confuzia fonetica intre "ordine" si "ordonante" era o subtilitate derizorie pentru un om care urmarea fugari periculosi, banditi porci, cum era cel care trebuia chiar acum arestat, si cine stie ce alte cazuri de spioni si sabotori care alimentau si justificau existenta acestei cladiri si a lucratorilor din ea. Nu-mi folosi la nimic suprema mea incordare cind incepui sa-i povestesc ce era cu acea scrisoare si acele cuvinte. Luminita aceea din privire nu mai aparu in ochii lui, desi ma asculta uitindu-se tinta la mine, fara sa ma intrerupa. Gindul ii sbura pesemne la cei trei care s-ar fi putut sa-i scape si la altii, desigur, care erau urmariti Se debarasa de mine: "Trebuie sa spui tot ce stii in legatura cu acest Iustin Comanescu, cu care ai fost prieten, si, daca se va dovedi ca esti nevinovat, esti liber". Ridicai glasul: "Nu am mai multe de spus decit ceea ce ati auzit si alte dovezi nu pot aduce." "Mai gindeste-te", imi raspunse. "N-am la ce sa ma gindesc. Dati-mi drumul acasa, sint nevinovat." "O sa ti se dea drumul, murmura el absent si intunecat, daca se va dovedi ca n-ai nici o legatura cu Sumanele negre, si o sa explici detailat ce este cu aceste ordine Am vazut noi altii care se declarau si mai nevinovati decit tine si in realitate"
Ei, ce erau in realitate? Nu mai zise nimic. O tacere rea se asternu pentru mine. Intelesei deci ca altii fusesera si mai elocventi in apararea lor decit eram eu, inselindu-l insa, si ca discernamintul lui era atrofiat.
Nu ma dadui insa batut in fata acestui om care nu avea forta necesara a inteligentei si a instinctului de a tresari inaintea unui om acuzat numai pentru ca intr-o scrisoare i s-a spus o propozitie ridicula. Incepui din nou sa-i explic, dar el ma intrerupse brutal: "Lasa vorbele! Esti prieten cu un criminal. Asta urmeaza sa explici. De aceea ai fost arestat." "Dar nu l-am mai vazut din 45. Cum adica, arestati un om pentru ca a fost prieten cu cineva pe care nu 1-a mai vazut de cinci ani si care a fugit de-atunci? Asta inseamna ca o sa-i arestati si familia si pe toti care au fost prieteni cu el?" "Depinde!" "Dar va declar ca eu n-am parasit orasul atunci cind el a plecat in satul lui departe si am martori profesori si pe toti care ma cunosc." "O sa-i ascultam pe acesti martori si ai dreptul sa-i citezi si la proces in apararea ta." Asadar, gindii, proces totusi! Ramasei tacut si incordat."Apararea mea? strigai.
Dar care e acuzatia? Care ar fi obiectul acestui proces? Sa dovedesc eu ca sint nevinovat? Cine va da dreptul, ce lege, sa puneti un om intr-o astfel de situatie? Pentru a aresta pe cineva, trebuie o dovada de vinovatie - in cazul meu, ca am facut parte din organizatia Sumanele negre. Or, dumneavoastra n-aveti nici o dovada, atunci de ce m-ati arestat? Credeti ca e o gluma sa arestezi un om liber? Singur ati spus ca acea scrisoare nu e o dovada. Ce ramine atunci? Faptul ca am fost prieten cu un terorist. Dar mai intii ca pe atunci nu era terorist, a devenit pe urma, si de ce asi fi eu vinovat ca a devenit? Am luat eu parte la actiunile lui?"; "Asta urmeaza sa ne dovedesti, ca n-ai luat!"
"Eu sa va dovedesc?"- strigai indignat.
Nu mai aveam nici o retinere. Aveam intuitia ca nu statea in puterea acestui om sa micsoreze raul care se abatuse asupra mea, era si incapabil si orb, nu cunostea legile care guverneaza viata oamenilor, nici cele facute de ei, nici cele divine, dar, credeam eu, nici mai mult rau nu putea sa-mi faca decit cel pe care vroia sa mi-l faca, adica cel mai mare, sa ma arunce in mecanismul unei anchete care nu trebuia sa dea gres si al unui proces pe care ei nu-si puteau ingadui si nu ingaduiau sa-l piarda Trebuie sa spun ca acest adevar aveam sa-l aflam noi toti mai tirziu, ca adevar clar si distinct, dar arestarea noastra pune sub stare de alarma toate instinctele, si numai cei neavertizati, cei naivi, cei care puteau fi uluiti cind erau arestati si strigau "dar n-am facut nimic. Ce-aveti cu mine?" puteau astepta linistiti in celule sa fie eliberati cu zimbete si scuze. Eu fusesem prevenit nu numai o data de Ion Micu, si abia acum, in fata acestui om, ii intelegeam spaima: nu auzisem de oameni arestati carora apoi li se dadea drumul, ci numai de: a fost arestat si atit, adica s-a terminat cu el, a fost condamnat si a disparut. Astfel disparuse Cubles la acea manifestatie si nu mai revenise in facultate, dar nu masurase nimeni gravitatea si semnificatia faptului. Cine stie ce-o fi facut, gindeam, degeaba, nu l-au condamnat ei Tot astfel avea sa mi se intimple si mie In clipa aceea insa mi s-a trezit cu putere dorinta de a-l smulge pe acest om din mecanismul al carui instrument era si a-l face sa inteleaga ca poate si altfel sa-si foloseasca puterea, si anume, sa judece singur si pur si simplu sa-mi dea drumul.
"Si daca nu pot sa va dovedesc? am reluat. Daca toti cei care ma cunosc, din frica sa nu fie ei insisi arestati arbitrar, asa cum arbitrara e si arestarea mea, vor spune: da, l-am vazut ca e in oras, dar n-am stat cu ochii pe el, am avut alte griji, nu stim exact daca a lipsit sau nu, daca a stat tot timpul in oras. Or, veti decide dumneavoastra in fata acestor declaratii evazive, pentru a lua parte la o crima ajung patruzeci si opt de ore. Si cum prietenia mea cu acest Iustin e dovedita de o scrisoare in care e vorba de «ordine» sau «ordonante» date si primite
(cine mai sta sa distinga ca ordine cu ordonante nu e acelasi lucrU), veti ajunge la concluzia ca sint vinovat. Dar fara dovezi! strigai. Nu credeti totusi ca trebuie sa-mi dovediti vinovatia?" "Se va vedea in cursul anchetei", imi raspunse implacabil. "O sa vie o zi, ii spusei atunci cu o incredere aproape salbatica in viziunea pe care o avusei in clipa aceea, cind o sa fiti in locul meu, dar nu nevinovat, si voi depune marturie impotriva dumneavoastra. Cunosc istoria revolutiilor si va asigur ca totdeauna (si nici revolutia proletara n-a facut exceptiE) cei care s-au aflat in situatia dumneavoastra au avut soarta victimelor lor."
III
Nu mai pot continua relatarea acestor amintiri, aceasta parte a lor. O greata insuportabila mi se urca in git, si ca o amintire a anilor cind, dupa ce am fost iar liber, am asteptat sa se indeplineasca aceasta prezicere. Nu s-a indeplinit nimic Aceasta greata ma apuca indata ce vedeam uniformele pe strada si chipurile care afectau ca sint si ele ale unor oameni obisnuiti cu neveste si copii si bucurii simple ca oricare dintre noi Dar iar anticipez o experienta pe care abia ar urma s-o evoc aici O voi scurta, desi e o veriga groasa in destinul meu. Ar trebui sa scriu despre asta o noua carte, cea de fata nascindu-se numai pentru a putea sa ajung in aceste zile care mi-au mai ramas, la o scena, una singura, cind intr-o dimineata m-am pomenit cu o floare pe biroul meu Aceasta scena ma obsedeaza si nu perversitatile acelor timpuri al caror mit primitiv ai barbar desi s-a prabusit semenii mei inca nu se desmeticesc, sint inca neincrezatori, ca si cind s-ar teme sa nu-i reinvie cadavrul; vor sa-l lase sa putrezeasca total si abia dupa aceea sa-i arunce cenusa in vint.
"Ma ameninti? rinji el cu o cruzime care abia atunci i se desvalui.
N-o sa mai ai ocazia! N-o sa te mai intorci de-acolo de unde o sa te trimit, contrarevolutionarule!" "Nu se stie! ii raspunsei indirjit. Vreau sa va pun o intrebare: ce v-au facut dumneavoastra oamenii de ii arestati?
Ce suferinte v-au provocat? Ati trecut prin vreun razboi civil in care contrarevolutionarii v-au ucis familia, prietenii, copiii? Ati fost torturat la politie ca vechi ilegalist? Ati avea o justificare. Nu, nimic din toate astea nu vi s-a intimplat, va cunosc, cei care au trecut pe-acolo arata altfel Atunci ce-aveti dumneavoastra cu oamenii de-i arestati?
N-ati citit putina istorie? Nu stiti ca istoria nu sta pe loc, ca dupa ce apare un val, se sparge, si un altul vine din urma?" "Nu, zise el, nu sint asa de mare filozof ca tine, eu indeplinesc sarcina pe care mi-a incredintat- o partidul, de a stirpi pe toti dusmanii poporului, indiferent sub ce masca s-ar ascunde, si degeaba imi vii tu cu teorii, chestii istorice si alte baliverne, n-avem noi acuma timp de asemenea parascovenii.
Dupa tine ar trebui sa lasam burghezia sa-si faca toate mendrele si noi sa ne uitam si sa filozofam, c-o fi, c-o pati, pina ne-am trezi toti omoriti de legionari si criminali de razboi care au format bande teroriste prin munti si ataca satele in haite, ca lupii Lucratorii nostri isi dau viata urmarindu-i prin coclauri si ma mai ameninti si tu ca un inconstient, chiar aici in biroul meu "Da, zisei si eu cu ironie, am si pozitia cea mai potrivita ca sa va amenint!" "Da, dar ia sa ai un pistol-mitraliera in mina si sa ma prinzi in munti, te-asi vedea eu ca n-ai mai face cu mine teorii istorice si m-ai ciurui fara discutie, ca un dusman de clasa inrait ce esti!" "De ce asi fi eu dusman de clasa? Faceti ipoteze cu pistoale-mitraliera si munti si asupra sentimentelor mele de clasa (desi stiti din dosar ca tata e muncitoR), numai ca sa ma puteti infunda. Ce nevoie aveti? Nu va ajung dusmanii din munti?"
Strania luminita de la inceput reaparu in privirea lui odata cu racnetele care urmara si, spre fascinatia mea, nu se mai stinse tot timpul cit urla: "Stiu eu de ce fac astfel de ipoteze cind ramasitele bandelor Sumanelor negre care n-au fost inca stirpite s-au unit cu legionarii si criminalii de razboi care asasineaza activisti de partid de la sate, crezind ca n-o sa punem noi mina pe ei si o sa vina anglo-americanii sa-i aduca iar la putere! Am spus: ancheta va lamuri ce e cu scrisoarea asta si cu ordinele care se asleapta de la tine si, daca se va dovedi ca esti nevinovat, ti se va da drumul. Daca nu, la canal, sa puneti acolo umarul la o constructie mareata si sa nu mai aveti cum sa primiti sau sa dati tot felul de ordine sau ordonante teroristilor fugiti in Occident. Poate va invatati minte!" O mina ma batu pe umeri si ma ridicai. Aparuse un securist care ma duse in celula.
Ar fi trebuit totusi ca luminita aceea sa ma salveze. Sau poate m-a salvat doar pe jumatate? Sau poate chiar mi-a salvat viata? Fiindca dupa un proces care n-a durat mai mult de cincisprezece minute nu m-au trimis la canal, unde pe urma am auzit ca multi au murit, ci m-au condamnat la trei ani de inchisoare, practic la munca fortata in minele de plumb de la Baia-Sprie. Mai bine a fost acolo decit cele trei luni petrecute in beciurile Securitatii, unde am fost torturat aproape tot timpul, nu fizic, ci prin agresiune si violenta asupra intimitatii simtirii si gindirii mele firesti, pina la halucinatie, sa spun ce era cu ordinele acelea, ce fel de ordine asteapta acel Iustin sa-i dau eu de-aici din tara? Eram smuls din somn in miez de noapte, dus intr-un birou unde un ofiter, totdeauna altul, incepea intii prin a-mi oferi o tigare chiar din tabacherea lui, pe urma: numele, prenumele, profesia, parintii, rudele, prietenii si povestirea detailata a tot ce-am facut dupa 23 August si pina in prezent. Aceeasi povestire, de zeci de ori, uneori doar relatata, alteori scrisa. Apoi incepea interogatoriul. Cind l-am cunoscut pe Iustin?
Ce fel de om era? Ce discutam impreuna? Ce prieteni comuni mai aveam? Uneori tinindu-ma in picioare, alteori pe un scaun fara speteaza, ore in sir, si silit sa povestesc neincetat. Uneori cu lampa de birou in ochi, cu un bec orbitor, alteori silindu-ma sa-l urmaresc, ca sa-i pot auzi intrebarile, plimbarea odihnita de-a lungul si de-a latul biroului. Ajunsesem sa ma gindesc cu nostalgie la primirea si interogatoriul colonelului ungur in biroul caruia nimerisem parca din intimplare in seara cind fusesem arestat. Cind am iesit dupa trei ani l-am intilnit odata pe strada si l-am oprit. Nu mai era colonel si l-am intrebat daca isi mai aduce aminte, asa si pe dincolo, de un universitar, intr-o seara, la el in birou "Nu, draga, ma confunzi, eu sint ober chelner la restaurantul «Fagetul», de sapte ani lucrez acolo", si s-a indepartat repede, stirnindu-mi indoieli. Totusi, nu ma inselam, avea aceeasi mustacioara blonda si acelasi par usor patinat si pieptanat lins.
Acelasi glas, dar bineinteles nu aceeasi buna dispozitie joviala de atunci. Mi-a ramas din acele trei luni petrecute la Securitate, pe linga un sentiment insuportabil de mare neliniste, pe care numai munca istovitoare din mina l-a mai atenuat, si o nedumerire. De unde invatasera acei baieti, care mai toti erau cam de aceeasi virsta cu mine si pareau toti ori de pe la tara, ori fii de muncitori, tortura rafinata cu ajutorul unui interogatoriu? Cine le desvaluise astfel de secrete, care nu se coc decit prin practica veche in aceasta meserie si bineinteles in servicii la fel de vechi si cu traditie? Nu stiu cine ii invatase, dar n-am surprins la nici unul nici cel mai mic semn ca ar fi vorba de o tehnica invatata. Nu, era una insusita si care facea in intregime parte din chiar gindirea lor intima. Nu erau automate, cum s-ar putea crede. Simteau ca traiesc in mod firesc torturindu-ma pe mine si aveau surisuri fine, cind de fiecare data protestam: dar am mai facut aceste declaratii de sute de ori. Sau: va cred, si eu daca asi fi in locul dumneavoastra asi fi nedumerit de aceasta scrisoare si asi pune aceleasi intrebari. Dar va declar totusi ca nu se ascunde nimic in acele cuvinte ca a fost o gluma absurda, neverosimila, stupida, de studenti. Nici o fibra nu se misca pe obrazul anchetatorului. Si continua, plesnind de sanatate, de satisfactie ca era tinar, ras proaspat si pieptanat, cu guler bine calcat de nevasta-sa, care il primea la intoarcere cu imbratisari si sarutari, misteriosul plan de demolare a vointei mele, a rezistentei mele sufletesti, pina ce - mi se sugera - voi renunta la o aparare zadarnica si voi face declaratii complete. Nu le pasa si nu intra in calculele lor ca un om care n-are ce declara seamana tot atit de mult cu unul care are.
Cind deci sa opresti aceasta tortura si cind sa continui? Cind? Nicicind!
Pina declari sau pina cind iti pierzi controlul si incepi sa delirezi. Atunci urma o pauza de o zi si o noapte si erai dus din nou sus, cu forte proaspete, cite iti mai ramasesera. Nici o grija, e destul timp sa le pierzi aceste forte si sa spui pe urma si ce lapte ai supt de la ma-ta.
Aveau, desigur, experienta si probabil ca intre ei le scapau scurte cuvinte numai de ei intelese. Cum stai? Merge, n-o s-o duca mult. Tu? A marturisit, mare pehlivan Fiindca marturisirea, desi suficienta in sine, antrena apoi producerea probelor, noi arestari de insi implicati, noi declaratii si apoi sentinta. Cum sa scape cineva care n-avea nimic de declarat de acest asalt continuu al mai multor vointe asupra ta, care n-aveai decit una? Scopul justifica smulgerea in acel fel a probelor, dupa aceea totul intra in legalitate, baietii erau satisfacuti, isi faceau datoria, uneori erau inaintati in grad. Totul era sa nu intri in aceasta masina de produs dovezi, care din punct de vedere moral traia, bineinteles, pe realitati, adica pe cazurile de culpabilitate adevarata, spionii, teroristii, fugarii prinsi la granita, care desigur se aparau si rezistau ca si un nevinovat. Ce faceau totusi cu un nevinovat? Nu-l iertau nici pe acesta, nu-l declarau nevinovat si sa-i dea drumul, dar sentinta era mai blinda, cum a fost in cazul meu. Cind se oprea masina? Cind nu mai puteai colabora cu ea. Fiindca mult timp traiai cu sentimentul ca trebuie sa raspunzi la intrebari, ca unica ta sansa, sa povestesti, sa explici. Anchetatorul era altul, el poate ca nu stia, sau poate era mai inteligent decit ceilalti si s-ar putea ca, auzindu-te, sa inteleaga si sa fie ultimul interogatoriu care ti se mai ia.
Intr-o zi insa am incetat sa mai vorbesc, nici nu mai auzeam intrebarile, devenisem apatic, absent, nepasator. Faceti ce credeti, spuneam, condamnati-ma, impuscati-ma, dar nu mai am nimic de declarat. Nu era o tactica, ci cu adevarat cel mai adinc instinct al meu intrase in alarma: daca mai continuam sa le raspund puteam muri cu adevarat sau sa-mi pierd mintile. Imediat a urmat procesul, pe baza unui articol pe care nu-l cunosteam, si am fost condamnat dupa o simpla formula pe care nici n-am auzit-o bine, a procurorului, care colabora cu instanta. "Recunosti ca a zis judecatorul si a repetat ininteligibila formula. "Nu recunosc!" am raspuns. "Nu recunosti, dar probele sint la dosar." Apararea? Un individ care cerea, grabit, circumstante atenuante. Martori? Nu fusesem anuntat ca ii pot cita.
Doar acest individ pe care nu-l cunosteam si care a zis: "Onorata instanta, dat fiind cazul in speta, cer circumstante atenuante". Sala?
Citeva capete necunoscute, nimeni dintr-ai mei. "Trei ani inchisoare", a rostit judecatorul si am respirat adinc, caci tot atit de bine asi ii putut auzi cinci, sapte sau, cine stie, si mai rau, cum am auzit apoi la
Baia-Sprie ca li s-a intimplat altora, pentru aparente de vinovatie mai anodine decit a mea.
Aici insa trebuie facuta o precizare: e vorba de cinismul care se instaleaza in inchisori, cinism menit sa-i faca pe toti egali, sa poata trai fara sa-si piarda sarcasmul, humorul devenit negru si toata gama de sentimente umane, care iti dau certitudinea ca, desi inchis, nu ti-ai pierdut judecata si nu te poate duce nimeni de nas. Il vezi pe-ala? O sa-ti spuna ca e nevinovat. A fost prins dupa stabilizarea din 47 cu un sac de cocosei, a stat la pirnaie citeva luni, a fost iertat, i-au dat drumul imediat, l-au prins iar cu un sac de cocosei, plus dolari. Dar pe-ala de colo, care pare deselat, care se preface ca abia poate sa impinga vagonetul? E generalul cutare, care era cit pe-aci sa zadarniceasca planul regelui de a intoarce armele si a-l aresta pe Antonescu, jandarm mare peste Capitala! Daca il intrebi o sa-ti spuna ca datorita lui s-a facut 23 August si ca acum iata rasplata. Mai multe adevaruri, mi s-a soptit, planeaza asupra fiecaruia pe care il vezi aici. Unul e cel pe care il spune el, altul e cel pe care il stie doar el si nu-l spune, altul pe care il stiu altii despre el, altul pe care il stie Securitatea si mai e un adevar pe care nu-l stie nimeni, dar care va aparea prea tirziu, cind n-o sa mai intereseze pe nimeni. A fost desvaluirea care m-a surprins cel mai tare si care mi-a ramas. Fiindca, gindindu-ma la mine, stiam si eu un adevar pe care nu l-a descoperit nimeni, nici Securitatea: caietele mele, asupra carora anchetatorii nu m-au interogat, desi erau la ei si constituiau o dovada zdrobitoare a ereziei gindirii mele filozofice. Mai tirziu am aflat ca numai pentru ca ar fi citit cineva astfel de lucruri si nu scris, si a luat ani grei de inchisoare. N-am fost judecat dupa ele, probabil ca n-au avut un expert sa le studieze, sau poate ca expertul nu era un idiot si n-a facut un referat care sa ma acuze. Si mai era adevarul gindirii mele intime, pe care o cunostea doar Ion Micu, adevar pe care il formulasem in acea memorabila discutie de la braserie, cu care el nu fusese de acord: ca o revolutie trebuie intii pregatita si apoi declansata, ca sa poata cu adevarat sa ne dea tuturor sentimentul jubilator al unei profunde eliberari
IV
Inainte de a fi trimis in Baia-Sprie am stat citeva luni intr-o inchisoare unde toata lumea de detinuti mi s-a parut nascuta dintr-un cosmar al comicului. Ce este un individ care a fost odinioara o fiinta a carei simpla semnatura putea determina fericirea sau nenorocirea altora? O epava fara dinti, cu pungi la ochi, hamesit dupa un castron cu ceva murdar in el, dar care il facea hulpav, cum poate nu fusese el niciodata la receptiile cu icre negre si cine stie ce raritati, pastruga, cega, pesti, nisetri Multi dintre ei au scapat si redevenind liberi au putut sa se dedice cu stralucire profesiunilor lor initiale, de ingineri, chimisti, medici sau matematicieni. Numai foamea si pierderea libertatii pot degrada o fiinta umana. Fosti ministri, subsecretari de stat, patroni de uzine, bancheri puternici ai altor vremuri, corpul lor semana acum cu un sac de cartofi Fusesera smulsi din familiile lor unde ar fi putut duce o viata demna, oferindu-si serviciile noii societati, caci Marx nu scrie nicaieri ca trebuiesc urmariti oamenii, ci desfiintat doar sistemul, regimul capitalist Ba chiar el scrie undeva ca fostul proprietar de uzina are dreptul la o despagubire, fiindca nu e vinovat el ca individ, ca a actionat in unicul cadru al unui sistem de productie considerat atitea secole drept natural: era un produs istoric al dezvoltarii, si nu al unei conspiratii individuale impotriva poporului, ca sa poata fi apoi judecat si pedepsit. Lenin a fost mai abil, a folosit aceste cadre, de ale caror insusiri nu se indoia. Numai la noi scriitori viciati de un entuziasm frenetic au putut sa adopte ideea ca un individ pierzind privilegiile clasei sale, care fusese odata la putere, isi pierde si calitatile sale proprii, pe care de fapt nici nu le-a avut, ba chiar decade biologic. Se vorbea in inchisoare de unul mai abil, ale carui carti erau echivoce: asa cazuti cum sint acesti fosti si fara puterea de odinioara, scria el, ei sint superiori proletarilor Asta dupa ce mai intii incercase sa le scrie acestor proletari "biografiile", salivind de pofta de a parveni
Dar "biografiile" n-au placut si atunci a fugit in Occident "sa depuna marturie". Se povestea acolo in inchisoare ca fusese trimis de Scinteia sa scrie un reportaj de la un proces al unor teroristi care se judeca la
Timisoara, orasul sau natal. Si l-a scris, desi stia ca acelasi tribunal avea si pe rol si jos in beci pe tatal sau, caruia trebuia sa-i vie rindul.
Desigur, nevinovat. Coincidenta nu i-a provocat acestui scriitor vreo drama corneliana intre dragostea sa pentru taica-sau si datoria lui de reporter al Scinteii.
Era acolo generalul Macici, militar celebru in Dar de ce sa mai spun cine mai era daca ajunsesera toti nimic? Cine vroia sa se poarte ca si cind ar mai fi insemnat ceva era luat in deridere, si degeaba ascultam soaptele unui poet care ii cunostea pe toti, rangurile, meritele, marimile mi se invalmaseau in minte si nu reuseam sa le retin numele, mai ales ca n-am stat mult printre ei. "Tinere, se apropia de mine cite unul umil, n-ai cumva o tigare?" "Pai de unde, dom general?!" ii spuneam cu regret, dar pe urma il cautam pe poet, care se intimpla sa mai faca rost, ii ceream una si ma duceam la general sau ministru ce fusese, si i-o dadeam. Tresarea, uitase ca imi ceruse, o primea cu miini care nu erau tremurinde, dar nici linistite, o aprindea si imi spunea: "Iti multumesc, generosul meu tinar, dar ce cauti tu aici, baiat in floarea virstei? Ce-ai facut? Nu spuneam unul din cele patru adevaruri posibile, ci unul inventat, cel mai simplu si mai comod:
"Cocosei, dom general!" "A! Cocosei! O sa-ti dea drumul sa mai declari altii, asa ca fii atent" "Da, dom general, cunosc trucul, dar nu mai am altii." "Da, dar o sa faci tu rost de altii, or sa te prinda iar si Aurul e ochiul dracului. Nu rezisti cind ii vezi culoarea aia frumoasa, parca iti spune: Ascunde-ma, nu fi prost, n-o sa afle nimeni!" "Asa e, dom general, auri sacra fames." "Pe unul l-a prins ca mai avea, in felul urmator. Cit ati spus ca ati predat? Douazeci de cocosei. Ii predase de bunavoie, atunci in 47, imediat dupa stabilizare, cind, daca ii predai, nu-ti faceau nimic. Nu va suparati, i s-a spus, am numarat de doua ori, lipseste un cocosel, sint numai nouasprezece, mergeti dumneavoastra acasa, cautati-l, o fi cazut pe jos, si aduceti-l. Ala s-a dus si s-a intors cu cocoselul si atunci functionarul, un politist, a rinjit. Nu lipseste nici un cocosel, inseamna ca mai aveti. Si l-a arestat, i-a facut perchezitie si a mai gasit La zdup cu el!" "Ati ascuns si dumneavoastra?" "Nu, o ruda de-a mea!" "Si a prins-o?" "Cum sa n-o prinda??!" "Si de ce sinteti aici?" "Mai sint si alte delicte, de pilda omisiunea de denunt Evident, era adevarul pe care il spunea el "Si cit v-au dat, dom general?" "Opt ani!" Nu era de mirare. Se incepea de la trei pina spre zece, saisprezece
Poetul, un ins inalt ca o prajina, semanind cu o barza, bucurestean, avea parca tot timpul un suris sarcastic pe buze, dar un sarcasm bonom sau mai bine zis boem, ca si cind nu putea uita cafenelele si viata literara din care fusese smuls fiindca fusese prieten cu doi critici taranisti care il cultivau. "Aiurea! imi spuse el, ei sint liberi si pe mine m-au inchis. Fiindca eu, ca un prost, am preluat bancurile lor; le-am spus si altora si m-au inhatat. Marele Ion Barbu i-a infipt bine in furculita si eu nu l-am luat in seama. Covrigarii de la Gaesti! Da, sint niste covrigari! Dar ce importanta mai are, eu tot ma curat, sint atacat.
Daca asi iesi imediat, asi scapa, a aparut penicilina si un medicament numit Pas, care vindeca, dar nu ca sa mi se faca penicilina si sa mi se dea Pas sint eu aici ! Ce cacat . O sa mor si o sa mi se vada, intins in celula, un nas ca o trompa, o sa va uitati toti la nasul meu si o sa rideti!" Bineinteles ca nu-l credeam, foarte rapid mi se impusese cinismul de care am pomenit, sa nu crezi ce ti se spune si sa nu te miri daca ceea ce ti se spune se adevereste intr-o zi ca n-a fost minciuna sau prefacatorie.
Toata ziua faceam papuci (papuci care il trezisera si pe imparatul
Chinei la o noua constiintA), pina intr-o zi, cind se forma o noua echipa in care intrai si eu si ne pomeniram cu un civil cu un instrument in mina si cu un maldar de nuiele alaturi. "Domnilor, incepu el, cu ajutorul acestui instrument ingenios, numit cosor, o sa invatam impreuna sa facem lucruri foarte utile oamenilor, taranilor in special, dar si altor categorii, si anume: cosuri! Ce este un cos? Este un obiect de nuiele, cu o capacitate anumita de incarcare, de pilda, cosuri pentru porumb, cu care se incarca o caruta direct de pe ogor si a carui capacitate, in porumb brut, coincide, dupa curatare, cu un dublu-decalitru. In ingeniozitatea sa, fara sa masoare cu nimic, taranul isi impleteste un cos care ii permite sa-si evalueze fara alte masuratori recolta sa de porumb pe un pogon, adica numara cite cosuri a adus acasa si stie cite duble a facut, calcul care ii permite sa-si dea seama cit poate sa vinda pe piata si cit sa-i ramina pentru hrana sa zilnica, pentru insamintat si pentru orataniile pe care le are el in curtea sa"
Gitul ministrilor, matematicienilor, inginerilor se intinse la auzul acestui inceput de prelegere, asemeni scolarilor cuminti care inca nu inteleg ceea ce li se spune dar al caror instinct ii tine in banca holbati, sa se straduiasca si sa invete totusi. "Pentru aceasta, continua individul, cineva s-a gindit sa vina in ajutorul taranilor si a inventat acest instrument mai ingenios decit bricegele lor. Astfel a aparut cosorul zis al lui Moceanu, fiindca asa il chema pe inventator. El e compus din doua parti, partea lemnoasa (si ne-o aratA) si partea fieroasa! Deci, sa recapitulam pe scurt: Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu.
El se compune" "din doua parti", se auzira deodata vocile ascultatorilor. Incintat si surprins, individul surise in sine. "Partea lemn" zise el "oasa", il completa auditoriul si partea fier"
"oasa", se ridicara vocile noastre. "Domnilor, exclama individul (si isi propti o clipa barbia in piept de satisfactiE), e o adevarata placere sa ai de-a face cu intelectuali."
Apoi trecu la demonstratia practica, folosirea acelui cosor la impletirea unui cos. E indoielnic ca imparatul Chinei a avut de-a face cu un mai ingenios maistru care sa-i desvaluie mai repede secretul producerii revelatiei unei noi constiinte, fiindca, dupa cite am inteles eu, drumul lui a fost lung Ai nostri au avut revelatia in chiar cursul prelegerii teoretice, dar si in trecerea la practica. Totusi, maistrul a privit cu neincredere fenomenul si a doua zi s-a infiintat din nou.
"Sa-mi spuna cineva, a inceput el, cine a inventat cosorul lui
Moceanu". "Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu," a raspuns imediat in cor echipa noastra. "El se compune din doua parti, a reluat individul. Partea" "lemn-oasa", am silabisit noi "Si partea" "fie-roasa", am cintat mai departe. "Domnilor, constat cu bucurie ca intelectualul de-aia poarta aceasta denumire, ca te scuteste de explicatii inutile"
Bizar personaj! Isi batea cumva joc de noi, fiind stupid el insusi?
Cred ca era mai degraba in intregime stupid, fara sa-i lipseasca o vaga, dar tot timpa malitie. Nu o data, dupa ce am redevenit liber, citindu-i, de pilda, pe Samuel Butler sau pe Heidegger, auzeam foarte distinct o voce interioara care ma facea sa intrerup lectura: "Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu!" Da, imi spuneam, de ce sa-i dai unei maimute un sonet de Shakespeare sa-l bata la masina ca sa demonstrezi ca il va bate la infinit? Sa-i dam mai degraba aceasta clara si indiscutabila axioma: Cosorul lui Moceanu a fost inventat de
Moceanu. Maimuta nu va reusi
Nu pastrez astfel de amintiri din minele de la Baia-Sprie, unde am fost trimis cu poetul, care a murit acolo Se perpelea in dormitorul comun si cerea mereu tigari, din care sugea disperat ca dintr-o ultima placere pe care i-o mai putea oferi viata. Dar suridea mereu sarcastic si ne spunea, rinjind, ca o sa crapam cu totii, fiindca in urma lui n-o sa mai ramina nimic. O tara care nu stie sa-si apere poetii va fi invinsa sau va supravietui lamentabil la coada altor natiuni, fiindca poezia e singele unui popor care curge subteran prin veacuri si il face nepieritor.
Sudoarea, deocamdata, era tot ceea ce vedeam cum curge din pieptul lui scofilcit il stergeam, il intorceam pe o parte si pe alta, in timp ce el tinea tigarea in gura si ne injura. Eram toti doboriti de munca dura din mine ca sa mai tresarim la spusele lui. Intr-o seara totusi ne uimi, ai fi zis ca ne pacalea, se ridicase in capul oaselor si arata odihnit si plin de verva. "Nici macar nu puteti sa-mi dati un pahar de vin? Atunci carati-va! Ce asteptati voi de la viata, de va incapatinati atita sa n-o pierdeti? Ei, ce mare brinza ati face daca v-ar da drumul? Viermi ai pamintului, si tu, patrie, nu vei avea oasele mele, fiindca eu am asta la mine (si ne arata o fiola, pe care o agita in aeR), o inghit, ma dizolv in cosmos si de-acolo scuip pe voi" Cu plumb in picioare, istoviti, il parasiram si ne prabusiram in paturile noastre reci si murdare. "Petrini, il auzii, hei, Petrini! Am un mesaj pe care vreau sa ti-l incredintez, pentru iubita mea", imi spuse cind revenii si ma asezai alaturi. Si imi dadu o adresa, pe care n-o ascultai Memoreaza racni el:
"Iubito, ma gindesc la tine
Ca un borfas la ceasul unui lord
Si se ciocnesc in carnea mea drezine
Si caii au atac de cord!" il avu, acel atac de cord, precedat de un val de singe care- ii tisni pe gura si care nici macar nu ma inspaiminta. Ceilalti adormisera. Iesii afara si anuntai gardianul ca unul din noi a murit. "Bine, zise el, du-te si te culca, acum e tirziu, o sa-l luam miine dimineata." Si isi pleca fruntea si se indeparta astfel cu pistolul la sold
V
Ma intorsei acasa dupa o absenta de trei ani si trei luni, caci cele trei de preventie nu mi se scazusera, si spre bucuria mea o gasii pe
Matilda tot in casa ei, nu patise in acest sens nimic. Avea musafiri cind sosii, pipernicitul si fatala Tamara.
"Victor", striga ea cind ma vazu in prag, plimbindu-si intii privirea asupra chipului meu, ca si cind nu i-ar fi venit sa-si creada ochilor.
Sufletul insa imi era inert, ascuns si tacut, incit ma ferii de aceasta privire, ma uitai intr-o parte, inchisei usa pe care o bateau rafalele viscolului si uitai ca sosisem acasa, desi sosisem aievea si intr-o fractiune de secunda vazusem ochii ei incarcati de iubirea de altadata.
Dar Matilda nu ma lua in seama, ma imbratisa, isi viri chipul intre obrazul si gitul meu si ramase astfel ca o statuie care ma stringea sa ma sufoce: "Victor Victoras, soptea. Iubitul meu Ai scapat?" "Da, ii raspunsei, am scapat." "De tot?" "Da, de tot!" Vrusei sa urc scarile, sa intru in casa, dar ea ma impiedica agatindu-se de mine, imi atinu calea, ma inlantui din nou si incepu sa ma sarute. Ii pusei mina pe gura, imi saruta palma Apoi se desprinse, mi-o lua repede inainte si striga: "Artimon, Tamara, a venit Victor! Victor, a venit Victor!" si imi deschise larg usile inainte.
Intrai calcind rar, clatinindu-ma de oboseala, dar si de nepasare.
Da, vedeam, ma asteptase, dar eu nu ma gindisem la ea, incercasem de citeva ori, dar gindul nu putuse ajunge prea departe in adincul sufletului, unde tot ceea ce traisem mai inainte se ascunsese.
Deplasarea gindirii si amintirilor mele fusese aproape totala, ca sa pot sa traiesc mai departe, sa rid, sa gindesc la ceea ce vedeam, sa pot sa maninc, sa ma culc si sa dorm. Erau si insi care nu putusera face acest lucru si se stingeau ca o luminare in a carei flacara, odata ajunsi acolo, nu stiusera sa sufle, sau nu mai avusesera in ei forta vitala de a se adapta schimbarii. Eu ma pregatisem atit de bine incit, daca la expirarea termenului, in loc sa mi se dea drumul, mi s-ar fi spus ca mi-a sosit o noua condamnare (si acest lucru nu era absurd, li se intimplase unorA), n-asi fi fost nici prea surprins, nici prea disperat
Tot astfel, parasind inchisoarea, nu avui decit in primele clipe o bataie, e drept, violenta de inima, dar apoi o neliniste stranie mi se insinua in suflet si redevenii sumbru. Ce-o sa se intimple acum cu mine? ma intrebai. O sa fiu reprimit la facultate? Si daca nu, ce-o sa fac? Dar cu
Matilda cum o sa traiesc? Si sosi imediat, in amintire, cu o prospetime extraordinara, scena din dupa-amiaza aceea a botezului, cind traisem profund si iremediabil despartirea de ea, din clipa cind vasul proiectil imi zburase pe linga timpla, si apoi timp de un ceas sub avalansa defularii spectaculoase a unui sentiment al ei de violenta si de instrainare totala A te mai gindi la cea mai mica urma de iubire ar fi fost o prostie si o orbire: n-ajunge ca iubesti tu, iubeste, aici e totul, caci ea intelegea sa ramina activa in viata cu tine, pina cind Ei, pina cind? Pina cind n-o s-o mai iubesti nici tu! Si pe urma? Pe urma vom mai vedea Ei bine, aveam de gind sa parcurg intreaga aceasta etapa, la sfirsitul careia nu ma astepta nimic bun? Il faut couper net, ii spusesem eu Matildei, care ezita sa rupa cu Petrica. Ei bine, ce-aveam sa fac? Voi urma ceea ce o sfatuisem pe ea, acest il faut couper net?
Or, toate acestea nu scosesera capul in inchisoare, se retrasesera in adinc din clipa cind fusesem arestat, pina in clipa cind vazusem iar cerul si pasii mei ezitanti simtisera sub talpi pamintul liber Liber, preferai pina in pragul casei si chiar si dupa ce intrai in ea, starea de spirit din inchisoare, cind toate aceste intrebari dilematice nu mi se puneau. Luam cunostinta in mod lucid de aceasta amortire a sufletului si nu vroiam s-o alung "Vreau sa vad fetita, spusei, ignorindu-l si pe pipernicit si pe Tamara lui, care se uitau la mine cu acea umbra in privire pe care o asterne timpul si care ne face sa uitam orice jignire sau resentiment: se uitau la mine cu o prietenie afectuoasa de rude.
Vreau sa vad fetita", repetai dupa ce dadui absent mina cu el.
Amintirea fetitei fusese singura care imi insotea, ca o luminita, clipele de dinainte de a cadea intr-un somn de plumb. Totdeauna. Nimeni altcineva. Nici mama, caci gindul la ea mi-ar fi stirnit durere. Cu fetita traiam in gind si in timpul istovitoarei munci subterane, dar o feream, nu era un gind total, ci doar un gind ca aveam un gind, si anume, ca inainte de a adormi se va aprinde sub pleoapele mele o luminita, careia ii surideam: "cite luni ai tu acum".? cinci? sapte? zece? paisprezece? Un an, trei Si cu cine semeni? Cu tata? Cu mama?
Cu amindoi? Cu vreun bunic? Din partea cui?
"Scoate-ti paltonul si caciula, zise Matilda, se poate speria." Cum sa scot paltonul? Sub el costumul meu era rupt, cirpit si murdar.
Pipernicitul si Tamara intelesera si se grabira sa plece. Ma desbracai si vrusei sa intru in dormitorul copilului. "Esti nebarbierit si nu ai o figura prea blinda, zise Matilda. Barbiereste-te, fa o baie ai timp s-o vezi ustensilele tale au ramas acolo asa cum le-ai lasat" "Nu, zisei, las-o sa se sperie, vreau s-o vad" Si intrai in dormitorul ei calcind greu cu bocancii mei scorojiti de ani, numai a bocanci nu mai aratau. Ma intimpina o tacere ferita, de sanctuar. Matilda aprinse totusi hotarita lumina. O vazui pe fetita in patul ei, cu fundul in sus, pe brinci, intr-o pozitie chinuita, dar cu chipul senin, virit in perna. Dormea. "De ce sta asa?" soptii. "Nu stiu! zise Matilda. Degeaba o intorc eu si o pun sa doarma intinsa, o gasesc cum o vezi."
Ma aplecai si o luai in brate asa cum era, ea deschise ochii, si in prima clipa simtii corpul ei micut intr-o svircolire de retragere, dar apoi se uita la mine fara sa clipeasca, in expectativa. "Silvia, e tata", sopti
Matilda, si atunci copilul se incredinta glasului cunoscut, isi deturna privirea si ingina interogativ: "Tata?! Tata?" "Tata, mama, a venit acasa sa se joace cu tine Saruta-l pe tata" Fetita se relaxa, corpul ei micut se facu moale, se apleca, dar n-o lasai sa ma sarute, o sarutai eu, cu grija sa n-o sperii, o mingiiai pe parul ei blond, ii sarutai minutele. Era ametitor cum ma privea, se uita in laturi, intr-o parte, apoi in cealalta, apoi iar la mine, calma, putin uimita, cu o ezitare a miscarii de intoarcere a gitului ca si cind intre timp i-ar fi mers mintea, s-ar fi gindit, fara gesturi necontrolate, fara grimase de dorinte de copil care nu poate sta locului mai mult de citeva clipe, cum erau altii. Caldura dulce a corpului ce mi se transmise si ma turbura si o pace adinca se lasa asupra mea, o incordare ascunsa se despleti in mine, nelinistea, privind aceasta minune care nu sperasem sa arate astfel, ma parasi.
"Fetita asta nu e proasta", murmurai ragusit de o emotie coplesitoare, nemaistiind ce spun, caci nu asta era gindul meu din acea clipa, ci un altul, pe care nu vroiam sa-l exprim, de recunostinta pentru cea care o facuse si o invatase in lipsa mea sa spuna tata, pentru Matilda "E frumoasa, murmurai mai departe, e atit de frumoasa Si e blonda"
"N-o sa ramina asa, zise Matilda, dar s-ar putea sa ramina" "Dar cu cine seamana, fiindca nu seamana nici cu tine, nici cu mine.""Nu stiu, zise Matilda, inca nu se stie, cu toate ca unii copii se desvaluiesc din primele saptamini Uneori seamana cu tine S-ar putea sa fie cine stie ce strabunici Sau poate o fiinta cu totul noua, sau cu prea putin in ea din ce-a fost inainte" Privirea fetitei deveni intensa. "Barba!" zise ea uimita, dar ca pentru sine. "Da, mama, barba, zise Matilda. Tata are barba, dar o sa si-o rada, sa nu te zgirie"
Si mi-o lua din brate, si o puse jos, si indata micuta faptura incepu sa mearga, dar cu o directie sigura. Matilda se lua dupa ea, "Hai, zise, arunca si tu zdrentele alea, fa o baie si sa ne asezam la masa. Vezi ca avem acum un boyler. Am tras gaze, am scapat de lemne, avem apa calda cind vrem. Am facut si eu ceva cit ai lipsit, surise ea, n-am stat degeaba. Vin indata sa-ti aduc pijamaua si halatul"
Veni sa ma intrebe daca o las sa ma spele pe cap. "Trebuie sa te tunzi, imi spuse in timp ce ma sapunea, paduchi ai?" "Probabil!" "Am aruncat tot, si palton, si bocanci" "Rau ai facut, vroiam sa le pastrez ca amintire." "Ba trebuie sa uiti tot O sa-ti povestesc de ce ai luat trei ani" "Trebuia sa iau mai mult?" "Cel putin sapte, caci asa am aflat, pentru nimic se da trei ani, sa aiba ei timp sa-ti rascoleasca viata, si daca gasesc ceva, iti mai dau" "De caietele mele ai aflat ceva?"
"Sint ascunse bine. Nu mi-a fost usor sa pun mina pe ele, stiam ce contin si ai avut noroc ca fratele unei colege de-a mea, care tine foarte mult la mine, e profesor de marxism la Universitatea de partid, si ea mi-a spus: «Matilda, nu e bine, frate-meu mi-a spus ca i s-au dat la referat niste caiete ale barbatului tau. Poate sa ia ani grei de puscarie, daca el face un referat si spune ce e in ele». «Pai sa nu faca», i-am spus cu acestei colege. «Da, zice, dar ii e frica si lui. Daca securitatea da caietele la un contrareferat?» Asa s-a si intimplat, dar am avut toti noroc, i le-au dat lui Vaintrub Mi-a telefonat intr-o zi ca vrea sa ma vada. «Doamna, zice, nu e bine cu Petrini. Cum a putut sa faca imprudenta sa scrie astfel de lucruri si sa le mai tina si in casa? Acuma eu ce sa fac? Nu pot sa mint, fiindca»" Si mi-a repetat exact ceea ce gindise si fratele colegei mele: ca Securitatea nu se va multumi cu un referat si va cere altul, si daca al doilea va face un referat asa si pe dincolo In ce situatie o sa se trezeasca el, Vaintrub, ca a acoperit pe cineva care se facea vinovat de idealism si fondator al unei noi religii?
«Domnule Vaintrub, i-am spus, mai exista un referat, nu va spun al cui, dar exista.» «Si ce spune in el?» «In concluzie se spune ca sint prelegeri de istoria filozofiei, rezumate de carti filozofice materialiste.»
«A riscat asa ceva?» «Da, a riscat!» «Bine, atunci voi risca si eu. In orice caz, vom fi doi, poate ca nu va mai fi un al treilea» Poate ca ar mai fi fost, cine stie, mai tirziu, poate ca ar fi fost trimise chiar la
Bucuresti, dar am intervenit si eu si mi le-au trimis acasa, mai spuse
Matilda in timp ce ma spala pe spinare. In orice caz, ori trebuie sa le pitesti bine, ori sa le arzi"
VI
"Bine ca n-ai patit nimic cu casa", ii spusei apoi Matildei la masa.
"Crezi tu?! zise ea. A treia zi dupa arestarea ta au venit sa ma evacueze. Chiar capitanul acela care te-a ridicat venise gata pregatit, cu doua camioane, unul deja incarcat cu niste mobile si altul gol, sa le incarce pe-ale mele. Ii spusesem Anei sa nu deschida la nimeni si daca totusi cineva incearca sa sparga usa, sa-mi telefoneze imediat. Asa s-a si intimplat si am telefonat si eu lui Mircea, primul-secretar al judetenei. Ce se intimplase? incepu Matilda sa povesteasca. Mircea e un fost ilegalist, bucurestean, pe care il auzisem odata cind venise pe la noi, pe la arhitecti, salvindu-l cu o singura fraza pe Gociman, care tocmai fusese dat afara de la catedra si era amenintat sa fie dat afara in general si din Arhitectura. «Dar Gociman unde e?» m-a intrebat el gata sa iasa din birou. Cum, nu stia? ne-am mirat noi. De unde am inteles ca ministerul il daduse afara direct, trecind peste organele locale, in orice caz el, Mircea, nu fusese informat. Si a inceput sa ne asculte Ca asa si pe dincolo, ca a pastrat un minut de reculegere cu studentii cind a fost alungat Mihai I Atunci el a spus ceva extraordinar, ceva foarte popular, foarte simplu si am izbucnit cu totii in ris: «Si ce daca? s-a mirat el. Or fi fost prieteni!» Adica Gociman cu
Mihai I. Am ramas uluiti! Asa era! Gociman lucrase ceva pentru Mihai I, da, da, asa era, in timpul razboiului Mircea a continuat: «Lui Marx i-a facut un prieten o figura, mi se pare ca Lassale, i-a tiparit Manifestul cu modificari facute de el, de Lassale, si Marx s-a luat cu miinile de cap.
Auzi, sa-i modifice ala Manifestul! Si-i scria lui Engels, mi se pare: Ar trebui sa public un articol si sa-l injur, dar nu pot s-o fac, fiindca mi-e prieten. Vedeti, prietenia inseamna si ea ceva, uneori mai mult decit o idee. Si Lenin a avut un prieten care l-a tradat, ceva grav, dar tot nu s-a suparat pe el Asa si Gociman! Sa-i spuneti sa vina la mine.»
Bineinteles ca la loc la catedra nu l-a mai pus, fiindca n-a pastrat minutu-ala de reculegere singur la el acasa, ci le-a facut semn si studentilor sa se ridice in orice caz l-a aparat unde trebuie, sa lucreze mai departe. Asta e un om, am gindit eu despre Mircea, nu stiu daca a invatat el marxismul in toata litera lui, dar uite ca i-au ramas in minte si alte lucruri pe care le si aplica. Numai sa nu-l schimbe, sa-l faca mai mic sau mai mare si sa plece de la noi. Nu, am aflat ca Gheorghiu-Dej tine foarte mult la el, de-aia l-a si trimis aici, fiindca are tact si stie sa tina in echilibru anumite tendinte contrarii. Nu le rezolva prin datul afara Ma duceam la el cu diferite probleme, nu totdeauna la nivelul functiei lui, dar asa! Si cu timpul a inceput si el sa ma primeasca mai asa, mai apropiat, si uneori cerea cafele si statea mai mult de vorba cu mine. Odata m-a chemat el sub pretextul unor chestiuni de constructii.
Cind am nascut mi-a dat un telefon la maternitate, mi-a trimis flori. Sa nu fii gelos pe el, e un om in virsta, are copii cit noi! Si hop! dupa o luna te aresteaza pe tine. Chiar a doua zi i-am cerut audienta. I-am povestit totul, i-am spus ca daca mai e posibil sa credem in oameni, atunci eu l-asi ruga sa ma creada si pe mine: barbatul meu e nevinovat! El s-a posomorit: «Trebuie vazut de ce l-au arestat! O fi facut vreo prostie!» Ce puteam sa-i mai spun? «Intelegi, tovarasa
Matilda? O sa ma interesez si ei o sa-mi spuna. Si daca e nevinovat, si eu te cred ca dumneata crezi, dar totusi trebuiesc vazute motivele lor, atunci iti promit eu ca n-o sa pateasca nimic» «N-o sa ma uitati?»
«Cum o sa uit?! O sa ma interesez chiar azi, si miine da-mi un telefon!»
Atunci i-am spus cu casa, despre amenintarile acelui capitan. Aici s-a luminat: la fata: «Pe asta trebuie sa-l prindem» a zis el, si mi-a spus ce trebuie sa fac. «Tovarase Mircea, o sa vina inarmat cu un ordin de repartitie, adica legal.» «Sa vedem pentru cine, ca daca vine pentru el, a patit-o, il trimit la canal. Mai degraba vine pentru un sef de-al lui, si atunci n-am ce sa-i fac» «Adica nu e nimic de facut, pierd casa?» am spus eu desnadajduita. «Nu, casa n-o pierzi, dar n-am ce sa-i fac aluia, colonelul sau chiar generalul care l-o fi trimis. O sa spuna ca el nu stie nimic, ca a cerut demult o casa si ca i s-a dat. De unde sa stie el ca acea casa e ocupata? Cel mult sa-l pedepsesc pe cel care a semnat ordinul de repartitie, dar ce sa-i fac si nenorocitului ala care a semnat si el cu spaima in suflet? Au inceput sa-si faca de cap, am mai auzit si de alte cazuri, de-aia vreau sa-l prind pe asta!» L-a prins si a patit-o, l-au dat afara, ordinul de repartitie era pe numele lui. Nu stiu daca l-au trimis sau nu la canal, mai spuse Matilda. In orice caz arata foarte batos si indignat cind omul trimis imediat de Mircea i-a cerut ordinul de repartitie. Ca nu vrea sa-l arate si ca numai prin proces poate fi anulat.
«Sint trimis sa vad daca il aveti, altfel telefonez imediat chiar la
Securitate sa vina sa va aresteze pentru «Telefonati!» a raspuns capitanul rinjind. «Bine!» a facut activistul calm si i-am deschis si a telefonat, dar nu unde spusese, ci chiar lui Mircea personal. «Vine tovarasul
Mircea», mi-a soptit el, si am iesit afara, dar intre timp capitanul se razgindise si a scos repartitia. Activistul a bagat-o in buzunar si a telefonat din nou: nu mai era nevoie sa vina primul secretar. Si in strada i-a spus ofiterului: «Va prezentati dumneavoastra la tovarasul Mircea si o sa vedeti ce faceti cu repartitia». Ala a dat din umeri: «N-am iscalit-o eu! Aici mi s-a repartizat, aici am venit" Era cam nedumerit! Cum, barbatu-sau arestat si o mai apara cineva? Nu-i venea sa creada! Din prudenta, el si oamenii lui venisera in civil. S-au urcat in masini si au intins-o."
Matilda arata foarte incintata de aceasta isprava, in timp ce sarise in povestirea ei peste acel "a doua zi" cind trebuia sa afle daca acest minunat Mircea se interesase de arestarea mea. Intelesei din aceasta omisiune si din tacerea ei care urma ca nu, sau ca intrase si el la indoieli dupa ce se informase. Or, cu tocmai in acea "a doua zi" incepusem sa fiu interogat. Totusi, o intrebai, stiind dinainte ce avea sa i se raspunda. "De arestarea mea ce ti-a spus «a doua zi»?", adaugai cu o amortita ironie "«Tovarasa Matilda, mi-a spus (eram la el in birou, el m-a chemat dupa ce i-am dat telefoN), e ceva, ca astia nu aresteaza ei un om degeaba, e vorba de o scrisoare suspecta pe care a primit-o sotul dumitale de la un fost membru al Sumanelor negre fugit la
Paris.» «Dar n-a primit o astfel de scrisoare!» am protestat eu. «N-a primit- o, dar i-a fost trimisa, intelegi, nu trebuie sa-ti mai precizez, mi-a spus el parinteste. L-am chemat imediat la mine pe seful Securitatii cu dosarul si asta s-a cam codit, ca ancheta e in curs, ca sa-i dau ragaz pina a doua zi Nu vreau deocamdata sa vorbim de ancheta, i-am spus, vreau sa vad dosarul, sa-mi dau seama de motivul pentru care a fost arestat. Sper ca nu l-ati arestat fara motiv? Nu, zise. Ei, vreau sa vad si eu motivul! Stiti, noi trebuie sa colaboram, dar ei primesc ordine de la Bucuresti si raspund pentru ceea ce fac numai fata de Ministerul de Interne. Dar nici daca raportam noi ca nu-si fac datoria nu e bine.
Mai depinde si cine raporteaza. Adevarul e ca practic au prea multa putere, ar trebui, dupa parerea mea, subordonati total forurilor de partid. Dar ei spun ca si in partid se strecoara dusmani de clasa. Ei, si?
E treaba noastra, a partidului, sa-i demascam, ei ar trebui doar sa sesizeze si hotarirea in ceea ce priveste vinovatia unui membru de partid s-o judecam noi intii. Sotul dumitale nu e membru de partid!»
«Nu.» «De ce?» «A vrut sa fie, am mintit eu imediat, dar tocmai atunci, stiti, s-au inchis portile si au inceput verificarile.» «Asa este, zice, dar de ce nu l-ai atras mai dinainte?» «Nu-l cunosteam, abia de curind ne-am casatorit.» A dat din cap cu repros. Nu ma credea ca nu te cunosteam cu mult mai inainte, ba chiar e sigur ca stia totul despre mine, nu se imprietenesc ei cu cineva fara sa se informeze. Am rosit.
«Din fericire, a continuat el, singura piesa la dosar e doar aceasta scrisoare. Are acolo la sfirsit o fraza curioasa: Astept ordonantele dumneavoastra. Ce e cu asta? l-am intrebat pe acest sef. Si mi-a explicat. Individul, un oarecare Iustin Comanescu, e un fel de terorist din fosta banda zisa a Sumanelor negre. Si ce e cu aceste ordonante?
Asta vrem sa aflam si noi, mi-a raspuns generalul. Pai trebuie intii sa aflati si pe urma sa-l arestati. Bine, am zis eu vazind ca tace (avea aerul sa-mi sugereze ca in acest sens instructiunile primite de el suna altfeL). Bine, zic, si ce spune banuitul, ce raspuns v-a dat cind l-ati interogat?
Tovarase prim, zice, ei totdeauna neaga. Si ce-ati vrea dumneavoastra sa faca daca unul e nevinovat? Inseamna ca am gresit noi? Si de ce nu? Sinteti sfinti? Nu porniti si de la premiza ca ar putea fi nevinovat? Ba da, doar daca el neaga nu da nici o explicatie, nu-l putem considera nevinovat. Ascultati, i-am spus, fraza asta trebuie sa aiba o explicatie. Ce spune banuitul? Ca nu stie nimic! Recunoaste ca a fost si mai este si acum prieten cu teroristul, au fost prieteni buni chiar atunci, in 45, dar ca mai multe nu stie a raspuns generalul.»"
In acest punct tresarii. Facui Matildei un semn sa se opreasca. "Da, spusei cu greata, si secretarul 1-a crezut" Si ma ridicai de la masa, intrai in dormitor cu pasi nesiguri si ma intinsei pe pat. Matilda veni dupa mine. "Auzi ca mai multe nu stiu Am fost interogat imediat, seara Si pe urma dimineata chiar generalul le-am spus ce era cu ordonantele le-am explicat N-a vrut sa spuna adevarul, generalul inseamna ca s-a temut ca secretarul sa nu gindeasca la fel ca mine S-a temut sa nu le scap Si pe urma? Ei, zi-i, si ce Dar ce importanta are?"
Si dupa cateva clipe de intensa luciditate, cind credeam ca o s-o pot asculta pe Matilda ore intregi, ma trezii a doua zi pe la orele sase tot cu ea linga mine si cu o ceasca de bulion de pasare in mina, zicindu-mi ca trebuie sa-l inghit Ea, imi spuse, dimineata ma lasase sa dorm (cica dormeam fara respiratiE), dar ca mi se miscau ochii in cap (si imita miscarea ochilor mei, ceva holbaT), se dusese la serviciu, se intorsese, pregatise masa. "Scularea, zise, ajung douazeci si patru de ore de somn" Ma uitai la ea fara s-o vad Gindul mi se intoarse inapoi, in mod obscur, spre locul de unde iesisem, vazusem cu ochii mintii siluete incovoiate asupra vagonetelor, batrini deselati opintindu-se sa le incarce, intuneric subteran opac, pe care lumina vie a felinarelor de carbid il imprastia ici-colo Oameni liberi, zeitati ale acelor adincuri, cu casti pe cap, isi infigeau pistoalele in zidurile de minereu si strigau ceva, nedeslusit racnete de oameni victoriosi, stapini unici "Da, da, murmurai, libertatea e un triumf uman chiar in adincuri sint adincuri acceptate pentru semenii lor in timp ce noi, tot semeni ai nostri, fara sa ne intrebe daca acceptam"
Si ma svircolii in pat, dadui la o parte ceasca Matildei si adormii iar.
Ma trezii tirziu noaptea in intuneric. Aprinsei veioza. Ea dormea. Usa dormitorului era deschisa, iesii in hol, usa dormitorului fetitei era si ea deschisa, pesemne sa auda maica-sa tot ce i s-ar putea intimpla copilului in timpul noptii. Intrai in bucatarie, mincai brinza si unt, friptura rece, baui doua pahare de vin, care ma ametira imediat, si revenii in hol, unde din nou vrui sa dorm, dar nu mai aveam somn.
Fumai o tigare in tacerea deplina a casei. Intrai in biblioteca. Cartile imi defilara prin fata ochilor de la un raft la altul. Ma asezai la birou. "Cui ma adresez? ma intrebai. Ce fac studentii mei?" Facui un gest de aminare Iesii din biblioteca si intrai in dormitorul copilului. Nu aprinsei plafoniera, cea din hol lumina de ajuns patul fetitei. O vazui cum statea si, fascinat, ma aplecai peste patutul ei. Intoarsa in mod nefiresc, fetita mea isi cautase iarasi pozitia chinuita in care o gasisem.
In genunchi, cu micul ei corp in pozitie de rugaciune absoluta si totala, isi pusese capsorul pe perna si dormea cum dorm toti copiii, dar nu intinsa si prada somnului cu toata fiinta ei, ci parca trudita si pedepsita sa nu aiba parte de odihna, inca de pe acum Genunchii ii veneau la gura, fruntea se intilnea cu ei, spinarea cu fundisorul ii erau parca in stare de veghe. "Ce e cu tine? am gindit, ce nu-ti place tie, copilul meu. De stai asa de incordata? Cine te ameninta pe tine? Prostuto, nu cumva esti speriata? Nu cumva asta e pozitia pe care o aveai in burta maica-tii? Nu cumva n-ai vrut sa te nasti?" Am luat-o in brate, am ridicat-o si am pus-o iar la loc pe minuscula ei saltea si am invelit-o.
Ii apasam usor fragila ei faptura. "Stai cuminte, ii spuneam, dormi asa cum te-am pus, nu sta pe brinci si in genunchi. Nu abandona din fasa! Nu te lasa de pe acum pedepsita"
VII
Bineinteles ca seful Securitatii l-a dus de nas mai departe pe primul-secretar Mircea, totusi s-a temut de el si mi-a dat doar trei ani.
Cel mai firesc ar fi fost sa ceara, nu sa ma vada, n-asi fi avut pretentia asta, dar sa ceara pur si simplu o declaratie scrisa din partea banuitului si s-o citeasca, aceasta declaratie o fi cerut-o, dar de unde sa i-o dea? In fiecare zi am scris cite una, uneori si cite doua, care erau rupte in fata mea. Altfel de declaratie trebuia sa dau, in care sa recunosc ca am facut parte din numita banda si sa dau numele celor pe care i-am cunoscut acolo in nordul Ardealului, unde am luat parte la acte teroriste. Totusi, caietele el le-a cerut si nu le-a mai restituit, le-a tinut citeva luni si apoi le-a inapoiat Matildei, dupa condamnarea mea.
Si-a dat seama ce e cu ele, caci i-a spus ca daca ma judecau dupa ele nu luam numai trei ani. "Iti dai seama, tovarasa Matilda, ca dupa ce iese nu mai poate sa reintre in Universitate? Cel putin nu acum. Mai tirziu, daca isi schimba si el conceptiile, mai vedem." "Dar intr-un liceu se poate, nu-i asa?" a zis Matilda. "Nu nicaieri in invatamint. Nu e un baiat cuminte, nu e prudent, si spre binele lui e necesar sa stea deocamdata departe de invatamint" "Dar a fost prudent, va spun", a incercat Matilda sa salveze ceva. "Cum a fost prudent cind le-a spus studentilor ca poate intemeia o noua religie? A spus, scrie in caiete, n-are rost sa mai insisti." "Dar acum a inteles si el" "Cine poate sa stie daca a inteles sau nu? S-ar putea ca nici el sa nu stie daca l-ai intreba."
Si eu eram curios sa aflu cum a fost el dus de nas de catre general, in afara faptului ca vroiam sa-l rog sa-mi aprobe sa lucrez de pilda la vreo biblioteca, asa cum se procedase cu marele poet si filozof. Dar avea el sa ma primeasca? Matilda ma asigura ca da si telefonai la cabinetul lui si cerui o audienta. "Cine sinteti?", ma intreba secretara.
Cine mai eram? ma intrebai si eu. "Unde lucrati?", relua secretara. "Am fost asistent universitar", raspunsei eu atunci. "Telefonul?" Ii dadui numarul de telefon si imi spuse ca voi fi anuntat cind sa ma prezint in audienta.
Ma anunta dupa vreo ora si imi spuse ca era pentru a doua zi dimineata. Nu ma primi insa cu bunavointa la care ma asteptam si ma tinu putin. Era un om care nu-si arata virsta, parea mult mai tinar, nici un fir de par alb, voinic, figura de ins experimentat, cunoscator de oameni, cu gesturi putine, fizionomie care semana cu a tatalui meu, reflexiv insa si greu de presupus ca se putea infuria vreodata. Am inceput eu. "Tovarase prim-secretar, stiti ca am fost condamnat pe nedrept?", "Nu chiar, raspunse el cu o vaga ostilitate. Nu chiar pe nedrept." "V-as ruga sa-mi acordati doua minute sa va explic ce era cu fraza aceea din scrisoare, pentru care am fost anchetat timp de trei luni si apoi trimis la Baia-Sprie." "Lasa scrisoarea, caietele, daca era numai scrisoarea, n-asi fi fost de acord cu invinuirea." "Si totusi pe baza scrisorii" "Lasa scrisoarea, ma intrerupse el sever. Nu sint specialist in istoria filozofiei, dar am putut sa-mi dau seama ca sub masca studierii altor filozofi ai incercat sa abati studentii de la marxism si sa le vorbesti de o noua religie. Stii ce intentie aveau? Sa trimita caietele la Bucuresti, desi aveau doua referate care te absolveau.
Le-am cerut sa le citesc si eu, si i-am lasat sa te judece pentru scrisoare."
"Va multumesc, dar stiti care era adevarul cu acea fraza?" "Nu ma intereseaza acum, gata, lasa, esti liber, gindeste-te la viitor. Ce era cu fraza aceea?"
Ii povestii, pindindu-i reactia. "O timpenie, spuse el scirbit. Dar daca insistam sa ti se dea drumul, se agatau de caiete si mi-ar fi putut spune ca le-au si trimis la Bucuresti si chiar le-ar fi si trimis si pe urma le coroborau, aceste doua probe si caietele si scrisoarea, si te-ar fi expediat si pe tine la Bucuresti. N-ai mai fi fost acum aici. Le-ai ars, acele caiete?" "Bineinteles", mintii eu dind din umeri ca mi se punea o astfel de intrebare. "Sper ca ai renuntat sau vei renunta cit mai curind la conceptia dumitale reactionara?! E o conditie ca sa poti fi, cindva, reintegrat in invatamint, daca o sa mai fiu eu pe-aici, bineinteles", spuse el fumind linistit, dar pe ginduri, iar eu intelesei: un altul nu va face in acest sens nimic pentru mine "Dar la o biblioteca pot lucra pina atunci?" "Cum sa nu, numai sa gasim loc." Si apasa pe un buton.
Intra secretara: "Spune-i lui Vatamanu sa se intereseze acum imediat daca exista vreun loc liber de bibliotecar in acest oras. Sa vina pe urma la mine."
Telefonul suna. Vrusei sa ma ridic si sa astept dincolo, dar imi facu un semn sa ramin. Vorbea cu un director, probabil de uzina, pe care il chema la el si apoi inchise. "N-o sa-ti spun, zise, ca religia e opiul popoarelor, dar trebuie lasate popoarele libere sa decida ele singure daca vor sa mai creada in Dumnezeu sau nu. De aceea noi am interzis propaganda religioasa, am scos-o din scoli si am despartit biserica de stat." "Totusi, a tinut omenirea in friu doua mii de ani, zisei. Morala crestina nu ne invata nimic rau." "De acord, dar in mod liber, zise el.
De ce sa silesti copilul s-o invete de mic, e o chestiune de constiinta, sa decida singur la maturitate daca ii e sau nu de folos." Prudent, ma oprii aici. Totusi, reluai dupa citeva clipe: "In caietele mele ma refer la o religie pe baza de stiinta". "Da, dar orice religie, chiar deghizata in stiinta, e daunatoare. De ce sa nu fie omul liber de orice sentiment religios? Dumneata spui in caiete ca totul e spirit. De aici si pina la
Sfintul Duh nu mai e decit un singur pas, iar al doilea ne-ar intoarce iar la biserica. Si orice biserica are nevoie de preoti etc, tot alaiul"
De asta data tacui definitiv Curind intra acel Vatamanu, care spuse ca nu exista nici un loc liber la nici o biblioteca. "Nici in perspectiva?", zise secretarul. "Deocamdata nici in perspectiva, dar stiti, poate sa apara" "Tovarase secretar, spusei eu atunci, dar sa predau, de pilda, abecedarul in vreo scoala?" "Nu, zise el hotarit. Mai tirziu."
Ii spuse acelui Vatamanu sa-mi rezolve pe parcurs situatia mea, adica sa-mi gaseasca totusi un loc la o biblioteca si intelesei ca trebuie sa ma ridic si sa plec. "Imi telefonati mie din cind in cind, imi spuse
Vatamanu asta, si indata ce se iveste un astfel de post" si facu din miini gesturi de linistire, adica totul se va aranja, pot sa ma bizui pe el, cind ordinul venea de la tovarasul prim, personal. "Bine, va multumesc!"
Si iesii nu fara sa observ ca nici secretarul si nici activistul nu schitasera vreun gest din care sa inteleg ca, daca nu-mi intindeau ei mina, asi fi putut s-o intind eu.
Si totusi acest om ma salvase de la ceva mult mai rau, dar de ce era parca suparat pe mine? Chiar ma considera vinovat in forul sau interior? De ce oare? Pentru acele caiete? Imi spusese ca omul trebuie sa fie liber de orice religie, dar era el liber de altele, cind experienta ii spunea ca nu, de pilda sa se poata apara cind era arestat arbitrar si pus sa se invinuiasca singur ca sa poata fi condamnat? Sau nu stia ce se petrece? Nu era posibil sa nu stie, sau daca era totusi posibil, credinta pe care o avea nu era la fel de incetosata ca si a unui credincios care nu-si pune intrebari? Desigur, el era unul dintre cei buni, dar nu era nici el bun pina la capat Si trebuie sa recunosc, spre justificarea lui deplina, ca nici nu putea fi
VIII
Incetul cu incetul ma obisnuii cu gindul ca sint liber si amintirile si sentimentul acela bizar de complicitate cu minele in care lucrasem si cu oamenii de-acolo incepura sa se retraga si in acelasi timp si apropierea de Matilda, de asta data sub semnul unei profunde melancolii, incepu sa-mi reinvie sentimente retrase, sperante inchise.
Imi povesti cum, chiar indata dupa arestarea mea, canalii al caror nume n-avea sa-l afle incepusera pregatiri de judecarea ei in sedinta publica si excluderea din partid. Sedinta avu loc dupa ce deveni fapt cert condamnarea mea si cei ce o pindeau incepura sa-i puna intrebari.
Sa ne spuna tovarasa Petrini daca a avut sau nu cunostinta de actiunile dusmanoase ale sotului ei, arestat de organele noastre de securitate si condamnat. Si cind se spunea "organele noastre de securitate", vocea avea parca accente lirice, erau "ale noastre", aceste organe, ca si cind ar fi fost rude apropiate, copiii nostri dragi, singe din singele nostru. A te indoi de justetea actiunilor lor era ca si cind te-ai fi indoit de tine insuti. Sa ne spuna doamna Petrini, fiindca eu personal n-o mai pot considera tovarasa, daca vazind orientarea reactionara a sotului ei, a adus acest fapt la cunostinta organizatiei de partid din care face parte.
Asta nu mai era intrebare, avansind, inainte de a astepta raspunsul, judecata ca el n-o mai putea considera tovarasa, sugera adunarii ca el stie ca ea n-a facut acest lucru, adica sa-si denunte sotul si deci nu va avea ce sa raspunda; era vinovata. Eu, a spus altul, pun intrebarea daca e intimplator faptul ca si-a ales un astfel de sot! Casatoria a avut loc in 48, cind de pe atunci era certa orientarea contrarevolutionara a acestui domn, care reusise sa se strecoare pina in invatamintul superior.
Numai unul din acesti trei era arhitect. Cel dintiii, al carui glas tremurase de incredere pronuntind numele institutiei care aresta oameni, era un functionar sters si servil, de la contabilitate, abia de-o cunostea pe Matilda, sau asa credea ea. In realitate, cum avea sa i se spuna dupa aceea, era un ins de care toata lumea se ferea, fiindca ii pindea pe toti si fusese dovedit ca era in slujba institutiei de care pomenise cu atita lirism. Numai Matilda nu stia, desi il vedea adesea colindind birourile, totdeauna in mina cu o fituica de sarcini, incredintate de organizatie; se incleia la vorba, insista, revenea, insa cu o masca de umilinta pe chip, inselindu-i doar pe naivi sau imprudenti. Al doilea, care se si grabise sa n-o mai considere tovarasa, o vedea adica deja exclusa, era un muncitor care ai fi zis ca e inocent, dar iata ce iesea din el; pe-asta Matilda il cunostea bine, credea ea, totdeauna vesel, zimbaret, adica "optimist", ducea o viata de familie infernala, il batea nevasta-sa, exasperata de optimismul lui stupid, cind ea se chinuia cu cinci copii inca mici si muncea ca o roaba spalind rufele altora, singura sursa de cistig care se mai adauga la salariul lui de zidar, nu mai mic decit al altora, clar insuficient sa-si hraneasca si sa-si imbrace atitia copii. "De ce-ai facut si dumneata cinci, doi nu ti-ajungeau?" ii spusese odata Matilda, plictisita de vaicarelile si de gura lui zimbareata, care nu inceta sa afiseze in mod enervant
"sanatoasa" lui orientare politica chiar cind se vaita. Al treilea era un arhitect, de o uritenie care nu ascundea decit tot uritenie; urit era, urit gindea si urit actiona. Era promotie proaspata si nici macar meserie nu stia, ca sa compenseze cu ceva uritele-i calitati. Spusese despre mine ca ma "strecurasem" in invatamintul superior cind toata lumea, imi povesti Matilda, se intreba cum se strecurase el in arhitectura.
Pe urma, surpriza, secretarul organizatiei, un betonist, anunta o pauza, desi sedinta abia incepuse. Matilda nu era speriata, intelesese ca o vor exclude si era hotarita sa nu faca nici o concesie, sa declare ca sotul ei e nevinovat si ca timpul va dovedi ca s-a gresit cu arestarea si condamnarea lui, deci n-avea ce sa fi anuntat in organizatie, nu era nici reactionar, nici contrarevolutionar si a stiut bine cu cine s-a casatorit. Daca cineva nu vrea s-o mai considere tovarasa, il priveste.
Se pomeni, in acea pauza in care toata lumea afecta ca nu se intimpla nimic in afara de faptul ca se prefaceau toti ca nu vor s-o evite, desi o evitau in mod discret, lasind-o singura pe scaunul ei, de unde nu se ridica decit sa se uite linistita pe geam, chemata in camera biroului organizatiei, unde se retrasesera doar betonistul si activistul de la sector, care lua de obicei parte la sedinte. "Tovarasa Petrini, ii spuse acest activist, pastrati-va calmul" "Dar sint foarte calma, stiu ce ma asteapta, zise Matilda cu desinvoltura, asa ca" "Noi va sfatuim sa luati cuvintul, o sa vi-l dam imediat si o sa curmam orice alte intrebari si, fara sa bravati, raspundeti linistit si ponderat. Spuneti ca n-ati stiut nici dumneavoastra nimic si n-o sa vi se intimple nimic. "Ba nicidecum, a zis Matilda, am stiut, de ce sa-mi acuz barbatul sugerind ca, desi n-am stiut, el a putut totusi sa se ascunda de mine. Nu s-a ascuns, e nevinovat, il cunosc." "Si atunci cum explicati dumneavoastra ca totusi" "Nu-mi explic, asta e! Nu-mi explic si nu cred" "Bagati de scama, ne puneti intr-o situatie fara iesire, reluase activistul. Daca intrebarile vor continua, si dupa raspunsul dumneavoastra vor incepe acuzatiile, se va cere excluderea. Unul din astia trei pe care i-ati auzit o va face, si daca adunarea voteaza pentru excludere?" Hm! Asta se intimpla cind vroiau ei! Si acum vroiau sa nu se intimple, dar nici
Matilda sa nu braveze. "Ce pot sa fac!?" le-a spus ea totusi. "Va spunem noi, si va asiguram ca nu e numai parerea noastra, alti tovarasi au studiat cazul si s-a ajuns la formula asta. Altfel, sa stiti, sint posibile si surprize si anume sa fiti analizata si profesional si sa nu mai puteti fi arhitecta, cel putin aici in orasul nostru!" "Ei si? N-o sa mor de foame, dreptul la munca ne e asigurat la toti. Gasesc eu unde sa cistig o piine!" "Dar nu e pacat, tovarasa Matilda? a zis betonistul. Aveti un copil, o sa va fie foarte greu sa ajungeti din arhitecta cine stie pe unde, functionara la posta sau si mai rau, femeie de serviciu, sa spalati coridoarele! Ginditi-va bine, astea nu sint glume! "Si ce, a zis Matilda, o femeie de serviciu nu e un om? Daca tara nu mai are nevoie de arhitecti, spalam si coridoarele si closetele" "Vedeti, a reluat activistul, spuneti ca sinteti calma, dar nu sinteti deloc. Eu zic sa va calmati si sa va ginditi.""
Avea dreptate. Oricit ai crede tu ca esti calm, de fapt nu esti, mi-a spus Matilda. "Daca vroiati sa ma aparati, a ridicat ea glasul, atunci de ce ati mai pus chestiunea asta pe ordinea de zi?" A urmat o tacere, cei doi nu i-au raspuns indata la aceasta intrebare logica. "Principalul acum e ca vrem sa va ajutam, i-a raspuns in cele din urma betonistul. Am primit propuneri scrise din partea unor membri ai organizatiei, a mintit el apoi, trebuia sa va punem pe ordinea de zi." Or, astfel de propuneri se fac de obicei in plen, cu o data inainte, si punctul respectiv se discuta si el daca sa fie pus sau nu pe ordinea de zi. Or, Matilda si organizatia se trezisera pe neasteptate cu acest punct pe ordinea de zi Matilda s-a gindit Cine intervenise pentru ea? Era clar, nu aceiasi care initial vrusesera s-o excluda, ci in mod sigur primul-secretar
Mircea. Dar asta insemna ca tot el decisese ca ea sa nu braveze si sa nu se solidarizeze ostentativ cu sotul condamnat. Ce ciudat, soarta ei depindea de trei cuvinte: n-am stiut nimic, doar atit sa spuna si totul se aranja. Da, dar asta echivala cu o acceptare a insinuarilor si acuzatiilor celor trei ca sotul ei e un reactionar, un contrarevolutionar, care reusise sa se "strecoare" in invatamintul superior. Ce putea sa faca?
Sa acorde ticalosiei celor trei ceea ce li se cuvenea si sa salveze restul?
S-a gindit ca daca refuza acest compromis, pierdea totul si pierdea pentru totdeauna si protectia primului-secretar, care ii aparase casa si avea sa-l apere si pe sotul ei dupa ce el avea sa iasa. Altfel cum aveau sa mai traiasca ei doi, amindoi loviti? Fiindca stia, el nu va mai fi reintegrat in invatamint, iar ea daca va fi primita la posta, cum bine zisese betonistul. Isi iubea meseria si mai ales isi iubea copilul, cum avea sa-l creasca spalind culoarele? Avea sa fie intrebata la scoala: ce sint parintii tai? Mama e femeie de serviciu si tata, ei, ce putea fi si tata, daca ea, desi nu era vinovata de nimic, ajunsese pe treapta cea mai de jos? Tatal, probabil, avea sa ajunga si mai rau. Se hotarise.
Cuvintele nu mai aveau valoare, nu mai insemnau nimic, iar ticalosii, daca omenirea nu e condamnata, nu vor fi uitati. "Bine, se adresase ea celor doi, accept, doar doua cuvinte tot o sa-i spun colegului meu, acest incapabil care si-a permis sa afirme ca sotul meu «s-a strecurat» in Universitate" Cei doi s-au uitat unul la altul. "Puteti sa-i spuneti si trei cuvinte, a zis betonistul zimbind greu, asta ar merita sa fie trimis la tara sa construiasca si el cotete, nu sa faca aici pe arhitectul si sa strige la muncitori ca un patron de pe vremuri."
Sedinta s-a reluat dupa aceasta lunga pauza si i s-a dat cuvintul
Matildei, fara sa mai fie intrebata adunarea daca mai sint intrebari si mai ales fara sa se mai treaca la discutii, ca intr-un fel de incheiere.
"Tovarasi, a inceput Matilda, la intrebarile puse, declar aici ca n-am stiut nimic de acuzatiile care i s-au adus sotului meu." Asta a fost toata fraza. Nu era tocmai ceea ce i se ceruse, dar exista afirmatia ca n-a stiut nimic. Numai atit a fost si apoi si-a indreptat si ea atacul impotriva arhitectului. "Sotul meu, a spus ea, si-a luat examenele cu stralucire, nu s-a strecurat nicaieri peste meritele lui, cum s-a afirmat aici. Altii poate s-au strecurat printre arhitecti, incasind salariul degeaba ca sa vina aici si sa acuze pe altii, cind mai bine ar fi sa puna mina si sa invete meseria, sa nu se faca de risul muncitorilor, la care isi permit sa strige. Si eu pun intrebarea daca e intimplator ca tocmai un astfel de arhitect incapabil isi permite sa faca pe patronul pe santier."
Si s-a asezat cu obrajii in flacari. Betonistul a luat insa imediat cuvintul, pe deoparte ca sa evite continuarea discutiei la acest punct pe ordinea de zi, dar sa si completeze el ceea ce Matilda se ferise sa spuna mai raspicat: "Tovarasi, e clar, din cuvintul tovarasei Petrini reiese ca ea n-a stiut nimic de conceptiile reactioncire ale sotului ei.
Aceste conceptii erau de natura filozofica, si sotia lui e arhitecta, nu specialista in filozofie. Pentru greselile lui el isi va ispasi pedeapsa si va trage concluziile respective. Cred ca e inutil sa mai insistam asupra acestui caz. Propun sa trecem la punctul urmator de pe ordinea de zi."
Reintilnirea cu parintii ma turbura insa si amortirea mi se accentua ca o stranie reactie de aparare. Mama nu se intrebase daca sint sau nu vinovat (copilul ei raminea nevinovat orice-ar fi facuT), rea era doar nenorocirea, cum ar fi boala si moartea sau infirmitatea pe viata. Or, ea ma vedea intreg si, uitindu-se la mine cu mina la gura (gestul eI) si uitind de lacrimile care ii curgeau pe obraji, ma intreba.: "Esti sanatos, mama?" Ii raspunsei, afectind o veselie, ca sint pe deplin sanatos.
Daca a fost rau acolo unde m-au trimis. "A fost rau, ii raspunsei hotarit, dar a trecut. " Tata insa nu se putu stapini sa nu ma loveasca. Stia ca n-o sa mai fiu profesor (probabil de la MatildA). "Ce-o sa faci tu acuma? ma intreba aproape indignat. Am trudit cu tine sa inveti carte si acuma or sa te trimita pe vreun santier, sa dai cu lopata." Parea sigur de ceea ce spunea, de unde intelesei ca altii avusesera grija sa-i smulga orice iluzie, cu brutalitatea oamenilor simpli, care considera ca prezentul e dat pentru totdeauna si ca, odata cazut, nu te mai ridici, inconstienti, ca animalele, se cred la adapost, gindind: cine vrea sa fie mare ajunge tot mic (admitind in sinea lor ca numai din lumea celor mari ies si ramin oameni mari, desi traiau acum niste vremuri cind tocmai ei, cei mici si obscuri, erau chemati sa se considere "conducatori", clasa conducatoare; nu credeau deci in aceasta lozinca, pe care o citeau zilnic pe peretii uzinelor in care munceau?). "Tata, ii spusei, ma asteptam sa-mi spui ca a munci cu lopata nu e o rusine si ca tot ce exista s-a facut cu lopata si tirnacopul si ca nu e vina mea ca invatind carte n-o sa-i mai pot invata la rindul meu pe altii." Nu-l induiosai. "Mie sa-mi spui ce prostie ai facut, fiindca degeaba nu te-au arestat ei", zise cu un glas aproape de furie, nu impotriva mea, dar nici impotriva celor care ma arestasera, nici el nu stia impotriva cui, nici macar impotriva soartei, fiindca asta ar fi insemnat sa aiba o idee despre soarta, cum avea mama, si sa gindeasea simplu, bine ca a trecut si n-a fost mai rau. Nu, era rau, si cel mai aproape de invinuit era tot cel care fusese lovit. Amortii, gura mi se inclesta, nu-i raspunsei, o sarutai pe mama si plecai.
Starea lui de spirit se strecura insa in sufletul meu ca o realitate inexorabila de care nimeni n-avea de gind sa ma elibereze, caci intelesei ca oamenii cu care muncea el acolo in uzina, chiar si prietenii, gindeau astfel, si el, tatal meu, nu era deosebit de ei, desi in cauza era propriul sau fiu. Ion Micu avu insa o reactie atit de spontan stranie, incit o uitai repede pe-a tatalui meu. Ii dadui un telefon, si nu schimbaram decit citeva cuvinte. "Alo, Ioane?", spusei. "Cine e?", zise el. "Petrini! , ii raspunsei. "Petrini!? se mira. Care Petrini?" "Victor
Petrini!" Urma o tacere. Repetai ca sint eu, Petrini, prietenul lui, ce, m-a uitat, acest nume nu-i mai spune nimic? "Ba da", zise si tacu iar. "Ei, zisei, ce-ti spune?" Si avui eu insumi o reactie pe care incepusem sa mi-o cunosc, un fel de euforie brusca, de veselie, cind aveam revelatia instantanee a unui adevar. Ion Micu era mirat Nu surprins, nu bucuros ca imi auzea glasul, ci mirat ca eram liber. Dupa aceasta mirare a lui ar fi trebuit sa fiu inca acolo. Da, inca in orice caz pentru multa vreme. Cit de multa? Ehe, cine stie cit "Ei, repetai, ce-ti spune in auz numele de Petrini?" "Multe!", zise, de asta data cu un glas care se prefacea ca nu e rece si strain. "Asa, va sa zica, risei eu din nou, multe?! Bravo, ma Ioane, bine, Ioane, repetai, ca si cind asi fi vrut sa-l consolez eu pe el, in orice caz sa-i confirm, sau mai degraba sa-i spulber temerea ca asi vrea cumva sa-l vad si sa mai mergem ca odinioara la braserie. Adio braserie, eu sint mai departe la inchisoare, bine, bine", si inchisei eu telefonul, tot asa, cu grija pentru el sa nu se simta prost ca nu mai vroia sa se vada cu mine si nici telefon sa nu-i mai dau
Vaintrub insa isi arata si surpriza, si bucuria. "Petrini?! exclama el.
Ai scapat?" "Da, zisei, am scapat." "Si ce faci acum?" "Ce sa fac, stau."
"Vino pe la mine!" "Cind"? "Cum cind, acum, imediat!" Ma batu pe umar, pe spinare, gata sa ma imbratiseze. Eu insa nu-l incurajai, dar ei isi intirzie mina pe bratul meu, pe care mi-l stringea, contemplindu-ma sa vada parca daca sint intreg Avui un suris "Ce faceti, dom profesor? Cum e cu reforma invatamantului?" spusei ironic, asezindu-ma intr-un fotoliu, ca si cind am fi continuat simplu acea discutie de la botez cind fusesem atit de nelinistit. Ironia mi-era adresata mie insumi, care stiam ca nu voi mai fi printre ei la facultate sa mai am astfel de temeri. Gata, adio facultate! "A fost un svon care nu s-a confirmat, zise el, s-au facut totusi unele schimbari in sensul in care discutam atunci, referitor la invatamintul elementar si la licee. In
Universitate, aproape nimic, adica nimic esential, doar schimbarea unor denumiri de titluri Doctorat, aspirant, cinci ani in loc de patru, lucruri de acest gen. Si s-au mai desfiintat citeva catedre, de pilda, la noi, estetica, logica si psihologia." "Logica era mai demult scoasa", zisei. "A, da? Asa e!".
De unde dedusei ca in mintea lui eu lipsisem de foarte multa vreme, parca de-un deceniu. Intensitate grozava in trairea timpului, de unde senzatia ca trei ani faceau cit zece. "Deci Ben Alexandru nu mai e?" "Ben Alexandru?! A da, nu mai e, a plecat" "Si istoria filozofiei?"
"S-a mai micsorat, dar catedra a ramas Si ce faci tu acuma, unde lucrezi?" "O sa lucrez la o biblioteca" "Foarte bine, sper sa nu abandonezi filozofia Cindva, mai tirziu, o sa fii reintegrat, e parerea mea, cind se va termina acest proces numit lupta de clasa, atitata artificial. Esti baiat tinar, ai timp sa astepti Dar fii prudent, abandoneaza acum scrisul, fiindca ai vazut, caietele acelea Ai risca, oricind te poti pomeni cu o perchezitie, si atunci va fi foarte rau Ti-a spus sotia ca eu am facut un referat pozitiv; totusi n-au tinut seama de el." Ii spusei ca nu din pricina caietelor fusesem in fond condamnat
"Aveti dreptate", zisei, si intilnirea se incheie astfel. "Mai da-mi un telefon, zise Vaintrub, mai stam de vorba"
IX
Nu scapam insa ele o stranie melancolie, desi Matilda ma iubea acum ca altadata. Din sentimentul ca sint in plina inflorire ramasese doar o pura idee: stiam ca sint tinar, dar ma simteam batrin, asemeni bunicului, pe care il vizitai si il gasii plictisit si furios Nu ma intreba nimic, nu-l interesa ceea ce mi se intimplase, nu-l interesa decit ceea ce i se intimpla lui. "Ce e, bunicule, ce ai? Esti cumva bolnav?" "Nu, zise el, n-am nimic, da ma Victore, ce rost o fi avind viata asta pe pamint?"
"Iti spun eu, bunicule, rostul vietii e sa te bucuri ca traiesti." "Ei, uite, eu traiesc, dar nu mai am nici o bucurie." "De ce, zic, ai trait, ai crescut atitea fete, le-ai maritat, ai nepoti si chiar si o stranepoata, pe Silvia mea. Ti-nchipui cum se simt cei care n-au pe nimeni si i-a prins batrinetea singuri." "Tu-le muma in cur, zise el enervat, nu-mi pasa mie de ei, imi pasa de mine"
Avea dreptate, si eu traiam si eram tinar, nu ca el, dar acea vrana, acel cep din care tisneau inainte din fiinta mea, ca dintr-un butoi cu vin, bucuriile, ori fusesera astupate, ori butoiul era gol. Ar fi trebuit atunci sa fiu insensibil si nepasator, dar nu eram. Dimineata ma sculam cu o senzatie de chin fara nume, care stirnea in mine o furie dureroasa, aproape insuportabila (ma culcam tirziu, sa-mi tin cit mai mult spiritul treaz, sa evit aceste rele diminetI). Cum deschideam ochii, suferinta era si ea prezenta undeva in mate, nedorita de mine si a carei cauza scapa gindirii mele. Era regretul adinc ca nu ma voi mai urca niciodata la catedra si sa vad atintiti asupra mea ochii studentilor incarcati de o superba curiozitate si simpatie pentru mine? Nu! imi parea stinsa aceasta bucurie Ca nu voi mai ajunge in tara mea sa gindesc liber fara sa risc din nou inchisoarea? Nu, fiindca in adincurile constiintei mele eram convins ca aceasta anomalie nu va fi acceptata pentru multa vreme de catre poporul din care faceam parte. Viata mea cu Matilda fusese cumva atit de greu fisurata incit in ciuda faptului ca acum ea ma iubea ca la inceput cind ne cunoscuseram, fisura nu se lipea si imi dadea aceasta durere adinca pe care eu vroiam s-o ignor, dar nu ma ignora ea pe mine? Neincrederea ascunsa, care se insinuase in sufletul meu, ca sentimentele ei pentru mine se pot retrage brusc dupa o acumulare absurda de aversiune, si ura sa reapara cu violenta?
Da, ma gindeam la acest lucru, dar eram pregatit, sau mai bine zis resemnat ca va fi inevitabil, asta imi e soarta, si aveam speranta ca aceasta acumulare sa dureze cit mai mult, si poate, cu anii, sa duca la izbucniri din ce in ce mai rare. Iar daca nu, despartirea. Nu eram nici primul si nici ultimul care esua in intemeierea unei familii. Poate toate acestea la un loc iradiau in adincul fiintei mele si, inlaturate prin gindire, se refugiau in mate si sileau gindul sa traiasca suferinta?
Desigur Parca eram un leu pe care vinatorul il impuscase si el stia acest lucru pentru ca simtea in fiinta lui puternica o inexorabila sfisiere.
Se punea cu botul pe labe, isi intindea burta la pamint si il pindea cu privirea crapata pe vinatorul care trasese in el (si care il credea morT), pentru ultimul salt, cind il va ucide inainte de a muri el insusi. Astfel stateam eu diminetile in pat, cu ura la pinda, dar vinatorii mei nu se apropiau si nici nu stiam cine sint si nici nu ma simteam atins de moarte. In minele de plumb de la Baia-Sprie omorisem pe unul, fiindca il vazusem la fata, ii suportasem ura, ne priviseram ochi in ochi si gindul uciderii se nascuse in mine cu o forta coplesitoare; cind se implinise, nicicind nu simtisem un sentiment atit de puternic de libertate, desi stiam bine ca eram inchis intr-un lagar si silit sa cobor in mina si sa muncesc din greu cite saisprezece ore pe zi. Munca devenise infinit mai usoara si marii bolovani de minereu pe care trebuia sa-i imping spre gura prin care cadeau in vagoneti mi se parea ca sint nu din plumb, ci din pisla. Chiar moartea in preajma careia munceam clipa de clipa (caci oricind se puteau desprinde din bolta minei si sa te striveasca, cum se si desprinsesera si strivisera pe unii dintre noi, bucati mari de pamint dislocate de piriitul perforatoareloR) dadea clipelor o tensiune de infratire cu aceasta bolta, cum probabil se intimpla in razboi, cind se naste un sentiment straniu de simpatie intre bataia inimii care aude suieratul bombei si bomba insasi: ca n-a cazut pe tine si poate n-o sa cada niciodata. Tremuram de o lasitate desgustatoare, dar dupa ce il omorii pe calaul meu, incepui sa privesc intunecata bolta cu sfidare. In fiecare zi, inaintind in galerii dupa ce artificierii isi puneau dinamita, scormoneam bolta cu lopetile pina dadeam de roca dura, dar uneori inaintind in aceste galerii parasite de pe vremea lui Franz Iosif dadeam de bolte inalte, la care nu puteam ajunge. Erau cele periculoase. Dar nu-mi mai pasa de ele
Uneori gindul la felul cum imi lichidasem eu tortionarul venea ca un balsam peste suferinta mea fara nume care imi chinuia diminetile. Imi aminteam scene, cele mai multe comice, de genul celor cu cosorul lui
Moceanu, care fusese inventat de Moceanu. La intrarea in galerie, treceam prin fata unei gherete, in care statea la caldura, in timp ce noi tremuram de frig, un gardian, caruia trebuia sa-i spunem ce numar sintem (fiindca nu mai aveam nume, eram numerE). Si nu stiam ce il apuca pe gardian cind i se spuneau numere care treceau de o mie, de pilda 1.003, cum era al meu, incepea sa urle, iesea afara si incepea sa ne care la pumni in figura si lovituri cu bocancul in fluierele picioarelor, cu injuraturi de o mare inventivitate. Am inteles repede, insa, ca individul nu stia sa scrie astfel de numere, si unul dintre noi ne scapa de furia turbata a acestui semianalfabet, pronuntind nu o mie trei, ci zece, zero trei. "Pai asa, futu-va mama voastra de reactionari", zise gardianul, si de-atunci incetara si accesele lui de violenta. Detinutul, dupa ce incepe sa-ti cunoasca bine paznicii, se descurca pe urma bine cu ei Nu mi-ar fi trecut prin cap sa ghicesc din ce pricina isi iesea asta din pepeni Dar unul din noi, mai vechi, avusese inspiratia
Intrind in lagarul din apropierea minelor avui surpriza sa constat ca inauntru era cald, ca la masa piinea era la discretie si ca in fiecare zi aveam carne si lapte, iar paturile aveau saltele si paturi (e drept, paturile erau scortoase si vechi, puteau a sudoare de cal, dar erau totusi paturI). In cel in care fusesem bagat eu si poetul eram citeva sute. In altele, mai multi. Mi se luase costumul meu civil si mi se daduse unul vargat, si in locul caciulii, o boneta. Desi fusesem prevenit
(vezi, mi se spusese, ca liftul ala nu seamana cu cel dintr-un bloc, e putin mai rapiD), totusi crezui ca lesin cind deodata se smulse din nemiscare si ma pomenii in intuneric. Ala fusese un glumet cind se exprimase zicind ca "e putin mai rapid". Pur si simplu se prabusi in adincuri cu o viteza de cadere ai fi zis libera, dar nu era departe de asa ceva, si cind se opri, buf! daca n-am fi fost inghesuiti ca sardelele, asi fi cazut si eu lat pe jos si mi-asi fi spart capul. Astfel de lifturi lasase mostenire Franz Iosif si nimeni nu le inlocuise de-atunci. Munca, jos, in subterana, mi se paru suportabila, numai praful negru incepu sa ma supere. Iti intra in ochi, in urechi, il trageai pe nas, iti naclaia capul ras, iti intra in haine si in piele, printre picioare, in gaoaza Ca in orice lagar, din zece detinuti unul era turnator Mi se spuse acest lucru tot asa, cit sosii Iar peste ei un sef, care era tot atit de puternic ca si comandantul lagarului, daca nu chiar mai puternic, caci intr-o zi, cind veni in inspectie un colonel de la Bucuresti, cu el statu de vorba, in vazul nostru (fu insotit de el peste toT), si nu cu comandantul oficial. Ca sa-l distreze pe colonel si sa ne arate noua cit e el de bine vazut, se lega de un detinut care de la Auschwitz nimerise la Baia-Sprie. "Ma,
Grünfeld, ia spune, ce cauti tu, ma, aici? Cum, tu, care ai fost la Auschwitz, sa nimeresti printre reactionarii astia, acesti dusmani inraiti ai poporului? Cum, ma, printre criminali de razboi, tocmai tu, care ai fost victima lor?" Grünfeld tacea, dar asta continua sa-l ia peste picior in acelasi stil. "Oliver Grünfeld, mare pacoste a cazut peste tine, in timp ce altii au pensii si functii de conducere, tu ai aterizat aici, sa-ti ramina ciolanele prin galerii. Ce-ai facut, Grünfeld, spune-ne si noua, uite, domnul colonel e chiar curios" Si deodata Grünfeld izbucni pitigaiat, cu un puternic accent: "Ce-am facut? Ma intrebi ce-am facut? Am facut, acolo la Auschwitz, ce faci tu acuma aici! Asta am facut! Tot asa, am fost sef, capo, turnator ca si tine si o sa ai soarta mea intr-o zi si tu care il iei pe Grünfeld peste picior cind or veni americanii sa te judece" Senzatie, mare eveniment printre detinuti, cineva, chiar daca
Grünfeld, daduse glas gindurilor lor secrete, ca or sa vina ei americanii Colonelul se cara repede, insotit de umbra lui, care nu mai avu chef sa-i mai spuna ceva lui Grunfeld.
Intr-o zi se intimpla insa in lagar ceva, si situatia noastra de-acum deveni, in amintire, idilica fata de cea care urma. Tocmai acesti turnatori, datorita pozitiei lor privilegiate in lagar, organizara o evadare care le reusi: facura rost de alimente, de arme si munitie, de haine civile si, cu complicitatea unui gardian, fugira intr-o noapte. Se dadu insa imediat alarma si din dormitoarele noastre incepu sa se auda un puternic duduit de motoare. Ne uitam pe fereastra sa ghicim ce-o fi.
Cineva, un fost ministru naiv si cu imaginatia bintuita de fantasmele sperantei, lansa presupunerea care apoi deveni la altii certitudine, ca sint americanii care au venit sa ne elibereze in recluziune luciditatea si simtul realitatii pot slabi in asa masura, incit cel mai mic eveniment neobisnuit capata proportii nemasurate Dar numaidecit surveni desamagirea: nu erau americanii, ci masinile lagarului. Evadatii fura prinsi chiar in noaptea aceea, numai unul scapa si ajunse pina la
Bucuresti, dar fu prins acolo A doua zi toti fura incarcati intr-un camion si disparura din lagar. Unde ii trimitea? Gardenii lansara svonul ca au fost toti impuscati, in realitate, cum aflaram mai tirziu, au fost imprastiati prin alte inchisori si lagare, unde au devenit cumpliti tortionari, inaintati deci in grad sub amenintarea reala ca daca nu vor dori sa execute ceea ce li se cerea, vor fi executati pentru evadarea de la Baia-Sprie.


Iar la noi, regimul se inrautati, nu ni se mai dadu piine la discretie, ci doar un kilogram pe zi, laptele fu suprimat cu totul, iar carnea, doar de doua ori pe luna. Gardienii devenira brutali, incepura sa ne scoale noaptea din somn si sa ne culce prin curtea lagarului ore intregi.
Culcat! Sculat! Culcat, sculat, si tot astfel pina venea ora coboririi in mina, unde urma sa muncesti zece si uneori saisprezece ore. Pentru cel mai mic murmur, carcera, descult si fara manta. Citiva mai batrini facura pneumonii si murira. Credeam ca e vorba doar de un val de represiune, ca sa ne invete minte sa nu mai evadam, dar brutalitatile continuau si chinuit de nesomn si de aceste culcari care ma trimiteau istovit in mina, intr-o noapte ramasei in picioare, refuzai sa ma mai culc Citiva ma imitara. Gardianul se apropie de mine, mi se uita in ochi si rinji: "Culcat!". Ramasei in picioare. "Culcat!", urla, dar nu ma culcai. Era un individ diform, strimb, urit si mic de statura. Numai ochii, sub lumina galbena a becurilor din stilpi, exprimau parca o bucurie prin care ai fi putut crede ca te poti intilni cu un om si sa-i reamintesti ca si tu esti unul, chiar daca, vinovat sau nu, te aflai acolo sa ispasesti o pedeapsa. El chiar surise: "La carcera!"
In carcera fiecare gindea in felul sau. Unii isi spuneau (cei mai multI) ca trebuie sa se miste, sa nu inghete si sa moara. Eu, dimpotriva, imi spusei ca miscarea degaja energie si ca dupa un anumit timp obosesti tot miscindu-te si abia dupa aceea organismul nu se mai poate apara impotriva frigului. Ma facui deci covrig, imi strinsei bratele la piept, imi pusei capul pe genunchi si adormii lipit de scindura, care mi se paru calda, a acestei inventii menite sa elimine pe cei care odata inchisi mai vroiau sa ramina oameni si sa reactioneze ca fiinte umane. Instinctiv imi lipeam pe rind de scindura carcerei acea parte a corpului care simtea mai tare frigul, cind umerii, cind coastele, cind salele, dar mai mult spinarea, unde stiam ca sint plaminii restul putea sa mai inghete picioarele, de pilda, talpile goale, simteam ca ard dupa ce mai intii devenisera reci ca un sioi. Noroc ca nu batea vintul, era un sfirsit de februarie cu zapada care se topea, era umed, dar frigul iernii se mai domolise.
Ma trezii avind senzatia ca o dihanie deschisese usa si se uita la mine. In curte era liniste, culcarile incetasera. Cit sa fi dormit? Citeva minute sau citeva ore? Eram amortit de frig, dar nu ma simteam rau, eram rece, dar numai pe dinafara, si citeva clipe ma stapini acea stare de fragezime pe care ti-o da odihna dupa o truda grea. Ma ridicai in picioare si atunci distinsei prin intuneric figura gardianului care ma bagase la carcera. Vocea cu care mi se adresa mi se paru duioasa:
"Cum e, o mie trei? Ei, e bine la carcera?" "Nu e bine", ii raspunsei, cu speranta pe care glasul sau ma facea s-o intrevad, ca de-aia venise la mine, sa-mi dea drumul si sa ma duc in dormitor. El ridica atunci ceva negru pe care il tinuse ascuns la spate si il apropie incet de timpla mea. Era un vatrai. "Uite, ma, o mie trei, aici, uite aici ar trebui sa te lovesc (cu aceeasi voce dulce, cu acea bucurie curata cu care vrei sa daruiesti ceva unei persoane pe care o iubesti, si ma lovi de citeva ori in timpla, dar usurel, cu gingasie, sa nu ma doarA). Ei, intelegi? continua el virindu-mi de asta data vatraiul sub nas, pe care mi-l puse apoi pe gura. Cu partea lui indoita, cu ciocul cu care rascolea jarul in soba si imi impinse capul tot usurel, dar ferm, de scindura carcerei.
"Aici, uite aici, ar trebui sa te lovesc", repeta el, si repeta si figura, ciocanindu-mi iarasi timpla. Dupa care inchise usa, trase zavorul si ii auzii pasii indepartindu-se.
Nu mai putui dormi. Ma coplesi intii o mare mihnire. Ce-avea asta cu mine? Nu dormise, in loc sa se culce statuse probabil la gura sobei si cugetase. La ce oare? La familia lui? La muiere si la copii, la frati si la surori? Nu, stind cu vatraiul in mina si rascolind focul, se gindise la mine. Fumase probabil mai multe tigari, pina ce gindul i se distilase si se facuse esenta de gind, rupt, detasat de vreo pornire turbure, pina ce descoperise exact ceea ce il deosebea si in acelasi timp ceea ce il lega de mine, pina la simpatia umana trezita de limpedea lui revelatie:
Capul! Da, iata ceea ce ne deosebea. Eu aveam alt cap deci nu al lui si atunci luase vatraiul in mina si venise sa-mi spuna. Nu in corpul meu trebuia sa ma loveasca, avem toti aceleasi corpuri, mina e mina, piciorul picior, stomacul face aceeasi digestie, pe cur ies aceleasi excremente. Capetele sint diferite! Si de ce sa fie?! Ii trezisem simpatia pentru aceasta profunda descoperire pe care existenta mea i-o pricinuise? Eu nu eram batrin, sa presupuna ca am fost fie general, fie ministru sau alt fost mare stapin al acestei lumi. Eram deci o enigma contemporana, nu cu mult mai tinar decit el. Si lacasul acestei enigme era capul. Enigma?! Ce enigma? intr-al sau nu era nici una si nici intr-al altora si, slava Domnului, cunoscuse si el destula lume. Si aversiunea lui turbure se limpezise, aversiunea lui ancestrala pentru astfel de capete devenise clara si distincta. Si glasul lui suav imi staruia in auz:
"Uite, ma, o mie trei, aici, uite-aici ar trebui sa te lovesc!". Mihnirea mi se ingramadi in git. Omul asta putea fi prieten cu tatal meu, putea fi unul dintre cei pe care ii vazusem prima oara la o manifestatie si care imi trezise cu putere sentimentul de solidaritate cu speranta de pe chipurile lor intr-o lume mai buna. Pe urma unul din acea multime fusese facut gardian, si o incredibila stiinta de a pedepsi se nascuse in el. Altul securist imi aminteam acolo in carcera cu cita abilitate incercau anchetatorii sa ma faca sa recunosc ceea ce nu facusem, cum isi alternau rolurile, unul era blind si cinic ("bine, imi spunea, nu recunosti acum, si se uita la ceas, o sa recunosti miine dimineata la patru, n-o sa recunosti la patru, o sa recunosti la zece, n-o sa recunosti la zece, o sa recunosti peste trei zile, sau peste trei luni, sau peste zece ani, e timp, nu ne grabim"), altul ma injura in mod ordinar de mama, ma tinea in picioare opt ore, in timp ce el minca sandviciuri, bea cafele, fuma, dupa ce in prealabil avusese grija sa nu mi se dea sa maninc in ziua aceea, si rigiia, se scobea in masele si ma asigura ca singura mea sansa e sa recunosc, sa fiu condamnat, sa ispasesc pedeapsa si sa scap sa ma orientez in directia asta, fiindca nu exista alta, si atunci toate acestea, celula, interogatoriu, nopti nedormite, or sa inceteze. Altul mi-a spus la un moment dat cu sinceritate: "Ma
Petrini, tu oi fi crezind ca noi sintem niste timpiti, ca nu stim ca tu de fapt n-ai facut nimic, dar ce nu intelegi tu e faptul ca ne esti mai necesar aici decit afara". De unde reiesea ca asta avea sentimentul net ca ei stapineau lumea si ca ei decideau cine era necesar afara si cine inauntru, o impartisera, aceasta lume si domneau peste ea in toata voia Asta insa, cu vatraiul lui si tonalitatile lui gingase, nu stiu de ce, ma prinsese descoperit. El nu traia intr-un joc complicat de smulgere a unei recunoasteri, ca aceia care ma trimisesera aici, si in fata carora spiritul meu se putea mobiliza, el era un om simplu, si iata ce vroia sa-mi faca el mie sa ma loveasca in cap, da, descoperise locul Nu, nu pentru ca era gardian avusese el aceasta revelatie Asa, ca om, traind pe acest pamint si avind timp sa coboare in el insusi, se descoperise pe sine prin altii Cum ma chircisem iar, vrind sa adorm cu fruntea pe genunchi, mihnirea imprastiata in toata fiinta mea deveni deodata agresiva si izbucnii in hohote de plins simtind ca ma inec, in timp ce gindirea isi torcea mai departe firul, straina parca de suferinta mea. Da, avusese dreptate Ion Micu, aveam si eu ce pierde in inchisoare, aveam de ce ma teme. Nu convingeri politice, ca el, ci convingeri mai adinci, ca lumea mi-e prietena si ca floarea gindirii mele ar putea fi de folos cuiva. Ceea ce spusese el in acea mare discutie de la braserie imi sunase atunci prea abstract, dar el stiuse ce spune si de aceea acceptase o clipa de umilinta, numai sa nu mai traiasca inca o data ceea ce traiam si eu acum Zguduirea, socul mihnirii inceta apoi dupa asalturi repetate, in care suferinta atingea creasta inalta a eliberarii, eliminind, ca pe-un microb periculos, duiosia abjecta a stirpiturii umane, gardianul care crezusem o clipa ca venise sa-mi dea drumul sa ma duc in dormitor si sa dorm cu ceilalti. Printre crapaturile scindurii zarii lumina rasaritului si curind auzii goarna care suna desteptarea. Un gardian veni si imi dadu drumul, alergai sa ma imbrac si sa maninc, apoi coboriram in intunericul minei. Seara, ma desbracai si cazui intr-un somn asemanator plumbului pe care il dislocam din galerii, dar o mina ma zgiltii si ma smulse din el: la carcera! Era acelasi gardian din seara trecuta. Incercai sa-mi arunc pe umeri mantaua si sa-mi vir picioarele in bocanci: nu, fara manta si bocanci! In camasa si descult.
In carcera simtii primejdia: asta spusese ieri, ciocanindu-mi timpla cu vatraiul, ca acolo ar trebui sa ma loveasca. Ar trebui, asta insemna ca nu putea, dar ma putea lichida virindu-ma seara de seara intre cele patru scinduri ale carcerii, obtinind acelasi rezultat. "Ei bine, imi spusei, cu o hotarire mai rece decit frigul care ma invalui, n-o sa mor, dar in schimb o sa te omor eu pe tine. Daca nu cumva mi-e scris sa mor totusi eu si tu sa traiesti si sa infloresti mai departe. Sa vedem!"
Dimineata imi virii capul in ghiseul bucatariei si soptii: "Boca, vreau sa-ti spun ceva!" Boca asta imi aruncase de citeva ori priviri de simpatie, scurte, ca niste fulgerari. "Boca, ii spusei, da-mi puloverul tau." "De ce?" "Un gardian vrea sa ma omoare, ma baga la carcera noaptea desbracat." "Bine", zise. Si imi arunca puloverul de pe el. Il trasei pe piele, imi inchisei la git camasa de puscarias sa nu se vada si seara nu ma mai culcai. Gardianul veni si timp de cinci zile petrecui noptile in carcera. Ar fi trebuit sa ma curat si m-asi fi curatat daca gardianului i-ar fi trecut prin cap sa-mi descheie camasa. In a sasea zi il zarii in galerii cu lampa de carbid in mina. Intelesei: intra cu noi intr-o tura de sapte zile. Imi fu usor sa-l urmaresc dupa mersul sau cracanat si mai ales dupa coincidenta stranie dintre intentiile mele si miscarile pasilor sai: se plasa unde nu trebuie, in apropierea fintinilor prin care rostogoleam jos minereul: sigur, el trebuia sa supravegheze eficienta muncii, sa aiba satisfactia trudei noastre crezind in acelasi timp ca prin acea gaura tinea contactul cu cei de jos, oameni liberi ca si el, care duceau mai departe vagonetii. O pauza. Disparui dintre sutele de umbre, pe care nimeni nu le mai putea urmari si ratacii spre tinta mea, o lampa de carbid plasata undeva in stinga, care ma astepta. O lasasem pe-a mea in urma, pitita intr-un colt Trecui prin intuneric si brusc zarii pozitia soldie de stapin a omului meu. Tinea un picior ridicat pe un bolovan de minereu si mina cu lampa in sus, sa vada ce se intimpla de survenise aceasta pauza, aceasta tacere de adincuri in care el nu mai era nimic. Trecui pe linga aceasta umbra si trebaluii dind scindurile la o parte; se puneau totdeauna deasupra peste gaura dupa o rostogolire de minereu, sa nu nimereasca vreunul din noi in ea, cum nimerise unul si se facuse jos zob. Ma retrasei prin spatele lui si deodata, cu o lovitura de picior, ii stinsei lampa. "Sa nu-ti fie frica de gardieni, mi se spusese inca de la inceput, daca ai vreunul care te ameninta, pindeste-l in mina, stinge-i lampa!" "Ei, ce mai faci? ii soptii apucindu-l de git si astupindu-i gura cu palma. Duiosule, o sa mori! Ai ceva de spus care poate fi retinut?" Si ii eliberai gura si il lasai sa respire. Dar nu citeva clipe, ci pina isi veni in fire. "Stii cine sint, ii soptii mai departe, ai pus tu ochii pe unul pe care n-ai avut curajul sa-l omori cu vatraiul, ai ales calea legala (tie iti plac legile!), carcera, ei, ce vina ai tu? Tu nu i-ai facut nimic, citi nu stau la carcere? Ca pe urma unii mor, parca tu ai inventat pedeapsa asta? Nu ma dezamagi, spune-mi ceva care sa ma faca sa-mi para rau ca te omor!" Si el imi spuse gifiind, gata sa ma dezarmeze, cu un glas de o halucinanta omenie: "Dom sef, iarta-ma, n-am vrut sa-ti fac nimic" "Ei da, te cred, ii soptii si eu infiorat, o sa am remuscari", si il aruncai cu o violenta si un instinct sigur in dreapta mea, unde stiam ca se rostogolesc bolovanii de plumb impinsi de bratele noastre.
Sigur, el nu vrusese sa-mi faca nimic, totul fusese un joc al spiritului, nici el nu dormise in seara aceea si venise sa comunice cu mine, sa-mi destainuie un mare secret: si el gindea, si pe el il vizitase ideea, si el simtise izolarea celor care se trezesc singuri in univers, aici, acum gindesc in lume, cine ma poate asculta? Cum, dar e unul acolo, hai la el si venise cu vatraiul in mina. Acest vatrai ii era strain, ce insemna un vatrai? Nimic, un obiect, un instrument cu care intensifici focul, cu care rascolesti lemnele sa arda mai bine
Nici macar nu ma grabii sa-mi caut felinarul uitat intr-un colt: stiam ca o sa-l gasesc si il si gasii dupa bijbiieli care nu mirara pe nimeni.
Doar intru tirziu cineva dracui ca nu s-au pus la loc scindurile dupa ultima rostogolire de minereu, un maistru civil, ai carui ochi se holbara de citeva ori spre noi auzind jos racnete Dar aceste jumatati de priviri, prinse in fulgerari scurte de propria-i lampa, erau dinainte resemnate: Te pomenesti ca a cazut cineva mai bine ar fi fost sa se ingroape in ea Franz Iosif, decit sa-l trimita pe el dracu sa exploateze o asemenea porcarie Ba, ce e acolo? Dar abia seara aflaram: cazuse un gardian intre vagoneti A murit? Tacere. Nu ni se spuse ca n-a murit
Numai Boca se aseza cu coatele pe ghiseul bucatariei si mototoli in mina puloverul pe care i-l inapoiai. "Nu mai ai nevoie de el?" "Nu", ii spusei. "Cum a fost in mina?" Si se holba la mine ca si maistrul civil pe marginea putului, dar nemiscat, cu mult alb in privire, ginditor, odihnit si gras. Insa o clipa nelinistit el facea si dadea de mincare, dar oamenii se omorau aici unii pe altii Cind ma intorsei sa ma uit in urma, in aceeasi clipa el isi retrase capul si ghiseul ramase gol
X
Faceam lungi plimbari cu fetita in brate in timp ce Matilda lipsea, si numai micutul ei corp fragil lipit de inima mea imi imprastia bizara melancolie cu starile ei agresive care imi sfisiau matele. Cartile pe care le iubisem nu ma mai atrageau. Abia aveam puterea sa nu-i invinuiesc pe cei care le scrisesera de insignifianta spiritului si a filozofiei in fata istoriei brutale si nepasatoare a oamenilor. O nostalgie ascutita dupa adincurile din care ma intorsesem incepu sa revie in amintirile mele din mina. Acolo spiritul meu nu fusese chinuit decit o data, de acel gardian, acum, in libertate, simteam acest chin zilnic si, ce era mai rau, nu vedeam ce ar trebui sa fac sa scap de gheara care imi sfisia fiinta.
In carcera putusem sa pling, eliberindu-mi sufletul de tandretea umana, ca sa pot desigur, sa-mi apar apoi viata cu singe rece. Acum inima mi-era inghetata.
Intr-o zi Matilda se intoarse acasa tirziu, pe la ora cinci, si cu un chip intunecat. Ramasei nepasator, ma asteptam sa se intimple curind si acest lucru. La masa imi spuse fara crutare: "Tu de ce stai toata ziua si nu faci nimic? Ce e cu postul tau de bibliotecar?" Tacui. Cu postul de bibliotecar nu facusem nimic. Din cinci in cinci zile ii telefonam activistului Vatamanu si de fiecare data el imi raspundea extrem de binevoitor si prietenos: "Inca n-am nimic, tovarasul Victor (asa imi spunea, pe numele meu miC). Trebuie sa mai asteptam. Mai cauta-ma!"
Trecusera astfel trei luni, venise primavara si nu se gasise nicaieri un astfel de post liber. "Trebuia sa presezi, zise Matilda, daca nu la o biblioteca, in alta parte. Acum e prea tirziu!" "De ce?" "Mircea a plecat, a fost numit secretar al CC. Azi am aflat, l-am cautat la lelefon eu, sa-l rog sa-ti gaseasca un post, nu neaparat bibliotecar, parca asi fi avut o presimtire ca trebuie sa intervin «Tovarasul Mircea nu mai lucreaza la noi, n-ati citit ziarele? mi-a raspuns secretara lui, care ma cunostea. Nu mai e, tovarasa Matilda» Am inchis si mi-am aruncat ochii pe
Scinteia. Acuma cine sa ne mai sprijine? Ia da-i un telefon acestui
Vatamatul!"
Ma ridicai de la masa si formai numarul. Activistul era la postul lui.
"Nimic, tovarasul Victor", spuse el cu un glas plin de entuziasm, parca ar fi zis: am gasit! Ii spusei ca in acest caz l-asi ruga sa-mi gaseasca altceva si, cind va aparea un post liber la vreo biblioteca Urma o tacere "Cam ce ati dori dumneavoastra?" "Un post de profesor sau de invatator", riscai eu, crezind cu naivitate ca odata Mircea plecat s-ar putea trece peste interdictia "Nu, tovarase Victor, nu se poate", spuse el taraganat, cu regret. "Pai de ce? continuai eu. Un fost asistent universitar nu poate preda si el fizica si matematicile, sau o limba straina in vreun liceu? Sau cel putin abecedarul?" "Nu", zise el si tacu.
Apoi deodata imi spuse cu un glas de parca ii parea rau ca nu se gindise mai devreme, un glas plin de optimism pentru mine, o solutie excelenta: "Tovarase Victor, de ce nu va duceti dumneavoastra la
Bratele de munca? Acolo ei au tot felul de posturi, pentru toate profesiunile, au o schema exacta de necesitati si va pot solutiona foarte rapid. Eu sint secretar cu propaganda. Am alte sarcini si nu pot sa stiu bine ce au ei" Intelesei ca se debarasa de mine si mi se paru firesc. Nemaiexistind seful care ii incredintase cazul meu, nici el nu mai era obligat sa-l rezolve. La Bratele de munca, gata, o solutie plina de perspective. "Faceti asa, tovarase Victor, mai spuse el, si dati-mi pe urma un telefon sa-mi spuneti cum ati rezolvat. "Bine, tovarase
Vatamanu, va multumesc ca ati avut toata bunavointa!" "N-aveti pentru ce! Va urez succes!"
"Ah, striga Matilda cind auzi, trebuia sa insisti si sa nu te incapatinezi la o biblioteca, trebuia sa te fi dus iar ia Mircea si sa-i spui ca daca nu sint locuri de bibliotecar, sa-ti dea altceva. Acum ce-o sa faci? La Bratele de munca! Aia or sa te trimita sa dai cu tirnacopul si cum tu n-o sa primesti, ce-o sa faci toata viata? "De unde stii tu ca n-o sa primesc? Ba o sa primesc bucuros, n-o sa fie mai rau ca in mina! ii raspunsei cu un glas brutal. Daca o sa fie pentru toata viata, mai vedem. Am alte pareri despre viata!" "Ce pareri? Ce valoare au parerile tale?", zise ea la fel de brutal. "Am parerea ca viata mai ofera si surprize, nu curge numai pe gustul unora, mai curge si pe-al altora, se mai schimba" "Vezi sa nu se schimbe! In rau se schimba, nu in bine!" "Sa zicem, dar mie tot n-o sa-mi pese! Mai rau decit un tirnacop ce-o sa fie? Am facut muschi de otel in mina. Chiar mi-e dor sa-i pun in miscare!"
Astfel de cuvinte erau intolerabile pentru o femeie. Izbi cu servetul in masa, isi strinse pumnii indirjiti si rosti: "Carte ai invatat, din carte sa traiesti, indiferent cum. Cere, protesteaza, fa ceva, nu te lauda cu muschii tai de otel, descurca-te! Bine, ai fost unde ai fost, inteleg. Ti-au trebuit citeva luni sa te odihnesti, dar acum e timpul sa iesi din letargie. Nici macar nu mai citesti, nu mai scrii nimic, mi-a placut mai mult atunci cind mi-ai tras una ca am umblat in caietele tale. Scrie o carte marxista! Studiaza, lucreaza O sa zici ca n-o sa ti-o publice nimeni, scri-o tu intii si sa fie foarte buna si o sa vezi atunci daca ti-o publica sau nu. Daca ai incredere ca viata e asa cum zici ca e, trebuie sa fii pregatit, nu cu o carte, cu mai multe! Nu abia atunci, dupa ce-o sa imbatrinesti, sa te-apuci sa le scrii. Atunci n-o sa mai scrii nimic, or sa vina altii mai tineri care or sa fie luati in seama. Uite, marele poet si filozof am auzit ca lucreaza, traduce, isi scrie memoriile" "N-am nici un chef, zisei, sa scriu o carte marxista, incit schelaria construita de tine cade. Marxist a fost, ca sa zic asa, tot Marx si el a spus tot, si un adevarat ginditor nu poate accepta sa culeaga farimiturile de la masa altuia" "Nici macar nu e adevarat! zise Matilda furioasa. Nu ma pricep la filozofie, dar atita lucru stiu si eu, ca au fost grupuri de filozofi care au tratat cam aceleasi idei. Spune tu singur un mare filozof si daca esti sincer o sa-mi numeri o gramada care l-au urmat. Poftim,
Socrate!" "Da, asa este, zisei, putem numi socratici o gramada de filozofi, asa in general, dar fiecare a intemeiat scoli proprii de filozofie, nu s-au multumit sa reia papagaliceste conceptele lui. Asa a fost scoala megarica, scoala cirenaica, scoala cinica, fara sa mai vorbim de giganti ai gindirii filozofice ca Xenofon si Aristotel. Dar Euclide? Da, socratici, dar, aha! gindirea lor nu se tira pe burta in fata gindirii lui, cu toate ca
Euclide, de pilda, in timpul tensiunii dintre Megara si Atena, parasea
Megara in haine femeiesti si se furisa in Atena sa-l asculte pe Socrate.
Ei si? La rindul lor au avut si ei discipoli, care nici ei nu pot fi confundati cu maestrul." "Deci am dreptate, zise Matilda, poti foarte bine sa fii marxist! Da, in sensul pe care il propui tu, n-o sa zica nimeni ca esti antimarxist, daca pornesti de la el." "Ce naiva esti!", zisei. "Lasa sa fiu eu naiva si tu sa scrii! Mai tirziu o sa-mi dai dreptate. Stiu, tu ai altceva in cap, ti-am citit caietele, dar ideea ta ca totul e spirit si materia o aparenta, un invelis pe care spiritul si-l creeaza, intii ca nu e noua si al doilea ca (si aici Matilda risE) asta vine in totala contradictie cu marxismul, si chiar ca n-o sa-ti publice nimeni niciodata vreo carte bazata pe ideea asta." "Ba da, e noua, fiindca are in vedere ceea ce a descoperit stiinta in acest veac, si nu stiau idealistii secolelor trecute.
Ce este asta, materie? Masa asta la care stam e un vid insondabil, in care zbirmie cu viteze halucinante electronii in jurul nucleelor. Si crezi ca asta e tot? Si crezi ca asta e materie?" "Este, rise Matilda, pina nu se face putregai. Pe urma nu mai stiu ce este, dar nu pot sa cred ca paharul asta din care beau apa e spirit" "O sa scriu totusi cartea mea si o sa-ti dovedesc ca da, dar n-o sa fie asa de simplu de inteles" "In schimb o sa fie destul de simplu sa fii trimis iar de unde-ai venit, zise Matilda cu humor.
Unde-ai dus caietele?" "La bunicul, intr-un dulap din pivnita."
XI
Ma dusei totusi chiar a doua zi dimineata la Bratele de munca, desi chipul posomorit al Matildei nu-mi prevestea nimic bun. Ma asteptam sa gasesc acolo, in preajma cladirii, o multime de oameni, cum vazusem in filmele straine. Nu era nimeni, eram singurul solicitant. Fui indrumat intr-un birou, unde mi se dadu sa completez un formular si un individ imi puse citeva intrebari suplimentare, printre care si aceea daca am suferit condamnari. La rubrica "profesiunea ", scrisei fost asistent universitar, iar la aceea "unde as dori sa lucrez" spusei, desi stiam ca e zadarnic, ca la un liceu, scoala normala, tehnica etc, numai scoala sa fie. "Mai adaugati ceva, zise functionarul, repartizarile in invatamint tin de alte organe, sectia de invatamint a sfatului popular, sau cu aprobarea ministerului." Adaugai: sau la o biblioteca, la o casa de cultura, la un muzeu sau chiar functionar in vreo institutie "Veti primi raspunsul acasa, in scris"
Il primii dupa trei zile. Incepind de la data deveneam salariat al
Sfatului popular orasenesc, sa ma prezint imediat la serviciul numarul tovarasul Istrate, pentru perfectarea formelor de angajare.
Ma prezentai de indata. Istrate asta era un tinerel cu o infatisare placuta si meditativa, dar se uita la mine cu o privire parca uluita cind auzi cine am fost si ce studii am. "Astia sint nebuni, zise el. Am posturi libere la echipa de deratizare a orasului. Primiti un asemenea post?! ma intreba el uluit. Probabil ca e o greseala, ia sa vedem"
Si puse mina pe telefon. Nu, nu era nici o greseala. Si incepu sa formuleze aceleasi intrebari pe care asi fi vrut sa le formulez eu.
Altceva nu mai gasisera? E vorba de un profesor universitar Da, a fost, dar oricum. Si ce daca a suferit condamnari Nu i se poate gasi intr-o uzina, dispecer, sau functionar, undeva la posta, la telefoane, la electricitate Bine, deocamdata nu, dar in perspectiva Nici in perspectiva!? Mai bine il trimiteati pe un santier, sa se faca zidar, sau intr-o uzina, sa se califice la un strung!
Apoi inchise, si pe simpatica lui figura meditativa se asternu o tacere straina de mine. Apoi ma privi cu raceala si imi spuse: "Primiti acest post? Mi s-a spus sa va comunic ca, daca refuzati, degeaba va mai duceti pe la ei. Cine refuza sa primeasca un post nu mai are dreptul sa se adreseze Bratelor de munca, sa se descurce singur"
"Bine, zic, si ce e asta, concret, deratizare, ce trebuie sa fac?" "Mergeti si deratizati la diferite adrese pe care o sa vi le comunicam noi" Era plictisit. Daca tot nu primeam (si cum aveam sa primesc?), ce rost mai avea intrebarea? "Pot sa viu miine eu raspunsul?" "Bineinteles!"
Iesii afara ratacind spre casa, intirziai ici-colo sa privesc un cuplu de indragostiti, sau batrini cu falcile tremurind vegetind prin scuaruri.
Asadar, gindii, la deratizare! Si eram stapinit de o euforie ciudata, parca jubilatoare. Surideam in sinea mea. Bietul Petrica, de care risesem cind imi vorbise cu atita patima despre l Avenir de l intelligence!
Viziunea lui si a lui Maurras era idilica, nu la "coada" aveam sa fim pusi, ci jos de tot, la deratizare. Simteam un fel de bucurie, era a orgoliului de a dispretui pina in adincul fiintei mele. Deratizare! O munca utila si care promitea sa fie amuzanta. Sau daca nu munca in sine, oamenii cu care aveam sa lucrez! Erau totusi oameni. Aveam sa-i cunosc, simteam o vie curiozitate. Oricum era mai putin rau decit ceea ce i se intimplase celebrului doctor Athanasie Proca, de a carui soarta nu ma infiorasem cind mi se relatase cu ani in urma. Antonescian, dupa 23 August fusese arestat si inchis. I se daduse drumul prin 48.
Pasionat de meserie (fusese sef al unui spital construit cu banii luI), ceruse cu umilinta sa fie reprimit in el ca simplu sanitar, dar nu i se admisese. Se spunea ca in inchisoare salvase de la moarte un gardian cu un simplu cutit de bucatarie si cu sfoara ordinara, operindu-l de ceva infectios si acut, pina sa vina salvarea, care ar fi ajuns prea tirziu.
"Domnilor, macar felcer, lasati-ma, n-o sa fac nici un rau, o sa fac numai bine!" Nici vorba! Il facusera lantar. Adica? Il trimisesera, si el primise, sa nu moara de foame, sau poate din aceeasi trufie jubilatoare pe care o simteam si eu acum, sa traga cu lantul caldari de cacat din haznalele orasului. Oricum, asa ceva n-asi fi primit, chit ca ar fi trebuit sa mor. Sa ucid sobolani! Sobolanul e un animal urit de Dumnezeu fiindca e trufas. Cica ar fi mincat anafura din biserica. Stiam acest lucru de la mama. Da, era trufas, ma atacase odata unul, cind eram copil, si nu uitasem indrazneala lui, chitcaitul insolent cu o sugestie de gindire umana (caci numai oamenii pot fi insolentI), ochii vii, inteligenti si bestiali.
Mama ii omora, nu cu otrava, miroseau otrava, desi era lipita de piine, cu untura, ci cu faina uscata pusa intr-o farfurie, amestecata cu gips. Pe-asta o mincau si gipsul se usca in ei si crapau, ii vedeam pe la colturile casei morti, cu burtile in sus. Odata stateam in veranda si citeam, cind zarisem vreo cinci indreptindu-se spre fintina. Inaintau in ordine, in flanc cite unul. Ajunsesera linga put si incepura sa bea apa dintr-un vas mare pe care totdeauna mama avea grija sa-l umple pentru oratanii, apoi revenira in acelasi sir indian si disparura fara graba; n-aveau frica, se pare ca moartea nu-i speria.
Ce-ar fi totusi sa scriu o carte si sa nu cad atit de jos? Dar ce carte puteam scrie in starea de spirit in care ma aflam? Doar o carte care s-o exprime, aceasta stare de spirit. Schopenhauer se intreaba in Aforisme: ce reprezinta cineva? (un om!) Ce reprezentam eu, daca acceptam sa ma duc la deratizare?
Exista in limba rusa doua cuvinte care au capatat, dupa mine, semnificatii noi: nicevo (nimiC) si sil (puterE) .Dostoievski a meditat primul asupra lor, si in Demonii s-a inspaimintat de ceea ce puteau ele sa insemne pentru oameni, daca Piotr Stefanovici Verhovenski ar fi ajuns la putere si Stavroghin (printul HarrY), stapinul Rusiei. Nihilism!
Toti oamenii, nu numai rusii, se nasc cu putin nihilism in ei: este partea de revolta irationala a fiintei umane impotriva puterii conditiilor care o inlantuie inca din fasa si nu o elibereaza decit in moarte. La ce bun atunci totul? Priviti chipul unui prunc infasat, si o sa vedeti cum apare pe el suferinta ca i se paralizeaza astfel miscarile lui libere: trasaturile lui inocente se crispeaza de revolta si neputinta. Si el inca nu stie nimic, dar mai tirziu va fi silit sa afle, incepind din scoala, trecind prin casatorie, prin robia zilnica a luptei pentru existenta, ca totul il inlantuie, ierarhia sociala, nedreptatile oricarei orinduiri, imperfecte de la natura, legile desvoltarii economice, conditiile de existenta ale tarii sale in relatie cu alte tari, care adesea dau nastere la razboaie, unde e trimis, el sau copiii lui, sa lupte si sa moara. De aceea ia parte adesea cu frenezie la revolte, rascoale si revolutii, cind vrea sa nimiceasca toate acestea. Caracteristica sufletului uman e aspiratia spre libertate, dar sensul vietii tot nu-i apare cu limpezime: da, libertate totala, dar ce sa faci cu ea, daca intr-o zi tot trebuie sa mori? Scriitorii rusi au numit asta "blestemata chestiune insolubila". Si pe aceasta incertitudine, pe aceasta ispita a lui nicevo, apare sil si il prinde in arcane. Si atunci se supune si, ca sa-si ascunda infringerea, il accepta pe sil cu fanatism, lasindu-se umilit si martirizat, umilind si martirizind la rindul lui pe altii si, daca s-ar putea, intreaga lume. Gogol preconiza, spre sfir-situl vietii, cnutul pentru tarani si indepartarea de cultura. Da, spiritul i se turburase, era adevarat, se speriase de ceea ce descoperise, dar de ce spaima lui luase chiar aceasta directie? Asi scrie intr-adevar cu mare fervoare o carte in acest sens, simteam ca o pot face Dar, gindii, poate la batrinete s-o scriu, cind n-o sa-mi mai pese de nimic si s-o las mostenire Silviei, s-o publice ea sau copiii ei daca o sa mai intereseze atunci pe cineva un astfel de subiect. Deocamdata fusesem impins de sil spre nicevo, fusesem mai necesar inauntru decit afara. Acum eram afara si eram mai "necesar" la deratizare decit in oricare alta parte, si in nici un caz in invatamintul de orice grad.
Iata asadar cum deveneam liber prin necesitatea inteleasa!
Desigur, Matilda, care desi era membra de partid, avea un nivel teoretic foarte scazut, n-avea sa inteleaga aceasta "necesitate". Nu era, adica, atit de libera.. Bineinteles ca nu-i voi spune nimic, iar daca avea sa afle, o sa vedem atunci ce mai e de facut.
Si a doua zi dimineata ma prezentai sa-mi iau serviciul in primire.
XII
Investirea fu simpla, fiindca tinerelul, care dealtfel era mai batrin ca mine cu zece ani, dupa ce ma prezenta celorlalti ma investi sef, simpla formula, nu avea pe schema post de sef. Vrusese astfel sa-si arate simpatia pentru mine? Desigur! "Ba, le zise, atentie aicea, v-am angajat un sef, sa nu mai lucrati asa alandala, voi faceti treaba si el va supravegheaza sa nu ardeti gazul, cum mi s-a mai raportat" "Cine v-a mai raportat, dom sef?" , protesta cu tristete si cu repros un zbanghiu de tigan, al carui glas era, ai fi zis, topit de desamagire fata de aceste invinuiri nedrepte. "Da alaltaieri unde-ai fost de-ai lipsit?", zise
"tinerelul" rece si indiferent. "Pai cum, dom sef, nu v-am raportat ca mi s-a imbolnavit nevasta?" "S-a imbolnavit nevasta, nu te-ai imbolnavit tu, care te-ai dus pe urma la bufetul «Timpa». "M-ati vazut dumneavoastra?!" , zise tiganul cu o simulata voce jalnica. "Hai, ba, ia taci, i-o reteza tinerelul distrat. Ai fi in stare s-o tii asa pina miine dimineata, da-te dracului, parca ai fi regele Angliei, asa te ofensezi."
Unul din ei, care avusese la inceput un aer flegmatic si vesel, pastra, auzind toate acestea, doar flegma, dar veselia ii pieri.
"Ce-avem noi nevoie de sef, dom sef? Urasc sefii", zise el cu burta inainte si cu aerul ca el a fost si vrea sa ramina liber. Semana cu un paing, asa cum arata, cu burta proeminenta si cu picioarele care i se ghiceau subtiri prin acel joc prea liber al pantalonilor. "Urasti sefii? zise tinerelul, si isi infipse privirea in ochii celuilalt. Pai si eu sint sef! Ma urasti si pe mine?" "Ei, nu pe dumneavoastra , bolborosi paingul deodata infuriat. "Pai asa ai zis: sefii. Unde ti-e logica? Vrei si tu sa spui ceva, dar nici tu nu stii ce spui, continua tinerelul, si-si flutura degetele la timpla: trebuie sa fie asa, in capul tau, o completa bulibaseala! Nu degeaba te cheama Bacaloglu: esti turc, nu intelegi un ordin? Echipa are acum un sef, gata, ce mai e de discutat in chestia asta? Sau vrei sa dai tu ordine la sfatul popular?"
Stateam in curte, eram vreo sapte insi. "Vedeti, zise tinerelul, si spuse un nume de strada si un nume de institutie, iar au aparut acolo sobolani, desi nu e multa vreme de cind s-a deratizat. Ori n-ati deratizat bine, ori e vreo colonie ascunsa, chiar in cladire sau poate prin apropiere, vedeti ce e si lichidati-i. Se sperie functionarele, tipa pe-a-colo, inseamna ca trebuie sa fie de-aia marii, care ataca. "Gata, dom sef, mergem acolo", zise tiganul cu un sirg simulat, in spatele caruia se ghicea nepasarea lui ancestrala pentru orice activitate care nu era in folosul lui direct. "Dati-i drumul! Incepeti cu cladirea asta, si daca terminati va intoarceti si o sa plecati cu o masina la uzina de tractoare, s-a semnalat acolo o colonie intr-o sectie veche". "Miine dimineata, dom sef, zise tiganul. Nu rezistam." "Bine, dati-i drumul!"
Porniram. Inchisoarea ma invatase sa cunosc repede soiul de oameni dintr-un grup. Bacaloglu calca infatuat, cu capul pe spate, leganindu-si corpul, parca intr-adevar ar fi fost regele, nu al Angliei, fiindca englezii n-au o morga de acest gen, soldie, ci al vreunei tari din acestea noi, bananiere, care trece in revista o garda de onoare straina.
Nu se uita si nu vorbea cu nici unul din ceilalti, desi avea un prieten, un urias care mergea alaturi de el si ii spunea necontenit ceva. Uriasul, povestind, avea o expresie parca exploziva, in orice caz ai fi zis ca fiinta lui obscena, cu un fund ca de muiere, care s-a ingrasat peste masura, parea tot timpul sub presiunea unei mari nevoi de a vorbi.
Parca ar fi mincat zilnic, dimineata, inainte de a pleca, nu alimente, ci cuvinte, un butoi intreg, si acum le dadea drumul rigiind, din cind in cind behaind Nu stiu ce-i spunea paingului, in orice caz acela isi permitea sa surida cu gura lui ca o taietura de buzunar si din timp in timp sa-l ia peste picior cu o voce cintata, afectind avertismente neduse pina la capat "domnuuu Calistrat Vezi, domne, cum e cu chestia asta Fii atent, domne, ca e cu buba in cap" "Aiurea! facea uriasul, bil bab in bizda ma-sii", si in loc de cuvinte tisneau citeva clipe gijiieli de ris care parca indata ce-i ieseau afara din gitlej, jjj, hi, jjj, el le aspira inapoi si se ineca
Iar de mine se lipi un individ care parea sa fie un famen, cu un ten de adolescent si par albit la timple, ai fi zis simpatic si inocent, daca gura si ochii nu te-ar fi izbit prin ceva indefinibil murdar si care, de indata si fara introducere, ca si cind ne-am fi cunoscut de multi ani, incepu sa-mi faca, vorbind tare, si cu o pasiune rece si indiferenta, teoria sobolanului. Aflai astfel in timpul drumului (dupa ce mai intii ne opriram si intraram intr-un fel de garaj si un ins ne deschise si ne incarcaram fiecare cu aparate numite vermorele, cu material de lipit crapaturile si incheieturile usilor si ferestrelor si citeva scarI) ca sobolanimea nu traieste in desordine, ca se organizeaza acolo unde sint conditii, adica apa si mincare, in colonii si pe clanuri, fiecare cu familia lui, sot, sotie si copii, si ca la maturizarea fetelor (asa le numea famenul, fetE) seful de clan isi omoara nevasta si alege dintre tinerele copile pe cea mai draguta si mai apta in inmultire si reincepe ciclul de reproducere. Pe urma, dupa vreo zece-doisprezece ani seful albeste si este si el omorit de unul mai tinar. Au camere de dormit, chiar si anticamere, si in stinga (nu in dreaptA) fiecarei camere un culoar si loc unde isi fac nevoile, si alt loc, un fel de camara, unde isi tin alimentele.
Fetele dorm intr-o parte, baietii in alta. "Ataca, dom sef. Sar la piept sau la coaie. Au coada puternica. Nevasta alapteaza, sta asa intinsa, ca o scroafa. Si un porumb stiti cum il cara? Se pune unul pe spate, tine stiuletele pe burta cu labutele si altii il trag de coada. Am gasit odata, dom sef, unul cu dintii asa de mari, ca ne-am speriat toti. Mari de tot, uite asa isi tinea gura (si famenul isi rinji niste dinti lati si galbeni, dintre care unul era cenusiu, si isi deschise astfel gura, si avui strania senzatie ca si el semana in clipa aceea cu un sobolan, in orice caz avea in el ceva sobolanesC), n-o mai putea inchide din pricina dintilor, l-am visat noaptea Asa sint ei dati de la Dumnezeu, sa le creasca dintii si sa nu mai poata minca si sa moara de foame daca nu rod tot timpul lemn! Daca nu gasesc lemn de ros, e jale! Nici noi nu putem citeodata sa scapam oamenii de ei. Acum vreo trei saptamini a trebuit sa darimam o macelarie. Se aciuasera in pivnita si n-am reusit sa le dibuim galeriile. Cladire veche, ce mai! Am inchis macelaria de trei ori, am pulverizat peste tot, am lasat inauntru trei caldari cu toxice, nimic.
Si atunci s-a chemat un tanc si am ras tot Dracu i-a luat, ca altfel nu puteam scapa de ei. Sint si basme, continua famenul, ca ii poti goni dintr-un loc daca prinzi unul, ii dai foc cu benzina sau il jupoi de viu si ii dai drumul si asta fuge in colonie, si ii sperie pe toti si fug. Dar ce-ai facut? Ii gonesti dintr-un loc si se aciuiaza in altul, or noi, dom sef, trebuie sa-i stirpim, nu sa-i gonim"
"Da, gindii, iata un om cu constiinta largita. Nu gonirea, ci stirpirea!" Am uitat sa spun ca in timpul povestirii famenul avea un tic bizar. Facea din cind in cind pauze, se uita in jur, cu atentie, apoi se apleca aproape de urechea mea si continua citeva clipe in soapta, ca si cind mi-ar fi destainuit mari secrete. De acord, erau secrete, dar dupa ce se convingea ca nu-l aude nimeni, atunci de ce se mai apleca si imi vorbea in soapta?
Ceilalti membri ai echipei nu-mi spuneau nimic. Vermorelul pe care il duceau in spate sau scarile erau parca semnul etern al destinului, care ii apasa sa duca tot timpul ceva in spate. Doar scarile care puteau simboliza un urcus dadeau chipurilor lor o noblete: sintem oameni, mergem la munca, oricare ar fi ea, e necesara, si dupa ce o facem, sintem liberi, avem muieri, copii, ii hranim, pe urma mergem cu prietenii la un pahar bem, ne distram Fara sa mai punem la socoteala ca si in timp ce muncim putem sa ne distram
Ceea ce mi se intimpla si mie insumi in prima mea zi de vanatoare dupa sobolani si apoi si dupa aceea, adica dupa ce terminaram si intraram intr-o circiuma. Oamenii sint inventivi si isi sarbatoresc adesea clipele de viata jucind o comedie. Pesemne ca in cinstea mea tinura toti sa-mi arate ca munca noastra avea mai mult haz decit a altora, care se credeau, adica nu se credeau, chiar erau mari sefi, dar in fond se plictiseau, fiindca erau prizonieri intr-un aer rarefiat de raspunderi in care viata se golea de concret.
Dupa o plimbare pe strazile orasului (caci asa imi paru, plimbare, nu se grabea nimeni Iata secretul longevitatii romanilor; nimeni nu se grabeste: "merg lucrurile si mai incet" , spune un erou al lui
Sadoveanu; si are perfecta dreptate, nu sintem noi cel mai vechi popor din Europa? Noi, tracii! Daca ne-am fi grabit, am fi pierit in ceata veacuriloR), gasiram strada noastra si intraram in cladirea care trebuia deratizata. Coboriram la subsol. "Vedeti dom-sef, imi sopti la ureche famenul, dupa ce se uita grijuliu in dreapta si stinga, in timp ce
Bacaloglu si prietenul sau Calistrat loveau in tevi si se virau pe dupa instalalia de incalzire si pompare a apei, uitati-va acolo jos, e apa, din neglijenta instalatorului sau proasta functionare a pompei, daca n-ar fi apa-aia, n-ar fi nici sobolani! Muncim degeaba, dupa citeva luni, ne intoarcem Fara apa in apropiere, sobolanii, ca si oamenii, nu pot trai" Asta ma plictisea cu explicatiile lui teoretice si il evitai. Ma impiedica sa-i cunosc pe ceilalti. Urcaram si incepu, de sus in jos, operatia de lipire a usilor si ferestrelor.
Parasindu-l pe famen, un altul se dadu pe linga mine, care, asta, incepu sa-mi spuna cine sint ceilalti. Era un ins de vreo patruzeci de ani, scurt si indesat, cu simt al humorului si, cum aveam sa aflu chiar in ziua aceea, cu o stiinta despre oameni care facea din el un filozof agreabil si inteligent. Nu intelegeam cum de nu invatase in viata lui o meserie si se multumea cu acest serviciu care cerea o atit de putina calificare. Imi spuse tot el: tinuse o tutungerie si ii fusese luata de curind, sa se dea prioritate invalizilor de razboi. In tinerete se ocupase cu micul negot alimentar, pina la stabilizare, cind fusese prins ca face specula si inchis citeva luni: nu-i mai trebuia, asta, comertul de stat, nu mai era comert alimentar, ci falimentar. Condamnarea il impiedica sa intre si el gestionar pe undeva, cum facusera multi. Il chema Vintila.
Imi facu un semn tacut din cap spre Bacaloglu, care, cu vermorelul in spinare, cauta ceva. "Il vedeti pe-ala? zise el cu dispret. Pe-asta a vrut tat-sau sa-l scape de front, sa-l faca ofiter de jandarmi, si l-a bagat in liceul militar. Era gata sa iasa si l-au dat afara in 44 dupa 23 August, nu inainte. Ei, de ce credeti ca l-au dat?!" ma intreba Vintila cu superioritatea celui care, desi nu ti-a oferit nici o cifra a ecuatiei, pretinde sa vada de la tine ca esti la fel de destept ca el si o sa ghicesti
Stateam alaturi, eu ungeam canaturile cu lipici, el, foarte dibaci, cu citeva miscari, aplica fisiile de hirtie. "Dumneavoastra sinteti mai inteligent decit mine, pina sa veniti, seful asta de la sfat, Istrate, ne-a spus ca ati fost profesor la facultate, de ce nu mai sinteti, asta va priveste pe dumneavoastra, n-am eu treaba, o fi vreo nedreptate, vreo rica - si se opri si isi freca doua degete unele de altele si facu: e? parca dumneavoastra o sa lasati situatia asa? Va vine bine intr-o zi si o sa-l vedem pe-ala aici, si cu un deget energic arata podeaua. Si acum sa-mi spuneti: de ce credeti ca l-au dat afara? Nu era elev bun? Ba era, ca ajunsese pe ultimul an, atit mai avea, un an si iesea sublocotenent.
Si ar fi ajuns mare, fiindca el pe front nu fusese, legionar n-apucase sa fie (il tinuse tat-sau de rau - sa va spun eu dupa aia cum s-a purtat cu tat-sau, care si-a jertfit viata pentru eL). Nu ghiciti?" "De ce l-au dat afara?"" dibuii eu. "Ei, da, de ce? Ia sa vedem asa, dupa comportarile lui - si cu un dispret scirbit cum nu se mai poate: l-ati vazut cum s-a legat de dumneavoastra, chiar de la inceput, nu va cunostea, nu nimic, ei, asa! " "De prost!", zisei la intimplare. "Asta e, dom profesor! exclama Vintila cu o grasa satisfactie. Asa este, de prost! Ce-i facuserati dumneavoastra lui!?" "Nimic!", zisei. "Nimic, dom profesor!!!, se speti el de sila si de o scirba universala. Asa i-a facut si lui tat-sau Dar sa va spun ce-a fost cu datul lui afara din scoala.
Stateau si ei de vorba despre evenimente, colegi intre ei 23 August,
Antonescu cih (si Vintila isi taie gitul cu palmA), dom profesor! ce le pasa lor de soarta lui Antonescu?! Ei? Ai fost, ai facut si tu ce-ai putut, ai pierdut razboiul, ai dus tara la dezastru, trebuia sa stii de la inceput si sa nu te viri ca prostul pina in inima Rusiei. Franco s-a virit, dom profesor?" "Nu s-a virit!" "Regele Boris al Bulgariei (sau cum il cheamA) s-a virit?" "Nu s-a virit!" "Ungurul s-a virit?" "S-a cam virit!" "Asa de tare?!" "Nu asa tare." "Sirbu s-a virit?" "Nu!" "Nici macar Mussolini, dom profesor, nu s-a virit. Cine stie ce-o sa iasa? Atunci ce te bagi tu ca un narod in stepele-alea calmuce sa omori soldatii de pomana?
Acum or sa te impuste pentru greselile pe care le-ai facut si pentru alea pe care nu le-ai facut Cum o sa te ierte rusul ca ai intrat peste el, si inca cu cine? Cu smintitu-ala cu mustata ca un rahat de muste, sa ma iertati, care a comis crime impotriva umanitatii? Pai te baga si pe tine la crimele lui, chit ca tu o sa zici ca nu le-ai facut Nu le-ai facut?
Cih, le-ai facut! gata cu tine! Cam lucruri de-astea discutau si elevii aia intre ei, unii spunind ca totusi el a intrat in razboi pentru Basarabia, altii ca trebuia sa se opreasca la Nistru, cum a facut Manenheim. Parca
Finlanda nu pierduse din teritoriu? Si acum Manenheim are statuie in mijlocul Capitalei. Erou national! A luptat cu ei, a incheiat pace, gata, asta e istoria, rusul avea nevoie de teren sa nu stea Leningradul prea aproape de granita nedreptati istorice! Finlanda facuse parte din imperiul tarist Si cind veni Lenin, gata, le-a zis, sinteti liberi Si cu noi ar fi vrut sa reglementeze chestiunea Basarabiei, dar noi, ingimfati si prosti, n-am vrut sa ne ducem la masa de tratative, ne-am dus la
Paris, ca noi eram prieteni cu francezii, cirnati! Ii credeam mari si tari, si boul ala de Take Ionescu a scapat ocazia sa-si puna Lenin semnatura ca Basarabia e pamint romanesc! Asta e, dom profesor! Prostiile se platesc! Si sa revin la elevii aia Ce credeti ca zice Bacaloglu in toiul discutiei? Futu-l in cur pe ma-sa pe Mihai I ca l-a dat jos pe Antonescu, prieten cu marele Hitler! Asta a gasit el de cuviinta sa spuna despre actul de la 23 August, care ne-a salvat tara de la dezastru total. Si unul din colegi l-a raportat! Afara din scoala! Si s-a terminat! El nici n-a stiut de ce, dar s-a dus tat-sau pe la Ministerul de Interne si s-a plins. Si acolo l-au linistit, i-au aratat dosarul: Uite ce gindeste fiul dumitale, acum cind noi am intors armele contra lui Hitler si luptam alaturi de
Natiunile Unite! Nu ne trebuiesc astfel de elemente!"
XIII
Coboriram la etajul urmator dupa ce pulverizaram toxicul peste tot si inchiseram usa principala si o lipiram la toate incheieturile cu hirtie.
Vintila imi sopti in timp ce reincepuram lucrul: "Credeti dumneavoastra ca era el asa mare hitlerist cum spusese? Si adauga cu mila nesfirsita clatinind din cap filozofic: nu era, dom profesor! Cum ati spus dumneavoastra: din prostie, de-aia a spus vorbelea-alea, cum a spus si azi-dimineata, ca el uraste sefii! N-ati auzit ce i-a raspuns Istrate: Ba, si eu sint sef, si pe mine ma urasti? Si el ce-a zis: a, ca nu pe dumneavoastra
Cirnati! Atunci pe cine? Pe-un om pe care nici nu-l cunosti!"
Bleanda! Ce ti-a facut tie omu-asta? E, nimic, asa! (Si aici Vintila ma impunse cu degetul in burta, sa contemplu adica bine specimenul.) Sa vedeti cum s-a purtat cu tat-sau! De la mine la ei sint o suta de metri, tat-sau, om bogat, avea cinci pravalii in oras si se ocupa cu comertul cu cherestea. A pierdut tot cu nationalizarea si de inima rea batrinul a paralizat. Asta, Costaichie, ca asa il cheama pe numele lui mic, dupa ce traise ca un fecior de bani gata si chefuise cu sapte curve pe-un picior fara sa faca nimic, acuma, la ananghie, il lasa pe tat-sau la mila trecatorilor Primea de pomana la poarta tirindu-se cum putea cu picioarele lui rablagite. Lumea ii da, muierile, fiindca din averea lui facuse o biserica in cartier Saracul toti o sa ajungem la fel
Costaichie, adica Bacaloglul tinar, facuse el ce facuse si ajunsese inspector financiar. Raglan pe el, camasa scrobita, pantofi cu talpa dubla, pleca de-acasa si se intorcea cine stie cind. Si intr-o zi de sarbatoarea mortilor, il vede pe tat-sau la poarta Costaichie, zice, Costaichie, da-mi si mie ceva sa maninc, ca mor de foame (se sclintise si asta, treceau muierile de la praznic si avea poala plina cu colaci, dar vorbea si el asa, cum se sperie un om batrin ca o sa moara de foame, cad in mania astA). Ce sa-ti dau, zice asta, ce-ai facut in viata si ce-ai dres?
N-ai fost in stare de nimic Cum, zice batrinul, Costaichie, am facut o biserica. Ei si? zice asta, daca ai facut-o, de ce nu ti-a ajutat
Dumnezeu? Si se duce in casa, se intoarce cu piine (ca altceva nu putea sa-i dea, piine avea ala destulA) si i-o arunca acolo in brate.
Costaichie, zice tat-sau cu glasul lui prapadit, molfaind din dintii lui putini care ii mai ramasesera, bodaproste, Costaichie. Cum ai spus? zice asta. Bodaproste, Costaicuie! Bodaproste, zice Costaichie sarcastic, sa fie in c mortilor Auziti si dumneavoastra ce-i zice fiul tatalui sau batrin! Auziti, dom profesor! Fiul sa-i spuna tatalui batrin mascari! Sa profaneze mortii! Moarta era si mama lui! Uitati-va acuma la el cum pindeste sobolanii!" "N-a mai fost, zic, inspector financiar?"
"Pai nu l-au prins ca n-a spus in autobiografie cita avere a avut tat-sau?" "Si?" "Si l-au dat afara, a intrat intr-o uzina de strungarie.
Acolo, dom profesor, ca sa vedeti ca se afla, lumea afla! Cine e, ma, asta? se rasti Vintila imitind flegma unui muncitor intrigat si dispretuitor. Cirnati! Cutare! Da? Pai ia sa-l aranjam! Si si-a primit pedeapsa pe care o merita pentru felul cum s-a purtat cu tat-sau, i-a bagat cineva un stecher in buzunarul fulgarinului, si la poarta, o, stai, controlul! Si l-au dat pe mina militiei, furt din avutul obstesc! Un an! A facut un an si acum uite-l aici" "Ce pindeste el acolo?", il intrebai.
"Sobolanii! zise Vintila, ce sa pindeasca! Le cunoaste toate gaurile, a ajuns specialist. Bine, mai Costaichie, ii zic intr-o zi, tu, baiat cu carte, e? altceva n-ai mai gasit? Lasa, zice, e mai bine asa, la primavara vin anglo-americanii si o sa le spun: uite ce-au facut din mine! Si,
Costaichie, zic, crezi ca or sa te faca ei sef mare? (Vintila se ciocani usor cu degetul in piept si susura insinuanT): ei pe mine? eu ma fac sef! zice. Pe toti o sa va belesc! Vedeti!" mai zise cu o amara ironie in glas, dar si ca un fel de incheiere asupra acestei hazlii istorii. "Hazlii ziceti?
Ehe, dom profesor! o sa auziti multe", promise el.
Adica in cazul in care ar veni anglo-americanii sa le povesteasca
Bacaloglu suferintele lui! "Dom Bacaloglu, lasa-i dracului ca mor si singuri, zise tiganul, hai sa terminam repede, sa mergem si noi sa bem un sprit, face cinste dom profesor de facultate" Cunosteam ironia mieroasa a acestei rase, devenii atent. "E seful nostru, continua tiganul, baga de seama, dom Bacaloglu, gata cu distractia, acuma trebuie sa lipesti si dumneata cu noi. Nu si-a lasat el facultatea fara vreo misiune! Nu e asa, dom sef? Puneti-l pe dom Bacaloglu la treaba!" Umil si acoperit, tiganul isi strecura batjocura in auzul celorlalti, care rinjeau. Vintila se rasuci sa-i raspunda, dar il oprii:
"Lasa-l in pace!".
In aceeasi clipa auzii un zgomot ciudat, o plescaitura infundata, apoi alte doua si il vazui pe Bacaloglu agitindu-se in coltul lui, unde statea linga o coloana de scurgere, alaturi de W.C. El spritui in jur si sari intr-o parte. Era asaltat de sobolani, care fugeau de sus, unde era mediu toxic, si sarisera prin vreo gaura din plafon. Trei intrara in biroul spatios unde eram noi si incepura sa alerge care incotro. Bacaloglu incoltise unul mare si gras cit o pisica si il sprituia acolo unde se plasase. Scosese limba intr-o parte cu o expresie de beatitudine pe chipul sau parca bubos, desi nu avea nici o buba pe fata. Indrasnet, sobolanul il infrunta, facu un salt si tisni in sus si putin lipsi sa nu-l apuce pe Bacaloglu de nas. Revenind pe mozaic, se atinti din nou, cu ritul lui mic ridicat in sus, si avui, timp de citeva secunde, impresia ca un dialog, o intelegere urma sa aiba loc intre cei doi, caci Bacaloglu ii spuse cu o detasare ironica: "Ei, dom Nae, ai vrut, domne, sa ma musti? Pai nu-ti merge cu mine, domne, asculta, baiete, pustiule, ia inghite tu", si-i trimise, strimbindu-se bestial, un snop de substante din vermorelul pe care il ducea in spinare. Intelegerea insa nu se realiza, sobolanul tisni pe linga el si iesi peste noi. Corpul ii tremura ca o piftie, era gras si nu fugea prea tare, soldurile scabroase i se miscau lenes.
Alerga de la un capat la altul in incaperea plina de birouri.
In acelasi timp, grasul Calistrat topaia de repulsie ferindu-se de ceilalti sobolani, care, cautind prin toate partile vreo gaura de scapare, se urcau pe pereti, reveneau peste mesele goale, sareau chitcaind si intr-adevar unul il ataca si el scoase un tipat si smuci din fundul lui mare cu o miscare abjecta, urlind catre Bacaloglu: "Du-te, ma, in bida ma-tii si omoara-i odata!" Vintila se apropie si el si ii trase cu sete un sut in fundul lui trivial (si in clipa aceea avui un suris de destindere, caci era uimitor cum piciorul scundului Vintila ajunse atit de sus si se infipse adinc in acel fund labartat si obscen si ii despica bucilE).
",Belitule, ii spuse, pune mina si omoara-i, munceste, f pe ma-ta de puturos, cistiga-ti piinea, lasule! gainarule!" Asta se infurie brusc si navali cu pumnii asupra lui Vintila, care se feri si puse mina pe-un scaun pe care il ridica in aer. "Iti crap capul daca te-apropii, ii spuse
Vintila, betiv ordinar!" Era insa un joc, caci toti erau prieteni unii cu altii, cum aflai mai tirziu.
In acest timp Bacaloglu urmarea cu o inversunare calma sobolanul cu care incercase el un dialog: pe ceilalti ii ignora. "Copilule, ii spunea cu o ironie taraganata si semeata, ai vrut sa ma musti, te-ai dat la mine, a? Pai nu-ti merge, baiatule! Cine se da la mine nu se iarta, Gica.
Iti pling de mila, te las asa sa alergi, dar o sa obosesti! Consideratia, ma baiatule! Ai vrut sa ma musti Esti pierdut! Singura speranta a celor invinsi stii care e? Nici o scapare! Naica, auzi, Naita? Fa maratonul pe dinaintea noastra, sa se bucure si spectatorii Lasa-i sa se bucure si ei, sint oameni, panem et circenses, ai auzit tu de lozinca asta? Invata si tu, cultiva-te inainte sa te prind, dom Nae, ridica-mi nivelul, ca pe urma o sa ti-l ridic eu"
Si i-l ridica in clipa urmatoare cind sobolanul, exasperat, se opri o secunda in mijlocul incaperii si vru iar sa atace: Bacaloglu il trimise cu un sut in perete, de unde cazu apoi jos cu ochii lui negri si indrasneti si cu dintii rinjiti infloriti de stropi de singe. "Bravo, Bacaloglu, striga
Vintila, vecine, ai dat o lovitura formidabila!" Grasul Calistrat urla, gijiind: "Patroane, o sa te incoronam imparat al sobolanilor, adica nu, jjj, rise el, o sa te denumim Costaichie Bacaloglu Sobolanicus! N-am ce sa-ti fac, esti genial, te pup in azi o sa ma imbat, o sa-mi regulez nevasta, o sa-mi bat copiii" Bacaloglu rinji cu capul pe spate si burta inainte: ha, he! Asculta elogiile cu un scepticism pe jumatate scirbit: erau elogii, ii placeau, dar stia el cite parale fac
Famenul arata o figura trista, parea deprimat, complexat de ceva.
Poate fiindca toti astia erau plini de vitalitate si se distrau, in timp ce el parea golit de singe? Arata palid si nu mai avea obraz de adolescent, imbatrinise parca brusc, semana cu un manechin. "Va uitati la asta grasu, Calistrat? reveni Vintila linga mine dupa ce coboriram la parter.
Un besmetic! L-a trimis si pe el institutia in delegatie la Bucuresti. Si acolo a violat o curva!" Si Vintila tacu mohorit, deodata lipsit de chef, nu-mi mai dadu alte detalii, sa-mi explice, de pilda, cum poate fi violata o curva. "Ce era de meseria lui?" il intrebai. "Tehnician." "Si a patit ceva?" "Cum?! un an de puscarie!" "Pentru o curva?" "Asta trebuie sa dovedesti! Pina atunci e femeie cinstita! Si l-au dat afara si din serviciu!" "Si de-aia e el asa de vesel?" Vintila se uita la mine suparat:
"Credeti ca e treaz? Asta umbla cu bautura in el de la cinci ani!"
"Il cunosti?" "Pai nu-i dadeam eu alimente pe datorie nevesti-sii, mai ales in timpul inflatiei? Credeti ca a mai platit-o? - facu un semn cu mina a lehamite - atita paguba sa fi avut eu in viata"
Pe la unu terminaram, ne intoarseram cu materialul la magazia de unde il luaseram si tot grupul se indrepta apoi spre un anumit local stiut de ei. Era o fosta circiuma, cea de care pomenise seful nostru de la sfat, numita "Timpa", Bufetierul, ca sa ne uneasca doua mese, goni cu brutalitate un batrin, care dupa cit se parea statea si el acolo degeaba si nu consuma nimic. Arata tare nefericit si parasit, venise si el sa vada oameni. Palton jerpelit, o palarie soioasa si in loc de fular un fel de zdreanta. Gindul ma duse la tatal lui Bacaloglu, si ii spusei lui
Vintila, in timp ce bufetierul pusese pe masa sticle de vin negru si pahare: "Asa arata ? Dar el nu intelese cine anume, uitase ce-mi povestise "Zic de batrinul asta prapadit" "Vreo gustare ceva?", ne intreba bufetierul. "Ce luam, dom sef?" zise tiganul. "Ia ce vrei, ii spusei, nu fac cinste cu mincare, numai cu vin." "Da zgircit mai esti, dom sef! se vaita el, pai sa am eu banii tai de la facultate"
Ma facui ca n-am auzit ca ma tutuise si-i spusei bufetierului ca eu vreau brinza, unt si salam de Sibiu. Tiganul fluiera a paguba si se holba la mine, dar fara respect, parca ar fi vrut sa spuna ca daca am chiar atitia bani sa comand salam de Sibiu, atunci ce dracu mai cautam acolo printre ei? Si se mai asezase si linga mine si ma jena cu cotul, ba chiar imi ocupa cu labele locul din fata ochilor, silindu-ma sa ma dau mereu pe spate pe scaun. Ma gindii sa schimb locul cu Vintila, care statea in stinga mea, dar tiganul parca ghici si isi retrase cazmalele.
Toti comandara acelasi lucru, dar parca nu le era foame. Incepura cu vinul. "Hai noroc, dom sef", hirii tiganul inghesuindu-se iar in mine, gata sa-mi verse paharul, "noroc, domne", zise si Bacaloglu, "hai noroc", zisera si ceilalti si ciocniram.
Vintila se trezi ca de fapt ii era o foame de lup si incepu sa manince hulpav cu piine multa, in timp ce chipul incepea sa i se lumineze ca la inceput si deodata isi aminti ca trebuia sa-mi raspunda la o intrebare.
"Prapadit, spuneti dumneavoastra? ala, batrinu-ala?" "Da", zisei. "Ce vorbiti, dom profesor! Ala prapadit? Pai v-arat eu prapadit!" Si se ridica mestecind zgomotos si incepu sa mearga marunt, ca melcul, imitind pe unul care pina ar face doi-trei metri ar trece un ceas. "Asta prapadit, striga el la mine, si cind ajungi asa, dom profesor, cih, mai bine latul de git" (si isi incercui grumazul cu un gest de strangularE). "Chiar si-asa, zisei, traieste, are copii, se bucura ca ii vede" "Se bucura?!! (si facu gestul sau de lehamite si se reasezA). Si ce rezulta de-aici? Cind va povestesc eu ce rezulta, mi se usuca gitul". "Adica?", zisei. "Cind spuneti (si vocea ii cobori si i se rari insinuind aceeasi amara ironie de mai inainte, cind imi povestise despre ceilalti, ironie la adresa intregii umanitati, dar si la a mea, care putusem sa afirM) ca se bucura ca isi vede copiii!" I se parea ceva jalnic sa fie cineva atit de naiv "Era o mama (noroc, dom profesor! si ciocni cu mine si bau tot paharuL) cu o multime de copii, s-au dus toti care incotro, a ramas cu o fata pe care o iubea ea cel mai mult, cea mai buna fata. Si cind au ramas singure fata asta incepu s-o puna sa vinda tot ce-avea prin casa, sa-i fie ei bine, si n-a mai ramas maica-sa cu nimic! Inima de mama, dom profesor! Cum sa rezisti cind te ia asa mieros?! Cind a vazut ca maica-sa nu mai avea nimic de vindut, s-a terminat! Mama ai fost, acum esti o gadina, care mai mult incurci drumul Si intr-o seara, fata asta, care intre timp se maritase, avea musafiri Si cu risul asa in gitlej, pesemne ca cineva spusese o gluma, o vorba asa mai in doi peri, hi, hi, hi, se apropie de usa, si hi, hi, hi, deschise, sunase cineva. Si hi, hi, cind o vede, era ma-sa, tu erai, saracie? zice. Ce vrei? Pai, maica, uite, am luat si eu un medicament si am venit sa beau un pahar cu apa, a zis ma-sa. Du-te la bucatarie, zice. Se duce la bucatarie, ca ea acolo isi petrecea viata. Isi amenajase ea, asa, doua scaune fara speteaza, doua taburete, punea doua scinduri peste ele si isi intindea oasele, se simtea ea acolo bine, fiindca isi crescuse copiii in doua camere, patru copii, si acum cu o singura fata nu-si mai gasea loc in casa nu vrea sa deranjeze pe nimeni Si-acolo da peste ea gineri-sau, care venise dupa sifoane, sa faca sprituri, si asta cind o vede, ce este, ce mai vrei si tu? Pai, maica, zice batrina, nu mi-a fost bine de la stomac si m-am dus pina la farmacie si am luat un medicament Si parca tot mai rau mi-a facut medicamentu-asta intre timp intrase si fi-sa in bucatarie, si ginerele, nu ca i-ar fi fost lui ceva in inima pentru ea, dar s-o fi gindit ca tot i-o mai fi ramas nevesti-sii o secventa de mila in suflet pentru ma-sa, zice: da-i, draga, o ceasca de supa, sa-i treaca raul care-l simte. Nu, maica, zise batrina, ca daca maninc, iar m-apuca ametelile, si fata: unde nu te-ar apuca! Si in alta zi trecea pe drum prin fata Liceului Andrei
Saguna un maior in masina. Si ce i se pare lui ca vede el pe treptele liceului, o batrina, si-i zice soferului, ia opreste! Se da jos, se uita, tu esti, matusa? zice. Eu sint, maica! Da ce cauti aici? Pai, maica, zice batrina (care era sora mamei acestui maioR), m-am dus pina la farmacie si am luat un medicament si m-au apucat ametelile si m-am asezat nitel aici sa ma odihniesc. Pai bine, tanti, zice maiorul, tocmai din cartierul Fetescului ai venit aici sa iei medicamentul si sa te odihnesti? De ce nu te-ai dus acasa? Vedeti, ea avea istoria ei cu medicamentul, care ii da ameteli, da tot il lua! Si maiorul a inteles ca batrina ratacea si ea asa pe unde o duceau pasii, ca acasa ce-o astepta? Si o urca in masina si o ia cu el Acolo, buna ziua, tanti, buna ziua, maica, bucurosi de oaspeti, zice nevasta maiorului O zi, doua, trei Pe urma, alo, zice barbatului (si aici Vintila imi viri iar un deget in coasta!), eu am propriile mele necazuri, nu pot s-o tiu pe-asta mai mult aici, ca mie nu-mi miroase bine locul pe unde trece! Si au trimis-o indarat la fata cea buna, sa doarma in bucatarie Au gasit-o intr-o dimineata moarta pe scindurile-alea Asta e, dom profesor! Ca ziceti ca te bucuri ca iti vezi copiii! Asa ziceati, nu? Ei, uite, asa se scrie istoria!"
XIV
"Tu esti un mare povestitor, mai Vintila, zise Bacaloglu cu un glas care afecta semetia ironica si detasata, in aceste timpuri, daca ai fi avut mai multa ambitie si nici o condamnare, ajungeai scriitor, fiindca ai un patetism bine controlat si mergi direct la esenta, nu te incurci in descriptii inutile si biografii fastidioase. Te bagau la scoala de scriitori sa inveti ortografia si acum erai mare, Vintila, ne scuipai noua in cap!"
Vintila rise, gidilat de acest elogiu, si intinse paharul spre Bacaloglu:
"Costaichie, zise el, crezi ca nu mai mi-a spus cineva? La puscarie, pe un viscol mare, stam in celula cu niste oameni mari, unul fusese general, altul subsecretar de stat, altul ziarist, altul ma-sa pe gheata, da era mai destept decit toti ailalti Si zice asta: domnilor, ne plictisim, orizontul de ceara care ne invaluie imi face impresia ca ma goleste pe dinauntru de eul meu. Si cu toate astea, purtam in noi o lume. Hai sa tinem fiecare cite-o prelegere. Asa e, bravo? Si incepe el sa ne povesteasca razboaiele lui Iulius Cezar si mai ales moartea lui, care mi-a placut mie cel mai mult Cum l-a anuntat si nevasta-sa, si un om care a vrut sa-l opreasca din drum sa-i spuna sa nu se duca in senat si el, nimic! Ce sa mai discutam, era in ielele din marte si astea iti iau mintile, ce mai, l-au macelarit cu sabiile, si el, saracu, si-a acoperit capul cu toga! Niste bezmetici, au patit-o pe urma si ei, mai ales Brutus ala, ca s-a rasculat populatia. Au incercat pe urma si ceilalti sa povesteasca, generalul despre batalia de la Kursk, subsecretarul si ziaristul bim-bim, cirnati! Ia spune, ba si tu, ceva, imi zice mie. Si-mi aduc eu aminte de-un necaz, cum am pierdut eu odata, si pe urma l-am gasit, un portofel. Nu va spun, dom profesor, mi se adresa el mie, cum m-au ascultat! Tacuti, seriosi nu m-a intrerupt nici unul! Si zice ziaristul: daca asi fi in libertate, ma Vintila, asi face din tine un povestitor balcanic - si a pomenit un nume, adica ca ala asi fi ajuns"
"Panait Istrati, Vintila", zise grasul Calistrat, dar Vintila nu confirma.
"Pai spune-ne si noua, Vintila, zise Bacaloglu, cu semetia sa flegmatica, si rinji cu gura lui de baba, in timp ce peste ochi ii coborira, ca niste obloane, pleoapele, cum ai pierdut tu si ai gasit un portofel!"
Naiv, Vintila rise iar si dadu din umeri cu ceva din orgoliul artistilor, carora orice li se intimpla trebuie sa fie interesant: "Pai nu mai stiu!"
"Atunci nu esti scriitor Vintila, susura iarasi Bacaloglu, scriitorul are memorie, domne, tine minte tot, altfel de unde-ar sti sa scrie atitea carti? Tu esti un simplu om din popor, care ai limba deslegata, nu te ingimfa, Vintila, ca si tacerea e de aur! Uite, asa-zisul nostru sef tace, dar si cind o vorbi! Asa ca ia aminte, invata sa si taci, fiindca unii te pot asculta in batjocura, Vintila, nu cum crezi tu!"
Adica eu eram acela! Vroia sa-l indeparteze pe Vintila de mine, abia aparusem printre ei, si Bacologlu, care era de fapt seful lor neinvestit, vroia sa ma anuleze din capul locului. Ma lasai anulat! Dar el nu credea acest lucru, lipsa mea de replica, pe care o dorea, il irita si spuse mai departe: "Tu esti victima usoara a unui om periculos, Vintila. Esti un increzator si ma mir ca la virsta ta apreciabila te-arunci cu capul inainte si nu vezi ce te paste!" "Ma Costaichie, zise Vintila si rise iar in prada unei mari veselii, eu de cind te cunosc, numai prapastii spui! Esti om cu liceu, dar uita-te la mine; uita-te! Si in clipa aceea mina lui
Vintila tisni ca o sageata spre Bacaloglu si se intoarse indarat spre pieptul sau: eu nu ma dau pe tine! Eu o sa plec de-aici, am si vorbit cu cine trebuie si intru in comertul de stat. Dar tu n-o sa pleci, o sa stai ani in sir, sa te gaseasca americanii la deratizare si si Vintila isi izbi fruntea cu palma si se vaita cu o compatimire coplesita: a! a! Ce om de valoare! Ce minte! Cite calitati intr-un singur om! Cum au putut bolsevicii sa-l injoseasca in felul asta!"
Calistrat facu "jjj. jjj! Batroane, se bilbii el, vad agum o basarica de
Joi-mari, gu miros de tamiie de la sarbatoarea mortilor cum se bainateaza be capul tau infumurat ca un bivol in elesteu" "Pai nu e asa, Calistrate!?" striga Vintila triumfator. "Alo, domnu Calistrat, susura
Bacaloglu subliniindu-si printr-o nepasare parca adormita infringerea
(nu reusise sa-l intimideze pe Vintila, dimpotriva, ii stirnise si mai mult verva sarcasticA), domnul Calistrat, fii atent, domne, nu te lansa, fiindca s-ar putea sa ramii foarte usor, desi esti asa de gras"
Adica?! Ce putea sa-i faca? Ramasei nedumerit asupra acestei enigme, dar nu pentru multa vreme. Bacaloglu continua: "Eu am fise, domnu Calistrat, si deocamdata fisa dumitale e alba. (Si se legana imperceptibil si se uita in zare visator.) E alba, domne, dar te observ!
Fii atent!" "Jjj, facu grasu, du-te-n bida ma-tii cu fisele tale Ma-tii nu i-ai facut fisa?" "A murit demult biata doamna Bacaloglu!", zise Vintila, deodata atins de amintirea acelei doamne. "Domnu Calistrat, tu esti baiat bun, dar ai un cusur! Te lansezi! Lanseaza-te, domne, continua
Bacaloglu, parca incurajindu-l, ca pe urma te lansez eu si o sa regreti
Dar o sa fie prea tirziu! O sa-ti aduci aminte de dictonul latin vae victis.
Dar aducerile-aminte n-or sa mai conteze, nu te baza, domnul
Calistrat, pe faptul ca ai baut cu mine un pahar de vin la aceeasi masa" "Da, stiu, se bilbii grasul rinjind, esti bapabil de orice ordinarie, dar eu sint mai bapabil decit tine si o sa ti-o iau inainte, jjj, jjj, si o sa te fag sa bati din bopita ga un gal rabgiugos inainte sa fie belit si sa i se buna pielea ba bat.. Iar eu o sa ma bis pe stirvul tau
"Esti inconstient, domnul Calistrat, nu observi ca asa-zisul nostru sef ride de noi, raspunse Bacaloglu cu o grimasa care arata ca nu mai avea replica si vroia sa abata discutia spre mine. Ride, domne (nu rideam nicidecum!), faci pe clovnul, vrei sa-l distrezi Distreaza-l, distreaza-l!", "Gine grede ca il distrez sa ma bube in gur", raspunse
Calistrat turnindu-si furios un pahar si dindu-l peste cap. "El crede, continua Bacaloglu din ce in ce mai iritat de tacerea mea, nu mai vezi bine, domnul Calistrat. Ar trebui sa vezi, sa observi" "Nu ma inde-reseaza", zise grasul cu o expresie subita de ura, care ii desfigura chipul sau buhait, ura, pesemne, la adresa mea, care asi fi putut crede
(si daca n-asi fi crezut putin ii pasA) ca el facea pe clovnul sa ma distreze pe mine. Orgoliul pe care Bacaloglu, cu o manevra grosolana, i-l stirnise facuse sa se astearna pe chipul sau o expresie de o timpenie fara margini. Si continua: "Eu gind vreau sa distrez pe gineva, distrez be tata, be mama gare m-a nascut, nu be orice ordinar il bag in bida ma-sii! Ca eu sint mai ordinar degit toti, jjj, reveni el la veselia de mai inainte, asta ma briveste numai be mine Nu bermit, jjj, nimanui sa se lege de salariul meu!"
Bacaloglu avu iar o grimasa, care se vroia suris fin. Nu era chiar bine, dar era oricum destul de bine. Ar fi fost cu totul reusit daca aceste injurii acoperite mi-ar fi fost adresate direct si grosolan, cum ii fusesera adresate lui. Dar cu timpul se va ajunge si aici. "Ma, Gica, striga Vintila adresindu-i-se lui Calistrat cu un fel de incintare de sine jubilatoare, te-am urmarit pina aici si te-am inteles. Dar chestia asta cu salariul, striga el cu o voce casanta in siguranta de sine a judecatii lui, n-am inteles-o! Fii bun si explica-mi! Cine s-a legat de salariul tau?" Ura reaparu pe chipul grasului. Imi arunca o privire turbure, apoi se feri cu o jena culpabila, pe care insa o alunga imediat: "Asa, bolborosi, sa nu se lege nimeni de salariul meu." "Nu m-ai inteles, striga Vintila. De acord, sa nu se lege nimeni, dar cine s-a legat?" "Vintila, striga in clipa aceea famenul, care se inviorase brusc, sint glasuri, Vintila, sint glasuri!" "Ce glasuri, ma galbejitule, rise Vintila cu o satisfactie egala cu aceea pe care i-o daduse gustarea, care glasuri? Sau tu auzi glasuri deasupra capului, ca apostolul Pavel in drum spre Emaus!? Strelitule!"
Mai tirziu avea sa-mi spuna ca famenul facea parte dintr-o secta numita streliti si ca din pricina asta trecuse si el citeva luni pe la puscarie. Ce era insa cu strelitii astia nu stia nici el si nici daca asta le era denumirea, in istoria domniei lui Petru cel Mare, strelitii, un fel de soldati din garda imperiala, se rasculasera si fusesera toti spinzurati
Pesemne ca altfel se numea secta famenului Chestia cu salariul ramase nelamurita fiindca interveni si tiganul: "Hare dreptate domnul
Calistrat, cine se leaga de leafa altuia merita sa-l scuipi in gura Nu e asa, dom sef? Tu de ce ai venit la noi? Tot pentru o leafa ca acum nu mai sint boieri sa stea cu burta in sus si haitii sa-i puna lui pe masa sa manince Noroc, dom sef, si fara sefi nu se poate, pina si tiganii-aia corturari sau slatari au un bulibasa al lor"
Si ciocni cu paharul meu, caci nu-l ridicai, dar ciocni prea tare si mi-l varsa pe pantaloni. Vrui sa ma retrag, dar in aceeasi clipa tiganul ma apuca de git: "Pupa-ti-asi creierul-ala cu facultate, dom sef", zise el, si ma pupa pe timpla si pe urechi in timp ce vinul rosu juruia de pe masa pe pantalonii mei. Ma smulsei din imbratisarea lui baloasa si il izbii fulgerator in falca; se rasturna pe spate cu scaun cu tot si se prabusi cit era de gros pe podea. Il vazui cum se ridica holbat de furie si imi dadui seama intr-o clipa ca o sa sara la mine, si atunci nu-i lasai timp, il mai izbii o data in aceeasi falca. De asta data nu mai cazu, dar deschise gura ca un peste si racni cuprins de o groaza bizara, raminind mereu cu gura cascata. Vintila ii arunca o privire rapida si sari de la locul lui. "Stai asa, striga el, nu te misca, ti-a mutat falcile! trage-ti limba in gura Trage-ti, ba, limba in gura, besmeticule", si ii puse o mina in cap si cu cealalta, cu podul palmei, fara veste, il izbi sub barbie de jos in sus de-i clantanira dintii. "Ei?! ii striga triumfator, e in regula?
Si se intoarse la locul lui rizind infundat. Nu ti-a placut, ai? ii zise mai departe. Tu de la inceput ti-ai cautat-o! Pai cum vorbesti tu, ma, cu dom profesor? Ii spui tu, parca ai fi pazit porcii cu el? Uite ca te-a caftit, sa-ti bagi mintile in cap. Si sa-mi zici mersi mie ca am vazut imediat ce-ai patit, altfel te duceai la spital sa-ti puna falcile la loc. Si rise iar si se apleca, spre mine: Dom profesor, ia sa vad si eu ce miini aveti? Si imi lua o palma in mina, o pipai si iar rise: tirnacop?" Facui un semn vag, atent la tigan, fiindca stiam ca ei se prefac blinzi si supusi dupa ce ii lovesti, pina ce deodata pun mina pe-o sticla si te pocnesc in cap pe neasteptate. "Ce-ai havut cu mine, dom sef, zise el insa pasnic, fara ranchiuna, ce ti-am facut eu dumitale?" "Mi-ai varsat paharul pe pantaloni, ii raspunsei, si vinul rosu pateaza. Eu iti fac cinste si tu imi strici un costum!" "N-am vrut, dom sef!" "N-oi fi vrut, dar te-ai apucat sa ma si pupi si m-ai impiedicat sa ma feresc si tot vinul s-a scurs pe mine.
"N-am vrut." "Ba ai facut-o expre! Da-te la o parte de-aici, muta-te pe alt scaun!" Tiganul se muta si incepu sa injure la un mod impersonal, ca el a vrut sa arate ca tine la un om si omu-ala da in el sa-l omoare
Daca il loveam peste ochi, nu-i crapau ochii?
Bacaloglu mirosea parca o idee prin aer si dupa citeva clipe de tacere ii dadu glas cu o indignare distilata, simulind o ingrijorare:
"Domne, asta loveste oamenii" "Da, bolborosi si Calistrat cu privirea turbure, in timp ce isi umplea paharul ginditor, a venit aici sa ne terorizeze" "Ba a venit sa faca cinste, striga Vintila, caruia i se facuse iar foame si mesteca piine goala. Si voi doi ati inceput sa-l injurati. Ei!
Ce v-a facut voua omu-asta?! Intreb de curiozitate, fiindca eu am fost foarte atent, nici n-a raspuns la prapastiile voastre, si acuma" "E un om, domne, susura iar vocea parca visatoare a lui Bacaloglu, cum sa dai in el? Acuma nu mai e permis, domne, sa-ti faci de cap! Caz de militie, de condamnare!" "Trece-l pe fisa, zise grasul ironic, jjj, si-mi arunca o privire de simpatie, repede reprimata. Du-te, ma Bacaloglule, si cheama un militian, da sa-i platesti inainte bantalonii batati, altfel n-are valoare Vezi ca universitarul nostru are balma grea si daca mai zici multe sa n-o incasezi si tu! Eu voi depune marturie ca tu te-ai legat de el brimul si m-ai indemnat ji be mine. Imi ger scuze, jjj Asta nu inseamna ca treg de partea lui, nu-l cunosc, nu ma intereseaza
Fiegare cu masa lui Dar n-o sa merg bina acolo cu ordinaria sa-l mai injur cind el face ginste Mai dirziu vad eu, daga se mai leaga de leafa mea ii dau gu vermorelul in gap" Vintila rise si imi susoti: "vedeti, are el ce-are cu ideea asta, ca v-ati legat de leafa lui! Incolo, daca nu l-ar trazni asa cite-o chestie de-asta complet aiurita, cu care prinde ura pe tine ani de zile, ar fi baiat bun" Astfel se incheie prima mea zi de lucru la deratizare, o zi bogata, care se repeta nu chiar zilnic si desigur fara sa ma mai stinghereasca tiganul, dar totusi destul de des, in care domina Vintila, inepuizabil Daca n-ar fi fost el, n-asi mai fi mers cu ei la acel bufet Nu era cum ma avertizase Ion Micu, atunci la braserie, ca voi intilni jos fortele obscure de autoritate si dominatie a maselor, dar ceva tot era, desi acesti deratizori nu reprezentau chiar masele: dadusem de fortele tiritoare si intr-adevar obscure care viermuiesc in adincurile lor si care nici la un pahar de vin nu-si puteau ascunde ura, ranchiuna si abjectia (gindul ma ducea si la desvaluirile lui Vintila, nu numai la ceea ce auzisem in acel bufeT).
XV
Chemai chelnerul, platii toata consumatia si plecai. Acasa Malilda strimba din nas cind ma apropiai de ea. "Mirosi urit, zise, unde-ai fost?
De unde ai luat mirosu-asta? Apoi, cu o privire banuitoare: si pantalonii unde i-ai patat?" "La serviciu", ii raspunsei. "Ce serviciu?" "La deratizare!" "Cum la deratizare?", sopti ea nedumerita. "Nu stii ce e o deratizare? o intrebai la rindul meu cu un glas voit abrutizat, intri intr-o cladire in care sint sobolani si, cu vermorelul in spinare, ii omori!"
Ea se uita la mine cu o privire apasatoare si neclintita. In sfirsit, intelegea. Asadar, acolo ajunsesem. O apasai si eu cu privirea: da, acolo! Asadar, arhitecta Matilda era sotia unui individ numit Petrini, care lucra la serviciul de deratizare al orasului? Da! Putea intra si in blocul dumitale sa-l vezi cu vermorelul in spate? Da, asta era sotul tau, tatal fetitei tale, puteai sa te trezesti cu el in apartamentul unei prietene care sa-l contemple indelung, sa povesteasca apoi si altora cum arata. Si mai vrei sa traiesti cu mine, sa te mai culci in patul meu si sa mai stai sa maninci cu mine la masa? Nu, nu neaparat, n-o sa ma agat de nimeni
Acest dialog mut fu mai greu de indurat decit crezusem. Amorteala mea ma invaluia, dar (o surprizA), inima imi batea. Asadar, nu suportase stirea, cum undeva, in adincul fiintei mele, descoperii ca sperasem s-o suporte. Simtii cum urca in mine ura si in acea clipa ceva asemanator aparu si in ochii ei. Stateam in picioare in hol unul in fata celuilalt, nemiscati si tacuti. Privirile rupsera apoi brusc contactul si ea disparu in bucatarie, iar eu in baie, unde imi lepadai costumul si facui un dus. "Asadar, iata, gindii, cum se produce o despartire! In citeva clipe, in care nu se rosteste nici un cuvint. Da, nu poti niciodata sa-ti imaginezi un astfel de eveniment; nu e cum cred si nu vine cind ti se pare inevitabil! Seamana cu moartea, cind simti ca apropierea ei este neindoielnica si de asta data nu te va cruta: e foarte rau. Nu seamana cu mortile care pina atunci iti reamintisera doar ca ea exista si ca traind nu trebuie sa uiti sfirsitul. Numai in carcera mai simtisem un astfel de frig interior si o astfel de singuratate fara scapare. Tot astfel era cind iti legai viata de cineva. Te desparti de mai multe ori pina te desparti (cum mi se intimplase mie pina atuncI), iar cind e sa fie de-adevaratelea simti cum moare pentru tine speranta fericirii, despre care nu banuisesi ce intindere are in fiinta ta si cit de adinc este ea impletita cu bucuria de a trai, bucurie care pina atunci crezusesi ca e autonoma si nu poate fi alungata de nimic. Nu e o suferinta, ci o cadere intr-un abis insondabil .Cuvintele des rostite de Nimeni: "viata nu mai avea pentru mine nici un rost", si care pina atunci ti se parusera incredibile (cum sa nu mai aiba viata nici un rost? e suficient sa privesti cerul! Iti spui fara sa banuiesti in clipa aceea ca cerul e invadat de sperantele tale secrete, de visurile tale fara numE) devin pentru tine o realitate brutala, in care ai vrea, ca si inainte, sa nu crezi, dar iti dai seama ca nu mai sint gindite si rostite de altii, ci de tine, si ca tot ceea ce vezi (chiar si corul!) e strain de tine, cum tot ceea ce credeai tu ca reprezinti iti este strain. Iata boarea primavarateca si altadata dulce care patrundea peste mine prin fereastra deschisa de la baie, nu-mi mai umfla pieptul si nu-mi mai invada inima si nu-mi mai facea gindul sa zboare fara hotar. Pasare ranita, care spera sa se vindece, inima mea agoniza cu aripile taiate si gindul "ar fi mai bine sa mor" veni ca o linistita salvare. Dar atunci descoperii ca mai exista o speranta si o bucurie care mi-au mai ramas: fetita. O sa traiesc pentru ca, imi spusei, nimeni nu mi-o poate lua. Sint tatal ei si altul nu-i poate fi dat. E o realitate tot atit de indestructibila pe cit de inexorabila e despartirea mea de maica-sa.
Iesii in hol si ma asezai intr-un fotoliu. Ziarele si revistele de pe masuta mi se parura o stupida vanitate a oamenilor, care credeau ca pot comunica intre ei prin scris. Le rasfoii citeva minute fara sa citesc nimic, apoi le aruncai. Ma ridicai si intrai in biblioteca. Vederea cartilor imi aminti de ceva parca uitat, demult parasit, cum ar fi copilaria, dar fara nostalgia ei. Ma intinsei pe canapea si ramasei cu privirea imprastiata. Atunci observai mirat cum doza electrica din perete se dubleaza chiar sub ochii mei, detasindu-se incet si lateral si se fixeaza apoi la o distanta de o palma una de alta si amindoua raminind nemiscate. Clipii, dozele se unira, dar apoi incepura iar sa se desparta.
In acelasi timp tavanul incepu si el sa se clatine. Ma ridicai nedumerit.
Chiar atit de mult bausem? Nicidecum, doua pahare, asta nu insemna a bea. Ma intinsei la loc. Fenomenul se repeta eu plafoniera, care asa mare cum era incepu si ea sa se dubleze. Dar nu atit de mult ca doza, insa perceptibil. Cine stie, gindii, si inchisei ochii fara sa-mi pese Cine stie ce porcarie o fi pus bufetierul acela in vin, ca sa poata turna apa, metabisulfit de dracul sa-l pieptene, desi se zicea ca vinul rosu nu poate fi dres, fiindca i se schimba culoarea inca un gind ma intari prin revelatia pe care mi-o produse. Sfisierea pe care o simtisem atita timp in mate era premonitorie, caci, iata, acum n-o mai concepeam, dimpotriva, simteam un fel de eliberare: era despartirea, pe care fiinta mea o percepea cum se apropie, in timp ce gindirea n-o descoperea, fiindca n-o accepta. Bine ca se terminase. Si pieptul mi se ridica si respirai adinc, si o bucurie stranie, un fel de abandon in voia fortelor divine, ma cuprinse. Cine poate sa stie? Poate ca nu totul se terminase pentru mine! Ba era chiar sigur. Si imi amintii vorbele bunicului, spuse de el in ziua botezului, dupa marea scena de violenta a Matildei:
"baiatul e tinar si fete sint destule, va despartiti, si gata!" Cine n-are bunici sa si-i cumpere! Pentru ei nimic nu e ireparabil, in afara de bolile care aduc moartea. Istoriile astea dintre insi care s-au iubit, apoi nu se mai iubesc, apoi se urasc si apoi se despart n-au in ele nimic catastrofic, cu conditia, desigur, sa fii tinar si s-o poti lua de la capat, bineinteles cu mai multa minte, si sa gasesti una mai buna, sa nu cazi, adica, din lac in put. Fiindca uneori poti sa ajungi sa regreti raul in care ai trait cu precedenta decit binele cu cea de-a doua. Decit asa, mai bine ramii burlac! Ei si? Burlacia are si ea hazul ei, mai ales daca ai apucat sa faci un copil! Si astfel, in mai putin de o ora, trecui de la o grava cadere, care mi se parea ca nu se va mai opri niciodata, la o euforie bizara, pe care mi-o daduse tocmai abandonul meu total in suferinta acceptind acum fara sa ma mai zbat esecul meu cu Matilda.
De aceea cind ea intra peste mine in biblioteca si, aratindu-mi un chip vesel, expresie parca a aceleiasi euforii, si ma invita la masa, ma pufni risul. "De ce rizi?" ma intreba fara mirare."Stii tu!" raspunsei. Ea isi cobori privirea, semn ca stia, nu zise nimic si eu ma ridicai si ne asezaram la masa. "A fost o gluma, nu e asa?" ma intreba in timp ce se ocupa de fetita, care minca acuma cu noi. "Ce gluma?" "Istoria ta cu deratizarea." "Ba nicidecum! E foarte interesant! Nici nu stii ce m-am distrat! Cred ca oamenii care traiesc in aerul rarefiat si abstract al puterii, ba chiar si cei care traiesc in cel ideal, al spiritului, invidiaza nu o data pe cei care traiesc si se distreaza in concretul fascinant al abjectiei." "Asa o fi, dar sper ca ti-ajunge, ai sa pleci de-acolo!" "Nici nu ma gindesc", spusei, si izbucnii din nou in ris. "Dar stii, zise si ca vesela, ca in acest caz trebuie sa ne despartim" "O, da, bineinteles, ii raspunsei cu mare tandrete in glas, desigur, despartirea e inevitabila" "Tu ai vrut-o! zise. "Daca iti face placere, raspunsei, poti sa crezi si acest lucru. Pentru mine n-are nici o importanta care dintre noi a vrut-o, sau daca am vrut-o impreuna."
Bauram cafeaua in hol si petrecuram cu fetita printre noi citeva ceasuri placute, care se repetara apoi timp de citeva saptamini. Iubirea parca renascu, ne mingiiam unul pe altul, ne imbratisam cu patima, ca la inceputul inceputului, ba chiar asi fi zis ca in sfirsit descopeream armonia si fericirea care ar fi trebuit sa domneasca tot timpul intre noi.
Dar eu stiam ca puterea acestor sentimente si imbratisari pasionate era ultima si ca numai astfel puteam accepta sa ne despartim: nu noi eram vinovati, nu noi o doream, iata, ne iubeam, fericirea ar fi fost posibila Da, ar fi fost, dar
XVI
A doua zi echipa noastra se deplasa la uzina de tractoare. Aici sobolanii isi faceau de cap, circulau nestingheriti prin sectii, mincau sendviciurile muncitorilor, se urcau pe masini, speriau dactilografele prin birourile administratiei. Ni se povesti ca o functionara isi scosese pantofii noi care o cam stringeau si isi vazuse de lucrul ei si cind la un moment dat isi cauta cu picioarele pantofii sub birou gasi numai unul bun, celalalt fusese ros chiar acolo linga ea de un sobolan. Alta avea un borcan cu dulceata in dulap, i se facuse pofta si vrusese sa ia o lingurita, deschisese usa mica a dulapului si virise mina. In clipa aceea fusese muscata de unul care ii sari si in piept; lesina si in citeva minute i se rosi si i se umfla bratul pina sus. "Aici nu merge cu vermorelul, zise
Bacaloglu specialist. Aici e colonie mare, domnule, trebuie s-o descoperim si s-o distrugem." Dar nu cautaram mult, ne-o aratara muncitorii, era linga sectia de scularie, sectie veche, linga care se afla si o pompa cu apa. Ni se dadura tirnacoape si lopeti si incepuram sapaturile, dupa ce astuparam in prealabil gaurile prin care muncitorii ii vedeau intrind si iesind (le astupasera si ei, dar sobolanii le perforau si dupa citeva zile ieseau din noU). Munciram zadarnic citeva zile. Nu gaseam nimic. In cele din urma, daduram de un culoar si saparam cu grija urmind directia lui, care ne duse intr-adevar spre colonie.
Bacaloglu arunca tirnacopul si puse mina pe-o lopata. Primul sobolan care scoase ritul se retrase ca o vedenie, spre dezamagirea lui
Bacaloglu, care se pregatea sa-l arda la mir cu lopata. "Se duce sa dea alarma, spuse famenul care le studiase obiceiurile si comportamentul.
Daca au culoar de salvare, n-o sa mai gasim decit puii, batrinii si bolnavii." "Ma strelitule, zise Vintila, care e viata, cit de lunga a unui sobolan?" "Merge si pina pe la zece, doisprezece ani, daca are ce roade", raspunse famenul. "Si cind te gindesti ga o albina traieste doar trei luni si aduge numai foloase, ce bida ma-sii s-o fi gindit Dumnezeu sa le dea la astia viata lunga?! zise grasul Calistrat si rise in felul sau gijiit, parca ar fi vrut sa spuna ca Dumnezeu isi batea joc de noi.
Zdrelitule, se adresa el famenului, ge foloase aduc astia?", "Dar noi ce foloase aducem?" zise famenul, dupa o gindire. "Du-te, ba, in bida ma-tii, nu face pe filozoful , zise Calistrat vesel. "Ma Gica, striga Vintila minunindu-se, el ti-a dat un raspuns, adresindu-ti totodata si o intrebare. Fii bun si raspunde la ea. Asa e: ce foloase aducem noi?" Si se propti in tirnacop cu o expresie de mare incintare pe chipul sau mare si falcos si astepta. "Eu mi-adug foloase mie, zise grasul deodata furios si agresiv. Restul nu ma intereseaza." "Pai asa zice si sobolanul", striga Vintila cu un fel de entuziasm pentru sine, pentru inteligenta sa.
"Il priveste, zise Calistrat, numai ga daga eu il prind, il omor. Eu nu sint indian sa ma uit cu doleranta la toate vietuitoarele si sa le las sa-mi maninge din draista. Niste gretini!" Vintila clatina din cap, avind aerul ca intelege multe, se minuneaza si in acelasi timp parca regreta ca nu poate da glas la tot ceea ce ii vine in cap. Puse din nou mina pe tirnacop, lovi pamintul scotind bolovani mari, miscarile i se incetinira si apoi se oprira: "Ma Gica, da am auzit ca indienii astia sint oameni foarte culti, degeaba ii injuri tu. Conceptia lor e sa traiasca tot ce exista ca vietuitoare pe pamint in modul cel mai pasnic cu putinta. Stai la masa si maninci branza, ca sa-ti dau un exemplu. Vine o cioara, se apropie, se aseaza pe marginea strachinii si ciuguleste si ea din brinza.
Cetateanul nu zice nimic! Pe urma vine o pasarica, i se aseaza pe mina si ciuguleste si ea chiar din dumicatul pe care vrei tu sa-l duci la gura.
Eu gasesc asta foarte minunat!" "Gasesti tu, dar eu nu gasesc", zise grasul. "Noi sintem niste salbatici fata de conceptia lor, niste besmetici, striga mai departe Vintila. Asta asa, din punct de vedere ca idee. Fiindca asa a gindit Dumnezeu cind a facut lumea, asa era raiul.
Si stii de ce n-a ramas a,a?" "Ei, de ce?" "Pai ia gindeste-te!" "La ora asta nu pot sa ma gindesc la nimic." "Din pricina femeii, ma Gica, striga Vintila, ea strica tot, ea e capul la toate rolele de pe aceasta lume" "Si vrei sa spui ga in India nu mai sint femei?" zise grasul, si la aceasta replica Vintila se poticni, desi ridea: "Nu vreau sa spun, dar poate n-or fi asa de rele ca in alte parti"
Trei sobolani care tisnira rapid unul dupa altul si se indreptara in goana in trei directii diferite, ca si cind ar fi meditat inauntru cum sa procedeze ca sa scape, intrerupsera aceasta discutie care promitea multe. Intr-adevar lopata lui Bacaloglu ezitase o clipa in care dintre ei sa loveasca si nu mai prinse nici unul. "Lasati, domne, discutiile, zise el suparat si cu un fel de regret ca din pricina celor doi ratase lovitura. Nu vedeti, domne, continua el parca trist, ca sobolanii astia s-au sfatuit cum sa-si bata joc de noi? Eu suport orice, numai cind ma trage cineva pe sfoara imi ies din pepeni!" Alti trei sobolani tisnira si procedara la fel, si de asta data Bacaloglu ii scapa din pricina propriei lui tristeti de care se lasase dus, ridica iar prea tirziu lopata. "Cu astia trebuie sa fii atent, domne, filozofa el, insa indirjit, si intr-adevar a treia serie de trei care tisnira curind il gasi treaz si terciui doi dintre ei, care chitcaira disperati la prima lovitura de lopata.
Dupa aceasta victorie insa trecu mult timp si, nu mai iesi nici un sobolan. "Astia au plan fin de evadare, domne, zise Bacaloglu, trebuie sa ne asteptam la cine stie ce alta metoda ingenioasa, desi nu vad."
"Chitcaitul alora loviti, zise famenul, era si-un semnal pentru cei dinauntru.
Adica nu mai merge cu metoda asta, aplicati alta." "Ei, s-o vedem!" Urmarea fu ca timpul trecea, noi sapam mereu, si nimic.
"Astia aplica razboiul nervilor, domne, zise Bacaloglu deconcertat. Vor sa arate ca nu mai e nimeni acolo, ca noi sa nu-i mai pindim si sa ne ia iar prin surprindere." Si il si lua, iesi unul, si exact in clipa cind lopata il strivea, iesi altul si scapa, apoi iesi inca unul si fu terciuit, si apoi iar altul, care scapa, si astfel iesira o multime timp de aproape un minut.
In acelasi ritm in care se sacrifica unul ca sa scape urmatorul, pina ce puse mina pe lopata si Vintila, dar, atunci, dupa ce incepura sa fie omoriti toti, scurgerea inceta. "Ar trebui sa invatam, domne, de la astia, cum se scapa dintr-o incercuire", zise Bacaloglu, stergindu-se pe frunte de sudoare. "Ma Gica, rise Vintila, fiecare vietuitoare lupta sa-si scape viata. Ai vazut? Mori tu si scap eu! Unde fac oamenii asa, unde admit ei teoria asta? Eu sa mor?! striga el indignat. De ce sa nu mori tu! Si se cearta intre ei si mor toti!"
Reluaram sapatul si curind daduram de colonie, pe care o nimiciram. Ramasesera in ea putini sobolani, dar era plina de sute de pui mici si scirbosi, parca jupuiti de piele; la vederea lor grasul Calistrat se dadu mai incolo si incepu sa vomite. Teoriile famenului despre felul cum traiau sobolanii se verificara din plin; ba chiar aflai ceva pe deasupra, ca sobolanii, pe linga organizarea lor de-acasa, socialmente se organizau pe bresle, zise famenul. "Cum pe bresle, ma strelitule!" zise Vintila rizind. "Da, pe bresle, repeta famenul. Cum era la noi pe vremuri: breasla macelarilor, breasla cismarilor "Au ramas in urma, reflecta Vintila. Ar trebui sa se organizeze pe sindicate!" "Asta ar insemna sa-si invendeze ji lupta de glasa, zise Calistrat, si sa iasa la manifesdatie" "Si cine ar fi dusmanul de clasa?" rise Vintila. "Treaba lor, zise Calistrat. Exploadatorii dintre ei"
Dupa ce terminaram, ne urcaram in autobuz si ne intoarseram in oras, dar nu acasa, ci directia bufetul "Timpa". Toti eram insa ingretosati si nimeni nu minca, se bau doar tuica si in curind ne ridicaram si plecaram.
Dupa amiaza tata imi dadu un telefon sa trec pe la el. "E adevarat, zise, ca lucrezi la deratizare?" ma intreba indata ce sosii (nici nu ma lasa sa ma asez bine pe paT). A, da, parca uitasem, chiar la uzina lui fusesem sa distrugem colonia. "Da, e adevarat", zisei. "Si in alta parte nu puteai sa te angajezi?" "Nu, acolo am fost repartizat." "Si chiar ai intrebat daca nu se putea in alta parte?" "Chiar am fost avertizat ca daca nu primesc, n-am decit sa ma descurc singur. Bratele de munca nu se vor mai ocupa de soarta mea." "Si asa, niste meditatii, nu puteai sa gasesti? Sint atitea familii cu copii care au nevoie de meditatori!" Se vedea ca se gindise intre timp, din clipa cind aflase, la o solutie mai buna pentru mine. "Tu nu-ti dai seama, continua el, ca te faci de rusine?" "Nu eu ma fac de rusine, zisei, ci cei care nu vor ca inchisoarea mea sa se termine. Sint liber, dar de fapt sint tot inchis."
"Cind mi-a spus unul care te cunoaste, un prieten de-al meu care s-a dus si el sa se uite, Petrini, zice, fi-tau asa si pe dincolo, fugi de-aici, zic, l-ai confundat tu, du-te, zice, sa-l vezi, daca nu ma crezi" "Si te-ai dus!" "Da", facu tatal meu stupefiat. "Cu meditatiile e acelasi lucru, zisei, afla familia ca am fost puscarias si n-am chef sa risc sa mi se spuna cine stie ce grosolanie acoperita" "Da, asa e", zise el si incepu sa injure, dar fara adresa, asa, impersonal, doar le, acest le putind fi toti sau doar cei de la Bratele de munca, nu-i scapa vreo precizare. "Ce sa faci tu acuma! Ca nici pe capul nevesti-tii nu poti sa stai si sa nu faci nimic, ai fi putut sta un oarecare timp daca ai fi luat si tu o fata cu scaun la cap, sa inteleaga ca acuma ti-e si tie greu, pina trece greul, ca n-o sa tina asa cu metodele astea in vecii vecilor, dar muierea ta, ce sa mai vorbim, e femeie trufasa si, nu te supara ca ti-o spun, cam nesabuita, te inteleg si pe tine ca nu poti sa maninci linistit din ciorba aia pe care o sa ti-o puna pe masa fara sa-ti scoata ochii, dar nici acolo, sa omori sobolani, nu poti sa ramii Du-te si tu pe la tara, la ferma lui Vasile ala! "Crezi ca o sa-i convina sa afle toti pe-acolo cine e cumnatu-sau? Crezi ca nu m-am gindit?" "Asa e! Stii ce? Eu le!
Sint atitea posturi la noi de dispeceri, de controlori tehnici, la administratie Am sa vorbesc eu cu inginerul-sef sa te angajeze.
Trebuie sa te angajeze! Nu se poate ca un om invatat care si-a tocit atitia ani coatele de bancile facultatii sa fie trimis la sobolani. Uite, uzina are o biblioteca, sa te angajeze acolo, sa te ocupi de ridicarea nivelului cultural al maselor (adauga el cu ironiE), organizezi serbari, recitaluri, poezii, chestii de-astea ziarul de perete, material sportiv, meciuri, excursii Tocmai au dat afara pe unul care, la o serbare cu dans si bufet, a ridicat al dracului pretul la mititei, la sendviciuri, la sprituri Diferenta o baga in buzunar. Ce zici?" "Ce sa zic, nimic, incearca! Numai ca n-or sa angajeze ei la ridicarea nivelului cultural al maselor un dusman de clasa. Si chiar daca din intimplare ma angajeaza - vine altul mai vigilent si o sa ma dea repede afara zicind ca
«m-am strecurat» in sinul clasei muncitoare, sa fac si sa dreg." "Ce sa dregi?" "Actiuni dusmanoase, chestii de-astea!" "Vorbim cu directorul, e un om cu bun-simt. "Vorbeste! mai zisei, dar nu uita sa-i spui ca am fost la ocna. Altfel vin cadrele si or sa-i dea peste nas. Cunosti mai bine decit mine ce sarcini au astia de la cadre! Pot sa te dea si pe mina
Securitatii, inventind cine stie ce porcarie! Asta mi-ar mai lipsi! Nu, tata, mai bine stai linistit, sa nu patesti si tu ceva. Nu exista post in care sa nu sabotezi, sa nu uneltesti Doar la sobolani! risei eu. Acolo n-ai cum desfasura o activitate contrarevolutionara! Ce face mama?"
"Ma-ta e cam bolnava, spuse el, apoi adauga, acum e plecata pe la bunicu-tau si-ala nu-s ce are" Adica toti aveam cite ceva, eu ca lucram unde lucram, novasta-mea ca era asa cum era, mama ca era cam bolnava, bunicul stiam si eu ca nu mai simtea nici o bucurie de viata, iar el, tata, ce sa faca el acuma, sa mai incerce sau sa nu mai incerce sa ma aduca la el in uzina? "Eu vorbesc, spuse deodata, indirjit.
Ai fost condamnat pe nedrept. Aia nu e munca pentru tine!"
XVII
Vorbi insa zadarnic, inginerul-sef caruia i se adresa raspunse ca asta e o chestiune de cadre, sa se adreseze deci sefului acestui important serviciu, fara avizul caruia nimeni nu putea fi angajat. Asta insa era un individ pe care toata lumea il detesta, cu nesfirsitele lui formulare, in care trebuia sa treci si strabunicii, si de cind te-ai nascut, si laptele pe care l-ai supt cind erai copil de tita: ei, da, laptele ala, depinde de la cine l-ai supt, ce fel de mama, ce avere a avut, inainte de 23 August, dupa 23 August, din ce partide politice a facut parte, dar parintii ei, dar surorile, dar fratii, dar sotiile sau sotii lor si ce condamnari au suferit si ce rude au in strainatate Si cu toate ca sarcina lui era doar asta, sa stea ca un ciine calare pe dosarele a mii de oameni, se amesteca si in viata prezenta a tuturor, el apara si morala proletarii, si interesele uzinei, era un personaj activ in sedintele sindicale si de partid, conducea tot felul de anchete, unele pe fala, altele in mare secret, si cind erai chemat la el, sa zicem pentru a doua zi la ora cutare, noaptea aceea nu dormeai bine, fiindca iti spuneai, nu te chema el degeaba si in nici un caz ca sa-ti dea o veste buna. "Nu m-am dus eu la asta, continua tata furios, m-am dus la directorul general. La urma urmei, nu era el seful intregii uzine? Cum adica, un cuvint al lui nu putea trece peste capul patrat al acestui individ? Am facut bine. Bularca, inainte sa ajunga director general, fusese muncitor ca si noi, asi fi vrut sa-l aud ca nu ma asculta, ca ma trimite la asta, ca refuza sa-si exercite drepturile lui de sef si se spala pe miini de raspunderea de a judeca si singur si a angaja un baiat tinar, care a suferit o condamnare pe nedrept. Un baiat cu carte, fost profesor universitar. M-a primit intr-o joi. Un om tacut, dar sincer, se uita la tine drept si iti spunea exact care era situatia, fara palavrageli, cum facea directorul adjunct, care te zapacea la cap si nu mai stiai nici tu de ce ai venit. M-a ascultat cu mina la timpla, pe ginduri. Nici eu nu m-am intins la vorba, stiam ca are si alte treburi, il mai asteptau si altii dincolo, la o sedinta de conducere, si altii dincoace, in biroul secretarei, care ma rugase sa nu-l tin mult.
«Tovarase Petrini, mi-a spus , pentru mine un om care a ispasit o pedeapsa pe drept sau pe nedrept e un om absolvit. Dupa mine, ar fi trebuit ca fiul dumirale sa fi fost reprimit imediat la postul de la
Universitate, fiindca instanta nu l-a condamnat si la pedeapsa privativa de dreptul de a-si exercita profesiunea pentru care s-a pregatit. Sau macar sa-l fi angajat intr-un post compatibil cu insusirile lui. La noi, de pilda, avem angajata la biblioteca uzinei o fosta curva, care se ocupa si cu aspectele culturale, dar se ocupa din pacate si cu turnatoriile la adresa oamenilor pe care seful cadrelor le studiaza cu grija, fiindca el a angajat-o si eu mi-am dat acordul fara sa stiu ce poama e. Vezi? Asi fi putut foarte usor sa-l angajez in locul ei pe fiul dumitale, pe garantia dumitale, bineinteles, care esti muncitor vechi si pe care te poti baza.


Sintem de aceeasi virsta si stim amindoi ca n-am luat puterea ca sa instauram intre noi astfel de moravuri. Asteapta s-o dau afara pe femeia asta, si chiar si pe acest sef de cadre pe care il uraste toata lumea (am si eu legaturile mele CU tovarasi cu raspundere, care or sa ma ascultE), si atunci sa vina fiul dumitale la mine sa stam de vorba cu el si il angajez. La cantina, sa serveasca muncitorii, acolo e locul acestei bibliotecare isterice, nu la biblioteca, unde vorbeste urit cu tineretul avid de carte. Acolo trebuie sa domneasca o atmosfera asa spirituala si calda, nu de intrigi si turnatorii. Asa o sa facem!»"
Tata era, povestind, impresionat de directorul sau general, eu mai putin, ba chiar deloc. Dar nu zisei nimic, sa nu-l jignesc. Sa astepti ca un sef de cadre sa fie dat afara, asta putea dura mult si bine. Nu era exclus sa fie dat afara el, acest Bularca sincer si drept. Daca tata era atit de naiv si nu stia cine e un sef de cadre, cine anume il sustine, ce institutie, era greu de crezut ca directorul sau general nu stia. In ce ma priveste, hm! stiam destul de bine. Practic, nu s-ar fi putut face nimic pentru mine chiar, si in cazul in care acest Bularca ar fi reusit sa se debaraseze de acel individ. Nu trebuia sa vina altul? Iar cel nou ar fi semanat cu cel plecat.
Dupa vreo luna euforia in care traiam eu cu Matilda incepu sa se stinga. Vedeam reaparind pe chipul ei intrebarea: ei bine, cit o sa mai dureze? Si intr-o zi ma intreba fara ocol: "Tot nu te-ai saturat?" "Nu", ii raspunsei sumbru. "Nu te supara, domnule, zise ea atunci, nu mai esti acelasi om si nu cred ca din pricina ca ai fost la inchisoare. Au mai fost si altii si n-au abandonat gasind o placere secreta in caderea lor. S-au ridicat! Nu pot sa-ti inteleg caderea si nici pe cine vrei sa sfidezi nedindu-mi macar speranta ca asta se va termina intr-o zi. Trebuie sa ne despartim! Nu voi divorta imediat, pastrez eu speranta ca in singuratatea ta o sa te gindesti si o sa te intorci linga mine. Poti sa stai in casa, nu te goneste nimeni, dar intre noi nu mai poate fi nimic."
"N-am la ce sa ma gindesc, ii spusei, nu uita ca inainte chiar sa fiu arestat te-ai despartit de barbatul tau in clipa in care ai indraznit sa ridici mina asupra lui. Din clipa aceea, continuai eu dind curs unor meditatii care nu erau proaspete, mi-ai oferit perspectiva unei vieti in ticalosie, dupa ce indata ce ne-am casatorit mi-ai oferit una a unei vieti moarte, adica fara iubire. Nu pot sa accept sa renunt la fericire pe acest pamint, chiar daca o sa ma complac, cum spui tu, multa vreme in placerea secreta a caderii. Nici inchisoarea grea nu m-a facut sa uit sau sa se micsoreze in sufletul meu proportiile esecului nostru. Iti dai deci seama, sper, din cele ce-ti spun, cit de mult te-am iubit. Poate ca daca te iubeam mai putin, mai spusei, cine stie, trufia ta nu m-ar fi ranit atit de tare si viata mea cu tine ar fi fost, poate, tolerabila, daca bineinteles n-ar fi survenit tradarea de o parte si de alta. Desi nu e sigur ca n-a si survenit. Nu pot sa-ti uit telefoanele si cit de fericita aratai cind te-am surprins. Ura pe care mi-ai aratat-o dupa aceea era o dovada in plus ca nu gelozia mea (un sentiment care mi-e complet straiN) a facut sa nasca in tine ura pe care ti-o citeam in ochi. Sint lucruri care nu pot insela un om care iubeste si care, repet, nu e gelos, cum sint eu, cel putin cu tine. Cind iubesti foarte tare, apare increderea absoluta si gelozia n-are loc. Dar nici nu poti ierta cind increderea e inselata". "Nu te-a inselat nimeni", zise Matilda cu un glas ciudat.
Tresarii. O lunga tacere se asternu intre noi. Eram pregatit pentru aceasta scena, dar nu ma gindisem niciodata ca ea m-ar fi inselat.
Totusi, de ce acum, pe neasteptate, exprimasem in acest sens o indoiala? Raspunsul ei, negind, in cuvinte, era afirmativ in modulatia glasului: "Nu te-a inselat nimeni" suna "te-am inselat, ei si?!" Nu eram pregatit pentru aceasta revelatie, incit tacui mai departe. Ea se scula din fotoliu si se indrepta linistita spre dormitor. "Bineinteles ca nu m-a inselat, gindii, dar ce putea sa-mi raspunda?" Totusi, enigma comportarii ei din acele clipe raminea intreaga. Iata, despartirea de care fusese vorba atunci si in care eu nu crezusem se dovedise o repetitie a despartirii de acum, care era chiar reala, de neinlaturat. De ce m-asi fi inselat, asadar, in rest: incercarea ei de a fugi de-acasa pentru a ma sili pe mine sa plec, aversiunea fatisa, izbucnirile de ura irationale de ce irationale? Poate chiar ma inselase, sau vroia sa ma insele, si o impiedica naivitatea ridicola a increderii mele in ea, vesnica mea speranta a unei reintoarceri la anii de dinainte de casatorie.
Reveni in hol cu un pachet de tigari in mina, se reaseza si isi aprinse una. "Asta e, zise foarte linistita, nu corespund visului tau de fericire. Ce sa fac? Sa ma prefac ca n-am cinci ani mai mult decit tine?
Asi fi ridicola! Sint batrina, draga, am trecut de treizeci de ani, si adio,
Matilda, cochetaria cu un barbat mai tinar inca putin si mi-ai fi spus-o in fata: singele meu bate altfel decit al tau, ce te miri ca m-am indragostit de alta? Ce-asi fi putut face auzind asta? Asi fi inghitit sau ar fi trebuii sa tac, sa nu te intreb niciodata unde te duci de iti pui cel mai frumos costum si cea mai frumoasa cravata la cea mai frumoasa camasa, spalata si apretata de mine, si unde intirzii sau iti petreci noptile, in timp ce eu te-asi astepta incercind zadarnic sa dorm?"
Ai fi zis, auzind-o, ca isi desvaluie in sfirsit secretul comportarii ei, dar nu ma lasai inselat: "Atunci, ii spusei, de ce te-ai mai maritat cu mine si mai ales de ce ai pastrat copilul?" "De ce? Asta e alt secret, pe care insa nu ti-l spun si n-o sa-l afli niciodata. Si inca un lucru: nu te insela pe tine insuti crezind ca m-ai iubit foarte tare. Nu m-ai iubit nici macar atit cit poti tu sa iubesti, adica asa, cu toata fiinta ta, cum s-a intimplat pe vremea cind eu iti dadeam telefoane la facultate probabil ca o s-o faci de-aici inainte, dar nu eu voi fi aia care se va bucura de aceasta iubire. Atunci, da, in anul acela m-ai iubit, cind ti-era frica sa nu ma pierzi, nu stiai sigur daca intr-o zi n-o sa-ti spun ca renunt la divort si ma intorc la Petrica, dupa ce te-ai convins ca nu (si
Matilda facu cu degetele in aer o miscare de imprastierE), adio, iubire!"
Vorbea ca sa nu spuna nimic sau sa-mi turbure sufletul cu false desvaluiri. "Si inca un lucru, continua, nu uita ca tu ai fost primul care ai indraznit sa lovesti femeia pe care zici ca o iubeai atit de tare. Pe loc, atunci, am crezut si eu, ca si tine, ca eram vinovata, pe urma mi-am revenit: Ia uite, mi-am spus, el nu ma iubeste, altfel cum s-ar fi putut sa uite ca eram eu, Matilda, care sta in fata lui si care venisem sa-i spun ca imi pare rau ca i-am spart biroul N-am mai avut timp sa-i spun, m-am pomenit pe jos, naucita. Te miri acum ca am indrasnit si eu? In orice caz, n-ai dreptul sa-mi spui ca ti-am deschis perspectiva unei vieti ticaloase. Perspectiva asta ai deschis-o tu! In ce priveste prima perspectiva pe care ti-asi fi oferit-o, a unei vieti moarte, adica fara iubire, pardon, si eu am avut aceeasi revelatie; aceeasi perspectiva mi-o ofereai si tu." "Mai demult, zisei, sau incepind din a doua zi dupa ce m-am mutat la tine?" "Ehe, facu ca, chiar din clipa cind te-am cunoscut!" "Da, si mai tii minte clipa aceea?" "Cum sa nu, asta nu se uita! " "Oare coincid clipele?! zisei eu cu falsa nostalgie. Ia sa vedem, si eu pastrez in amintire clipa fatala." "Pe strada, domnule, zise ea cu un glas ca si cind ar fi marturisit o infamie. Ningea, si tu erai cu
Petrica, care pesemne iti povestea ceva despre mine, ma ponegrea, si tu ascultai rinjind, drama lui era pentru tine un spectacol vesel, pe care el ti-i dadea cautind, ca un naiv, intelegerea unui om pe care nu-l ghicea cit e de brutal si insensibil. De departe v-am vazut Pe urma am ajuns in dreptul vostru, eu cu Petrica nu ne-am oprit, nici nu ne-am salutat, era furios pe mine si eu am zimbit, mi-era mila de el, si atunci m-ai vazut, te-ai uitat la mine ca la o vampa, ca sa nu zic ca la o curva, si te-ai intors si am simtit cum ceva imi arde parca picioarele Era privirea ta! Asta e zodia in care ne-am cunoscut daca ai tinut sa afli.
Ti-am dat un termen al ecuatiei. N-ai decit sa ghicesti restul." "Da, confirmai, asta a fost clipa. I-am zis bine fatala!" "Da, i-ai zis bine. Si m-ai tinut inlantuita, cum bine ai observat tu insuti, pina a doua zi dupa casatorie, cind ai intrat in casa lui Vasia strain si rece si nici nu te-ai uitat la mine si te-ai uitat la toti ca un imparat care a coborit din palatul lui printre muritorii de rind si ti-ai si ales una, pe care, eventual, ai fi dorit sa ti-o duca slujitorii, intr-un anume loc secret, si sa te desfrinezi cu ea. Era Tamara. Iti luceau ochii de preacurvie, cum spune
Biblia, ca daca le uiti la o femeie si o doresti in gindul tau ai si preacurvit cu ea. Daca Tamara te-ar fi placut, sau mai bine zis daca n-ai fi fost grosolan cu ea, ati fi si trecut amindoi la fapte, fiindca
Tamara o fi ea dar nu e desmatata" "Te pomenesti ca o fi sentimentala?!" murmurai. "Da, zise Matilda cu un glas sfidator, e o femeie demna. Imi imaginez cit de murdara a fost prima ta iubire cu acea
Nineta de-ai putut s-o jignesti astfel chiar pe-o ruda de-a mea apropiata. Nu ma mir ca acum te simti bine acolo unde lucrezi. Spui ca sint niste indivizi abjecti. Dar iti plac!" "Nu parasi, zisei, firul primei clipe E fascinant ceea ce aud." "Fascinant?? Faptul ca inca de la inceput ai vazut in mine o a doua Nineta (nu stiu cum o fi fost studenta pe care ai omorit-O) gasesti ca e fascinant?"
In realitate nu era deloc fascinant, ci dezastruos. Dragostea mea pentru ea se reflectase deci intr-o oglinda strimba, in care apaream cu chipul slutit astfel? Ce-o atrasese atunci? Poate chiar acest chip, cum spusese, brutal, insensibil, dornic de preacurvie si in cele din urma abject? Ma uitai la ea, de asta data intr-adevar fascinat. Cine era? Nu mai vorbea ca la botez, cum crezusem sub imperiul unei gelozii derezonabile si disproportionate, era linistita, si nu mai puteam, ca atunci, sa n-o cred. Aveam citeva fire groase in mina, de fapt grosolane, ale gindirii ei ascunse, care imi scapasera timp de atitia ani, le simteam, uluit, realitatea. Asadar, o atrasese un individ total strain de firea ei, daca ar fi sa admit ca, fara sa stiu eu, astfel aratam, asta era imaginea pe care i-o oferisem? Insensibilitate, cinism in sentimente, brutalitate in manifestarile zilnice ale vietii mele cu o femeie, tradare in dragoste, preacurvie, placere pentru abjectie
"Deci, nu te-am iubit?" zisei cu o sfisietoare si in acelasi timp simulata parere de rau. "Ai iubit, ti-am spus, ceea ce ai crezut ca sint eu!" "Si tu la fel? Sint extrem de curios sa stiu ce-ai iubit tu, de-ai mers atit de departe!" "Ti-am spus, n-o sa afli niciodata!"
Se lasa o tacere. Fetita deschise usa si fara ezitare o lua incet spre maica-sa. Matilda se ridica si disparu in bucatarie. Copilul veni atunci la mine si se aseza, cuminte, in fotoliu. Prezicerile lui Ben Alexandru nu se adeveri-sera, cu toate ca Matilda se predase cu totul fetitei. Silvia isi vedea cuminte de mica ei viata si era aproape in mod egal atasata de maica-sa si de mine, desi Matilda nu se bucura citusi de putin cind o vedea ca mi se urca vesela in brate: se predase, dar si pusese stapinire pe ea si nu-si ascundea iritarea ca Silvia descoperise o a doua fiinta in viata ei, careia ii spunea "tata" si care o lua aproape zilnic la plimbare in oras. Incerca s-o opreasca, "acum trebuie sa te culci", sau "afara e frig n-am chef sa te vad ca incepi sa tusesti". O lasam sa mearga pe jos, pina o auzeam ca-mi spune foarte curind ca o dor picioarele si atunci o luam in brate. Era o smecherie, nu vedea nimic de jos, n-o dureau picioarele, vroia in brate, sus, si atunci ghiceam ca era stapinita de o curiozitate avida si tacuta. Cind luminile unui automobil apareau in departare il lua in primire si cind trecea de noi micutul trup avea o svicnire si se rasucea inapoi cu ochii mari deschisi si cu pupilele imens dilatate urmarind dihania pina nu se mai vedea. Vitrinele stralucitoare o atrageau ca un magnet si vigoarea brusca de opozitie pe care mi-o transmitea trupul ei cind vroiam sa plec ma facea sa inteleg ca de fapt o vrajeau si ar fi vrut sa stam acolo si sa ne uitam un timp nedefinit. Ii spuneam ca o sa gasim alta si mai si, si abia atunci renunta si trupul i se inmuia facind din vointa mea, in mine insumi, o forta supusa acestor dulci miscari, care imi topeau amorteala sufletului si imi goneau adinca singuratate de al carei rau ma eliberam. Curind insa toate acestea, masinile cu farurile si claxonatul lor, care o inveseleau, tu, tu, puternicele camioane, al caror duduit o faceau sa se lipeasca foarte tare de mine, baia miscatoare de lumini multicolore din marea piata, unde vedea tisnind spre cer sageti albastre, care brusc se rasuceau spre pamint, devenind verzi sau rosii, intr-un viu si neincetat joc de figuri misterioase, o aruncau in vis si curind descopeream ca adormise.
O luam atunci inapoi spre casa si, ducind in brate minunata povara, aveam sentimentul ca in realitate sint un om fericit si ca suferinta mea e o iluzie, o himera pe care ar trebui s-o alung; puteam trai astfel o mie de ani si muri linistit. Altceva, o bucurie mai mare nu exista pe pamint, restul e nerozie. Acasa, insa, ne intimpina mama ei, care mi-o smulgea literalmente din brate si punea stapinire pe ea: ca n-am vazut ca fetita a obosit? Ce, am de gind s-o omor, asa cum i-am spus cind am auzit ca e insarcinata cu ea? Cred eu ca a uitat sau ca o sa uite vreodata aceste cuvinte? O sa i le spuna fetitei cind s-o face mare, sa stie si ea ce fel de tata a avut si cit de mult a dorit el sa vie ea pe lume. Aveam atunci sentimentul net ca ea ghicea ca sint fericit si vroia sa nu fiu si avea si puterea s-o faca. De ce? ma intrebam. Ce rau ii facusem? Totul se intuneca, nimic nu mai avea inteles si valul de singuratate urca iarasi in mine cu o putere parca mai mare.
Da, gindii, tragind-o alaturi de mine in fotoliu, acum inteleg de ce dormi tu pe brinci; dupa cum am auzit ca incepeti sa visati inca din burta mamei (aveti visuri, ce frumos! cum or fi ele, cind voi nu stiti nimic? de unde va vin, din ce amintiri insondabile si ale cui? Poate chiar ale mamei, care viseaza si ea si vi le transmite prin sufletul ei?
Sau poate ale tatei, prin ceea ce ai tu de la mine? Sau de undeva din indepartari imemoriale?), tot asa, la aproape patru ani aveti rele presentimente? O mingiiai pe parul ei blond; si aceeasi pace, ca in ziua cind venisem de la ocna si care aparea dc-atunci totdeauna cind o luam in brate, cobori peste sufletul meu si il incalzi ca o flacara dulce.
Da, gindii mai departe, fetita mea, ai ghicit, nu e bine intre tata si mama, n-o sa ma mai vezi de-aici inainte prin casa si n-o sa mai mergem in fiecare zi la plimbare. Iar tata o sa traiasca singur si tu n-o sa intelegi de ce. "Hai, vino incoace sa-ti dau sa maninci", zise Matilda, si o privii cum se indeparta incet spre bucatarie si avui o stranie senzatie ca revelatiile ei ii inconjurau capul ca un nimb al minciunii, cu secretul ei care ar fi vrut sa-mi para indescifrabil. Imi aprinsei o tigara si incepui sa ma plimb pe ginduri prin vastul apartament
XVIII
Nu e nici un secret, imi spusei oprindu-ma in dreptul vitraliului spart de vaza proiectil care trecuse prin el. (Matilda chemase un mester si il dresese, nici nu se mai cunostea, in centrul lui, unde fusese gaurit, mesterul pusese un geam alb si taiat oval care parea firesc cui nu stia cum fusese inainte, mie insa nu-mi parea, acest oval alb, insignifiant, prin care nu se vedea nimic si strain de frumoasele culori in mijlocul carora fusese pus, mi se parea a fi intruziunea nimicului in creatie, simbol al urii oarbe si al violentei.) Ce secret? Ce zodie? Daca ea spune ca astfel a fost primita privirea mea in clipa cind ne-am intilnit, ce secret mai poate fi? Poate fi luata drept zodie gindirea detracata, in orice caz strimba, a minunatei trecatoare? Dar era limpede, daca ar fi luat-o drept ceea ce era, astazi n-am mai fi fost impreuna. Daca ar fi inteles ca in acea clipa am fost atins de bagheta magica a tot ceea ce poate sa ne uimeasca pe aceasta lume, speranta, visul, bucuria ca aspiratiile noastre nu sint desarte si ca se implinesc undeva chiar daca nu cu noi, adica nu inca? si ca privirea mea nu era dotat expresia unei adinci turburari, a unui cutremurat regret, a unei dureroase melancolii ca n-o s-o mai intilnesc niciodata, ar fi dat din umeri cu nepasare si nu s-ar fi indragostit de mine, caci astfel de sentimente i le daruise din plin Petrica? Nu, ea a simtit doar ca privirea mea ii arde picioarele, si era adevarat ca ma uitasem o clipa si la picioarele ei, cit erau vizibile intre haina de blana si negrul elegantelor ei cisme, si ca ametisem privindu-le. Dar cum putuse ea simti acea arsura, cind in realitate aceasta a doua privire a mea ea nici macar n-o vazuse? Cu atit mai putin s-o interpreteze ca fusese asa cum imi spunea astazi? Nu, ea exprima de fapt si extindea acum asupra intregului nostru trecut idei care nu erau decit ale degradarii care urmase, ale degradarii rapide a iubirii ei pentru mine si pe care eu o urmarisem fara s-o inteleg si n-o intelegeam nici astazi, desi avusesem destul timp sa ma opun, sa sufar pentru ea, sa sper ca se va opri in cadere si sa meditez indelung asupra faptului daca nu cumva eu eram cel vinovat. Pentru ca nu era cu putinta sa armonizeze in ea insasi cei doi ani in care traise cu mine intr-un extaz aproape zilnic (si in care cuvintul "inlantuita" n-avea nici un senS) cu ideea ca vazusem inca din prima clipa in ea o a doua
Nineta. Daca fusese cineva inlantuit in acel timp, eu eram acela, si nu ea, si continuasem sa fiu si dupa aceea, adica dupa casatorie. Avind din prima clipa revelatia ca vad in ea o vampa, o curva, se putuse indragosti atit de tare de un astfel de om si aceasta dragoste sa dureze doi ani si sa se casatoreasca cu el? Aici era secretul!? Nici un secret, singurul care persista era cel al coborisului si al degradarii brutale, si anume, pina acolo, incit sa ajunga sa nege totul
Ceea ce se si intimpla, fiindca, atras cu putere de fiinta ei si impins de o curiozitate irezistibila, incepui sa pun sub focul negru in care ard cel mai adesea cei care se despart tot ceea ce altadata ma facuse fericit. Astfel, imi spuse intr-o zi, cind eu incercai, sau mai bine zis simulai ca am uitat ca totul se sfirsise intre noi (stiam si eu bine acest lucrU) si incercai s-o imbratisez, ca se supunea totdeauna cu sila imbratisarilor mele ca simtise de fiecare data ca o violez si ca infatisarea mea in acele clipe i se parea bestiala, dar nu in sensul cel bun, care poate infiora, ci in acel rau, de animal, ca si cind s-ar fi iubit cu un magar, sau cu un (aici isi puse friu, ezitA). Si ca chiar si miroseam urit, a paie si sudoare de cal. "Da, exclama scirbita, a armasar, dar nu armasarul ala care iti place tie sa crezi ca e si el spirit, cu trei coordonate in constiinta lui, trecut, prezent si viitor, in timp ce eu si altii ca mine care nu traim decit in prezent, semanam cu unul juganit. Nu, a urina si sudoare imputita, reziduurile spiritului de armasar, daca vrei sa adopt si eu limbajul tau pretentios. Fiindca nici macar n-aveai bunul-simt sa faci o baie inainte sau sa alergi imediat la baie dupa. Vezi tu, o femeie acorda importanta acestor lucruri, dar tie cum sa-ti pese?"
Risei in hohote, dindu-mi capul pe spate si incalecind bratul fotoliului cu picioarele, in stil american. Pastram in amintire cuvintele ei din prima noastra noapte de dragoste, cind ma intrebase cu uimire cu ce fel de parfum dadusem pe mine, sau cu ce fel de sapun ma spalasem? "De ce?", o intrebasem. "Fiindca trupul tau miroase, iubitul meu, a micsunele de primavara." Risesem si atunci, flatat de iluzia ei olfactiva, fiindca nu-mi dadusem cu nici un fel de parfum si nu folosisem decit sapun ordinar, care mirosea a grasimea din care fusese el facut, "Nu, nu, insistase, mirosi a micsunele", incepuse sa-si plimbe nasul peste corpul meu. Acum aflam ca micsunelele se degradasera in altceva si risei iar. Nu-i spusei de ce, lucru care n-o deruta deloc. Cit priveste baile, o vreme, dupa casatorie, in clipele calme ale vietii noastre zilnice, ma spala adesea pe spinare si se minuna de netezimea pielii mele, si ca i-ar placea sa fie si a ei la fel, adica sapunul sa faca si pe ea de la inceput un clabuc atit de abundent si curat. In rest, era adevarat ca aproape totdeauna imi crea si mie impresia ca o violez, dar dupa ce asa-zisul viol se producea, traia a doua zi ca in transa, cu amintirea lui. I-auzi! Ia sa vedem ce mai spune! "Poate ca ai fost totdeauna o frigida! zisei. Frigidele, cind au si ele parte de-un barbat, pastreaza din imbratisarile cu el senzatiile cele mai scabroase."
Tresari sub brutala lovitura. Expresia chipului ei, altadata atit de frumos, se altera, din triumfatoare privirea ei deveni o clipa umila, parca ar fi dorit sa nu-i fi spus un astfel de lucru, sau sa-l neg de indata. Nu-l negai, ca sa inteleaga si ea ce inseamna sa aluneci in zone care trebuie sa ramina intangibile. In acelasi timp imi spusei: Ea nu e frigida si totusi e si frigida sau mai bine zis o frigida in gindire, in timp ce viata corpului ei mocneste reprimata. In alte conditii, de fanatism religios, ar fi ajuns maica stareta, dar dintre cele care l-ar fi tradat pe
Cristos ca sa se chinuiasca apoi in remuscari. in aceasta lumina putea fi adevarata afirmatia ei ca o privisem atunci pe strada ca pe o curva.
Isi reveni si se uita la mine cu ura. "Nu exista, zise, femei frigide, ci barbati odiosi, care pot scirbi o femeie pentru toata viata. Intreaba un medic si ai sa vezi ce-ti povesteste!" "Da, zisei posomorit, chiar miine ma duc sa ma interesez!"
Devenisem visator sub privirile ei incarcate de ura. Simteam aceasta ura ca pe-un drog care ma facea melancolic, melancolie detasata, linistita, asemanatoare celei care ne cuprinde cind ne gindim indelung la moartea noastra. Ei, da! Va fi si asta, asa sintem facuti, sa nu traim la infinit, sa nu devenim stupizi in exuberantele noastre. O despartire e o astfel de repetitie a mortii cu avantajul enorm ca totusi continuam sa traim si sa avem parte de multe bucurii simple, cum ar fi faptul uimitor de a merge pe jos, de a simti seara un fel de uitare de sine si de a ne parasi lumii somnului, de a bea un pahar de vin si mai ales de a ne surprinde ca mai putem sa ridem, sa mincam cu pofta si chiar sa ne culcam cu o femeie. Unii spun ca asta inseamna a supravietui, ca adica de fapt ai murit o data si esti bun mort si acum faci doar umbra pamintului. E adevarat, dar nu intru totul. "E adevarat, ii strigai Matildei, dar multi uita ca romanul are sapte vieti in pieptu-i de arama!" Ea se uita la mine cu dispret: "Ai baut ceva?" zise. "Nu, dar e o idee, tresarii eu. Ai ceva in dulap?" "Am! Dar se vede dupa ochii tai ca ai mai baut si inainte." "Nu mai mult decit tine!" zisei. "Te inseli! Eu n-am baut nimic. Dar tu ai baut cu omoritorii de sobolani, altfel n-ai fi putut sa-mi spui atitea murdarii." "Da, strigai, mi le asum, desi nu le-am spus eu. Sint omul care isi asuma totul, poti sa te bizui pe mine.
Un om ideal, n-o sa mai gasesti altul. O sa ma regreti!"
Si ma ridicai, intrai in oficiu si ma intorsei cu o sticla de vin rosu, pe care o destupai cu un sentiment sarbatoresc. Posomorita, Matilda se duse si ea in sufragerie si aduse din vitrina doua cupe de cristal violet de Boemia, pe care le umplui de indata. Ciocniram si bauram, eu cu sete, Matilda parca in scirba, dar nu pentru vin, ci pentru mine. "Tu, omul ideal?" imi spuse. "Da, strigai, sint barbatul ideal, bine inzestrat, fara cusur, cu singurul defect ca nu pot fi isteric, intr-o lume atinsa de isteria supunerii si a fanatismului corupt. Toti sinteti corupti in agresivitatea voastra masochista, care v-a facut sa uitati valorile absolute, credinta intr-un ideal, devotamentul si prietenia, iubirea si curajul, gindirea libera, creatia." "Aha! facu Matilda, si tu le-ai pastrat!" "Da, le-am pastrat" "Si de-aia mi-ai spus tu mie, cind ai auzit ca sint insarcinata, ca o sa-mi pui copilul pe-un bat si o sa-l arunci intr-o prapastie!" "Nu, n-am spus acest lucru, dar vad cu uluire ca nu e vorba de o gindire exprimata de tine, atunci la botez, intr-un moment de furie, ci chiar crezi ca e adevarat ca am spus acest lucru! Asta inseamna ca in capul tau zace mecanismul imbecilitatii umane, care, pornind de la datele unei idei care are un singur inteles, transforma sensul initial in cu totul altceva, dupa dorinta. Ai vrut sa intelegi astfel spusele mele, si ele au si devenit pentru tine certitudine." "Aha, deci n-ai spus!" "Stiu foarte bine ce-am spus, dar ar fi zadarnic sa-ti explic!
"Incearca." "Era o declaratie inocenta de iubire, ca venirea copilului nu trebuie sa ne scindeze viata si ca n-o sa fac ca Laios, tatal lui Oedip, care intr-o interpretare moderna ar fi fost gelos pe noul-venit si l-ar fi aruncat intr-o prapastie. Mitologia spune altfel, dar Freud a interpretat mitul in sensul atractiei copilului pentru mama, care persista si la maturitate, complexul oedipian." "Se poate, zise Matilda, si ca dovada ca nu sint imbecila, te cred. Dar ca o sa-l dai la leagan, la copiii gasiti, n-o sa zici ca n-ai spus. Ai zis asa, n-o sa fac ca tatal lui Oedip, dar o sa fac ca Rousseau." "Glumeam!" zisei, simtind ca pierd terenul. "Aha, glumeai!" "Da, exageram, ca sa intelegi ideea." "Exagerai ca sa inteleg ideea, zise deodata Matilda cu un glas ragusit si gros. Dupa ce ma lovisesi si ma aruncasesi pe podea, acum glumeai, exagerai Ce, ar fi mai bine daca ai muri? Ti-asi pune si eu pe piept o floricica!" "In orice caz, zisei, sanatoasa la cap nu esti daca ai ajuns sa-mi doresti moartea pentru niste cuvinte al caror sens ti-a scapat." "De ce? zise. Glumesc, exagerez, ca sa intelegi mai bine ideea!" "Ce idee?" "Ca esti un ticalos si ca te urasc" "Bine inteleg ca ma urasti, asta o stiu demult, ii raspunsei senin, turnind in pahare. Dar eu ticalos nu sint si n-are rost sa incerci sa dai urii tale o justificare. Ura poate fi si curata! Asa, in sine, ca si iubirea. Las-o asa, fiindca iti purifica sufletul mai bine decit daca o terfelesti in acuzatii abjecte. Gindeste-te mai bine la posibilitatea de a intelege ca nu puteam sa gindesc ca chiar o sa-ti iau copilul si sa-l dau la leagan. In ce ma priveste, o sa incerc si eu sa inteleg, ba chiar inteleg de pe acum, si imi dau seama ca dupa ce un om e lovit, e o pura sminteala sa mai crezi ca dupa aceea cuvintele pe care i le mai spui or sa-i mai para inocente si cu atit mai putin o expresie a iubirii (desi dupa marea ta scena de la botez, cind am ramas singuri, te-a pufnit risul si mi-ai spus ca nebuna mai esti si tu si daca nu m-ai fi iubit, n-ai fi facut ce-ai facut, adica sa arunci cu vasul in mine si sa-mi sfisii obrazul, fara sa mai vorbesc de cuvintele care ti-au iesit din gura, si eu te-am crezut, ti-am spus doar ca am cazut amindoi in ticalosie, ca vecinul parintilor mei, Acojocaritei; si iti spun acum ca daca n-asi fi fost arestat chiar atunci, ne-am fi iubit si noi in noaptea aceea exact ca acela!). Tu, dimpotriva, desi apoi am ingenuncheat linga tine, ai continuat sa simti acele nenorocite de cuvinte drept o continuare a violentei fizice, ai cazut si tu in genunchi, si desi iti evocasem trecutul nostru si speranta mea intr-o intoarcere la acel trecut, care nici nu era asa departe de noi, doar citeva luni, mi-ai spus, cu o disperare care m-a uimit, sa plec chiar in clipa aceea si, cum nu te intelegeam, dar nici nu-mi dadeai ragaz sa incerc s-o fac, ai strigat impreunindu-ti miinile: Ma rog de tine sa pleci! Ah, ai sa mi-o platesti!
Compara intelegerea mea, dupa ce am platit cu virf si indesat, cu a ta, care nici acum nu uiti acea scena de trista amintire" "Nici tu nu uiti, zise Matilda deloc clintita de spusele mele, deloc convinsa ca ura poate fi si curata. Nimic nu se uita", mai zise aruncindu-mi o privire turbure ca o dovada, ai fi zis, palpabila, umana, ca ideea mea despre ura asa-zis curata e o pura speculatie, ca asa ceva nu exista.
Eu insa simteam pentru ea o astfel de ura. Nu eram ispitit s-o invinuiesc de nimic, nici s-o injosesc in sinea mea, desi mi-ar fi fost atit de usor s-o fac. Materialul era bogat, de pilda cel mai recent acapararea fetitei, ferocitatea cu care pusese stapinire pe mica ei viata si surpriza ei neagra ca ma simteam fericit cu Silvia cind ieseam cu ea la plimbare: nu trebuia sa fiu fericit, era un fals, o ipocrizie, o inselatorie cu care vroiam sa turbur sufletul copilului, in realitate nu puteam fi capabil de a ma apropia si intelege si mai ales iubi un copil.
Parca mi-ar fi spus ca eram un fel de monstru Asta ar fi fost de ajuns sa nasca in mine o ura salbatica, ucigasa, pentru sufletul ei, care imi parea diform. Dar imi aminteam ca in cei trei ani cit statusem inchis, totusi invatase copilul sa-mi spuna tati si nu totdeauna fericirea mea de a-mi iubi fetita ii turbura astfel mintea. Nu, o uram (fara s-o invinuiesC) ca se supunea orbeste raului care lovise inca de la inceput casa noastra. Nu era chiar o fatalitate pentru mine, dar pentru ea era, si nu ridica un deget sa lupte impotriva acestei fatalitati. Parca ii auzeam vocea trufasa repetind pina la satietate: Asa e el! Sau: asa e ea! Sau: dar e fireasca! Cine ne da noua dreptul sa cerem Atunci, in meditatiile mele, auzind aievea aceasta voce, o uram foarte tare. Ura curata, insa, fiindca imi dadeam seama ca ea era o jucarie a fortei nestapinite a daimonului ei, care la vechii greci era si caracterul cuiva
Simtind ca iubirea ei pentru mine slabeste, o facuse sa slabeasca si mai tare, de parca astfel ar fi triumfat. Simtise ca eu continuam s-o iubesc ca la inceput, imi intorsese spatele la usa, foarte mindra ca putea s-o faca. Ma prinsese ca ii arsesem una chiar in ziua cind vroia sa-mi spuna ca a ramas insarcinata, ce jubilatie! Cazuse in genunchi!
Pleaca! Nu vroisem sa plec? Ia sa-i aratam noi ca altul o putea face fericita si sa vorbim cu acest altul la telefon fara nici o jena, cu sotul in casa, care sta cu nasul in carti si habar n-are! Nu crede ca am gasit pe altcineva? Ia sa-i dovedim ca pot sa plec imediat chiar cu copilul in burta si sa incep sa-mi fac bagajele! Credea ca e sigur de mine fiindca ne leaga un copil? Ia sa-i spunem ca nu va fi tatal acestui copil, ba chiar ca nu e copilul lui! Isi daduse seama ca aveam un prieten, he! Ia sa-l invitam noi si sa-l jignim. Ia sa vedem din ce stofa e facut? Se simtea barbatul ei bine cu acest cuplu, eee, ia sa vedem si noi la fata pe bleaga aia, caruia ii placeau ciupercile, dar nu stia sa le gateasca!
Se credea barbatul ei stapin pe ea, ia sa le arat eu la toti ca nu eram supusa nimanui, maica-sii, bunicilor, lui Vasile, Tamarei, lui Petea, lui
Artimon, care fusese jignit, Tasiei Aparuse pericolul unei despartiri? Ia sa simulam ca totul se intimplase fiindca il iubeam prea mult! Si iat-o deodata virita in cosmar: arestarea barbatului, amenintarea ca ii va fi luata casa si mai tirziu va fi exclusa din partid. Dar casa nu i s-a luat, s-a zbatut pentru asta, a avut mai dinainte marea intuitie de a se imprieteni cu cel mai mare stab al judetului, om apreciat in mod deosebit de Gheorghiu-Dej, si casa nu i s-a luat, si nici din partid n-a fost exclusa, ba chiar a ramas mai departe sefa acolo printre arhitecti.
Cosmarul trecuse, barbatul se intorsese, dar se pomenise repede sotia unui ins al carui viitor era barat Nu avusese ea tot timpul dreptate?
Iata-l acceptind cu mare deliciu caderea, cu toate ca s-a purtat bine cu el dupa ce s-a intors de-acolo, ca sa descopere ca n-are nici o vointa si vrea el sa ne judece pe toti, ca nu mai credem in valorile absolute
"Din fericire, strigai, totul se uita. Si dind pe git paharul de vin rosu, care mi se paru ca avea un gust insuportabil de motorinolaringologie cum spunea Vintila, incepui sa urlu, cintind:
Ma vei uita, caci si uitarea
E-nscrisa in legile omenesti".
Si ma aplecai spre ea foarte aproape si ii vazui intr-o clipa, cu nedumerire, chipul lipsit de farmec, pe care il iubisem atit de mult si care nu-mi mai spunea nimic Ea surise deodata la aceasta apropiere, si deodata farmecul ii reveni si incepu si ea sa cinte. Nu mai era insa ridicola, ca atunci cind isi fredona acel tibia al ei, dimpotriva, imi parea iar minunata, ca odinioara o dilema taraganata, o indecizie vesela si in acelasi timp nostalgica, de o mare puritate si hranita de o credinta ca oricum ea tot va fi fericita, chiar daca, asa cum spunea cintecul, nu stia pe cine sa aleaga; se adresa unei pasari:
Spune-mi, puiule de cuc, mai,
Duuupa care sa ma duc
M-asi duce dupa cel nu stiu cum, imi scapau cuvintele, atins, ba nu, chiar doborit de vraja simpla a melodiei, care mi se parea cea mai frumoasa din cite auzisem. Simteam insa in acelasi timp cu neliniste ca atractia urii e la fel de mare, daca nu chiar mai puternica si mai rascolitoare decit iubirea. Caci ne uram in acele clipe amindoi, nu mai exista nici o speranta, dar aceasta legatura pe care o descopeream cu uimire ca exista mi se parea groasa ca otgonul
XIX
Protectorul meu de la sfat, Istrate, ma retinu intr-o dimineata si ma
"detasa" la alta munca. "Alege-ti, zise, un om din echipa, pe cine vrei dumneata, si luati-va in primire sarcina." Ce fel de sarcina? Sa dam cu var, adica sa facem un briu de var la toti arborii orasului. Chestie de igiena sau de estetica? Si una si alta, ceea ce e necesar e si estetic.
"Pe Vintila!" zisei. "Auzi, Vintila! zise Istrate. Esti de acord?" Mare democrat si asta, el nu dadea ordine, cerea acordul salariatului. "Sint de acord, dom sef", zise Vintila parca i-ar fi parut rau ca trebuia sa paraseasca echipa. Si mie parca imi parea rau fiindca ma temeam ca, lipsit de oamenii lui, care ii incitau verva, adica de Bacaloglu si grasul
Calistrat, dar si de strelitul Pantelimonescu (famenul avea acest nume bizaR), Vintila se va plictisi, si eu cu el. Dar, gindii, nimeni nu ne putea impiedica sa-i gasim, in jurul orelor prinzului, adunati la bufetul
"Timpa".
Luaram cu noi din aceeasi magazie un sac cu var, doua galeti si bidinele (sacul, bineinteles, Vintila, si eu cele doua galeti si bidinelelE) si porniram. "Faceti intii centrul, ne spusese Istrate, pe urma, treptat, restul orasului. Da vedeti sa nu va apuce iarna!" Nici vorba, orasul nu era mic, dar nu toate strazile si bulevardele aveau arbori. "Dom profesor, zise Vintila, ati auzit, sa nu ne-apuce iarna! Dar toamna poate sa ne apuce! Pentru mine n-are nici o importanta, dar pentru dumneavoastra mai buna munca asta de festeleala a copacilor decit sa trageti toxic pe nas Este, dom profesor? E mai curat!" Asa ca s-o luam mai incet. Cine poate sa ne controleze? E, vii tu dupa mine,
Istrate, sa vezi citi copaci si sa-i numeri? Ii numeri, ei si?! Cirnati!"
Si ca sa puna si in practica aceasta teorie, disparu intr-o curte cu galetile si se intoarse dupa vreo ora cu ele pline cu apa. Ce dracu facu el acolo atita timp? "Te pomenesti, ii spusei rizind, ca ai tras si un pui de somn!" "Eu somn!? se mira el. Cum sa las asa o fata simpatica singura acasa?" "Te pomenesti, zisei, ca" "Nu, dom profesor, rise si el, intii o cafeluta, un pahar cu vin, si (si-mi atinse delicat coasta cu degetuL), ce draguta esti mata, ce infatisare frumoasa ai, pe urma, alo!
(si iar ma impunse cu degetul lui groS), da barbatul unde lucreaza?
N-am barbat, zice, si eu, cind am auzit asa (si se vaita ducindu-si palma la caP), aaau! N-are barbat Si, zic, ai camera ta aici? Am!
Aaau! Domnisoara, si pot sa viu si eu diseara asa pe la orice ora sa ma onorati cu prezenta dumneavoastra?! (Aceste cuvinte mi le adresa mie, ca si cind eu asi fi fost acea domnisoara.) Ea ca sa vedeti ca sa nu afle stapinii, e? Parca stie ei, tam-bleam, pe cine primesti tu in vizita? Da rude n-ai? Un cumnat, un frate?!" "Si?" zisei vazind ca se oprise.
"Cum si? Diseara ma barbieresc, imi pun discret un costum de vizita si, draga nevasta, nu ti-am povestit eu de dom profesor cu care m-am imprietenit? Ba mi-ai vorbit. Ei, are o sarbatoare in familie. Sint invitat.
Esti invitat? se vaita iar Vintila, aaau, pune-ti si tu o cravata mai frumoasa Tineti si dumneavoastra minte, dom profesor, ce mi-a spus si mie un avocat, unul Buzduga, buun avocat, dar pe toate clientele le Dom Buzduga, zic, dar cu doamna ce faceti? Cu cine, cu nevasta-mea? Ma Vintila, zice, nevasta nu se paraseste, nevasta se inseala si se pastreaza!" "Deci, zisei, diseara" "Pai cum, se indigna el.
Credeti ca o iert? Nu trebuiesc iertate, dom profesor, sinteti baiat tinar, ia sa am eu anii dumneavoastra, n-asi ierta nici una!"
Desfacu sacul si incepu sa puna var nestins in caldari. Si in timp ce apa incepu sa bolboroseasca: "Dom profesor, eu, la virsta dumneavoastra, nici pe soacra-mea n-am iertat-o! N-aveam eu stiinta de-acuma, da nici prost nu eram. Sa vedeti! Pina sa-mi faca un copil, mierea lui Dumnezeu. Dupa aia, observ eu la ea tot felul de tendinte: sa-mi numere banii din buzunar, ba chiar sa-mi sterpeleasca asa, doua-trei sute, cinci sute, o mie Mi-ai luat tu Eu?!? Asculta, fa, te smintesc daca te mai prind. Am convenit ca leafa ta sa faci ce vrei cu ea (era vinzatoare la «Dermata», acum e la un chiosc de piinE), banii mei au o socoteala, comertul are legile lui, nu te baga. Se facea ca n-aude! Da unde sa pun portofelul? Pe urma ma-sa! Toata ziua-buna ziua se invita la noi la masa! Alo! Eu daca o mai vad pe-asta pe-aici, te trimit la ea. Eu nu m-am angajat sa-ti intretin tie familia! Cum, dar e mama, incepe sa strige la mine Da? Si ii ard una! Atunci o vad ca imi baga ghearele in git, uite-asa niste dungi mi-a facut pe grumaz. Atunci m-am desfacut si eu la curea si trage-i pe buci Ce vorbiti, dom profesor!? Pai loviturile astea de curea ii placeau, scotea niste tipete nu de durere, ci de veselie, chiuia, dom profesor, ca la nunta, adauga el cu duiosie si regret Arunc eu cureaua si ii trag un svung de dreapta, nimic! pe urma altul de stinga, aiurea! pe urma un upercut! E, aici a cazut jos lesinata. Facea pe moarta, nu mai misca! Da? Stai ca te trezesc eu, si ma duc in bucatarie, ma intorc cu o galeata de apa si harsti, o arunc peste ea. A sarit in sus tipind ca de ce am inundat-o!
Tu-ti gura ma-tii, i-am spus si am luat-o iar la bataie. N-a mai lesinat si nici nu mai tipa, isi ferea fata cu coatele si incasa, si atunci am lasat-o si am luat-o la " (si Vintila spuse numele popular al organului, rizind si acum de acea amintirE). "Bine, zisei, si ce-a iesit de-aici? S-a potolit?" "Nooo, s-a plins maica-sii, ca am violat-o in timp ce era lesinata. Asculta, fa, i-am spus acestei soacre (eram numai noi doi in casA), daca te mai amesteci in chestia asta, te" "Si soacra ce-a zis?"
"Cu atit mai bine, am auzit-o ca zice. Atunci am rasturnat-o in pat!"
"Era tinara?" "Tinara, rise Vintila, patruzeci si cinci de ani, asa grasa, o suta de kilograme, dar" Si incepu sa-mi dea detalii despre sarmurile ei, mai picante, dupa cum ma asigura el, decit ale unei fete de douazeci. "Si in felul asta, dom profesor, le-am pus cu botul pe labe pe-amindoua." "Si, zic, nu te-a amenintat ca pleaca de-acasa cu copilul?" "Cu copilul? Ba da, mi-a spus ca nu e copilul meu si ca se duce cu el la ala cu care l-a facut. Da?! zic. Tu-t gura ma-tii, fa-ti bagajele si pleaca!" "Si a plecat?" "Cum sa plece? Pai asta e tactica lor, dom profesor Daca esti impresionabil, zici: stai, draga, nu pleca, te iubesc, nu pot trai fara tine, bim-bim, chestii de-astea, si te-a incalicat!
Si incalicat ramii!"
In acest timp varul se stinsese si Vintila disparu iar in curte si se intoarse cu o coada de matura veche cu care, mesterind in galeti, facu un fel de ciorba alba. "Gata, dom profesor, putem incepe. Luati dumneavoastra sacul cu var, ca e mai usor, si eu duc galetile." Ne opriram la primul copac, puseram mina pe bidinele si il festeliram cam la o inaltime de un metru si ceva. "Placut, nu? zise Vintila. Agreabil!"
"Da, raspunsei. Foarte agreabil!" "Munca in aer liber, nu ca toxicul ala.
Periculos, dom profesor!" "Vorbeai de toamna, zisei, dar pina atunci nu intri in comertul de stat?" "Ati retinut ideea, zise, dar pina la realizare mai dureaza. Te iau, mi-a spus, dar nu imediat, sa treaca un oarecare timp de la condamnarea ta, sapte-opt luni."
Porniram spre copacul urmator. "Deci, asa e cu muierile", zisei inmuind bidineaua si albind cu ea scoarta batrina, crapata si innegrita a castanului. "Da, dom profesor, asa este: bataie si alta cale nu exista." "Si de ce-or ii avind ele tendintele astea? il intrebai folosindu-i vocabularul. De ce, de pilda, n-ar dori ele sa fie egale cu barbatul? N-ar fi mai bine?" "Pai credeti dumneavoastra, dom profesor, ca pot ele renunta la placerea asta, care li se ofera, sa te inhate in gheare?"
Vintila rise si, asa rizind cu galetile in mina, o lua inainte si ne opriram la alt castan. "Unele au alt procedeu, observa ele ca barbatul e asa, mai slab, n-are proprie initiativa decit cind vor ele. Ei, ce poti sa-i faci?
S-o iei cu sila? Si chiar daca o iei, sta ca un lemn, si atunci si tu, bim, bim, te-ai dat jos si iti ramine asa in suflet o tristete. Ei, dar cind incepe ea sa te sarute si sa te mingiie si sa-ti zica puiul meu, Georgica al meu, iubitule, devine Georgica armasar?!" "Devine!" "Pai devine, dom profesor, dar s-a zis cu el. Vine o chestiune cind ea are interes sa fie ca ea, si nu ca el, credeti ca tipa la el sau ii spune vreun cuvint urit? Nici vorba. Se uita doar asa o data, intr-un anumit fel, isi schimba fata, zice chiar bine, dar el a vazut, dom profesor, exclama Vintila cu imensa mila si intelegere, si s-a terminat: e pe-a ei! N-ati auzit dumneavoastra cind se povesteste cite-o chestie mai grea Ca el n-a vrut, nu era in interesul lui, e, i-a pus aia atunci p pe gura si gata, a tacut!" Si era atita jale si tristete in felul cum spuse Vintila aceste cuvinte, incit pentru intiia oara uitai cu totul de mine si izbucnii intr-un ris inalt si fara retinere. Caci imaginatia mea vedea aievea un barbat vorbind, povestind, dind din miini, declarind indignat ca asta nu se poate, amenintind chiar si deodata il vedeam cu chestia-aia pe gura: gata, nu mai putea scoate un cuvint! "Ri-deti, ai!? zise Vintila rizind el insusi, dar mai potolit, pe sub mustata. Pai nu-i asa, dom profesor? Ce poti sa le faci? Asta e darul lor, pe care il au ele de la natura, cum sa le convina egalitatea? Credeti ca eu sint stapin pe deplin la mine acasa?"
"Nu?!" "Nu e posibil, dom profesor! Pai numai cind o vad cum ii sticlesc ochii si face anumite gesturi, si, aaau, gata, zic, acum o sa inceapa Te roade cu anii, dom profesor, si incepe sa ti se faca lehamite!
Dai totul de pe tine, si camasa, numai sa n-o mai vezi ca-ti face intuneric in casa. Olteanca mea (fiindca nevasta mea e de prin
Strehaia, judetul Dolj, sau Gorj, ma-sii, ca le incurc mereu judetele asteA) a fost si e si acum o persoana care iti face placere sa te uiti la ea cind e ea bine dispusa. O sa-mi permit sa va invit odata pe la noi, sa bem un pahar si s-o cunoasteti. Vad ca va place sa ascultati, sinteti atent cu mine, nu vreau sa va flatez, dar ma bucur asa in inima mea.
Sinteti un om de calitate. Ei, dom profesor, intr-o zi pe strada am vazut un african. Era un om, nu un animal, bine, dar de ce capul lui, asa, pe unde trecea, facea un fel de intunecime? Ei, uite, asa face olteanca mea cind i se nazare ei cine stie ce. Parca se face intuneric in casa! Si mie nu-mi place. Trebuie sa cedez? Cedez, dom profesor, inaintea muierii, vointa mea e anihilata." "Bine, zic, dar cum i-ai cistigat increderea de iti innoada ea singura cravata la git ca sa te duci s-o inseli? Nu te simte?" "Ba ma simte, dar si eu stiu s-o desmint. Numai o data, relua el visator, era s-o patesc" Nici acuma nu uita olteanca si ma intreaba citeodata, asa posomorita, stiti cind?" "Ei, cind?" "Cind o iubesc eu, asa, atasat. (Nici asta nu e bine, dom profesor, ca o faci sa-si aduca aminte de te miri ce; mai bine e s-o tii la distanta!) Ma, zice, ce-a fost cu chestiaia in garaj! Si chestia aia s-a petrecut acum cincisprezece ani si ea te intreaba taman cind o tii, ca o bleanda indragostita, in brate! Uiti ce i-ai spus atunci si te ia de proaspat, incepi sa te bilbii! Da ea n-a uitat si te surprinde cind te-astepti cel mai putin.
Femeia nu uita nimic, dom profesor, ea doar se preface ca uita, din vesela ce e, fie ca esti acasa, fie ca esti cu ea in vizita la rude sau la un prieten, odata o trasneste gindul care a stat pitit in mintea ei si iti strica toata distractia, iti scoate pe nas toate clipele fericite pe care ea ti le-a daruit"
Cuvintele din urma sunara patetic in gura lui Vintila si incepind sa ghicesc in el mai limpede acest amestec de afectiune si cinism priapic fata de femei si care imi stirnea o mare veselie si in acelasi timp o impacare neasteptata cu lumea, izbucnii iar in hohote si punindu-i mina pe umar il impinsei mai incolo cu o neascunsa simpatie. "Rideti, ai? zise, tot asa, rizind el insusi pe sub mustata. Ce va inveseleste asa, dom profesor?" ma intreba curios. "Cum, raspunsei, veselia ta!" "Deci ma gasiti un om vesel?" "Da, foarte vesel, cunosti femeile." "Cum sa nu le cunosc, zice, daca am avut de-a face cu ele. Si de fapt tot nu le cunosc"
Gospodar, puse mina pe galeti si o luaram agale spre alt copac.
Centrul orasului nostru parca atipea sub soarele de iunie. Era atit de linistit si somnolent, incit vrabiile iti pareau ca fac o galagie asurzitoare. Sau poate totul era in mine somnolent si numai prezenta si istorisirile lui Vintila ma tineau treaz si ma faceau, in mod straniu, sa simt ca orasul, desi era dimineata si locuitorii lui demult imprastiati in uzine si fabrici, prin scoli si institutii, se intelesesera intre ei sa ramina toti in paturi? Da, iata universitatea! Pare pustie! Solemn, ceasul din turnul verde al primariei incepu sa bata: erau orele unsprezece.
"Si cum a fost cu chestia-aia in garaj? il intrebai pe Vintila. Cind zisesi ca era s-o patesti?" "Aveam un prieten, un sofer, incepu Vintila.
Era o intrecere mai veche intre noi sa-l fac eu pe el, sau el pe mine, sa crape cind ma vede sau cind il vad cu una mai grozava! Si intr-o zi ma pomenesc cu el ca imi zice: Vintila, vino diseara pe la restaurantul
«Hailaif», pe la ora zece, fac eu cinste. Nu e prea tarziu? zic. Eu miine dimineata la ora cinci trebuie sa fiu in piata. Nu, zice, ca n-o sa stai mult. M-am mirat eu de vorba asta, ca n-o sa stau mult, dar fara sa inteleg semnificatia, stati sa vedeti. Ii spun nevestei, ma Tanto, ma invita si pe mine Petrache sa bem o bere la «Hailaif» (de unde bere, ca asta era un restaurant de lux, nu servea la masa decit vinurI), du-te, zice nevasta-mea, dar nu sta mult, ca miine dimineata Tocmai, zic, n-o sa stau mult! Nici n-am stat, dom profesor. Intru eu acolo si dau de
Petrache, intr-un separeu. Ma imbracasem eu elegant, dar asta si mai si, era asa (ca acum nu mai e, s-a ingrasat si a chelit, nu mai dai pe el nici o ceapa degeratA) suplu, costum negru cu batista in buzunarul din stinga, care iesea usor afara, asa discret, cu virful ei triunghiular, cravata in culori, si blond cum era, si cu ochii albastri, ziceai ca e actoru-ala Rudolf Valentino, si cum sta cu tigarea in coltul gurii! Si in fata lui, cu o blana pe umeri dar cu coatele goale si cu jumatate din sini desgoliti, o domnisoara dar ce domnisoara! Aaaau! Cu paru-ala lung, bruneta, cu ochii-aia mari si cu gura aia frageda si cu dintii aia ca niste perle de margaritare, am crezut ca lesin!" "Era frumoasa?" zisei.
"Frumoasa, dom profesor! exclama Vintila cu o admiratie ramasa, dupa atitia ani, proaspata. Asta, Petrache, se uita la mine cu tigarea in coltul gurii si nici nu vroia sa ma prezinte, simtea ce e in mine. Pardon, domnisoara, zic, n-am venit sa stau, eram in trecere pe-aici si l-am vazut pe prietenul meu, sarut mina, petrecere frumoasa La bleanda aia de Petrache nici nu m-am uitat si m-am carat scos din sarite!
Avusese dreptate ca n-o sa stau mult." "De ce n-ai stat mult?" "Cum sa stau? Eram furios, dom profesor, asa fata nu mai vazusem in viata mea. Va amintiti intrecerea: il facusem si eu de vreo doua ori sa crape, ei, acum crapam eu, dar stiti cum? Nici nu mai vedeam pe unde calc"
"Era vreo vampa!" zisei. "Ce vampa, cu gura-aia dragalasa si cum sta ea cu blana pe umeri, printesa, dom profesor, cu miini fine, cu unghiile taiate scurt si nedate cu rosu, cunosc eu vampele astea cu unghiile lungi si ai zice date cu singe si pe buze ruj de doua degete" "Astea sint vampele vulgare, zisei, exista si vampe de inalta calitate, care arata altfel." "Se poate, nu va contrazic, dar astea care ziceti dumneavoastra cauta oameni mari, dom profesor, care le dau bani, le cumpara garsoniere, apartamente, bijuterii Or, asta ce sa-i dea ei,
Petrache? Un sofer! O masa, doua la "Hailaif" si pe urma, cin, uita-te in portofel, ca nu mai ai nici un chior. Or, el a trait cu ea citeva luni Era profesoara de pian, nu cum ati putea crede, vreo flusturatica, vreo besmetica Dupa citeva luni, Petrache nu prea mai arata el asa de mindru. Rideam. S-a terminat, mi-am spus, i-a dat pasaportul Intr-o dupa-masa trece pe la mine si, Vintila, zice, am o stricaciune la motor, trebuie sa umblu la el, vii sa ma ajuti? Imi facea placere, nu era prima oara cind il ajutam, fiindca pe vremea aia vroiam sa ma calific mecanic auto. Plecam noi, ajungem la garaj, ne punem salopetele si incepem sa lucram. Era duminica, a doua zi lui ii trebuia sa fie Fordul gata. Ma, zice, nu pleci pina nu terminam Gata, domne, sint om de cuvint, n-o sa te las in pana daca am promis. Cit sa fi lucrat noi? Vreun ceas, doua? Si cine intra pe usa deschisa a garajului? Fata, pianista, dom profesor! Ca nu va deranjez, zice, stau si eu si ma uit Va dati seama, ea venise din proprie initiativa, n-avea intilnire cu Petrache. Si se aseaza pe o banca de lemn de linga perete si incepe sa schimbe picioarele. Credeti ca mai tineam eu minte suruburile si mai nimeream bine cu patentul si cu cheile? Asta, Petrache, incepe sa se enerveze.
Cum eu stam intins pe spate sub motor, de-acolo de jos beleam ochii pe dedesubt si cind vedeam ca iar isi ridica un picior si-l pune peste celalalt, aaau Nu s-a mai putut face nimic, s-a dus dracu lucru la motor, l-am lasat asa cum era, cu piesele brambura si, rugind-o pe domnisoara sa iasa putin afara, ne-am imbracat Petrache imi sopteste: Vrei sa ramii cu ea aici? Uite, iti las cheile, incui garajul si ne vedem miine dupa masa, sa continuam cu motorul. Eu ma uit la el: vorbesti serios? Foarte serios! zice, si fara alte vorbe iesim si Petrache ii spune fetei, dar adresindu-se mie: draga
Vintila, esti atit de bun sa tii putina companie domnisoarei, pina ma intorc eu sa aduc o piesa? Cu placere, zic, daca si domnisoara binevoieste sa stea in compania mea, care ma voi stradui sa fie cit mai placuta. Da, zice ea, de ce nu, daca zici ca nu intirzi mult Nuuu, face
Rudolf Valentino fara sa fie ironic, acuma ma intorc si te iau si mergem la plimbare. Ramin eu singur cu fata, isi cobori Vintila vocea facindu-ma atent cu degetul in coasta, sa-l urmaresc bine. Domnisoara, zic, prietenul dumneavoastra v-a tradat. De ce? zice. Fiindca nu se mai intoarce, asa ca daca prezenta mea va cauzeaza o neplacere, eu va conduc pina unde doriti, sau daca vreti nu va conduc si puteti sa plecati. Pai unde sa ma duc, zice, abia am plecat de-acasa! Am inteles, dom profesor! Am incuiat garajul pe dinauntru. Credeti ca i-am zis eu ceva? Singura si-a aruncat pantofii din picioare si rochia de pe ea.
Aaaau! Pe unde n-am fugarit-o si n-am prins-o! Unde nu si-a pus fundul! Pe capota masinii, in spate pe portbagaj, inauntru pe bancheta, pe scindura unde isi schimba mereu picioarele si eu simteam ca imi cade motorul pe mine. Ne-am hirjonit noi asa pina spre seara si odata o aud ca imi spune! Mi-e frica! sa nu dea cineva peste noi. Gata! Eu plec.
Nu ma conduce, e mai bine! Si a ramas sa-i dau un telefon si sa ne vedem iar. Dom profesor, ce instinct au femeile, ea c-a plecat cind a simtit ca trebuie sa plece, nevasta-mea ca trebuie sa vie dupa mine. In privinta asta noi sintem orbi si surzi, n-auzim si nu vedem nimic. Nici n-a trecut asa un sfert de ora pina m-am imbracat eu si m-am pieptanat, si hop olteanca! Ce faci tu aici singur! zice. Cum singur, zic, am lucrat pina acuma cu Petrache, el s-a dus pina colea sa ia o litra de tuica sa bem si noi un paharel si ne intoarcem acasa. Ia cara-te, ce ti-a venit? Ba nu ma car deloc, hai acasa. Bine, zic, merg si-acasa Si ma indrept spre comutator sa sting lumina si sa iesim. Ia stai asa, o aud ca zice. Ce e chestia-aia acolo pe perete? Ce chestie? Vino incoace si te uita. Ma apropii eu, ma uit, si ce vad? In dreptul scindurii, pe perete, doua urme foarte bine imprimate de talpi de picioare de femeie, asa, cam indepartate una de alta, si inghet Am inteles imediat. Cind o pusesem pe scindura aia, fata se proptise cu picioarele in perete si cum alergase de colo pina colo prin garaj, luase ulei pe talpi si talpile ei se desenasera perfect pe zidul: cu calciie, secul piciorului, degetele, ce mai, dom profesor, se vedea clar ce se petrecuse acolo! Noroc ca nici femeile nu-si duc simtul lor pina la capat, altfel n-am mai avea scapare.
Si ce ma intrebi pe mine ce nazbitii face Petrache: in garajul lui, i-am spus, si am inceput s-o injur si am iesit repede sa plecam. Ce, e garajul meu, treaba lui ce deseneaza pe pereti. Asa sint soferii si marinarii, isi fac muieri goale pe burta, pe miini, dracu sa-i pieptene! Asta isi face pe peretii garajului! Bine ca nu-si face pe nas! Doua lucruri puteau sa ma dea de gol, dar olteanca nu le-a exploatat. Sa vada daca Petrache se intoarce, cum am spus cu o litra de tuica si al doilea sa se uite mai aproape la talpile alea si sa le studieze mai cu atentie amplasamentu! si vechimea. Amplasamentul arata ca nu de fantezie erau ele asa de indepartate una de alta, si daca te uitai mai aproape puteai, dom profesor, ca la politie, cind se studiaza amprentele, sa constati ca sint proaspete, n-aveai decit sa le incerci cu degetul. Ea a simtit ca am scos-o repede de-acolo, si cum va spusei, au trecut anii si tot n-a uitat Ca ce-a fost cu chestia aia din garaj! E! cirnati! Prinde acuma orbul dupa cincisprezece ani si scoate-i ochii! Dar tot nu uita!" "Si ce-ai facut pe urma cu pianista?" "Pianista? M-a secat, dom profesor! Dupa trei-patru luni ma facusem galben ca turta de ceara. Si eram si eu baiat tinar, nici nu implinisem treizeci de ani. Ce simtiti dumneavoastra dupa ce beti un pahar de apa? striga deodata Vintila la mine (intrebare retorica, incit nu-i raspunseI). Ca v-a fost sete, nu? Si ca nu va mai e!
Ei, fata asta te facea sa simti ca setea era si mai mare. Te duce la cimitir, dom profesor. Da tineam la ea, mi-era foarte draga si i-am gasit eu un oltean (si aici Vintila rise unui gind pe care il stia numai eL), un inginer urit ca dracul, client de-al meu, care cind aflase ca si nevasta-mea e olteanca, venea numai la mine si cumpara insurat, dom inginer? Nu! Pai de ce, barbat in toata puterea Nu ma plac femeile, ma Vintila, adica alea care imi plac mie nu ma plac ele, si viceversa, alea care ma plac nu-mi plac mie. Va prezint eu, zic, o persoana doritoare, serioasa, bine situata, stiti, dom inginer, privirea ei e asa de sfioasa, ca ti-o mila sa-i spui si un cuvint, sa n-o jignesti fara sa vrei. E o clienta de-a mea, profesoara de pian. Nu va spun, incheie
Vintila foarte vesel, ca s-au luat?" "Chiar?" "Pe cuvint de onoare!" "Si s-au inteles bine?" "Perfect! Au si-un copil, urit si el, ca si tat-sau
Dupa ce s-a maritat, venea la piata si, alo! ii sopteam. Asa, intr-o zi, noi doi Fiindca ma ardea iar gindul la ea. Ati vazut vreodata cum raspunde un surd? Cum sa raspunda daca el n-aude! Gata, mi-am zis, ce-a fost, a fost nimic! Sarut mina doamna, salutari domnului inginer, mai poftiti! Asta e viata noastra, dom profesor. Asa se scrie istoria!"
Ca si la inceput, la deratizare, aceasta prima zi in noua mea munca fu bogata. Tocmai ma gindeam in tacere si pentru intiia oara, ce facuse
Matilda inainte de a se casatori? Evreul ei o luase de fata mare? Cind o voce familiara ma striga: "Petrini! Noroc! Ce e cu tine, n-ai mai dat nici un semn de viata!"
Recunoscui glasul, era al lui Ion Micu, dar imi vazui de copac si nici nu-i raspunsei, nici nu-mi intorsei privirea. "Am vorbit cu nevasta-ta la telefon si am intrebat-o, esti suparat pe mine? continua el. N-am inteles! Tocmai vroiam sa te invit sa mergem intr-o zi la braserie si sa mai stam de vorba: sint totusi aproape patru ani de cind nu ne-am vazut, si ea mi-a spus ca esti foarte ocupat. Ocupati sintem toti, totusi o prietenie trebuie si ea alimentata, nu sint alte valori mai mari ca s-o sacrificam" Fara sa-l iau in seama, apucai sacul cu var si ma indepartai fara graba cu Vintila dupa mine. Ion Micu ne insoti. In raza vederii mele imi dadui seama ca fostul meu prieten se ingrasase foarte tare si ca, desi noi mergeam incet, el rasufla greu. Ne opriram si Vintila puse galetile jos. Eu inmuiai bidineaua in laptele de var si incepui sa albesc cu miscari calme scoarta copacului. "Eu nu-mi aduc aminte, relua Ion Micu reflexiv si simulind o candoare senina, sa te fi suparat cu ceva. Sper ca esti informat ca Vaintrub a facut un anumit referat sub presiunea mea. I-am demonstrat de ce era necesar sa riste. Si cred ca n-a fost lipsit de consecinte favorabile"
La fiecare idee a sa, in mintea mea se formula un raspuns: hai sictir! Fara vreo ranchiuna, fara mare resentiment! Absent si linistit, in timp ce mina mi se misca cu grija, sa patrunda bine varul prin scoarta castanului. "Stii ca am plecat si eu din Universitate sint redactor-sef la Luceafarul literar. Nu e o problema sa intri si tu in presa literara, n-ai vrea sa ne intilnim si sa discutam chestia asta? (Nu, hai sictir!) Eu zic sa te gindesti, da-mi un telefon Dar nu intirzia, fiindca n-are rost
Lucrez cu tot felul de cretini in timp ce valorile se complac in aventuri care nu sint neaparat obligatorii Mai sint oameni care stiu sa infrunte Cuvintele lui aveau in ele ceva prea trivial, prin nefirescul si lipsa lor de sinceritate, ca sa vina din inima. Era adevarat, insa, ca nici eu n-aveam chef sa tresar la auzul cuvintului prietenie si sa-l ajut sa fie mai convingator. Dimpotriva, mina mi se opri deodata si ma auzii intrerupindu-l cu dispret: "Vinitila, tu il cunosti pe acest domn?" Vintila ghici intentia mea si raspunse: "Nu-l cunosc, dom profesor!" "Pai nici eu nu-l cunosc, exclamai, desi el are pretentia ca m-ar cunoaste!" "E o copilarie, zise Micu, de asta data cu un glas in care o vaga urma de umilinta ar fi trebuit sa ma faca sa tresar. Dar nu tresarii. "Imi mentin propunerea", mai spuse si se indeparta.
O lunga tacere se asternu apoi intre mine si Vintila, timp in care festeliram vreo zece-cincisprezece copaci. "E o propunere serioasa?" zise el in cele din urma. "In intentie" , ii spusei. "Adica?" "Nici el nu stie ce spune si ce poate." "Asa e, dom profesor! Si mie mi s-a parut ca e un fel de terchea-berchea! Ar vrea el sa faca ceva, dar nici el nu e convins ca o sa reuseasca. Dar ii place sa credeti dumneavoastra ca nu mai poate de prietenia pe care vi-o poarta. Ca vrea sa va invite la braserie! Cirnati! V-a invitat?!" "Nu!" "Ei, pai vedeti?? I-ati raspuns bine: il cunosti pe individu-asta? Nu-l cunosc! Ei! Nici eu! Bravo, dom profesor!" "Mergem si noi acasa?" zisei uitindu-ma la ceas. Vintila se uita si el in caldarile goale. "Mergem!" zise. Si rizind, apucind sacul de var si caldarile in care aruncaram bidinelele, adauga cu un regret visator si melancolic: "mai da-i in Si ne despartiram
XX
"Deci nevasta se inseala si se pastreaza", gindii deodata pe drum, surprins. Era o chestie aici, o solutie a blestematei chestiuni insolubile: ce faci cind nu te mai iubeste nevasta, nici tu n-o mai iubesti si e la mijloc un copil? Al dracului Buzduga! E mai mult ca sigur ca la el chestiunea se punea astfel chiar daca nevasta ii iubea! Ca si la Vintila!
Ei, da, dar ce te faci daca nevasta te uraste! E un sentiment activ, ce zic eu, destructiv, nu mai ai tu margini de manevra prin garaje cu nimfomane cu chipuri dragalase de printesa, sau cu cliente care iti intra in cabinet cu un proces. Fiindca odata sentimentul de ura instalat intre mine si Matilda, insotit de certitudinea despartirii, care ma purtea de aceasta ura si sa ma simt impacat, ma pomenisem ca uitasem tot timpul ele fetita mea. Da, plecam, dar Matilda avea sa se remarite
(cine o putea impiedica?). Si mai ales cine putea pretinde ca n-avea dreptul s-o faca? Si in casa avea sa vina un individ care nu era tata si avea sa stea la masa cu Silvia; individul, ca s-o cistige, o sa-i spuna ghiocelule, sau ingerasule, sau Silviuta, mama ei avea sa-l iubeasca pe acest individ, si seara, dupa ce avea s-o culce pe Silvia in patutul ei, sa se retraga apoi cu ei in dormitor si sa adoarma unul in bratele celuilalt, inclestati. Bineinteles ca individul o sa doreasca si el un copil al lui,
Matilda avea sa i-l faca, iar Silvia va fi cea oropsita, fiindca mama ei va iubi si pe acest
Mintea mi se intuneca si o ura napraznica se svircolea in sufletul meu amortit impotriva Matildei, a carei imaginatie stearpa nu vedea nimic din toate astea si da busna cu capul inainte fara sa presimta, sa-i adie citusi de putin aerul otravit al unei asemenea vieti viitoare. Pentru mine incepea sa fie clar: Silvia avea s-o iubeasca pe mama ei (cu sufletul impartit intre ea si barbaT), cu o gelozie care avea sa-i raneasca de timpuriu mica ei inima. Desigur, eu aveam s-o vad, dar cit de des? Si ea nu va intirzia sa ma intrebe: de ce nu vin acasa? De ce altul trebuia sa stea mereu acolo si sa se plimbe prin fata ei in pijama?
Sau si mai rau, Silvia sa aiba un suflet prea fragil si sa inceapa sa tina la acel individ si, desi n-avea sa uite ca are un tata, cei mai curati ani ai ei sa si-i traiasca totusi mai mult cu el, si nu cu mine? Imaginatia mea o vedea jucindu-se si rizind cu acel intrus, care o putea ispiti cu frumoase cadouri, cu mingiieri si cuvinte sincere de dragoste si de ocrotire, in care ea sa nu vada nimic rau. Si, intr-adevar, ce rau putea fi in toate acestea? Era cu atit mai rau cu cit Silvia imi semana total, adica leit, n-avea nimic dinspre partea maica-sii, si asta in loc sa-mi dea certitudinea ca orice-ar fi, copilul va ramine al meu, dimpotriva, ma nelinistea adinc. Cum adica, ma intrebam, aceasta parte din mine, acest copil care eram eu insumi, sa nu traiasca impreuna cu mine, sa-si inghita in fiecare zi supa cu ochii la un strain care statea in fata pe scaunul tatalui ei, alaturi de maica-sa, cu expresia ei de triumf pe chip, care n-ar fi simtit nimic din nedumeririle fetitei, nimic din sciziunea clipelor in gindirea ei inocenta, sciziune insa care cu timpul avea sa devina trauma, umbra peste copilarie si adolescenta, scepticism in viata, cind ea insasi vrea sa se marite? Exista ceva curat in iubire? De ce se mai iubesc oamenii daca trebuie sa se desparta? De ce mai fac copii daca pe urma ii parasesc?
Ma hotarii sa ramin in oras, sa ma plimb, sa vad cerul, sa vad poate oameni fericiti, sa scap de tristetea care cind rammeam singur incepea sa se infiltreze din adincuri in ritmul totusi linistit al inimii mele
XXI
Da, gindii mai departe, iata deci ca despartindu-ma de Matilda nu ramineam deloc liber. Crezusem ca puteam opera prin reducere la o idee: ca n-am cunoscut-o niciodata pe Matilda, ca n-am iubit-o, ca n-am avut nici un copil, ca n-am fost inchis, ba chiar ca nici nu m-am despartit de ea! Sa-mi imaginez, imi ziceam, ca timp de cinci-sase ani am suferit de o amnezie si am dormit tot timpul, si poate doar in vis mi s-a parut ca am fost profesor la scoala normala si am cunoscut pe un oarecare Petrica Nicolau si pe o anume Matilda, sotia lui, cu care am trait o istorie turbure. Ei? Ce era rau aici? Era chiar totul? Aceasta ura pe care tinerii mei ani mi-o facusera cadou trebuia aruncata peste bord! Trebuia, de indata ce mi-am dat seama ca Matilda nu mai e
Matilda, sa incetez sa mai sper in reintoarcerea ei, chiar din prima zi, din clipa cind intrind la rudele ei, la acea faimoasa petrecere, cind se facuse ca nu ma cunoaste, sa parasesc casa ei blestemata si sa plec imediat. Revelatia mea fusese atunci profunda, dar n-o urmasem.
Sintem uimiti cind auzim cum doi insi se despart indata ce au inceput sa traiasca impreuna, fara sa ne dam seama ca unul din ei a auzit la celalalt o nota nebanuita, o nota profunda si rau prevestitoare, care turbura deodata marele cintec care pina atunci il vrajise. Nu mai pierduse vremea cu speranta ca aceasta nota discordanta era intimplatoare si ca putea fi facuta sa taca, fugise. Ba chiar fugise si din acel oras, ale carei strazi ii aminteau de ea, in ale carui parcuri se plimbasera impreuna, al carui soare avusese o anumita lumina care le scaldase chipurile intr-un anumit fel, printre copaci, colturi de cladiri, poetice treceri prin liniste si fermecatoare gradini, poteci de dealuri printre turburatoare paduri! In alta parte! Departe, unde totul e nou si goneste amintirea si aduce uitarea. Revelatia mea insa nu ma indemnase la fuga. Desi adinc turburat, sufletul meu fusese greoi, robit unei puternice reprezentari, cu toate ca iubirea mea pentru ea nu era totala, sau poate tocmai de-aceea inca de la inceputul trezirii mele la viata afectiva o pornisem gresit, gata sa ma casatoresc cu Nineta, si apoi reprimind-o pe tradatoarea Caprioara, care cel putin isi platise cu viata deruta N-aveam insa de ce sa ma pling, fiindca avusesem totusi la timp revelatia disarmoniei vietii in care eram atras. Putea fi si mai rau, ba chiar raul total, adica sa nu am nici o revelatie, sa traiesc intr-o perpetua nedumerire si suferinta si sa ma trezesc prea tirziu, cind n-asi mai fi avut douazeci si sapte de ani, ci patruzeci sau saizeci. Se poate oare muri cu gindul ca viata ta a fost un lung sir de esecuri? Numai daca ai compensat-o printr-un cinism priapic, ca Vintila, nexertind nici o femeie care ti-ar fi iesit in cale, plus conceptia despre casatorie a numitului Buzduga. Poti atunci arunca in urma un lung hohot de ris, viata e o comedie! Da, dar pentru asta trebuie sa fii un comedian, s-o traiesti adica doar in suprafata ei, care, desigur, e plana, lasind sa ricoseze pe deasupra ei orice fel de lovitura: nu te atinge si la batrinete poti ride si sa faci cu ochiul Ce-ar fi sa parasesc si eu orasul? ma intrebai. Dar nu descoperii in mine nici un ecou care sa ma faca sa tresar si gindul sa prinda aripi. Am fost, in el, fericit cu Matilda, apoi nefericit. Ce vina au frumoasele lui case tencuite cu medievalele lui nuante de rosu stins, de galben-vernil, cu streasinile lui de tigla si cu turlele lui cu acoperisurile din placute verzi amestecate cu altele, culoarea aurului? Micile si intortocheatele lui strazi, totdeauna bine pietruite si niciodata murdare, pe linga trotuarele carora, cind ploua, apa susura curata la vale ca niste mici piriiase de munte? Minusculele lui pravalii cu vitrine cu cadre de neon de toate culorile in care gaseai doar citeva lucruri de vinzare, dar de a caror calitate nu se indoia nimeni? Cu liceul in care mi-am petrecut cu
Universitatea Da, iat-o, frumoasa cladire Un doctorat, luat aici, nu era mai prejos, daca nu mai presus decit (Ah, da, si treeerea mea prin Universitate fusese un vis?) Ce vina avea orasul meu ca nimerise in el o femeie turbulenta, straina de traditiile lui vechi, in care familiile se desfaceau greu si cultul copiilor traia pe deasupra oricaror caderi? Si ca tocmai cu aceasta straina vrusesem eu sa intemeiez una?
Neindoielnic. Universitatea existase, fusesem in ea, student, apoi asistent la Filozofie, in ea cunoscusem si ma imprietenisem cu un coleg numit Ion Micu. Dar acea braserie existase oare? Ia sa verificam Da, ce bizar, a existat, iat-o Ia sa intram, poate chiar o sa gasesc in coltul stiut pe acest fost prieten la care tinusem atit de mult si pe micuta lui dama, sa petile femme, cu trasaturi de statueta veche, care invata sanscrita. O fi invatat-o? O fi facut progrese?
Intrai si dintr-o ochire ii zarii acolo, in stinga, asezati pe bancheta rosie, care facea un colt cu peretele sub doua aplice cu patru luminari galbene si vazul de departe pe masa alba sticle de bere si filtrul lui Ion
Micu. Insemna ca isi mincase halca sa singerinda de carne, le genie du christianisme, si ajunsese la filtru. La al citelea? Fara ezitare, dar fara vreun interes, o luai intr-acolo printre mese si ma apropiai: "Deranjez? il intrebai. Tresarira amindoi cu putere, de surpriza, chipul mat al Clarei deveni stacojiu, Ion Micu se zbatu sa se ridice in picioare, cit pe-aci sa rastoarne filtrul, se ridica, imi intinse mina: "Petrini, cum sa deranjezi, ia loc, de cind te asteptam Am venit special de la prinz si tocmai discutam si cu Clara, vine sau nu vine? Nu mai stiam sigur daca ti-am spus sa vii chiar azi, mi s-a parut ca ti-am spus, dar fiindca m-ai luat tare, m-am zapacit si"
Ma asezai si ramasei tacut. Fara s-o privesc direct, Clara mi se paru insignifianta, iar mintea, gindurile ei, in care desigur se amestecau cuvinte din sanscrita, fara noima. Doar zapaceala fostului meu prieten, cind ridicase privirea si ma vazu, stirni in mine un vag interes, o indepartata intrebare: chiar se bucura ca ma vede? S-a intimplat ceva cu el dupa acea convorbire telefonica in care surpriza il facuse lamentabil? Cind se aratase mirat ca sint liber? Mirat, adica, fiindca imi auzea glasul, ca si cum ar fi auzit cum o fantoma a cuiva demult disparut ii vorbea in receptor? Curiozitatea e cea din urma care ne paraseste, ba chiar nu ne paraseste deloc, ne insoteste pina in ultimele clipe ale vietii, cind sintem curiosi sa vedem: ei, cum murim?! Ce ni se intimpla, ei, ia sa vedem, chiar e adevarat, murim?! Da, vazusem acest lucru, intepeneala, nemiscarea, forma fara viata, gura tacuta a poetului care incetase sa ne injure, avind doar viziunea nasului sau mare de care noi aveam sa ridem dupa moartea sa si iubita la care se gindea ca un borfas la ceasul unui lord, si cum se ciocneau in carnea lui drezine si caii aveau atac de cord "Mai ti-aduci aminte? zise Ion
Micu prins de o intensa dorinta de a reinvia intilnirile noastre. Berea camasuieste! Si ce face atunci filtrul?" "Destupa, zise Clara, si mi se paru ca disting in glasul ei ceva nou, o nadejde proaspata ca aparitia mea, incarcata de grele experiente, va schimba, poate, viata monotona a barbatului ei, prinsa intre aceasta camasuiala si destupare de care nu se saturase, dar ar fi vrut, daca se putea, s-o schimbe, cu toate ca legea ei, dibuita in vechile rostiri sanscrite, ii spunea ca schimbarile nu sint in bine. Hai, zise ea, sa-l ascultam pe Victor."
Micuta statueta, care chiar imi placuse odata, vroia acum sa-l asculte pe Victor! Destupa! Eu spusesem asta pe-atunci, si iata, in mod naiv vroia sa redevin vesel, sa potentez adica iarasi prin prezenta mea afectiunea ei bleaga pentru barbatu-sau, care, desigur, ii spusese ca sint liber si totusi nu-i trecuse prin minte ca ar fi putut sa-mi dea un telefon Avusese dreptate Matilda! Era doar o aparenta a ceva care putea fi idealizat, nimic mai mult, fiindca nu gasise in ea nici macar o cit de vaga putere care s-o indemne sa faca un gest si sa ridice un receptor Desigur, discutasera intre ei si probabil ca el ii daduse un consemn, pe care ea nu indraznise sa-l calce. Ei, ce consemn? Sa evite, adica, un ins care la un moment dat disparuse. Disparut sa ramina !
Biata aparenta, vrei acum sa-l asculti pe Victor! S-a intimplat ceva intre timp? Ma uitai la ea direct si ma mirai ca avusesem cindva visul diafan s-o tin vreodata in brate. Ce sa tii in brate? Ma ispitise gindul ca intreaga ei fiinta e numai spirit si ca daca asi fi iubit-o m-asi fi spiritualizat si eu Izbucnii in ris la acest gind si ei se uitara la mine alarmati, derutati chiar, chipul bucalat si alb al lui Ion Micu se facu liliachiu. De ce rideam?!
"Ride, zise Clara, cu farmecul ei discret de altadata, cu linistita autoironie, probabil ca am spus ceva ridicol!" "Nu poti asa, stante pede, sa-i ceri unui om sa-ti vorbeasca despre un lucru a carui oroare el vrea, poate, s-o uite", confirma Ion Micu. "Imi cer scuze, se bilbii
Clara (si rosi la rindul eI), sint o proasta, dar eu totdeauna am vazut in
Victor un om puternic, care stie sa-si apere ceea ce e mai de pret in el in fata tortionarului", "Epoca noastra, o intrerupse Ion Micu, cu un glas linistit si protector, sa n-o jigneasca, a dovedit ca perfidia tortionarului e diferita de a brutei de altadata, care, ha: punea asa mina pe girbaci si da-i! Acum el gindeste si asta ii vine dintr-o prise de conscience ca reprezinta si el ceva, nu numai tu, ba chiar crede ca iti e superior, fiindca el e cu masele, care nu l-au pus acolo de florile marului, ci tocmai ca sa te stirpeasca pe tine (Domnu Jenica, ceru el chelnerului care se apropiase, mai adu un filtru, o ceasca si berE)
Napoleon a zis ca nu exista idei care sa reziste in fata tunurilor. Iar eu spun ca nu exista idei care sa reziste in fata unui tortionar constient.
Mie nu mi s-a intimplat, dar s-a intimplat altora, ai citit Ai o mama pe care o iubesti, sau un copil. Tu rezisti. Dar cind te ameninta ca o sa-ti impuste mama sau copilul (si tu stii ca sint in stare s-o faca!), ei, ce idee mai poate rezista in fata unei asemenea viziuni cosmaresti! Tunul poate sa striveasca o multime in agitatie revolutionara (cum a facut
Napoleon asezindu-le, aceste tunuri, pe acoperisurI), dar nu mor toti, si ideea rezista, e aminata pentru mai tirziu. Dar cind tu, marele Buharin, iti recunosti singur o vina imaginara in fata tribunalului, ce se mai alege de ideile tale? Nimic, neantul, mori fara idei" Si zicind acestea se zbatu sa-si traga picioarele de sub masa, se ridica greoi si cu o expresie crispata, clipind des, stapinit de o iritare plictisita, ca totdeauna cind nu intelegea sau se prefacea ca nu intelege ceva, si o lua incet spre perdeaua rosie din fundul braseriei. "Are dreptate, zise
Clara dupa ce ramaseram singuri, totusi Vreau sa spun, relua ea fara sa ma priveasca, vazind ca tac, nu toti oamenii sint niste buharini in sensul ca nu sint toti mari personalitati politice si"
Si mai ce? Vroia sa spuna ca oamenii de rind erau crutati, ca in orice caz lor nu li se aplicau astfel de metode radicale? De pilda, mie; mi se aplicasera?! Tacui mai departe. "Si ce mai faci? zise ea, si privirile ni se intilnira o clipa, apoi a ei se deturna. De ce nu ne-ai dat si noua un telefon?" "V-am dat", zisei. "Da, stiu, zise precipitata, dar Ion mi-a spus ca i-ai vorbit intr-un mod straniu. E explicabil, a zis el, sa-l lasam sa se reinvete cu ideea ca e liber", "Da, da", inginai eu, gindind: statueta a invatat sa minta. "Trebuie sa-ti fie foarte greu ca nu mai poti preda la Universitate!" "Da, foarte greu!", "Dar probabil ca te compensezi lucrind acasa!" (Deci Ion nu-i spusese unde ma vazuse lucrind? Sau ii spusese si statueta trecea discret peste asta? Sau credea ca dupa aceea ma infundam in vechile mele studii? Desigur, eram un om puternic, care stia sa-si apere ce avea mai de preT) "Da, da, ma compensez acasa", inginai mai departe. "Ai glasul schimbat", zise, de asta data cu o umbra de afectiune. "Nu, zisei, ti se pare". "Ba nu, insista, iti cunosc glasul, e ceva schimbat." "Ce este?" zise Micu, revenind si zbatindu-se iarasi sa se aseze. Era curios de ce ii trebuiau lui atitea miscari pina intra pe bancheta. Nu stiu ce tot facea cu picioarele, parca ar fi gasit sub masa ciini, sau miei, sau purcei, care i se svircoleau sub talpi, si el ridica genunchii, ii lovea, si trupul si miinile participau svicnind si trecea mult pina ce totul se linistea "Zic ca
Victor are glasul schimbat, ii raspunse Clara. Tie nu ti se pare?" "Sa mori simtind ca odata cu tine iti mor si ideile, iata o ruptura intre existenta si esenta pe care martirii celor doua milenii ale erei noastre n-au cunoscut-o", zise Micu in sfirsit instalat inaintea filtrului si a scrumierei sale pline de mucuri si cenusa.
XXII
Gindirea aceasta ii venise pesemne dupa ce, sau poate in timp ce scapa de presiunea vezicii urinare, caci acum era foarte calm, crisparea ii disparuse, ca si iritarea plictisita. Arata asa cum imi placuse odinioara, cind avusese un ascendent asupra mea, pe care il pierduse apoi o data conferentiind despre "unele aspecte ale prelucrarii folclorului in opera poetica a lui Ion Amaicaiitului" si apoi pierduse si ce mai ramasese din el cind se aratase "mirat" ca iesisem din inchisoare.
Gravitatea responsabila cu care vorbea ca si la inceput nu-mi mai spunea insa astazi nimic, nu ma mai fascina. Fiindca cel mai usor pentru un om care are obisnuinta gindirii este sa aiba dreptate, si cel mai greu sa te faca sa simti ca are si o acoperire sau macar o neliniste sau rezerva interioara dictata in cazul lui de constiinta fisurarii fiintei sale. Fara sa parcurga cu el o atit de lunga experienta cum parcursesem eu cu el, Matilda il intuise de la prima intilnire, si provocarile ei de atunci, care mi se parusera si chiar erau grosolane, nu fusesera mai putin eficace, desi in acele clipe Ion Micu paruse ca el o studiaza pe Matilda, si Matilda pe el. Iar Clara fusese prada usoara.
Ma gindeam acum cit de fericit asi ii fost azi sa-i pot spune ca avusese dreptate, sa-i marturisesc adica un lucru de pret, ca nu numai ca o iubeam, dar ea imi ramasese si singurul prieten adevarat. Cit de departe mergea nostalgia mea! Matilda nu-mi fusese niciodata prietena si nu-mi va fi, desi se aratase atunci geloasa ca tineam inca atit de tare la Ion Micu. "Te inseli, ii spusei, astfel de rupturi intre existenta si esenta au existat in toate timpurile si vor mai exista.
Sintem doar ceva mai mult decit altii victimele credintei ca exista progres in constiinte, pentru ca realitatea brutala sa ne trezeasca si sa filozofam in mod naiv ca ceea ce ni se intimpla noua nu s-a mai intimplat niciodata." "Da, cred acest lucru, zise Micu neclintit, fiindca nimeni nu murea pina acum simtind in constiinta lui care se stingea o ridicare din umeri, nepasatoare, a neantului. Asa-zisa vrajitoare pe care
Inchizitia o ardea pe rug il avea totusi pe Dumnezeu in gind in timp ce o invaluiau flacarile" "Sau pe Diavol", zise Clara. "E acelasi lucru, zise
Ion Micu, Dumnezeu si Diavolul sint in eternitate frati." Clara spuse ca marele poet si filozof punea un "si daca" dubitativ inaintea acestei idei:
"Si daca in eternitate Dumnezeu si Lucifer sint frati?" Atunci eu spusei ca bogomilismul e mai aproape de adevar in ceea ce priveste relatiile dintre Dumnezeu si Lucifer si ca in lumea de azi ar fi mai bine daca oamenii din aceasta parte a pamintului unde traim noi, bulgarii si alti vecini, ar recunoaste in mod rational adevarul acestei vechi erezii.
Dumnezeu a avut doi copii, nu unul, pe Satanail si Mihail. Satanail, revoltindu-se contra tatalui, a creat pamintul si pe om, adica trupul lui, si nu Dumnezeu, caruia ii datoram doar sufletul. Sintem un fel de compromis intre rasculatul Satanail si tatal sau. Cel de-al doilea fiu,
Mihail (CristoS) n-a reusit sa-l faca pe om sa se lepede de partea sa satanica. Ar fi mai bine sa ne recunoastem satanismul, poate l-am practica mai putin. "Adica o erezie, din erezie, zise Micu. Nu putem.
Compromisul e inextricabil, chiar daca Cristos a esuat. Nici Dumnezeu n-a murit, nici Satanail n-a fost aruncat in tartar. Numai Crist a murit de-a binelea. Nu bei o bere?" zise Micu turnindu-mi in pahar. Baui si avui sentimentul ca totul putea fi ca altadata, dar aceasta iluzie nu dura mai mult de citeva clipe. "Deci, zisei, acum esti redactor-sef la Luceafarul literar! Si l-ai distrus pe Amaicalitului?" N-o spusei cu ironie, ci cu o impacata nepasare si incepui sa ma uit peste mesele pline ale frumoasei braserii, cu gindul la discutia de neuitat pe care o avusesem cu el in acea zi, cind vrusesem sa plec de la facultate si el cheltuise o multitudine de argumente sa ma impiedice s-o fac. Avusese dreptate, nu din partea aceea ma pindea hazardul. Indiferent ce-asi fi facut, scrisoarea din Paris tot n-asi fi putut s-o impiedic sa vie. E drept ca rupind contactul cu studentii mei poate n-ar fi aparut "caietele", daca ar fi sa cred ca aceste caiete l-au impiedicat pe primul-secretar Mircea sa ma apere pina la capat. Astazi nu mai credeam acest lucru daca ma gindeam bine, data fiind puterea pe care acest om dovedise ca o avea, iar el stia ca o are. Da, dar vroise sa si-o pastreze intacta; gindul ca generalul ar fi putut trimite caietele la Bucuresti daca ar fi continuat presiunea asupra lui il turburase.
"Lucrurile sint mai complicate, zise Ion Micu reflectind. Ai vazut, grupul deviatorilor a fost lichidat, dar I.C. si adjunctul lui au reusit sa scape. Totusi, ii are acum in coasta pe LV. si sotia lui, care a ajuns sefa de sectie in CC. la Directia propagandei si agitatiei, la litere si arte. Se pare ca scriitorii au prins curaj, ea li-l inspira, si tensiunea e in crestere.
Se vorbeste de o mare sedinta care trebuie sa aiba loc la nivelul inalt cu conducerea Uniunii Scriitorilor si pe care I.C. n-o poate evita: va fi atacat secretarul general al Uniunii, omul pus acolo de I.C, un demagog ordinar, o nulitate notorie. Voi participa si eu, si acolo o sa-l distrug pe
Amaicalitului prin ricoseu, lovind tare in acest secretar general, care il sustine." "Si cum de a scapat I.C.? il intrebai. (Eram curios sa aflu, fiindca I.C. se ocupa in Biroul Politic de cultura si invatamint si, desigur, de la el veneau toate ordinele, inclusiv interdictia impotriva celor ca mine de a mai putea preda la vreo catedra.) "Cred ca a scapat tradindu-i la timp pe ceilalti!" "Facea si el parte din grup?" "Desigur, zise Ion Micu. In acel grup el avea grupul lui Au scapat toti, dar parerea mea e ca nu pentru multa vreme fiindca interesul majoritatii din CC. e sa nu se vada ca deviatorii au fost numerosi." "Si au fost?"
"Au cam fost, zise Micu, si rise sincopat si in lung, cu privirea sticlind de o bizara satisfactie, ca si cum ar fi fost bine ca acei deviatori fusesera mai multi decit se credea. Lichidarea lor, continua Micu, se va face un pic mai tirziu si sub alta denumire, de pilda, de cosmopoliti, sau si mai bine, de impaciuitoristi, depinde ce boala va fi atunci la moda."
"Atunci, zisei, tot fara ironie, e bine, vei reusi sa-l distrugi pe
Amaicalitului". "Nu prea, zise Ion Micu reflectind, fiindca acest pic de care vorbeam in politica are o dimensiune in timp variabila. Poate sa fie la anu, dar poate sa fie si peste cinci sau sapte ani." "Important e, reluai, ca va fi! Contele de Monte Cristo a asteptat douazeci de ani."
"Da, rise el iar, dar in acest timp iti iese parul prin caciula." "Oricum, insistai, este exclus ca indivizii in cauza sa nu stie ce-i asteapta si ca atare nu mai ti-e frica de ei." "Asta e adevarat, conveni el, pot pentru ca sa spun ca unii din subalternii lui I.C. chiar imi fac curte, si insusi I.C. m-a numit mintenas, dupa deviere, redactor-sef, ceea ce ar fi de natura sa ma determine sa uit ce mi-a facut. Asi uita, dar nu pot" "De ce?" "Stii tu de ce, zise el. Sint lucruri care nu se uita." "Adica?" staruii.
"Sint doua lucruri pe care mi le-a facut, nu atit mie, sau nu numai mie, ti le-am spus atunci, dar nu le-ai retinut gravitatea ireparabila. Acum o sa le intelegi mai bine." "Ba am retinut gravitatea lor ireparabila", raspunsei. "Nu, ai retinut doar ca eu am cazut, ca sint un las si ai incetat sa mai tii la mine ca altadata."
Trecuse la atac, ca si cind s-ar fi dovedit intre timp cu prisosinta ca n-a fost un las si avea acum resentimente impotriva tuturor celor care il blamasera. Il lasai sa creada ce vrea, intelegind in acelasi timp de ce nu-i mai era acum frica sa stea cu mine de vorba intr-o braserie: situatia se schimbase, puternicul personaj pe care il infruntase odata in aula Universitatii si care ii facuse "doua lucruri" (eu stiam numai unuL) fusese zgiitiit, si destinul sau de lider, pecetluit, chiar daca poza lui va mai continua o vreme sa apara purtata de multime la manifestatii si numele lui sa nu lipseasca din lista marilor protocoale. Dar n-ar fi fost mai bine, imi trecu prin minte, ca Ion Micu sa-l fi infruntat in continuare, in loc sa se sperie? Nu-i pusei intrebarea, eram curios sa aud mai intii acel "al doilea" lucru pe care i-l facuse I.C.
Dar Ion Micu tacea, iritat si vindicativ. Nu rupsei tacerea, imi dadui seama ca inca mai tineam la el, daca, in ciuda antipatiei pe care mi-o inspira starea lui de spirit, continuam sa beau bere acolo in loc sa ma ridic si sa plec. Se ridica el, repetind insa cu mai putine miscari zbaterea iesirii si apoi a intoarcerii la masa, timp in care intre mine si
Clara nu se rosti nici un cuvint: era limpede, tinea la el, pentru ea Ion nu fusese un las, ai fi zis chiar, vazindu-i chipul, ca si ca purta ranchiuna celor care il judecasera fara crutare, printre care ma numarasem si eu, desi ii eram prieten si ar fi trebuit sa-l inteleg. Iata, gindeam, sentimente care ne marcheaza pentru totdeauna, prietenia mea cu ei se rupsese de fapt de-atunci si mai supravietuise datorita obisnuintei De aceea, poate, arestarea mea nu-i Asa se explica
"mirarea"? In fond era acelasi lucru, o lasitate reinnoita sub masca unei prietenii de a carei pierdere tot eu eram vinovat
"Primul lucru pe care mi l-a facut, de neiertat, incepu Micu, a fost sa loveasca in idealul meu, care nu e numai al meu, ca trebuie sa schimbam in adinc natura umana si sa trecem de la relatiile pe baza de conflict, de lupta intre indivizi, la relatii de colaborare, visul umanitatii.
Asta nu inseamna ca vom putea sa suprimam inegalitatea dintre indivizi, unul, de pilda, e idiot din nastere si daca spune o prostie care are consecinte sociale, noi trebuie sa ne astupam urechile. A fost cazul lui I.C., a carui prostie spusa in aula Universitatii nu era o prostie inocenta, data fiind functia lui inalta. In loc sa inghita si sa se corecteze, uita ca avem idealuri comune si abuzeaza de puterea pe care o detine in numele lor, si ma ameninta cu inchisoarea Or, eu nu pot sa suport sa fiu inchis de catre ai mei daca n-am calcat legile" "Da, zisei, vazindu-l ca se oprise, mi-aduc aminte de acest punct de vedere al tau, ti-ai pierde credinta pentru care ti-ai riscat viata, dar nu stiu daca ti-am pus o intrebare: chiar te-a amenintat? Era adica reala pentru tine aceasta primejdie?" "O, da! In inchisoare am primit vestea ca am fost exclus din partid, in timp ce tortionarul ma croia cu giibaciul. Am suportat, zicindu-mi ca se facuse o greseala si nu eram liber sa ma apar. Era o drama a noastra. Inainte de a fi arestat, legatura mea superioara mi-a cerut sa-i dau niste adrese. Asta incalca legile conspirativitatii si am refuzat. Dupa 23 August am fost reprimit, nu fara sa mi se reproseze ca n-am respectat disciplina de partid. Si a fost rau sau bine ca n-am respectat-o? am intrebat. Nu mi s-a raspuns, dar mi s-a dat totusi carnetul. Cind se va scrie istoria, o sa aflam multe, nu exista prin definitie istorie fara intimplari sublime sau tragice. Da, dar asta e altceva, eram inchisi, se puteau comite eroii, dupa luarea puterii erorile trebuiesc insa indreptate de urgenta, fiindca ele au consecinte pentru intregul popor, nu numai pentru un pumn de oameni, citi eram noi in ilegalitate. Si nu prin amenintari impotriva celor care le semnaleaza. Vorbeste stricat limba acestui popor si ne indeamna pe noi sa invatam limba rusa. Ne indeamna nu e cuvintul potrivit, dar sa zicem ca faptul in sine era rezonabil, nu strica sa inveti limba lui
Dostoievski, a lui Tolstoi si a lui Lenin. Da, de acord, dar nu tu trebuie s-o spui. Asa? Ei, lasa, ca te tin eu minte, si-a zis, si m-a tinut minte."
"Totusi, nu mi-ai raspuns clar din ce ai dedus ca te-a amenintat cu inchisoarea?"
Ion Micu nu-mi raspunse. Pe chipul lui ghicii o gindire a ceva de neinteles, care se vroia elocventa: stia el din ce a dedus si trebuia crezut fara sa i se puna intrebari. Sint si lucruri care nu se spun si, daca am formula totul numai prin cuvinte, valoarea cuvintelor ar scadea.
"Putea sa ma scoata din Universitate si din cultura, continua Ion Micu ca si cind intrebarea mea nici n-ar fi fost pusa, ar fi fost un abuz de putere, m-asi fi descurcat. El a preferat sa faca o crima. A trecut de la amenintare la fapte: daca nu executi ordinul sa tii o anumita conferinta, vei fi dat afara din partid pentru indisciplina (ai mai fost dat afara pentrw asta, greseala n-a fost stearsa din dosarul taU) si se va cerceta apoi de alte organe daca e intimplator faptul ca ataci cu violenta si iei in deriziune si cu cinism poezia si poetii angajati in slujba construirii socialismului. Tine conferinta ca sa dovedesti contrariul."
Ii spusesera spuse toate acestea sau le gindise doar el? Era cert ca luase in deriziune poezia lui Amaicalittului, ca acela se plinsese direct lui I.C. si ca acesta din urma ii ceruse sa tina o astfel de conferinta, dar restul? Putea fi adevarata si extensiunea de la un caz particular, un anumit poet, la "poetii" si de la o anumita poezie a cuiva la poezia tuturor care Dar i se formulasera chiar amenintarile? Putea fi adevarat ca nu chiar, dar i se sugerasera? Ei, si? Avea sa afle el vreodata, de-aici inainte, daca aceste amenintari ar fi fost traduse in fapte, in cazul in care nu s-ar fi supus? "Cunosti vreun precedent?" il intrebai. "Da, raspunse. Mai multe! O multime! Adica multimea!" Nu intelesei aceasta deturnare de sensuri. Vreun paradox? "Spune-mi si mie unul cunoscut." "Nu e nici unul, zise. Daca ar fi fost unul singur, eu asi fi riscat si asi fi acceptat sa fiu al doilea, fireste nu alaturi de un reactionar. Ar fi urmat al treilea, al patrulea" "Nu inteleg!" zisei.
"Faptul ca nu exista nici unul tine de intuitia colectiva, care iti sopteste ca daca vei fi primul, nu va urma al doilea, al treilea, etetera, si vei ramine singurul. Singur nu se accepta, fara sa mai spun ca in cazul meu ar fi aparut si coloratura tragica despre care ti-am vorbit. Poate ca asi fi acceptat si acest risc, pe care infruntindu-l ori asi fi iesit invingator (putin probabil, ti-am explicat data trecuta de cE), ori m-asi fi sinucis. Dar singur? In timp ce «afara» asi fi fost «demascat»? Nu!
Iata deci in ce consta crima lui I.C. Pe un climat de adeziune a maselor la un ideal social revolutionar, el introduce amenintarea, care face
(plasat intre aceste doua realitati, adeziune si represiunE) imposibila gindirea ta libera si opozitia fata de abuzuri."
Ramasei stupefiat pomenindu-ma ca ii dadeam dreptate, desi simteam in forul meu interior ca nu avea. "Exces de presupozitii, spusei in cele din urma si amintindu-mi de discutia lui cu Matilda adaugai: ostrete! Nu pot sa presupun ca adeziunea maselor e totala, asta ar fi imposibil, si nu pot sa presupun ca esti singurul care n-ai fi acceptat sa fii umilit." "Asculta, Petrini, schimba el, parca deodata si cu energie, unghiul de atac. Sa-ti povestesc ceva. Cind ai fost arestat tu, nu s-au cumulat in constiinta mea fapte care sa-mi dovedeasca mie insumi ca ai fi nevinovat, ci dimpotriva, ca esti in mod obiectiv vinovat, adica fara voia ta, in sensul ca nu in mod constient ai fi savirsit vreo actiune contrarevolutionara, fiindca te cunosteam ca esti un om cinstit.
Dar tu ai un temperament care te domina si o gindire formata la scoala liberalismului burghez, care ne dadea iluzia libertatii totale de gindire prin faptul ca aceasta orinduire burgheza ne sugera, inca de la aparitia constiintei de sine, ca e o orinduire naturala si mai ales eterna. Daca ai fi aflat, de pilda, in anii studentiei ca un comunist a fost arestat, nu te-ai fi mirat, ti s-ar fi parut natural. Ei bine, noului-nascut de astazi o sa i se para si lui natural cind va auzi in viitor ca un anticomunist a fost arestat. Ba chiar anticomunismul lui i se va parea absurd, de neinteles si se va intreba daca nu cumva e nebun. In aceasta perioada de tranzitie, liberalismul tau, desi subiectiv, nu a facut din tine un anticomunist
(sint eu martor in acest sens!), in mod obiectiv te-a plasat in categoria reactionarilor, fie ca ai vrut, fie ca n-ai vrut, si eu stiu ca n-ai vrut, si daca asi fi fost chemat la procesul tau asi fi depus marturie, de care, dealtfel, nu s-ar fi tinut seama, ca esti nevinovat: am si depus, am fost chemat sa dau o declaratie si am dat-o exact in acest sens, fiindca fara sa stiu ce e in dosarul tau eram convins ca n-ai facut nimic.
Acest concept, a fi un mod obiectiv vinovat, e o aberatie, n-are nici o legatura cu legile justitiei, dar tu stii ca in perioadele de criza toate vechile concepte ori se clatina, ori sint inlocuite cu altele care exprima necesitatile de moment ale revolutiei. In viitor se va renunta la ele. Am fost foarte afectat, am discutat si cu Vaintrub, care mi-a spus ce se cerea de la el in legatura cu caietele tale. L-am convins sa riste si sa faca un referat care sa nu tina seama de ce conceptie despre lume reiese din ele. El zice ca asa a facut si n-am dubii, e un om indraznet si sincer. Totusi, condamnarea ta m-a pus pe ginduri (nu vad de ce sa-ti ascund acest lucru!). Trei ani! Pctrini o fi facut totusi vreo prostie. (Si aici Ion Micu ridica din umeri vrind parca sa spuna: cum putem sti, daca omul a disparut, care e adevarul?) Sint sigur ca la fel ai fi gindit si tu, ca toata lumea, ca o fi facut el ceva, degeaba nu l-au arestat. Iata deci ce se gindeste afara, in timp ce tu esti inauntru. Si desi tu ai fost acolo si afli acum ce se gindea afara, continui sa faci supozitia ca daca l-asi fi infruntat mai departe pe I. C. actiunea aceasta a mea ar fi avut vreun ecou. Iar I.C. stia si el acest lucru si stia ca voi accepta umilirea.
Iata inca o data in ce consta crima lui" "Cel putin tu, Victor, desi ai suferit (si poate ai trait chiar un cosmar!), nu ai fost umilit in tine insuti", zise Clara.
Reiesea ca fusese mai bine de mine decit de el. Dar nu la acest lucru ma gindeam, ci la conceptul de a fi in mod obiectiv vinovat, ceva nou, in care Ion Micu, desi nu credea, gasea ca e o lege a perioadei de tranzitie. "Eu cunosc alta lege, pe baza careia am fost condamnat, zisei, si anume, aceea de a fi mai necesar inauntru decit afara. De ce tocmai tu, asta nu e asa de important, poti fi tu sau altul, oricine, si nu neaparat pe baza unei vinovatii reale poti nimeri acolo, sau pe baza unei nevinovatii sa ramii liber. Degeaba sinteti voi precauti, daca va fi sa-ti iasa un numar cistigator, nici macar nu se va tine seama ca esti vinovat. Caietele mele n-au jucat nici un rol in ce rea priveste, mi-au fost inapoiate. Eu am facut parte din banda Sumanelor negre, si nu pentru cine stie ce mizgaleli in niste caiete filozofice am fost condamnat, ci pentru terorism savirsit in numita banda. Voi o sa picati
(daca o sa picasi!) in cu totul altceva, ce-o fi atunci nu se poate prevedea, surpriza va fi, cind te vei trezi acolo, totala. Sinteti niste nevinovati inchipuiti, adica"
Dar ma oprii citind pe chipul lui Ion Micu iritarea lui obisnuita cind nu sesiza un sens si intelesei ca spusele mele ii pareau a fi ale unuia care crede ca daca a patit el ceva or sa pateasca si ceilalti, deci o simpla obsesie de om marcat de o anumita experienta prin care trecuse si ii ameninta si pe altii ca vor pati la fel. In mod paradoxal nu putea admite in sinea lui o astfel de viziune, desi intregul esafodaj pe care si-l construise in apararea sa de invinuirea ca fusese un las nu era strain de ceea ce ii spuneam eu. Credea sincer ca, daca ar fi fost arestat, ar fi fost condamnat exact pentru ceea ce facuse, adica pentru luarea in deriziune a poeziei si poetilor care in timp ce eu eram convins ca s-ar fi trezit acuzat de cu totul altceva "Ceea ce nu inteleg unii, zise el ca si cind n-ar fi auzit ce-i spusesem, e ca in epoca noastra tragicul nu mai e cu putinta si ca, astfel, tragedia e mai mare, pentru ca s-a degradat si, odata cu ea, noi insine. Tragicul e sublim prin definitie, dar in zilele noastre sublimul e eliminat. Tragedia mai mare care rezulta nu inseamna insa ca aduce un sublim mai mare, ci, in mod straniu, dispare, desi exista."
Tresarii. De unde stia? Pentru aceasta intuitie extraordinara, care mie imi amintea de ceva, incetai sa-l mai consider vinovat de lasitate, intuind si eu ca suferea pentru caderea lui, de care, judecindu-l dupa aceste cuvinte, era pe deplin constient. "Ai dreptate, ii spusei, putini accepta sa se intoarca la gradul zero al constiintei noastre si acceptind brutalitatea existentei sa nu renunte la idealurile lor, dar sa fie totusi preveniti ca aceste idealuri sint irealizabile Sa va povestesc un fapt, continuai eu cautind in amintire. Dar hai sa bem"
Clara se inviora, Ion Micu, cu chipul alterat de neasteptata mea renuntare de a mai vedea in fata ochilor un om culpabil, turna bere si se pregati sa ma asculte. "Dispare, desi exista, reflectai. Prin asta eu inteleg ca, neincetind sa existe, totusi dispare, nu mai e de gasit, adica nu mai e trait Dar cu nici o antena a sufletului nostru nu-l mai putem readuce, pentru ca realmente nu mai exista Formidabil! Intr-o zi se imbolnaveste printre noi un legionar. Foarte grav, dizenterie, dar una rea Eram intr-o inchisoare de tranzit, din mine ne trimiteau la canal, dar plecarea intirzia. Nu se uita nimeni la el ca tragea sa moara, un asa-zis medic dadu din umeri, nu avea paturi de spital sa-l scoata din celula, il parasi acolo, sa moara sau sa traiasca, - un legionar mai putin intrucit putea asta sa intereseze pe cineva? Bolnavul zacea cu ochii inchisi si cu falcile inclestate de inanitie, fiindca nu mai putea minca singur, nu mai putea sa tina lingura in mina, nu mai putea vorbi. Si atunci se aseza linga el pe pat un comunist, implicat in grupul
Patrascanu, evreu pasionat de folclorul romanesc, un om de cultura rafinat, care se straduia aproape zilnic sa ne convinga de marile valori ale cintecelor noastre populare. Stia bocete de o frumusete care te infiora, cintece tragice de despartire, de dor, de nunta, unele sublime, altele brutale si grotesti, cum nu auzise nimeni niciodata. Visul lui era sa fie eliberat si sa fie numit sef la un institut pe care el l-ar crea si l-ar imbogati cu aceste comori imprimindu-le pe placi, caci suferea ca o sa treaca timpul (clatina mereu din cap si oftA), nimeni, spunea, n-avea sa le imprime si se vor pierde. Si puse mina pe lingura si pe castron si incepu sa-i desclesteze muribundului falcile si sa-i dea sa manince. Da, ii dadea, dar ala pe urma facea pe el si imputea celula. Folcloristul, ca sa nu-i mai impiedicam sa se mai ocupe de el, il desbraca, il spala, il stergea la cur ii dadea ceaiuri, ii dadea din propria lui ratie, ii stergea gura, care nu retinea toata mincarea, ii spala singur pantalonii, care in permanenta erau murdariti de diaree Si intr-o zi muribundul deschise ochii, revenind la viata. Dar tot nu putea minca singur si nu putea vorbi. Incetul cu incetul, insa, se mai insdraveni si la un moment dat inteleseram ca bolnavul se straduia sa miste buzele, sa spuna ceva. Ne apropiaram de patul lui. Folcloristul ii pindea chipul, sa-l auda vorbind, fiindca asta ar fi insemnat ca omul lui scapase din ghearele mortii, ca, adica, mergea hotarit spre vindecare si ca staruintele lui nu fusesera zadarnice. Si noi, curiosi ce-o sa zica. Ei, ce-o sa zica? Chipul salvatorului iradia de bucurie, caci bolnavul isi holbase ochii spre el si numai la el se uita. Nu el il salvase? Si reusi sa biiguie si avu un rictus care ii strimba buzele palide: du-te in p ma-tii de jidan! Asta ii spuse si cu forta pe care o mai avu scrisni si din dinti. Ne retra-seram imediat ingretosati si il luaram de-acolo si pe bietul folclorist, care se intrista din ziua aceea si deveni tacut. Nu ne mai cinta, inceta sa mai sufere de soarta frumoaselor cintece pe care le stia, ceva plumburiu i se asternuse pe chip ca o masca urita. Il incurajaram: da-l in ma-sa de stirpitura, nu-l mai ingriji, lasa-l sa moara. Insa el continua sa-i dea sa manince cu lingura, insa cu o sila pe chip, asi putea zice cu o desnadejde scirbita, o tristete intunecata, fara lumina, parca ar fi gindit: omul este iremediabil. Parca ar fi rationat: omul e pierdut si cum si eu sint om, nici eu n-am scapare."


"Foarte interesant, zise Clara in tacerea care se lasa. Aceste socuri, presupun, pot fi mai mari decit oricare altele, vreau sa spun, cu consecinte foarte adinci in constiinta, daca cel implicat nu poate, cum am inteles, trece peste ele Chiar n-a trecut? Ce s-a mai intimplat cu folcloristul?" "Nu mai stiu nimic nici de el, nici de cel pe care il salvase, fiindca ne-am imprastiat la canal" "Sint anumite lucruri peste care nu poti trece, zise Ion Micu pe ginduri, dupa cum sint altele care vazute dinafara par mai rele, dar nu ne ating"
Tacui mai departe, apoi imi ridicai privirea, le spusei sa ma scuze, dar trebuia sa plec, si ma ridicai. "Victor, zise Ion Micu ridicindu-se si el
(si de asta data nu mi se mai paru grotesca zbaterea lui de a iesi de la masA), te conduc putin" Si ma conduse citeva sute de metri pe bulevard, vorbindu-mi simplu si cu afectiunea de odinioara de necesitatea de a ne revedea de-aici inainte regulat "E necesar, zise, o sa-ti explic Sint lucruri care se petrec, nu dintre cele mai bune, si care pot fi prevenite Parerea mea e ca putem actiona, dar pentru asta trebuie sa le cunoastem" "Bine, ii spusei, ca sa-l impiedic sa fie din ce in ce mai afectuos, cum simteam, bine, Ioane, am acuma niste treburi, dupa ce termin cu ele, o sa-ti dau un telefon", gindind ca n-o s-o fac curind, sau poate, cine stie, chiar am s-o fac
XXIII
Deci totul a existat, gindii continuindu-mi plimbarea, a existat si
Matilda, si mai ales exista o fetita numita Silvia, pe care va trebui s-o parasesc, sa n-o mai vad decit din cind in cind, si inca asta va depinde de Matilda, care daca ea va socoti ca "am esuat" n-o voi mai vedea-o deloc si numele meu nu se va mai pronunta in fata ei. Abandonez! Cum sa abandonez?! Dar ce pot face? Da, mi se sugerase o solutie pentru mine: n-ar fi mai bine daca asi muri? zisese Matilda, adaugind ca mi-ar pune si ea pe piept o floricica. Simtii cum tristetea pe care o alungasem in intilnirea cu Ion Micu revine si cum cedeaza apoi unui nou sentiment necunoscut mie si pe care nu-l intelesesem niciodata, dar intelesei acum ca asta trebuie sa fie: sa nu poti gasi o solutie, sa te simti incoltit, sa nu poti accepta (sau mai bine zis sa fii impins cu o putere inexorabila sa nu poti acceptA), sa abandonezi (purtam in fiinta mea caldura, tandretea, bratele incolacite pe gitul meu ale unei fapturi minunate, SilviA), dar nici sa traiesti vazind chipul urii, silindu-ma sa-l indur in vesnicie si fara scapare, ca si cind asi fi fost impins pe poarta pe care scrie lasciati ogni speranza, voi ch entrate Starea mea avea un nume: disperare! Ma asezai pe o banca si imi luai capul in miini. Chiar totul e pierdut? ma intrebai. De unde pornisem? Da, imi aminteam, din ziua cind acceptasem sa lucrez la deratizare, sub imperiul unei adinci caderi, al unui straniu gind de sfidare, al unei satisfactii asemanatoare celei pe care ti-o da razbunarea, al unei certitudini ca pedepsesti, condamni pe cineva, fiind vizitat de gindul ca toti vor plati si nu se vor putea spala de dispretul meu, chiar daca acum traiesc ca vitele in pasune si pasc si li se pare ca sint liberi si fericiti totul se plateste si vina colectiva nu va face mai usoara suferinta individului, care va urma. Iata deci semnificatia amortirii sufletului meu, in care zacuse speranta ca ea, Matilda, va fi alaturi de mine. Cum sa fie daca eu insumi descoperisem abia acum intelesul acestei stranii amortiri?
Ma ridicai si pornii spre casa. Simteam pentru intiia oara suflul rece al singuratatii iremediabile si aveam revelatia ca eram departe de a semana, Matilda si cu mine, cu Acojocaritei si muierea lui, la aceia spectacolul pe care si-l dadeau lor insile si vecinilor era o comedie cu care poate se distrau, in timp ce peste noi, dincolo de cuvintele care se spuneau, oricit de grele, se deschidea tot mai mult, ca in basme, borta vinturilor negre ale nenorocirii. Daca n-asi fi iubit copilul, totul ar fi fost chiar firesc, nu eram nici primii si nici ultimii care nu se intelegeau si trebuiau sa se desparta. "Vad, ii spusei Matildei, ca nu iubesti acest copil, nu te gindesti ca va suferi, Silvia e un copil deosebit si cel putin pina se face mare ar trebui ferit de blestemul parintilor." "Blestemul esti tu, care ai dorit inca dinainte de a se fi nascut s-o arunci intr-o prapastie", repeta ea aceasta obsesie care in aceste clipe mi se paru inspaimintatoare. "Blestemul e in capul tau, ii raspunsei, daca esti in stare, dupa atita timp, sa-mi atribui sentimente pe care nu le-am avut."
"Tocmai de aceea, ca sa te uite, trebuie sa-ti iei gindul de la noi. Sper ca n-o sa-l imiti pe Petrica si sa te agati de mine doi ani. Te avertizez ca nu vei reusi." "Ba da! strigai. Nu abandonez nimic " "Divortul se va termina in doua saptamini, te avertizez. Sint pregatita, am si vorbit cu cine trebuie!" "Ei, si? Nu exista lege care sa ma impiedice sa-mi vad copilul!" "Ai sa vezi ca exista!"
Ma oprii, mirat de seninatatea cu care, actor si implicarea in acelasi timp in rol, alimentam si urmaream ca spectator aceasta ireala drama.
Ce-i facuse el acestei femei? ma intrebai din sala, in timp ce pe scena stiam perfect de bine ce-i facusem. Cuvintele? Da, din ele venise obsesia neverosimila. Cuvintele, ele lovisera si facusera o rana care nu se mai vindeca. Imi amintii de o istorie cu un leu bolnav si un padurar.
Acesta din urma ii spusese: "Ei, ce-ai ajuns, prapaditule? Asa arata regele animalelor? Leul ii spusese: "Ai o secure in mina! Loveste-ma cu ea dupa ceafa." Padurarul il lovise. Dupa un timp se intilnesc din nou, leul vindecat. "Pune mina, ii zise el padurarului, aici la mine dupa ceafa. Padurarul puse mina si dadu de o coaja groasa. "Da-o jos", zise leul. Padurarul o dadu jos; "Ai vazut? relua regele animalelor. Rana pe care mi-ai facut-o tu cu securea s-a vindecat. Dar rana pe care mi-ai facut-o cu vorba nu, si nici n-o sa se vindece!" Si l-a crutat pe om, pierzindu-se in adincul padurii. Matilda se simtise lovita in trufia ei ca o leoaica, si cu toate ca dorise sa uite, nu putuse. Nu avea si superbia leului de a cruta, si vroia sa loveasca tocmai acum cind isi daduse seama ca sint slab. Chiar se grabea (divortul va dura doua saptamini!), nu cumva sa-mi revin si sa devin primejdios! Si totusi timp de trei ani ma asteptase. Da, dar puterea unui gind poate tine in cleste sufletul cuiva si o viata intreaga si nu-l slabeste decit in moarte sau odata cu nimicirea celui care i-a prins astfel sufletul. Cuvintele, devenite stranie obsesie: vroia sa ma identific cu intelesul pe care li-l dadea ea, nu era nici o indoiala, intelesul lor ar fi izbucnit indiferent de ce soarta asi fi avut parte; spiritul ei destructiv s-ar fi pus in miscare oricum, chiar daca asi fi urcat pe spirala celei mai stralucite cariere. Da, totul era pierdut, trebuia sa platesc.
A doua zi dupa prinz ma pomenii cu Tasia in casa, care imi spuse ca
Matilda a plecat pentru citeva zile la Bucuresti si a rugat-o sa aiba grija de Silvia. "La Bucuresti?! ma mirai. Ce sa caute acolo?" "Nu stiu, zise
Tasia in timp ce imbraca fetita, nu mi-a spus. Si continua sa vire intr-o plasa lucruri de-ale copilului. "Dar ce faci acolo? zisei. "Asa mi-a spus
Matilda, s-o iau pe Silvia la noi cit lipseste ea." "Nici vorba, lasa copilul aici, sau crezi ca eu si Ana nu sintem in stare sa avem grija de ea?"
"Am crezut ca asa v-ati inteles", zise Tasia mirata. "Cum sa ne fi inteles daca nici nu mi-a spus ca pleaca!" "Bine, treaba voastra." "Ta-taaa, zise atunci Silvia, ci mergem la plimbare?" "Mergem, dar intii du-te si te culca."
Intrai in biblioteca, inchisei usa si ma asezai la birou cu capul pe brate. Glasul Silviei ma picnise, cind spusese ta-taaa, caci astfel ii iesea ei acest cuvint din gura, nu scurt, tata, nici inexpresiv, nici alintat, nici rizgiiat ci ca o mica nota muzicala, pura ca un izvor in care chemarea era cintata si leganata si invaluita intr-o tandrete celesta. Si parca ar fi fost pe deplin constienta de magia cuvintului-melodie, fiindca intii il lasa sa fie auzit, facea o pauza si abia apoi spunea ce vroia de la tata.
Uneori nu vroia nimic! Nu mai urmau alte cuvinte. Cu neputinta de evitat certitudinea ca aceasta melodie nu era doar a glasului ei, ci a fragilei ei simtiri, a micului ei suflet, caci mai auzisem copii spunind mama si tata, dar nici unul ca ea, si asi fi putut sa i-l disting chiar in inaltul cosmos, dintr-o multitudine de alte glasuri ale tuturor copiilor care s-ar urca in vastul univers. Ce ne tine in viata, altceva? Nu facem totul ca aceasta melodie sa nu piara de pe pamint si sa ramina mereu in noi ca o arma suprema impotriva soartei?
Valul trecu, intrai in baie, ma uitai in oglinda, imi spalai cu apa rece trasaturile strimbate si ochii turburi si revenii linga Tasia. Dar ea ghici ceva si o lunga tacere se asternu. Intr-un tirziu zise: "De, Victore!
Bine-ar fi sa va impacati! Zic si eu asa, dar cine poate sa stie ce se intimpla intre doi insi cind ramin singuri?"
Si se ridica si pleca.
XXIV
Iar eu incepui sa ma plimb incet prin frumosul apartament. Ce-o fi facind ea la Bucuresti? ma intrebai. Si ce fac eu singur pina se intoarce? Aveam nevoie de ea, sa apucam amindoi mai departe de otgonul de ura care ne lega si sa tragem de el cu toate puterile pina il vom rupe. Fiindca simteam ca altfel n-o pot parasi, desi ieri mi se paruse ca eram liber. Plecind, ramineam inlantuiti, iar ea, cu fetita alaturi, ar fi jubilat de ura mea neputincioasa, mai libera decit mine. Iar dincolo de toate acestea ar fi staruit in mine, devenind obsesie, intrebarea incapatinata: ce era de fapt in inima acestei femei? Fiindca nu puteam admite - si intrebarea aceasta mi se punea nealterata, totdeauna cind ramineam singur, chiar si ascultind istorisirile vesele ale lui Vintila, chiar si cind, crezind ca uit, mi se intimpla sa rid in hohote - nici una din cauzele pe care le intrezaream stind de vorba cu ea. Era fascinant: intr-o zi mi-a spus: "esti pe jumatate mort". Asta ma limpezea, atunci chiar totul devenea simplu si firesc, si viata mea impreuna cu ea, imposibila. Repede insa, chiar a doua zi cind n-o mai vedeam, certitudinea aceasta se spulbera. De ce? Nu mai intelegeam cine ii alimenta ura. Eu?! Prin ce? Stiam ce inseamna sa nu mai iubesti, asta mi se paruse totdeauna simplu si firesc, sa-i spui cuiva sau sa ti se spuna: nu te mai iubesc. In clipa aceea instrainarea celuilalt ti se transmitea, cum mi se intimplase mie atunci, in fata Universitatii, cu
Caprioara. Ce dracu poti sa mai faci cu cineva care nu te mai iubeste!
Ia uite! Se si vede, nu mai e acelasi chip pe care il stiai, care se lumina cind te vedea, ai carui ochi straluceau intilnindu-i pe-ai tai, a carui gura avea un contur dulce, un suris Nu mai sint toate acestea. S-a dus! A murit! Ceea ce stiai tu iti raminea in inima nealterat; ce poti face cind cineva nu mai e? Melancolia care navaleste asupra ta e blinda si invaluitoare, puterea ta de a iubi ramine neatinsa, intrebarile care vin ulterior nu au mare putere, chiar daca afli ca ai fost tradat. Ce inseamna tradarea? E o forma urita de a ti se spune ca nu mai esti iubit. Ura, desigur, te poate ispiti sa te razbuni, e frumoasa, s-o iubesti mai departe, chiar daca stii ca nu va mai fi nimic. Uite insa vine oricum, si acest lucru il simti cu certitudine si simti chiar o bucurie ca esti liber de cineva care, desigur, nu te-a iubit prea tare din moment ce a putut sa te paraseasca. Mai bine! Adio! Balayer mes amours, avec, leur tremolo, balayer pour toujours, je repars a zero! Da, dar ura? Poti cinta la fel de patetic si jubilator: Balayer le haine? Cum?! Incercati!
Essayez donc repartir a zero"
Deschisei incet usa camerei unde dormea Silvia, s-o trezesc si sa iesim. "Ce e cu tine, ii spusei, tu n-ai dormit deloc!" "Ba am dormit, dar nu mult", marturisi ea, ca sa impace si minciuna si adevarul: vrusese sa doarma, dar nu putuse. Ma asezai pe marginea patului si, prefacindu-ma ca n-o privesc direct, o contemplai in tacere, cu pleoapele pe jumatate inchise. "Ta-taaa!" zise. Era o chemare, de asta data am simtit ca vrea sa spuna ceva."Da tata!" murmurai. "Ta-taa, relua, eu cind te vad ca vii la mine si te asezi pe pat, ma uit la tine si si nu stiu ce sa-ti mai spun" De citva timp nu mai dormea pe brinci, se facuse mai vioaie si abia astepta sa ma intorc acasa si s-o iau la plimbare. Nu era prea voinica, curind o dureau "piscioalele" (o dureau sau ii placea in brate?), si ii placea mai ales, cind se intimpla sa am si treaba in oras, sa intru in marea librarie din centru, sau sa cumpar ceva din vreun magazin. "Si ce-ai vrea tu sa-mi spui si nu mai stii ce?" o intrebai. "Ta-taa, zise, mergem la cismar? Scinteia gindirii ei tisnise citeva clipe, dar apoi uitase, poate ca nici nu stiuse ca exprimase atit de limpede neputinta ei de a da glas la ceea ce simtea cind ma vedea linga patul ei. "Mergem, tata, zisei. Bine ca mi-ai adus aminte!" Asta se intimplase acum citeva zile, dar nu observasem, ca i-ar fi placut mica dugheana a "cismarului". Uite ca ii placuse si, ca odinioara copilului Creanga, ii placea si ei sa-l vada iar pe acest nou
Ciorpec" asezat pe scaunelul lui, chel ca si acela, mustacios si inconjurat de calapoade si de rafturi de incaltaminte data la reparat.
"Sus! o indemnai. Hai sa ne imbracam!" Se ridica si leganindu-se ca o ratusca mi se lasa in brate. Avea si ea pijama! Dulapul ei, cu rochitele, sosetele, incaltamintea, toate minuscule, asezate in ordine pe rafturi.
Ma lasai in genunchi s-a ajut, sa se imbrace, ii scosei asa-zisii pantaloni ai pijamalei, din care ea isi trase picioarele, sprijinindu-se cu o mina de umarul meu, apoi o imbracai cu o rochita alba cu buline albastre care imi placea mie si in care parul ei inca blond se incurca si i se incurcara si bratele incercind sa nimereasca singura minecile (nimerea pe alaturi si nu-si corecta miscarea pina nu vedea ca bratul ii iesea tot gol prin aer si ni se amestecau la amindoi miinile din pricina impulsurilor ei foarte neprecise, dar svicnite, care o faceau ca nici cind ii indreptam eu mina spre golul mlnecii sa nimereasca iar anapodA), ii incheiai cataramele de la sandale si crezut ca era gata. Nu, ca s-o pieptan!
"Unde ti-e pieptenele?!" "Nu stiu", zise."Cum nu stii, fata mare si nu stii unde iti sint obiectele tale de toaleta?" "Ba da, zise si se duse si trase foarte sigura un sertar si lua de-acolo pieptenele. "Pai vezi? Ziceai ca nu stii? Ia te rog sa nu te rasfeti!" O intorsei cu spatele si incepui s-o pieptan. "Adu-mi o funda sa-ti leg parul!" "Nu, ca sa-i fac codite! "E prea complicat, ii spusei, uite ce bine iti sta asa cu parul legat la ceafa, te face si pe tine mai mare."
Ii privii chipul si pentru intiia oara, vazind-o din profil, vazui profilul meu, dar un profil de vis Ramasei tacut, stapinit de un sentiment de triumf. Daca seamana cu mine intru totul, si in temperamentul ei, va trage spre mine orice s-ar intimpla, imi spusei. Am pentru ce trai si alti copii nu voi mai face! Nu va fi o fata isterica si voi veghea sa nu-mi repete esecurile. Va placea si o voi invata sa astepte si sa aleaga, chiar daca va fi sa i se intimple sa fie izolata in adolescenta ei, cum mi s-a intimplat mie. O s-o vad zilnic dimineata, fie si doar citeva minute, cind o sa inceapa sa mearga la scoala. Da, voi face parte dintre acei care, despartiti ca si mine de "Ta-taaa! La ce te gindesti?" Tresarii si ma ridicai. "Ma gindeam ca nu mai ai mult si te duci si tu la scoala", ii spusei. "Cit mai am?" ,"Hm! Vreo trei ani!" "Mi-arati si mie scoala?"
"Cam devreme, reflectai, mai e pina atunci!" "Pai zisesi ca nu mai e mult!" Izbucnii in ris! Asa era! Iat-o sesizind o contradictie! Ii raspunsei ca nu mai are mult daca te gindesti ca avusese si ea odata doua saptamini, pe urma o luna, cind o botezam, pe urma Si tacui Pe urma tatal ei fusese trimis in minele de plumb
"Ta-ta, cind implinesc eu patru ani?" ma intreba apoi dupa ce iesiram din casa. "Peste vreo doua luni - asa!" "Si ce-mi cumperi?"
"Nu-ti cumpar nimic, ii raspunsei eu suparat, gindind: ia te uita, de pe acum stie ca trebuie sa i se cumpere Iti cumpar o minge!" ii spusei.
"Pai minge am!" "O papusa mare!" "Pai am si papusa! Ta-taaa, ci sa-mi cumperi o trotineta." Surisei. Cind punea un ci inaintea cuvintelor era la ea semn de mare tandrete. "Bine, ci sa-ti cumpar, ii spusei. Dar unde ai vazut tu o trotineta?" "In parc, la copii!" Ai fi crezut, auzindu-i felul cum rostise "la copii", ca ii vedea pe acestia cu detasare, ca si cind ea, in orice caz, nu mai era copil.
In mod ciudat, singuratatea mea cu ea se accentua, dar era senina si dulce. Gindul la maica-sa de asemenea se lumina, brutalitatea raului a carui apasare imi amortea sufletul se detasa de Matilda. Acest rau nu mi se mai parea o emanatie a vointei ei deliberate - de a trai in el si de a mi-l transmite, ci ceva strain, cu care ea nu putea sa lupte. Impreuna, mi se parea ca se confunda cu natura ei intima si jubila traindu-l, asa cum jubileaza cei ce iubesc, cu Silvia mi se parea ca maica-sa e nefericita si ca suferea urindu-si barbatul. Asta ma facea sa uit, ca sa tresar totdeauna la intoarcere, cind descopeream ca nici vorba de suferinta la Matilda, si nici un caz nefericire. Clipe grele, fiindca descopeream mereu cum de fiecare data mi se furisa in inima, nedorita, speranta unei apropieri. Cu atit mai violenta si mai urita era ciocnirea care urma. Luam fetita in brate si o coplesea cu duiosii insistente si ostentative, o tinea tot timpul pe linga ea, o chema in bucatarie Eu nu mai existam, incerca, adica, s-o faca sa uite cu cine a fost la plimbare, sa-i arate deci ca numai ea, mama ei, o iubea cu adevarat, ceea ce se si intimpla (cel putin in aparentA), fiindca greu mai prindeam dupa aceea privirea copilului si pina a doua zi nu mai auzeam decit rar mica ei melodie, si atunci doar in soapta si numai cind maica-sa o mai slabea O iubea pe maica-sa? Neindoielnic, si
Silvia ma uita cu adevarat in prezenta ei, dar eu stiam (fiindca incepusem sa obserV) ca atunci cind o luam la plimbare puternica forta de atractie a Matildei inceta, nu-i pomenea niciodata numele, nu zicea
"vreau la mama", sau sa doreasca, fara s-o spuna, sa se intoarca mai repede acasa si s-o vada, si mica melodie pe care Silvia o tinea pentru mine ascunsa in suflet reinvia. Ma purtam insa cu ea fara efuziune, pentru a nu-i scinda de pe acum fragila ei simtire. Mi se stringea insa inima si ma intrebam daca nu se si scindase cind vedeam, la intoarcere, cum privirea ei atrasa de prezenta mamei nu ma mai vedea. Ce se va intimpla, imi spuneam, cind nu voi mai fi zilnic in casa si cind (nu mai aveam nici o indoialA) Matilda ii va spune fara urma de ezitare: tatal tau te-a parasit? Copilul va afla ce e minciuna fiindca eu ii voi spune ca n-am parasit-o si n-o voi parasi niciodata pusa intre tata si mama, pe cine va crede? Desigur, intii pe ea, fiindca avea dovada, da si eu eram una Atit de mica, silita sa inteleaga ceea ce nu putea fi inca inteles!
O dusei de asta data direct in parc, "la copii", spunindu-i ca pe la
"cismar" o sa trecem la intoarcere. Ne asezaram pe scaune si deschisei o revista de filozofie pe care o cumparasem in trecere, de la un chiosc.
O simtii insa de indata ca se ridica si o vazui indreptindu-se spre un baiat care fara s-o cunoasca o chema, dar nu-l auzisem rostind vreun cuvint. Parcul era plin de carucioare, bunici, parinti tineri, ingrijitoare plictisite ca la aceasta ora nici un soldat nu-si facuse aparitia. Se opri la mica distanta de el si se uitara unul la altul, ca si cind s-ar fi pomenit fiecare in fata unei oglinzi. Un timp tacura incremeniti, cercetindu-se fara sa inteleaga nimic, dar el veni apoi mai aproape si ii spuse ceva.
Ce anume? Ea ii raspunse si il parasi, baiatul se rasuci intr-un picior si disparu. Ce mesaj ii transmisese? Secret mare, Silvia se aseza cuminte linga mine si nu zise citva timp nimic. Redeschisei revista. Nu era nici un fel de filozofie in ea, articole despre imperialism, care a ajuns in faza sa ultima, cind a inceput sa putrezeasca, despre primul nostru cincinal si altele de acest gen "Ta-taaa, zise Silvia, in partea ailalta a parcului au dat drumul la calusei." Aha! Deci asta era mesajul! "Bine, tata, mergem", si ma ridicai si lasai revista pe banca.
Erau amestecati cu trasuri cu patru locuri, iar ceva mai incolo scaune sburatoare, invirtite de un motor vechi care pufaia si trosnea parca ar fi taiat lemne. Numai caluseii, ca pe vremuri, erau pusi in miscare de un cal, care alerga si el pe linga cei din lemn, dind foarte des din cap si sfornaind vesel, ca si cind si-ar fi dat seama ca omuletii pe care ii plimba in cerc nu stiau ce e un cal adevarat si vroia sa le arate. Cind cursa se opri, o ridicai pe Silvia in brate si o pusei intr-o trasura. Avui de indata strania senzatie ca o s-o pierd cind o vazui amestecata cu inca alti trei, si calul, punindu-si capul in piept si facind o inchipuire de saritura, isi relua cursa, si chipul Silviei incepu sa treaca pe linga mine ca o parere. Gata, nu mai era a mea, intrase si ea in aceasta lume care iti dadea senzatia ca zbori si te va duce departe intr-o calatorie miraculoasa si fara sfirsit, cind de fapt ea te intorcea in fiecare clipa inapoi in cerc, mereu inapoi in jurul axei lui, statea pe loc, desi punea totul in miscare si in curind se va opri! Calatoria s-a terminat, gata, jos, e rindul altora! Credeam ca o sa strige de bucurie ca altii, dar ea statea tacuta, atit de mica, desigur nu speriata, dar nici vesela ca zbura. Si daca lantul trasurii se rupe? ma pomenii intrebindu-ma, si daca nu se tine bine si o sa cada? Si o strigai, dar nu ma auzi, fiindca vazusem ca chiar nu se tinea: "Silvia, apuca-te cu mina de trasura!" Mi se parea ca nu se mai termina si ca goana calului se inteteste, ii auzeam clopoteii de la git clinchetind si sforaitul lui de incintare, caci era bine hranit, gras, desi cam batrin, insa miscarea ii placea si lui. Uneori se prefacea ca vrea sa-i muste pe copii si isi pleca lungul lui cap intr-o parte, prins in inima lui de cal de o ciudata efuziune pentru mogildetele acelea din jur, care de cind traia el nu mai cresteau deloc Altadata, in timp ce alerga, cinta o goarna, acum goarna incetase, dar lui ii cinta insa pesemne in urechi de era atit de exuberant Fara sa i se spuna ceva, incepu sa-si inmoaie elanul si apoi se opri singur. Timpul cursei se inscrisese demult in memoria lui si stia, desigur, cind se termina. Copiii se dadura jos unii inca veseli, altii fara prea mare chef, in timp ce cei ce asteptau, inghesuindu-se de nerabdare, umplura trasurile si incalecara caluseii de lemn. "Ti-a placut, tata?" o intrebai pe Silvia luind-o in brate. "Da!", "Mai vrei o data?" Avu o ezitare "Mai tirziu!" zise, intelesei ca nu se omorise de placere si ca doar curiozitatea fusese mare.
In mijlocul parcului era un havuz, aproape un lac, plin de lebede, iar alaturi, ridicat putin pe o coasta de deal, un local care servea bere, gustari, cafele, inghetata, prajituri. Ma asezai cu fiica mea la o masa.
"O bere pentru mine, ii cerui chelnerului si "Si pentru domnisoara o inghetata", ma completa el. "Poate vrei o prajitura?" o intrebai. Dadu din cap: nu! "Ta-taaa, zise ea, dupa ce chelnerul se indeparta, tu esti ragusit!" Tresarii. Si mie mi se paruse cind dadusem comanda, imi auzisem glasul, ceva strain, putin spre bas, o clipa. Tusii. "Si acum mai sint ragusit?" "Da" Tusii din nou. "Dar acum?" "La fel" "Cine stie ce-o fi, zisei, oi fi racit si eu nu simt Maninca incet inghetata, sa nu racesti si tu"
Imi aprinsei o tigare cu berea inainte, in timp ce Silvia isi sorbea parca inghetata, facea elipse mari cu bratele, scotea limba, rasucea lingurita in aer Bine, gindii, daca intr-o zi o sa ma intrebe unde lucrez, ce-o sa-i spun? Intr-o zi, cind O sa inceapa sa se duca la scoala Asa mici, copiii incep sa se laude cu parintii lor. Tata e doctor, tata e inginer, maistru, mama e arhitecta Dar tatal? Tatal tau ce e ? Ei? Ce e?! Ar putea Ion Micu, la el in redactie? "Ta-taaa, la ce te gindesti iar?" "Asculta, ma infuriai, ce faci tu cu inghetata aia?" "O maninc!"
"Nu s-ar zice! Ia vino incoace!" Vroiam s-o string in brate, s-o sarut, sa-mi lipesc obrazul de al ei, s-o mingii O pusei pe genunchi, inmuiai un servetel de hirtie in paharul cu apa, ii stersei minutele si barbia, ii desfacui parul care n-avea nimic si il legai la loc si abia dupa aceea ii tinui micul ei chip aproape de al meu. "Silvia, fetita, ii spusei, codita, tata te iubeste"
Avea aerul ca stie, fiindca nici o schimbare de expresie nu se produsese pe chipul ei. Pe drum, la intoarcere, ne intilniram cu un ciine si ea vru sa se apropie de el. Era un ciine vagabond si o oprii, explicindu-i ca s-ar putea s-o muste din prostie Se vedea ca e un dulau nerod, care nu reusise sa se lipeasca si el de-un stapin, pesemne nimeni nu-i gasise vreo calitate si toata lumea il gonise, si atunci se resemnase sa traiasca pe strazi, dar avind aerul ca daca nu e al nimanui e al tuturor Era un mister cine ii dadea sa manince, fiindca nu era ogirjit. Ia sa vedem, ma oprii si il chemai. El isi indoi trupul spre o forma de covrig, chiar a indoiala, si lasa capul in jos parca spunind:
"Nu e sigur ca daca vin nu-mi dai un picior, asa ca mai bine astept, daca vrei vino tu la mine, desi nici atunci nu stiu daca sint ferit de cine stie ce surpriza". Incit, apropiindu-ne de el, se indeparta, pastra o distanta si umilit de propria-i lasitate ne astepta, pentru ca din nou sa se retraga. Altfel avea o curbura frumoasa a burtii si picioare inalte de ogar, botul lung L-asi fi luat cu mine daca ar fi intuit ca aparuse pentru el o ocazie sa se aciuiasca pe linga o casa. "Crezi ca are cineva timp sa-ti descifreze soarta ta de ciine! ii spusei. Ai rasa in tine, dar cine stie ce apucaturi! Esti, oricum, slab sufleteste, ti-ai pierdut increderea in oameni, o sa mori calcat de o masina, ori or sa te prinda cei de la ecarisaj si or sa-ti ia pielea, iar din carnea ta sa faca cel mai bun clei!"
Intraram in marea librarie centrala in care nu rasfoii nici o carte, ma uitam doar pe deasupra, in timp ce Silvia, care nu ajungea nici cu capul pina la ele, se agatase cu miinile de marginea mesei, curioasa sa vada ce era acolo sus pe mesele lungi. Ce putea sa fie? Carti, dupa forma! Ii cumparai una care promitea ceva bun, Familia Roademult, si de la papetarie niste abtibilduri. Cuvintul ii placu si il repeta pe drum insistind sa i le arat. "Ti le arat acasa, cind o sa le invat cum sa le tai si sa le lipesti" Trecuram apoi pe la "cismar". Silvia era rapita, nu stiu ce-i placuse ei aici: ciocanul mesterului, sula pe care o infigea in talpa, faptul ca nu se grabea dupa ce intrai la el si abia dupa ce termina de batut cuiele de lemn pe care le tinea in gura isi ridica privirea si se uita o clipa la tine? Faptul ca avea linga el un mic aparat de ebonita care se alimenta dintr-o priza ascunsa printre rafturi si cinta in surdina? Imi dadu pantofii, ii platii si iesiram, dar apoi imi veni un gind si revenii."Domnu Suciu, ii spusei, ai putea sa-mi faci o curea pentru fetita?" "Ce fel de curea?" "Una subtire, pentru sarit" "Asa pentru joaca?" zise cismarul. "Da, cu o bucla la capete, s-o poata tine si s-o intoarca peste cap." "Da e prea mica ea pentru jocu-asta: , zise cismarul. "Nu sint mica", zise Silvia. "Bine, fata tatii, conveni cismarul, ia sa-ti iau eu masura. O sa-ti fac una asa frumoasa impletita in trei."
"Sa nu fie prea groasa", observai. "Nu, ca am eu grija, zise cismarul masurind-o pe fetita cu o sfoara. Miine e gata!"
Iar acasa ne apucaram sa taiem abtihilduri. Ii lipii eu primul un iepuras pe tablia alba a patului. "Vezi?! ii spusei. E foarte frumos!" Apoi o lasai sa vad ce face cu foarfeca. "Acuma sa pui alaturi de el un ursulet." Dar il strica, ii taie capul. Forfecuta n-o asculta. Migaliram insa amindoi vreme indelungata pina ce in dormitor incepu sa se lase intunericul."Ta-taaa, zise ea deodata, vazindu-ma absorbit cu micile figuri. Nu trebuie sa terminam toate accibidlurile intr-o singura zi!" Eu sarii. O luai in brate si de asta data incepui s-o sarut fara nici o retinere. "Asa este! ii soptii, nu trebuie totul consumat intr-o singura zi!
Nici macar intr-o singura viata! gindii. Si ce daca o viata nu se implineste?
Se va implini alta, dupa tine."
Si gindul imi zbura in clipa aceea la uitatele mele caiete. In intuneric stateau in beciul bunicului, dar si mai in intuneric stateau parca in amintirea mea. Le voi mai scoate vreodata de-acolo? ma intrebai. Vor mai reinvia retezatele mele elanuri? Dar gindul, tintuit parca, nu zbura si inima nu mi se incalzi.
XXV
A doua zi se prezenta iar cavalerul ei si ii spuse nu stiu ce nou secret. Ca, mi-l desvalui Silvia de indata, s-o las si pe ea sa se duca si sa se joace cu copiii. Cum s-o las? Daca se pierdea? "Nu ma pierd, tata!" imi raspunse cu atita siguranta de sine, incit sovaii. "Bine, ii spusei, merg si eu cu tine. Unde sint copiii?" Baiatul imi arata directia havuzului. De asta data cumparasem de la un chiosc Luceafarul literar, curios sa vad si eu ce publica Ion Micu. Incepui sa-l rasfoiesc ridicind din cind in cind privirea nelinistit spre fetita cind n-o zaream de indata in droaia de copii care se zbenguiau printre copaci.
Revista condusa de Ion Micu, in afara unor traduceri din lirica germana semnate de marele poet si filozof si de note polemice al caror sens imi scapa fiindca autorii si cartile la care se refereau imi erau necunoscuti, era aproape ilizibila. Totusi, ma hotarii sa citesc pina la capat o nuvela, sa vad si eu ce se scrie Autorul descria un conflict interior al unui taran care tocmai se inscrisese in gospodaria agricola colectiva. Ce se intimplase? Se inscrisese el, dar in prealabil isi vinduse boii si acum avea mustrari de constiinta. Nu putea sa doarma: auzi, ei il primisera cu bratele deschise si el ii inselase! Dar ce era de facut?
Banii primiti pe boi il frigeau, cum sa inceapa el o viata noua cu o astfel de amintire? Si dupa mai multe zile de framintari ii veni un gind; autorul insa nu-l desvalui, ca sa-i urmarim eroul cu rasuflarea taiata si sa-i urmarim si gindurile (monolog interior!), ce-o sa zica presedintele cind o sa auda, ce-or sa zica ceilalti, care negresit se vor adund buluc in curtea gospodariei cind o sa-i dea drumul Cui, la ce? Ei, suspense, oricum va fi mare turbureala si el va putea apoi sa umble cu fruntea sus si sa doarma linistit. Pina la urma aflam in sfirsit ca vroia sa cumpere un motor si sa-l predea, gratis, bineinteles, gospodariei. Ce fel de motor? Nu se spunea, de taiat lemne, de scos apa, cumparat de la cine, de la un magazin de stat sau de la un particular. Incepe apoi o mica odisee a transportului, ba intr-o caruta de ocazie, ba in spinare, gifiind si asudind. Si iata-l cu el in curtea gospodariei. Si aici autorul deveni deodata foarte realist si in acelasi timp foarte modern, eroul nu triumfa (eroii moderni actioneaza riscind si incheind printr-un eseC), numai ca prin curtea gospodariei erau doar citiva oameni, presedintele lipsea, iar motorul, ca sa stirneasca turbureala, trebuia intii de toate sa mearga. Ei, nu mergea, pufaia ingrozitor, tusea, exploda invaluindu-l pe erou intr-un fum negru si inecacios. Da, viata e un fum, dar merita sa lupti cu ea si sa invingi si mai ales sa ramii in aceasta lupta cu constiinta curata. Asta era sensul pe care il sugera acest final neasteptat. Prinsei gust sa mai citesc o nuvela, inventivitatea falsului e si ea atragatoare, si de asta data autorul chiar reusi sa-mi descreteasca fruntea. Eroul, un ardelean dintr-o bucata, tot un taran, intra in biroul presedintelui sfatului popular, isi ia caciula din cap, o izbeste de podea si striga: No, presedinte! Apaca eu fac reclamatie la
Comitetul Central! No, ce e!! zice si acela alarmat. No, zice taranul, eu vreau sa dau mai mult, si ala de la baza de receptie nu vrea sa primeasca. Eu fac reclamatie, merg pina sus! No, ce sa dai, ma
Toadere? Ca nu inteleg! Apoi, no, cote, ma! zice taranul. Cotele aferente? intreaba presedintele. No, lasa-le pe-alea, zice taranul neaos cu o mindrie vinjoasa, peste alea eu vreau sa dau mai mult, ma! Si incepe conflictul intre eroul cu inalta sa constiinta patriotica (fiindca predarea cotelor catre stat era o datorie patriotica, iar el vroia sa predea mai mult!) si inertia eterna a birocratilor, conflict care se rezolva in favoarea celui dintii. Era, cumva, in publicarea acestor nuvele, ascunsa, ironia sarcastica a lui Ion Micu? Desigur, fiindca nu puteam sa-mi inchipui ca i-ar fi placut acesti ilari continuatori ai lui Slavici si
Rebreanu, dar asta numai pentru ca eu il cunosteam, ce trebuiau sa creada insa cititorii care nu stiau ca redactorul sef al acestei publicatii e un om atit de subtil incit publica aceste texte ca sa-i inveseleasca?
Ce-ar fi trebuit sa fac eu acolo daca m-ar fi angajat in redactie, cum imi daduse de inteles? Daca astfel se scria, sau daca, oricum, numai lucruri din astea puteau aparea, care ar fi fost rolul meu? Sa caut, adica, sa aleg texte mai bune? Nu ma simteam calificat si nici adaptabil, nu aveam "ironia" de a face pe micul diavol, sa actionez adica intr-un fel si in acelasi timp sa fac cu ochiul ca trebuie sa se inteleaga altfel. Cum sa se inteleaga? Cititorul e un om serios, si era, practic, imposibil sa-l initiezi intr-o parodie care nu purta acest titlu
Nu era "om de litere" pe care sa-l inviti la braserie si sa-i explici ca el era doar cititor, adica un ins care daca deschidea o revista cauta in ea contactul cu marile probleme ale lumii in care traia si al caror inteles adinc fie ca ii scapa (lupta lui grea pentru existenta ii inchidea adesea orizontuL), fie ca, dimpotriva, intuia acest inteles si dorea sa-i fie confirmat de spiritele alese care puteau scrie si publica. Ion Micu, cu sarcasmul si umorul sau denaturat, era, aha, departe de determinarile eterne ale cititorului de totdeauna, care cauta in arta atit uitarea (caci fictiunea artistica este, pe un plan desigur superior, un droG), cit si initierea intr-un univers superior, care sa-i reaminteasca verticalitatea noastra in spirit, cum spune Kierkegaard, cind viata ne pune adesea in genunchi Nu, nu voi lucra intr-o astfel de redactie Erau mai interesanti Vintila, Bacaloglu, Calistrat chiar si famenul de
Pantelimonescu, prin plictisul inexplicabil pe care ti-l inspira de indata ce deschidea gura Nu, n-aveam chef sa invat formele de simulare si disimulare a gindirii ca sa-mi creez iluzia ca ramineam liber cind hotaram publicarea unor texte de a caror stupiditate eram constient.
Cel putin cind albeam cu var trunchiul unui copac puteam gindi ca sint gradinar. Dar acolo ce puteam gindi ca sint? Cel mult un regizor de circ care dadea spectacole intr-o arena goala
"Ta-taaa", ma trezi Silvia din aceste reflectii. Ma uitai la ea cum se aseaza pe scaun alaturi de mine cu aerul ca n-are nimic de spus, desi nu numai glasul, ci si miscarile ei, mimind o discreta nepasare afectata, aratau ca parasise joaca cu un anumit gind "Ei, ia zi-i!" "Ta-taaa, hai sa cautam ci niste flori" Acest ci era la ea, pe linga expresia extremei tandreti, si a dominatiei unei idei pe care o dorea negresit sa fie implinita. "Da? zic. Bine, hai sa vedem pe unde le putem gasi!"
Porniram in cautarea lor, dar nu se vedeau decit prin ronduri, si de-acolo n-aveam voie sa le culegem. Silvia insa nu era de aceeasi parere si nu se arata deloc convinsa cind ii spusei ca aceste flori nu erau puse sa fie rupte. Imi raspunse printr-o tacere care avea viziunea unui alt adevar. "Da ce vrei tu sa faci cu florile?" Se uita la mine cu ochii mari si imi sopti:"Ci sint flori pentru mireasa!" "Mireasa?! Care mireasa?" o intrebai, ghicind ca pesemne o facusera pe vreo fetita mireasa si pornisera toti sa caute flori. "Ci vin sa-ti arat", zise, si imi apuca mina, si ma duse undeva alaturi de cirdul de copii, printre care insa nu zarii nici o mireasa. "Uite, ta-taaa", imi spuse. Linga un copac vazui un buchet mare de garoafe, dar care nu mai erau foarte proaspete, iar prin preajma flori de rind imprastiate, petunii, trandafiri, circiumarese, astea insa rupte de curind.. "Da, tata, zisei, vad, dar unde e mireasa?" "Vine", zise. "Dar unde e? Care dintre voi?" "Nu e dintre noi!" "A, nu e dintre voi? Dar unde ati vazut-o?" "Ci, n-am vazut-o!" "Atunci de unde stiti ca vine?" Nu-mi raspunse. "Si cine v-a spus voua ca sint pentru mireasa? Cine le-a adus aici?" Dadu imperceptibil din umerii ei mici. "Ci le-am gasit aici, zise, si copiii au cules altele, si eu n-am cules, ca mi-a spus un om ca nu e voie" "Pai sigur ca nu e voie" "Da vreau sa pun si eu, ta-taaa", spuse cu un regret neasteptat, care imi aminti ca ritualurile pe care le cere un eveniment care se produce in lumea copiilor nu mai sint simpla joaca, ci reprezinta participarea totala a simtirii lor la misterele existentei. Ce era o mireasa? Hm! Un fel de zina care putea fi vazuta "Bine, ii spusei, luam de la noi din curte trandafiri si"
Credeam ca are sa uite, dar a doua zi imi reaminti si trebui sa-i fac un buchet. Ii straluceau ochii si se duse direct la copac, se apleca si le aseza cu miscari reculese linga garoafele vestejite. Apoi se ridica si se uita vrajita la gramada aceea de flori care intre timp mai crescuse "Si cine a spus, tata, ca sint flori pentru mireasa?" o intrebai. Nu stia!
Bineinteles unul dintre ei, pe care daca l-ai fi intrebat s-ar fi aratat si el nedumerit si n-ar fi confirmat ca el spusese. Mitul miresei care trebuia sa vina tinu citeva zile si se stinse in propriile lui flori initiale, care se vestejira atit de tare, incit intretinerea lor isi pierdu intelesul: mireasa asteptata nu venea Raminea insa o enigma nedeslegata: cine aruncase acolo garoafele?
XXVI
Din mitul inocent al copiilor ma smulse Matilda cu o violenta neinfrinata. Se intorsese parca de la Bucuresti cu o falca in cer si una in pamint. Ce era cu ea? Nu-i mersesera bine treburile pe-acolo? Ca de ce n-am lasat fetita sa se duca la Tasia? Tot nu m-am invatat cu gindul ca acest copil nu mai e al meu? "Nu, ii spusei cu simplitate, cu atit mai linistit cu cit era ea mai deslantuita, nimeni nu se poate invata cu gindul ca un copil al tau nu mai e al tau. Si adaugai: tot nu te-ai invatat cu acest adevar indestructibil?
Se uita la mine si avui sentimentul ca tot ceea ce e intr-o fiinta umana nedeterminat si insondabil se urcase la suprafata si fierbea. Mi se transmise net o senzatie de neliniste, ca in fata unei primejdii nedefinite, dar iminente. Nu eram pregatit sa-i fac fata, fusesem fericit in aceasta saptamina cit lipsise, imi aminteam ca totusi gindul la caietele mele, chiar daca nu resuscitase in constiinta mea stinsele elanuri de altadata, o miscare a inertiei tot produsese, o vaga curiozitate de a le rasfoi, desi presimteam ca in clipa cind asi face-o o greutate ca de plumb imi va apasa miinile. Ceva imi spunea insa ca a doua oara s-ar putea ca aceasta greutate sa fie mai mica. Vroiam sa-mi protejez aceasta licarire de speranta si evitai ciocnirea cu Matilda. "Nu pleca nicaieri, ridica insa ea glasul, cu o tonalitate parca de tuci. Stai si asculta: fa-ti toate socotelile, in doua saptamini divortam si eu am parasit acest oras. Mircea ma asteapta la Bucuresti" "Care Mircea?" tresarii eu dupa o lunga tacere. "Mircea, caruia ii duceti voi pancartele cu portretul lui la 1 Mai si la 23 August." "Aha! Ti-a gasit el la Bucuresti un post mai bun" "Nu, draga, ma marit cu el!" preciza ea cu un glas sarcastic. "Aha! Deci la el ai fost saptamina asta cit ai lipsit?"
"Bineinteles!" Dar parca era o ironie, ca atunci cind sugerezi unui naiv exact contrariul a ceea ce afirmi: o absurditate, cum sa se marite cu acel Mircea si ce sa fi cautat la el? Astfel primim stiri despre noi, drept incredibile, ca sa le diminuam forta de soc. "Mda, zisei, deci e chestie veche!" "Aha, zise, destul de veche!" "Si de ce ati intirziat atita? "Ma priveste!", "Mda! Cam de cind?" "Vrei sa stii?!"
Si se uita la mine cu aerul ca nu ma sfatuia sa fiu atit de curios.
Puteam sa am o surpriza. Ma uitai intr-o parte si o lunga tacere se asternu intre noi. Stirea nu ma lovi din pricina revelatiei care imi cutreiera amintirea ca un sarpe de foc: asadar, acel telefon cind o surprinsesem vorbind cu o expresie atit de fericita era exact ceea ce intuisem, cu un barbat vorbea ea, cu mine in casa, si nimic nu era inscenat, nici incercarea de a fugi, cind isi facuse bagajele, daca asi fi lasat-o chiar s-ar fi dus. Da, ar fi plecat sa nasca in casa altuia copilul facut cu mine. Il iubea deci de pe atunci pe acest Mircea. Si atit de strain ii devenisem eu si atit de repede, in mai putin de un an de viata in doi? Daca Silvia nu mi-ar fi semanat, astazi asi fi crezut ca fetita nu e a mea. Incercai sa-mi amintesc chipul acestui om si descoperii un gind care imi venise atunci cind intrasem in biroul lui si care pierise in aceeasi clipa din lipsa de interes pentru virsta sa reala; nu arata atit de batrin pe cit imi spusese Matilda ("nu fi gelos, are copii cit noi"). "Cum o sa aiba? gindisem. Doar daca i-a facut la douazeci de ani." Da, gindii acum, iata secrete ale celor de aceeasi virsta. Mircea asta trebuie sa aiba patruzeci, patruzeci si cinci de ani, mai aproape de Matilda decit mine, mai protector decit nepasatoarea mea tinerete. Iar copiii lui, daca exista, nu mai au mama, trebuie sa fi murit si nu pot avea mai mult de cincisprezece ani. Se indragostise deci de Matilda cu toata puterea virstei lui mature, sentiment care, amplificat si de puterea reala pe care o avea in aceasta lume (si cine stie daca nu si de constiinta unui mare destiN), placuse atit de tare Matildei? Deci de atunci? "Stiu de cind, ii spusei, deci arestarea mea v-a prins bine!" "Sa nu indraznesti sa insinuezi ca de aceea nu te-a salvat, fiindca ar fi avut interes sa scape de tine! striga ea amenintatoare. Crezi ca ar fi avut nevoie un om ca el? Dimpotriva, a facut totul sa te scape de aceste caiete, a riscat mari banuieli si cred ca seful Securitatii n-a intirziat sa-i trimita un raport la Bucuresti, care s-a pus la dosarul lui."
Abia acum resimtii lovitura si ma coplesi dorinta inspaimintatoare de a i-o inapoia. "Si tu cum ai indrasnit sa-l pui pe amantul tau sa ma salveze? ii soptii. Asi fi preferat sa fac zece ani puscarie decit sa pastrez in minte o asemenea amintire. Cum ai indrasnit? repetai. Cum ai indrasnit sa gindesti despre mine ca pot fi salvat cu acest pret? Cum ai indrasnit sa mai traiesti cu mine in timp ce ma tradai cu copilul in burta!?" Ma ridicai alene, cu o nesfirsita lentoare, sa n-o sperii si in acelasi timp sa-mi domin furia care ma zguduia. Ma simteam bucuros de forta urii care ma zgiltiia. Da, iata, sufletul meu nu era inert, si odata cu focul urii care se misca in adincuri imi simteam toate puterile revenind, simteam in mine forta de a-mi reface viata, de a o relua de-acolo de unde fusese intrerupta Si o voi face, imi spusei, si viziunea unei singuratati fertile, traind intr-o odaie in mijlocul cartilor si caietelor mele, imbogatit de experienta totala a timpului in care traiam, aproape ca ma ameti si incepui sa ma plimb visator si pasnic prin hol. In sfirsit, muntele de inertie care ma strivise si de sub greutatea caruia ea credea ca n-o sa ma mai eliberez niciodata ma parasise, se dadea la o parte si inima imi batea iarasi cu puterea de altadata. In acelasi timp murmuram ca intr-un vis cu o stranie duiosie:
"Cum ai indrasnit, Matilda? Cum ai putut indrasni?" Asteptam sa-mi raspunda: Am indrasnit fiindca pe atunci nu era nimic intre mine si
Mircea. Dar stiam ca n-o sa raspunda, fiindca asa cum ii cunostea ea pe oameni stia ca eu n-o voi crede. Totusi, asi fi crezut-o! Aici e aici! Asi fi crezut-o, asi fi crezut cel putin in dorinta ei de a se impaca cu mine, de a scapa de ura si pentru acest lucru asi fi iertat-o. Pentru ea insa, dupa cum credea ea, asta ar fi insemnat sa se umileasca, si de ce ar fi facut-o?
Pasii ma dusera ca din intimplare linga fotoliul ei. Repetai: "Matilda, ii soptii, nu mai ai gura? Raspunde, cum ai indrasnit? Ai indrasnit sa-mi faci un bine in timp ce ma tradai! Nu te-ai gindit? Macar daca nu mi-ai fi spus-o cind am revenit de-acolo, daca nu mi-ai fi povestit totul cu atita satisfactie, cu atita lux de amanunte, n-asi fi aflat-o niciodata, n-aveam de unde. E genul de adevaruri care nu folosesc la nimic si cu care nu te poti impaca. Si m-ai pus si sub protectia lui la iesire, da, fiindca eu aveam nevoie sa fiu protejat! Si inca ce protectie, bine ca a simtit el ceva si nu mi-a «aranjat» nimic. Pentru asta il respect! Dar pe tine nu! Pina si cea mai umila femeie ar fi spus lasa, mai omule, o sa traim si noi cum o sa putem, nu dureaza el binele pe lumea asta, dar nici raul! in timp ce tu ma trimiteai la amantul tau sa ma ajute! Fiindca era amantul tau, ai trait cu el in lipsa mea, stiu totul, Matilda".
Ar fi trebuit sa strige: nu e adevarat! Dar nu striga. Era adevarat?
Bineinteles! Sau nu era adevarat si accepta riscul urii mele, ca sa-si justifice propria-i ura? Da, asa era, totdeauna urmarise sa-mi intretina ura, iubirea mea o deruta. Dar asta putea sa insemne ca ma ura fiindca era culpabila? Poate de aceea in cei trei ani cit lipsisem crescuse fetita in cultul tatalui? Nu indrasnise sa-mi faca un rau atit de mare si sa ma dea mort, disparut si s-o regasesc divortata si recasatorita, cum li se intimpla adesea in acei ani celor inchisi? Sovaise? Iar caderea mea la intoarcere i se paruse insuportabila?
Tacea cu o expresie care imi amintea o scena veche, cind tot astfel se aflase sub tirul acuzatiilor lui Petrica si asculta cu surisul celui care nu vrea sa spuna ce gindeste, sugerind unui al treilea, adica mie, adevaratul mobil al comportarii ei, pe care daca l-ar fi exprimat ar fi riscat sa fie ucisa. Acum acest al treilea nu era prezent, totusi ii suridea. Eu intelesesem atunci ca Petrica n-o domina pe aceasta femela ca barbat, nu sufleteste, ci cind se culcau impreuna. Tirul lui era departe de tinta. Ma inselam. Cum era al meu? La fel de departe, secretul il detinea acum acel Mircea si ea ii suridea complice, desi el nu era de fata! Aha! Care o fi? Poate o virilitate mai potolita, cu care sa-si poata amesteca ea elucubratiile cu tenta teozofica si sa fie admirata si in casa, si in pat, si nu numai la serviciu si in societate? Avea si aceasta expresie, putin indirjita: cel care e absent ma asculta si ma respecta pentru ceea ce sint eu, asa cum sint, parca imi spunea. Acela e un barbat, si nu
"Daca stii totul, atunci trebuie sa stii si cum am indrasnit", rupse ea tacerea. "Nu, Matilda, zisei, vazind ca s-a oprit (si in clipa aceea simtii o intensa dorinta sa-i pun mina pe cap s-o mingii si apoi s-o string de giT), iti cunosc faptele, dar intelesul lor imi scapa. N-o sa spui, Matilda, ca nu ma cunosti, sau mai bine zis m-ai cunoscut, dar ai refuzat apoi in sinea ta sa crezi ca pot fi asa cum eram. In cei doi ani de dinainte de casatorie ai avut timp sa ma cunosti Ce-ai facut dupa aceea e un secret al tau, care imi scapa. Da-ti pe fata secretul tau, Matilda, e ora marilor destainuiri!"
Si ma lasai jos pe vine la poalele ei si o privii fascinat. "A fost o mare dragoste, Matilda, pe care dupa casatorie, asi putea spune ca chiar din primele zile cind am venit la tine in casa, ai inceput s-o sapi cu indirjire la radacina si s-o distrugi. Ce s-a intimplat, Matilda?" Ma ridicai foarte vesel, atit de vesel, incit izbii ca din intimplare cu piciorul si dadui peste cap masuta rotunda dintre fotolii, martora a atitor incercari ale mele de a smulge secretul care o facuse pe aceasta femeie sa se casatoreasca cu mine, desi dragostea ei tocmai se stinsese. Acum insa nu ma mai interesa, si nepasarea imi dadea o astfel de jubilatie, incit rasturnai cu o alta lovitura de picior si fotoliul in care ma asezasem atitia ani, martor si el al atitor scene din care iesisem totdeauna micsorat in propriii mei ochi, si acceptind mereu si mereu aceasta micsorare, tot sperind ca visul meu de fericire poate fi aparat. Ii surprinsei privirea urma-rindu-ma cutreierata de o multitudine de sugestii ale dispretului si ale unei jubilatii proprii, pe care surisul complice cu cel absent il accentua. Privire vie, ascutita, victorioasa, plina de viata si de sfidare, care rascolea in mine vechi tandreti reprimate, vechi elanuri respinse, zile de fericire neimplinite
"Bine, Matilda, continuai, vad ca nu vrei sa vorbesti, calatorie sprincenata (si ma apropiai din nou de ea, ii luai mina si i-o sarutai, ea si-o retrase ca si cind i-ar fi atins-o o vipera, caci o brusca repulsie ii aparuse pe chiP), ai grija de fetita si vezi sa nu ajunga acolo in noua ta familie o biata faptura vitregita, fiindca n-o sa fie bine, te avertizez, oricit de mare e stabul cu care ne-ai tradat, pe mine si pe ea, inca inainte ca ea sa se fi nascut"
Si o luai incet spre biroul meu, deschisei usa, o inchisei la loc si ramasei singur. Vroiam sa verific daca siguranta mea de sine, reinvierea mea neasteptata nu erau o simpla excitatie, o simpla reactie de aparare impotriva loviturii pe care o primisem, caci stiam ca foarte adesea singuratatea spulbera certitudini adinci, nascute de prezenta altora, in fata carora sintem siliti sa bravam, stapiniti de o dorinta obscura de a stirni in ei indoiala, desi stim bine ca asta nu mai foloseste la nimic Ma asezai la birou si-mi pusei picioarele pe cristalul lui, altadata plin de carti si caiete, si el martor al visului meu de a rasturna filozofia moderna atacind asa-zisa constiinta tragica pe care ar avea-o omul despre viata, nascuta din boala mortala a dualitatii ei.
Da, voi face acest lucru, da, il voi face, si repetind aceasta gindire. Il voi face, da, acest lucru trebuie sa-l implinesc, imi dadui seama ca nu ma incurajam pe mine insumi, ci eram incurajat de mine insumi, impotriva suferintei care trebuia cu adinc dispret alungata. Suferisem destul!
Distanta incomensurabila care se crease, cu anii, intre noi era atit de mare, incit reproducea parca in mic fuga spre rosu a galaxiilor, dovada a expansiunii uriase a universului, indepartarea lor cu o viteza fantastica de big-bang-ul initial. Nu cumva, ma intrebai, asta e si legea universului nostru sufletesc, a aparitiei si apoi a indepartarii unui sentiment, a fugii lui ticnite spre rosu de locul si de omul care i-au dat nastere? Mai degraba sminteala e in adincuri, in micul si nu in marele cosmos, acolo unde nu mai exista cauza si efect, unde se crede ca nu mai exista nimic si totusi exista, unde gindul inceteaza ca gind indata ce s-a manifestat si se transforma in stare Fiindca Matilda nu era un animal inferior care sa nu-si dea seama ca nu are impotriva mea nici o proba de vinovatie (istoria cu Caprioara nu putea fi o astfel de dovadA), totusi ca avea o stare din care tisnise gindul ca, oho! si inca cum eram vinovat Strins cu usa, acest gind poate ca s-ar indeparta in sinea ei de persoana mea, dar ar reveni asupra omului in general. Si aici cum ai putea sa nu-i dai dreptate? Raminea doar ca eu ajunsesem pentru ea un om in general, si nu eu, Victor, barbatul cu care facuse un copil, si
Petrini, care fusesem asistent universitar, nume care devenise si al ei
Bine, sint un om in general, capabil de toate crimele pe care el le-ar putea savirsi si pe care le si savirsise in acest sinistru secol. Nu omorisem eu un om in mina? E adevarat ca ma aparasem, ei si? Ca ma aparasem o spuneam eu, dar care era adevarul? Nu cumva folosisem doar pretextul care se lipea perfect pe Cine imi spusese mie ca gardianul chiar vrusese sa ma omoare? Faptul ca altii murisera? Erau batrini, slabi, in timp ce eu eram tinar si rezistent si gasisem si trucul cu puloverul pe sub camasa. Era chiar atit de sigur ca dupa inca trei-patru zile gardianul n-ar fi renuntat? Ar fi trebuit sa risc sa-i acord o sansa, or eu, din dorinta mea obscura de a ucide, riscasem cu adevarat sa fiu prins si sa fiu la rindul meu omorit. Nu-i auzisem eu glasul limpede de nevinovatie in clipa cind ii astupasem gura si ii soptisem: duiosule, o sa mori! Ai ceva de spus care poate fi retinut? Spune-mi ceva care sa ma faca sa-mi para rau ca te omor! Dom sef, soptise si el
(deci nu strigase ca un animal prins in capcana!), imi soptise cu simplitate si omenie (adica sintem oameni, nu ma omorI): dom sef, n-am vrut sa-ti fac nimic! Care fusese raspunsul meu? Ei, da, te cred!
Ma induiosezi, o sa am remuscari! Si il aruncasem in tunelul rasturnat si negru al mortii. (Cele mai rele supozitii asupra comportamentului nostru se fac totdeauna cind sintem smulsi din universul in care alte determinari decit cele firesti ne-au impins sa actionam intr-un anumit fel si sintem judecati dupa cele normale, opuninduni-se un cod moral si chiar juridic care acolo unde am savirsit o anumita fapta nu mai exista; fiindca in nici un regulament al detentiilor nu scrie ca un gardian are dreptul sa bage pe un condamnat la carcera, iarna, descult si in camasa; cit despre codul moral, sa nu mai vorbim, incit ma trezii rizind salbatic la gindul ca destinul vrusese ca fapta mea sa nu fie descoperita; iata codul moral care ma aparase: calaii isi merita pedeapsa; cit despre o asa-zisa dorinta a mea obscura de a ucide, trebuie sa spun ca in fiecare seara traiam clipe de groaza cind eram smuls din asternut si trimis intre cele patru scinduri, in acel sicriu in picioare printre crapaturile caruia suiera adesea vintul: daca ma prinde ca am un pulover pe dedesubt si mi-l ia? daca cineva m-a turnat? s-a zis cu mine! Cit despre ultimele lui cuvinte, atit de umane, bineinteles ca stiam ca in acele clipe erau sincere, da, in acele clipe, desigur, isi adusese aminte ca e om, dar pe urma, daca l-asi fi crutat, ar fi uitat de aceasta fulgeratoare iluminare a constiintei lui nici macar abrutizate, ci rele din nastere, din firea lui infama, si nu m-ar fi crutat el pe mine, cu atit mai mult cu cit n-o facuse inainte, cind eu, ca om, nu-i facusem nici un rau, dar el avusese revelatia lui acolo, la gura sobei, cu vatraiul in mina, ca tocmai ca om nu trebuie sa fiu curataT)
De cite ori nu incercasem s-o determin pe Matilda sa nu mai vada in mine un om in general, ci omul ei, care o iubise atit de tare si de soarta caruia nu trebuia sa se desparta. Dar si-o legase vreodata? Nu, era raspunsul ei, nimeni nu-si poate lega soarta de-a altuia. Stiinta despre soarta, despre care ginditori romani au afirmat ca o avem mai mult decit altii, nu se confirma in comportarea Matildci. Da Ar fi si plictisitor sa traiesti cu o astfel de stiinta, cind numai dezordinea te pune in armonie cu murmurul surd, infundat a ceea ce ne scapa.
Fusese mai puternica decit mine, actionase ca o forta a naturii, nici un gind n-o speriase. Ma vazuse rau, n-avusese indoieli ca se putea insela.
Ma iubise doi ani, nu se daduse indarat. Sentimentul incepuse sa-i fuga: nu numai ca nu-l oprise, il biciuise sa fuga mai repede. Fusesem inchis, ma asteptase, desi tradindu-ma, desi poate ca nu! dar cazusem, ma parasea Si totusi, despartirea aceasta era impotriva mea, o lupta pe care Matilda vroia s-o cistige. Sa cistige ce? Nu intelegeam, cind eu abandonam totul
Ce e o despartire? O simpla separare de corpuri. Interese superioare insa ar trebui sa ne impiedice sa transformam un lucru atit de simplu (si ce e mai simplu si mai firesc decit sa te desparti de cineva daca intelegerea nu mai e posibila?) intr-o ruptura totala si definitiva luind in stapinire o a treia fiinta, un copil, care s-a nascut intr-o lume in care acest copil trebuia sa aiba in preajma lui pe cei care l-au facut. Esecurile noastre in ideea pe care ne-am facut-o despre fericire trebuie sa cada pe planul doi Ce zicea insa Matilda? Si ca si cind ar fi auzit de dincolo aceasta intrebare, usa biroului meu se deschise si ea intra
XXVII
"Ei, zise, ai reusit sa deslegi «enigma» comportarii mele?" Pusese cu sarcasm cuvintul enigma in ghilimele, vrind parca sa spuna ca nu exista nici o enigma si nu dadea, dupa cum nu daduse nici pina atunci, nici un ban pe gindirea mea, incapabila sa inteleaga in mod firesc ceea ce e atit de firesc Firescul asta era ea, vocea ei sfidatoare, ochii ei care straluceau ca un diamant verde, surisul ei adresat altuia Se aseza pe canapea si isi acoperi bine genunchii cu rochia ca pentru a-i feri, ca o pudica fata, de niste priviri concupiscente. Acei genunchi nu mai erau ai mei, altcineva va avea de-aici inainte dseptul sa se uite la ei si sa-i mingiie. Isi puse barbia in palma si cotul pe picior. "Te-ai gindit vreodata, continua fara sa ma slabeasca din ochi si fara sa clipeasca, sa te uiti la tine, asa, ca dinafara, si sa te vezi asa cum esti?"
Intelesei ca tirul blind si totodata primejdios al intrebarilor mele dinainte se oprise, sau ca nu le mai puteam relua, si acum incepea al ei. Nu trebuia s-o intrerup, incit tacui, intins cum eram in spatele biroului si cu picioarele pe cristal, hotarit sa rezist ispitei de a-i raspunde. I-auzi! O sa spuna ea cum sint, vazut dinafara, ochiul ei fiind al adevarului, eram ferm convinsa. Auzisem? Ca in prima clipa a intilnirii noastre, atunci pe strada, pe ninsoare, ochii mei i se lipisera de ceea ce i se mai putea zari din picior sub haina de blana si deasupra cismei. Ca ma uitasem la ea ca la o curva Purtarea mea fata de
Petrica, pe care il facusem sa urle prin copaci, Caprioara pe care o omorisem, Tamara si asa mai departe
"Ai stiut ca mi-a fost scirba de tine de la inceput? Te-ai vazut vreodata cu ochii astia? Iti amintesc eu niste fapte, continua Matilda, nimerisesi odata la noi peste o cearta de-a mea cu Petrica. Eram insultata si injurata. Ce-ai facut tu? In loc sa pleci, cum ar fi facut orice om normal si civilizat, te-ai asezat in fotoliu si ai inceput sa asculti cu o placere sadica. Si dupa ce Petrica m-a umplut bine cu noroi (si asta a facut-o la indemnurile tale diabolice, el singur mi-a povestit mai pe urmA) v-ati ridicat amindoi si m-ati lasat singura ca pe-o cirpa murdara de care ti-ai sters picioarele. Si mai pretindeai ulterior si pretinzi si acuma ca ma iubeai in clipele acelea. Ei! Ce zici de asta? Chiar si un om care nu iubea n-ar fi tolerat sa fiu terfelita, ar fi incercat intr-un fel sau altul sa-l potoleasca pe Petrica, sa-i impace pe soti, nu sa se bucure de spectacolul degradant pe care il dadea un om deja atins de o boala grava. Zadarnic ti-am aruncat priviri sa intervii, ti-am zimbit, crezind ca esti un om intreg, un barbat nobil, un intelectual cultivat care trebuie sa reziste ispitei grosolane de a se delecta de injosirea altora. Nici buna-ziua nu mi-ai dat la plecare ! Ce ticalos! Ma intreb cum am putut trece vreodata peste asta!"
"Si eu ma intreb, gindii, cu atit mai mult cu cit nu numai ca ai trecut, dar te-ai si indragostit de mine
"Ti-am spus atunci ca Petrica a dat de scrisorile tale, ca sa te determin sa nu-mi mai scrii, continua ea, mai ti-aduci aminte? Ca a venit acasa in lipsa mea, a scotocit peste tot si le-a gasit. Ei, afla ca nu le-a gasit el, eu i le-am dat, daca vrei sa stii, sa le citeasca si sa vada ce fel de om esti, ce fel de prieten avea, ca murea dupa tine de admiratie.
Atunci a deschis si el ochii. Ce canalie, a spus. Ce tip ignobil, grosolan si primitiv! I s-a facut scirba si afla ca ai pierdut in el pe singurul om din lume care iti putea purta o afectiune sincera si sa te pretuiasca cum nu meriti toata viata. De sila i s-a facut rau, s-a dus la baie si a vomitat, iar scrisorile, afara de una, le-a rupt si le-a aruncat la cos"
"Disgraziata, gindii, inveselit, ai vrut sa complici intriga tu insati si sa asisti cu voluptate la spectacolul infruntarii dintre mine si Petrica, spectacol care n-ar fi avut loc daca nu-i dadeai scrisorile. L-ai gasit pe
Petrica intr-una din fazele lui hiperumaniste si ai ametit de dorinta de a-l chinui cu revelatiile din scrisorile mele. Da, mi-aduc aminte, el a venit de-acasa in excursia aceea cu scrisoarea in buzunarul vindiacului si te-ai delectat ascultind lectura ei cu mine de fata. Arbitrai! Adica ai incercat s-o faci si ai fi vrut sa ne vezi pe amindoi ridicindu-te in slavi si noi doi imbratisindu-ne si umilindu-ne in fata maretiei sufletului tau, pe care nu-l meritam nici unul."
"M-a intrebat: il iubesti? continua Matilda. Cum o sa-l iubesc, i-am spus, daca l-asi fi iubit nu-ti aratam scrisorile. Daca ne despartim,
Petrica, nu ne despartim din pricina lui. Si totusi il iubesti, mi-a raspuns el cu o mare tristete, te atrage, nu-ti dai seama, omul asta are in el atractia abjectiei, chiar si acum dupa ce am vazut la ce se reduce un om, tot nu pot sa-l detest Da, da, asa este, daca ar depinde numai de mine, asi trece peste istoria asta si i-asi ramine mai departe prieten
Si asta mi se intimpla mie, ca sint barbat, dar ce i se poate intimpla unei femei cu un suflet atit de pur ca al tau"
"I-auzi! gindii, te pomenesti ca asta e greseala mea, ca nu i-am spus niciodata cit e de pura. N-am fost atit de ridicol ca Petrica, ar fi trebuit sa incerc. Pesemne de aceea o exaspera primul ei barbat, care cind o auzea vorbind astfel ii spunea du-te-n"
"Si acum ma intreb cum am putut suporta atitea josnicii, continua ea cu o expresie iluminata (se vedea ca nu-si incapea in piele de mindrie ca in sfirsit redevenise ea insasI), ar fi trebuit sa-ti dau pasaportul chiar de-atunci, cind in fata lui Petrica sfisiat de durere ai incercat sa te urci pe mine! Ce mirsavie! Te-ai gindit vreodata cit esti de abject?"
"Da, ii raspunsei in sinea mea, chiar de-atunci si ti-am si spus ca nu vreau sa te mai vad si o sa te dau uitarii. Te si dadusem, dar in aceeasi seara cind m-am intors acasa te-am gasit plimbindu-te ratacita prin fata portii mele! Nu-ti era tie gindul la pasapoarte!" Contemplam, in timp ce ea vorbea, zilele si anii de singuratate cate ma asteptau in mijlocul cartilor si caietelor mele, intr-o simpla odaie in care, imi spuneam, nu va mai intra nici o muiere, pura sau impura! O sa gasesc eu pina la urma sa intru undeva, poate chiar in uzina unde lucreaza tatal meu, cu acel director inteligent care gindea ca o ispasire inceteaza de indata ce omul a redevenit liber Cartea pe care o voi scrie va fi scurta, cit Manualul lui Epictet, dar viata ei va fi lunga si va deveni de actualitate in chiar timpul vietii mele. Silvia o va descoperi si va putea sa vada, ea cea dintii, cine este tatal ei Elanul pe care il simteam cum creste in mine ma smulse parca din casa asta in care nu mai aveam ce cauta si inchisei ochii"Nu pot spune, gindii, ca n-am trait destul pentru a-mi dedica tot restul vietii numai muncii mele.
Cunosc si fata si reversul lucrurilor si nici o surpriza nu ma mai poate clinti Doar melancolia poate, boarea tristetii, mihnirea (dusmanul meu!), dar voi rezista si voi gasi eu un drog impotriva lor"
"Aha! exclama Matilda, nu raspunzi, nu-ti mai convine, nu esti capabil sa-ti vezi abjectia in fata. Pai cum s-o vezi cind te contopesti cu ea? Sigur, in mintea ta are alta denumire, ceva nobil, frumos, filozofic, spirit, ehe, ceva cosmic, cum o sa crezi tu despre tine ca esti un zero?
Nici nu e usor, trebuie sa recunosc ca si mie mi-au trebuit ani de zile pina sa descopar pina unde am cazut traind cu tine"
"De ce m-o fi insultind femeia asta? exclamai si eu, de asta data tare si uitindu-ma absent pe deasupra capului ei pe fereastra, care se albastrea sub inserare. Ce dracu ti-am facut, ce-ai cu mine, cotoroanta isterica? Nu te mai osteni, stiu totul, nu m-ai iubit, m-ai pindit, vrei sa spui ca si cei doi ani cind m-ai facut s-o cred au fost o minciuna, ca te-am sedus, tinara fecioara!" "Da, striga ea, au fost doi ani de cosmar, toata lumea era uimita, Matilda, ce e cu tine, trezeste-te, nu te recunosc, Matilda, nu mai esti tu! Abia cind am ramas insarcinata m-am ingrozit: ce mi se intimpla? De cine m-am legat eu pentru toata viata? Stii ce s-a intimplat atunci, noaptea tirziu cind te-am asteptat sa-ti spun ce mi-ai facut si ce mi-ai zis! Am vrut sa ma duc sa intrerup sarcina. Asta e barbat, care imi spune ca o sa-mi puna copilul pe bat chiar in clipa cind sotia lui il anunta ca va fi tata si o sa-l arunce intr-o prapastie? Trei zile si trei nopti am auzit in urechi vorbele astea. Dar m-au oprit toti, si Tasia si Petea si Vasia si chiar Tamara, de care ti-ai batut joc Da, da, Tamara, careia i te crezi superior, s-a dovedit ca e cu un cap mai presus decit tine. Ce vina are copilul, a zis ea, ca tatal lui nu e zdravan la cap? De ce sa-l scoti? Ai destul timp pe urma sa te desparti de el!"
Va sa zica povestise totul alor ei! Si eu care crezusem ca viata noastra in doi e un secret! Te pomenesti ca stie tot orasul, poate chiar si Ion Micu "Singura spui ca n-o sa ma apuc eu acuma sa cred despre mine ceea ce imi spui tu. Incit, continuai eu pasnic, e zadarnic sa mai insisti! Nici eu n-o sa ma apuc sa-ti spun ca intre mintea ta si a unei magarite nu e nici o deosebire. Una ca nu te-as putea convinge, al doilea ca nu sint nici eu de fapt convins, desi am avut multa vreme senzatia asta neta, care separa un om de un animal, cind ne aflam in preajma lui: vezi ca are ochi, are gura, cu care maninca ca si un om cu care te intelegi, se da la o parte cind ii spui sa se dea, munceste cind il pui la ham si totusi simti tot timpul ca intre tine si el e un zid, un gol de netrecut, in ciuda comuniunii cu el a unui sentiment care nu se desminte, ca sintem amindoi fiinte vii, care ne ajutam unul pe altul in aceasta viata si intr-o zi vom avea aceeasi soarta, adica vom muri. Da, am avut de multe ori aceasta stranie senzatie ca acest gol, acest zid invizibil exista si intre noi doi, dar n-am incercat niciodata sa te insult si sa-ti spun, ba chiar pot sa afirm ca acest gol si acest zid m-au fascinat totdeauna, mi-au mobilizat toate fortele sufletesti sa trec prin acest neant si uneori mi-a reusit, sau cel putin asa mi s-a parut. Ai avut tu grija sa-mi sugerezi ca totul e zadarnic Si totusi nu sint convins ca ai o gindire de magarita. Esti o magarita biblica, vorbesti Vezi cit de putin sigur sint chiar in judecatile mele rele despre tine, in schimb tu plesnesti de convingere in ale tale. Iti faci barbatul nemernic, abject, ticalos, canalie Pe ce te vei fi bizuind? Iti spun drept, te invidiez! Joci tare!" "Pe ce ma bizui? ridica ea vocea. Pe ce ma bizui? Ajunge sa ma uit la tine si sa-mi apara convingerea ca nu ma insel. Numai felul cum rinjesti, daca te-ai vedea (Nu rinjeam niciodata!) Nu stiu cum o sa scap de greata pe care o simt la gindul ca m-am culcat atitia ani cu tine, ca te-am lasat sa te apropii de mine!"
Izbucnii in hohote. "Totusi ai o minte de magarita, desi vorbesti, ii spusei schimbindu-mi cu o mare satisfactie picioarele pe birou, altfel n-ai proiecta acest sentiment asupra trecutului. Cind nu mai iubesti, poate sa apara si aceasta repulsie, aceasta greata pentru un om care nu-ti mai place, dar asta nu inseamna ca a existat totdeauna. Exista acum, asta da, si un om curat, un ins care face bravada de puritate sufleteasca, nu arunca ceea ce simte acum peste ceea ce a simtit alta data. Fiindca se naste o indoiala: cum ai putut suporta aceasta repulsie atitia ani? Cine se insala atit de grosolan atita vreme n-are sanse sa-i apara convingerea ca nu va cadea intr-o murdarie si mai mare. Vrei sa-ti exemplific cu ceva, daca e vorba sa ne luam dupa ceea ce ne apare ca ar arata celalalt? Mai inainte, in hol, in timp ce eu iti puneam o intrebare, cum ai indrasnit sa te duci la amantul tau sa ma salveze el pe mine (intrebare la care n-ai raspuns, ti-o pun si acumA), ai avut tot timpul pe chip un suris murdar. Nu-ti spun ce-asi fi putut gindi eu in clipele acelea, ce-mi sugera acel suris, pe care il mai vazusem odata, pe vremuri, fiindca eu nu mai ma iau dupa semne de-astea, care ne pot insela, cum s-a intimplat atunci, in acea noapte nefericita, cind te-am lovit Nu vreau sa-mi aduc aminte, dar de-atunci m-am hotarit sa nu mai interpretez rinjete, surisuri, clipiri din ochi, care pot avea cu totul alte mobiluri decit ceea ce imi pare mie. Tu vroiai sa-mi spui ca esti insarcinata si mie mi s-a parut ca exprimai opinia timpa a unei sotii care nu crede ca e ceva de capul barbatului ei! Rinjeai spunindu-mi ca nu mi-ai distrus "opera" apropos de spartul biroului si rasfoirea caietelor mele. Intelepciunea, Matilda, e un drum pe care tu nu l-ai strabatut si nici n-o sa-l strabati vreodata si in asta consta taria ta
Te-ai maritat de trei ori, te mai mariti a patra oara! Ei si? Poti sa te mariti si a cincea oara si de ce nu si a sasea? Bine ca ai facut un copil care te salveaza de la deruta!" "Aha, exclama ea sarcastica, va sa zica pe-asta te-ai bazat tu cind te purtai cu mine mai rau decit cu o vita (ai si spus adineauri ca simteai ca sint o vitA) ca n-o sa mai ma despart de tine fiindca ma mai despartisem inainte de doi barbati! Te-ai inselat amarnic!" "Bine, zic, m-am inselat, se mai intimpla, imi pare rau, sint chiar mihnit, si ce ma-ta ai vrea sa fac? Ai aerul ca ar trebui sa fac ceva!" "Sa te spinzuri, suiera ea cu o intensa ura (si un alt sentiment ii tisni, orbind-o, pe sub acest suieraT), ti-am spus, zise, sa nu ma mai injuri. Iti crap capul", si intr-o clipa fu in picioare, se apropie de birou, puse mina pe singurul obiect de pe el, un presse-papiers mare de cristal si il ridica in aer: avu doar o clipa de ezitare, apoi mi-l arunca de-aproape drept in cap. Ma avertizase intr-o zi si se tinu de cuvint.
Avusei si eu o secunda de ezitare: sa ma feresc sau s-o sfidez? Nu ma ferii decit cind bolidul tisni; izbi in bratele mele care se ridicasera fulgerator si imi acoperisera fruntea. Totusi un colt al presse-papiers-ului patrunsese printre degete fiindca de indata simtii ceva cald cum mi se prelinge pe obraz si imi vazui si dosul palmelor si apoi parchetul stropit de picaturi groase de singe. Foarte groase, rosii si late, si cu stropi. Citii pe chipul ei cum arata al meu, desigur o masca insingerata care ii inspira groaza, dar nicidecum regretul pentru ceea ce facuse. Daca asi fi zarit cea mai mica urma ca s-a trezit din ratacire, furia mea s-ar fi retras. Atunci sarii si ii taiai zadarnic drumul spre usa, fiindca nici nu se gindise sa fuga. "Sa nu te-apropii, zise, fiindca iti scot ochii si n-o sa mai vezi lumina zilei." Si fiindca ma apropiam, in timp ce se retragea incet spre fereastra: "Atentie, striga, unul din noi doi nu va mai iesi viu din aceasta odaie." De ce? ma intrebam A, da, imi trecu prin fata ochilor ca o fantasma, revelatia, ceea ce ii spusesem, da, toate cuvintele mele o lovisera adinc si nu injuratura. Aha! Nu suporta, in timp ce eu trebuie sa suport Eu trebuie sa fiu blind Da, asi fi fost, dar ea vroia sa si fuga la viitorul ei barbat, sa-mi ia si copilul si sa ma si spinzur. Si de ce toate acestea? Desigur, fiindca am iubit-o foarte tare, de ce altceva? Holbata la chipul meu, nu observase ca in acest timp imi desfacusem pe nesimtite cureaua de la pantaloni, avui chiar timp sa tin catarama in mina, nu vroiam sa desfigurez halucinantul ei chip, care si acum cind o priveam imi era drag Reactia ei fu tirzie cind o croii totusi peste fata cu atita violenta incit in aceeasi clipa mi se facu intuneric in cap. Se repezi spre mine si ma trezii cu ghearele ei in git; le desfacui cu greu si intelesei ca daca n-o lovesc, o mare incertitudine ar fi planat asupra sfirsitului acestei incaierari, eu incercind s-o crut, ea nedind inapoi de la orice-ar fi "Ah", strigai cu disperare, cu greata si cu minie, si ii dadui peste acelasi obraz una dupa alta trei palme care o culcara la pamint. Fusesera chiar atit de naprasnice? Cazuse cu fata in sus, cu bratele in laturi si cu un picior in desordine care ii ridicase rochia. Ma ustura gitul, ma stersei cu un gest mecanic. Dosul palmei mi se retrase plin de singe proaspat. Respirai adinc: bine ca se sfirsise.
"Ridica-te, ii spusei, am ajuns departe, un final demn de timpurile moderne." Dar ea nu se trezi, nu dadu nici cel mai mic semn de viata.
Ma apropiai, ma lungii alaturi de ea si ii soptii in ureche: "Trezeste-te,
Matilda, ei, haide, o sa scapi de mine, adio! Te asteapta noua ta viata, sus, iubito, cosmarul tau a luat sfirsit! Vei fi regina Angliei, supusii unui imperiu, desi emancipati, vor privi chipul tau pe bancnote si in hohotele lor de ris respectuoase, te vor iubi Pastorii din Australia, popoarele primitive din deserturi, care traiesc mincind viermi si lacuste prajite, se vor inchina reginei mame Ce idiotenie Matilda, trezeste-te!" Si imi apropiai gura de a ei si incepui s-o sarut, s-o mingii netezindu-i timplele Sarutam o gura intredeschisa, fierbinte, dar straina si fara respiratie. Si o mare tacere ma inconjura. "Matilda, ii soptii, iar, luind-o in brate, iubita mea, hai, trezeste-te (si in clipele urmatoare o iubii ca totdeauna pregatit sa-i aud racnetul de impotrivire, dar nu fu nici un racneT). Sint eu, barbatul tau, asta n-a insemnat nimic niciodata pentru tine? O, tu, pe care te-am adorat, nefericita fiinta pe care lumina soarelui te va mai lumina inca, nu ma vezi, nu ma auzi? Matilda! Pe tine te chem! Trezeste-te!"
Si daca moare? imi trecu prin cap. Ma ridicai si ratacii prin birou asaltat de gindul ca astfel se petrec nenorochile, si ucigas e cel care a lovit cel mai tare, chiar daca Da, in fata mortii orice justificare sporeste vinovatia Si ce daca Trebuia pentru asta Dar daca
Aha! Si daca aplic varianta Vintila? Cum, dar o si aplicasem Trebuia dusa pina la capat
Iesii si intrai in bucatarie, smulsei de linga chiuveta o galeata, o umplui cu apa si revenii in birou. Fleosc! o aruncai peste ea. Sari in sus cu un tipat inalt si putui aprecia cu satisfactie eficienta metodei. Era vie, rezistase declaratiilor mele patetice de dragoste, sarutarilor si min-giierilor mele, nelinistii pasilor mei Dar cum? Apa e elementul in care s-a produs socul primordial al nasterii vietii, un trasnet si lantul de amino-acizi a inceput sa palpite "Niciodata n-o sa-ti iert asta. M-ai violat in timp ce eram lesinata!" Si se ridica impleticindu-se, in timp ce apa ii curgea siroaie din crestet pina in talpi. "De unde stii, ii zisei, ca te-am violat, daca erai lesinata?" "Nemernicule, o sa mi-o platesti." "Ba te rog sa pastrezi o amintire de nesters a acestor clipe, niciodata nu te-am iubit mai mult" "O sa sap in fata casei mele o groapa si o sa arunc cu miinile mele pamintul peste cosciugul tau." "O sa dau cu usturoi pe la pragurile casei mele si n-o sa mai poti intra niciodata inauntru"
Era o combinatie intre metoda Vintila si varianta Acojocaritei. La care se adauga ceea ce intre cei doi nu se petrecuse: despartirea. O asteptam. Intre mine si Matilda cuvintele isi pierdusera intelesul. Eram amindoi muti, totul fusese spus, tot ceea ce vedeam imi era strain, urechea ei, da, urechea care imi fusese atit de draga imi parea a fi a unei vampirite, pasii pe care ii iubeam in miscarea lor imi pareau acum diformi, miinile mari de care ma atasasem, dar care ridicasera asupra mea presse-papiers-ul greu de cristal, labe simiesti bune pentru copaci Pe aceasta catastrofa nici ea nu indrazni sa aiba chiar de indata vreo initiativa. Ai fi zis ca nimic n-avea sa se schimbe
XXVIII
Daca omul ar acorda mortii macar un minut pe zi de meditatie, conflictele in care ar fi implicat si-ar micsora importanta si solutiile cele mai rele l-ar speria mai putin, ar fi oricum mai indraznet si s-ar bucura mai mult ca exista. Sintem insa facuti sa nu putem concepe in noi insine ca am putea muri, sa simtim adica, nu doar sa gindim, ca murim in minutul acela, ca totul s-a sfirsit, fiindca altfel stim prea bine ca intr-o buna zi va trebui sa pierim. Ei, da, gindim, dar aceasta buna zi o sa fie cindva, nu acum, pina atunci, ehe, mai e! si continuam, prizonieri ai fortei noastre vitale, sa marim nemasurat, cu secreta si puternica lupa, gesturi si cuvinte care ne chircesc sufletul.
Astfel gindeam in timp ce medicul se uita zadarnic si indelung in gitul meu, sa vada ce am. Curind dupa intoarcerea Matildei de la
Bucuresti si scena de violenta desgolire care urmase, ragusisem cu totul, abia mai puteam rosti cuvinte. "Nu e raceala, mormai specialistul, totul e curat, amigdalele, faringele, laringele Trebuie sa fie o infectie, sa facem niste analize si atunci, daca va fi cazul, ii tragem cu penicilina." "Infectie de la ce?" zisei. "De la nimic, raspunse el dind din umeri. Chiar cind nu detectam un proces inflamator, infectia poate fi prezenta." Sau cancer, gindii. El apare astfel, fara dureri si fara procese inflamatorii. "Ati avut vreun sifilis?" zise medicul. "Nu!"
"Lucrati in mediul toxic?" "Da, am lucrat." "Unde?" "La Baia Sprie, in minele de plumb, zisei, dar sint doi ani de-atunci In ultima vreme am lucrat citeva luni la deratizare." "N-are importanta ca a fost acum doi ani, zise el trecind peste precizarea ultima, iritarile astea pot aparea si dupa zece ani, de pilda in imprejurarea de care vorbiti, o reintrare intr-un mediu toxic Cit ati lucrat in mina?" "Un an" "N-ar fi o cauza obligatorie, fiindca ar insemna ca majoritatea minerilor, sau in orice caz un procent mare, sa desi in sfirsit, n-am auzit de imbolnaviri alarmante in astfel de mediu Vi se dadea lapte?" "La inceput, da, pe urma a fost mai rau, dar am plecat" "Unde?" "La canal" "In copilarie ati suferit de git?" "Da, de amigdale, dar treceau singure" "Altfel va simtiti bine?" "Nu prea, daca ma uit fix intr-un singur punct, cind stau culcat, obiectul se dubleaza, il vad cu ochii mei cum" "Ar putea fi diplopie, dar mai sigur e o oboseala, o avitaminoza Cite ore stateati in mina?" "Si unsprezece!" "Nu ma pronunt, o sa va vada un specialist Trebuie sa va internati"
Iata ce simplu e, gindii apoi iesind in strada. O sa ma internez si o sa ies cu picioarele inainte. Nu, nu e bine! ma revoltai. Or sa ma duca la morga si cum sa stau eu acolo, singur, in intuneric? Cine m-a parasit? Unde e natura mama? Extinctia vietii (caci moartea nu existA) trebuie sa se petreaca simplu, undeva intr-o padure, la marginea unei ape, intr-un ultim somn care sa te faca sa visezi, in timp ce auzi inca fosnetul etern al copacilor si susurul undelor, si sa doresti ca trebuie sa te trezesti, da, de indata, sa te imbraci si fiindca te asteapta minunata ei timpla desvelita sub pieptanatura, surisul ei caredespre ce timpla si despre ce suris era vorba? A, nu, nu ale Matildei, ale fetei care trecea. Da, iata, sint in pericol si fiinta mea tot nu crede ca asi putea muri, ma uit dupa fete, chiar intorsesem capul "Une passante"
Dar nu dadui urmare acestor impulsuri, nu parasii casa si nu fugii intr-o padure, cu putinul glas care imi mai ramasese ii spusei Matildei:
"Ma internez! Am cancer." Ea asculta fara sa tresara aceasta declaratie, cu o raceala directa si totala, exprimata printr-o uitatura dintr-o parte, cu pleoapele pe jumatate inchise si eu gura strimba, sub un rictus de infinit dispret, a carui uritenie ma facu sa ma intreb daca mai vazusem vreodata in viata mea o femeie atit de pocita.
"De ce intr-o padure si la marginea unei ape? ma mirai apoi dupa citeva zile in spital. Trebuie sa murim asa cum traim. Ne nastem in spital si murim in spital, cum bine s-a zis." Era spre seara, orele de vizita se terminasera si nu simteam nici o melancolie ca pe mine nu ma vizitase nimeni. Desi traiam in acelasi oras, parintii mei erau departe si mai departe era Matilda, cu care traiam in aceeasi casa. Dar repede ma familiarizasem cu salonul de muribunzi in care fusesem internat. In stinga mea era un individ palid si mai lung decit patul in care zacea si care mereu se plingea ca nu poate sa-si intinda si el picioarele macar acum cind "Cind o sa mor ce-o sa-mi faci, o sa-mi atirne labele peste pat Mai bine stateam acasa" Sora ii raspundea surizind ca n-au alte paturi si el mereu se vaita, nu de ulcerul de care fusese operat, ci de acest inconvenient cu patu-acela. Si sora de ce suridea? In dreapta un ins urit, cu o vie privire, cautind de la mine o confirmare ca nu va muri, desi corpul lui era plin de ceva vopsit, pe burta, pe brate, pe picioare Numai ochii ii erau curati. Pe rindul celalalt era unul care in timpul noptii bause apa din rezervorul de la closet, fiindca apa din robinete se oprise: un diabetic care intra mereu in coma Iar eu eram unul care n-avea glas. Nu-mi facea rau nicidecum faptul ca mi se daduse aci un pat printre acesti condamnati: eram si eu unul, desi mi se spusese ca era "provizoriu", pina se va elibera un pat la sectia Si pronuntind cuvintul "provizoriu" sora avusese o clipire vesela din pleoape, parca ar fi vrut sa spuna ca totul e asa, in general, provizoriu, si binele si raul, si sanatatea si boala, pina murim, cind totul devine definitiv. "Asa mi-a spus si mie, imi sopti vopsitul, si stau aici de trei luni de zile. Ma tin pentru experiente, vin cu studentii si discuta pe pielea mea ii intereseaza intr-o zi m-au si fotografiat. De ce suferiti?" ii facusem un semn la git si gijiisem: "n-am
las" "A, n-aveti glas! Asta trece, vad ca incolo va simtiti bine Se poate trai si fara glas, imi spuse el cu o intensa privire desnadajdurta, eu mi-asi da si urechile numai sa scap de riia asta care imi maninca pielea" Si isi desveli pijamaua sa vad ca nu era vopsit numai pe fata.
Il intrebai cu o miscare energica a capului: ce e? El intelese imediat:
"Nimeni nu stie ce e, zise cu o bizara mindrie, ca si cind asta constituia oricum un soi de compensatie, nici un doctor"
Sosirea unuia nou, am observat adesea, stirneste in cei care stau mai demult la un loc un fel de euforie generala. Tot astfel se petrecu in primele ore de la internare, prima mea zi de internare in spital. "Cum sa nu stie? zise palidul izbind furios cu piciorul in tablia patului. Asa cum eu stiu ca am fost operat de cancer la stomac si nu de ulcer, si ca n-o s-o mai duc mult, asa stii si tu ce ai: boala de piele si ca intr-o zi o sa ti se urce la ficati si o sa te carabanesti de-aici gata mort. De citi ani suferi? Ei?" "De vreo sapte ani!" zise vopsitul umil, sperind parca intr-o revelatie in favoarea sa din partea celuilalt, desi furia aceluia nu-i promitea nimic bun. "Si ce i-ai spus profesorului cind le-a intrebat?" "Ca ma ustura aici", raspunse acela aratind cu mina in dreptul corpului. "Ei, acolo sint ficatii. Inseamna ca boala a intrat inauntru. Degeaba te vopsesc ei pe dinafara."
Dar de ce era el furios? Si din pricina patului, in care din cind in cind izbea cu piciorul, dar si din altceva, cum aflai de indata. "Si tu care credeai ca o sa te faci bine, ca o sa iesi de aici si o sa te bucuri de ceasul meu!"
Palidul mi se uita in ochi si imi povesti cu un glas ca de avertisment, sa ma feresc de vopsitu-ala: "Cu o zi inainte sa fiu operat a venit la mine si mi-a cerut ceasul." Si trase cutia noptierei si imi arata un fel de ceapa si la forma si la culoare, cu un lant mare de alama sau de argint. "Ceasul meu, pe care il am de la bunicul, merge cu o precizie fixa, nu-l dau eu pe unul de-astea, extraplate, care merg dupa fabrica de iaurt si nu dureaza mai mult de trei ani si incep s-o ia razna. Ei, si vine el la mine si-mi zice: da-mi mie ceasul sa ti-l tiu! Sa mi-l tina, asa a zis, dar s-a gindit ca daca muream sub cutit sa si-l pastreze pentru el! Ma vopsitule, eu am sa mor peste trei zile, dar nici tu nu apuci toamna."
Intre timp se asezase linga mine pe pat un tigan sau mai bine zis un om care se vedea ca isi petrecuse inceputul verii undeva la mare, fiindca era foarte frumos bronzat, nu avea trasaturi de tigan. "Si tu, de ce rizi? il lua si pe el in primire palidul. Tu o sa te faci de la o zi la alta si mai negru si tu o sa mori in trei saptamini! ii prooroci el. Ai venit prea tirziu, boala ta e inaintata." "Ba o sa se vindece, la inceput era si mai bronzat ca acum si nici nu putea sa umble", "zise vopsitul. "Si daca scapa ce viata e aia, sa-ti faca cite trei injectii pe zi? se rasti cancerosul. O sa moara in somn, o sa vedeti." Asta ce i-o fi facut? ma intrebai. "Dumneata, zise vopsitul cu obida, fiindca situatia in care te afli e destul de grava, ai vrea sa murim noi toti si singur sa te faci bine!" "Nu se face nimeni bine, raspunse palidul mai potolit. Uite, ala de colo, care bea la apa cu caldarea, intr-o zi n-o sa mai iasa din coma si adio viata!" "Ba se echilibreaza, raspunse acela cu un glas stiintific, ca al lui Vaintrub, ca si cind ar fi fost vorba de altul. Am mai avut eu dereglari de-astea si le-am stopat." "Da?! se mira palidul cu dispret. Si atunci de ce te-au adus aci?" "Provizoriu, din lipsa de paturi!" "O sa vedeti voi provizoriu! continua operatul cu humor. Singurul care o sa scape e domnul care a venit acum. E voinic, e tunar, moartea nu recolteaza victime printre tineri decit in mod exceptional. Voi toti credeti ca sinteti bolnavi! Trebuie sa muriti, asta e, sinteti batrini, ati trait destul, si nu ca El n-are glas! Ei, n-are, o sa invete alfabetul-ala cu degetele si o sa se descurce. O sa gindeasca mai mult si o sa fie mai inteligent decit altii neavind posibilitatea sa spuna prostii " Toti incepura sa rida, privirile li se eliberara parca de acea neliniste care fara stirea lor le licarea in fractiuni de secunda in ochi in timpul peroratiei palidului. Da, vorbe, glume, moartea e un mister, nimeni nu stie cind vine si asupra cui. Uneori scapa cel mai grav atins si dimpotriva este luat unul care Cite nu s-au vazut
Si totusi, in ceea ce il privea pe el cel putin, palidul avusese o stranie previziune. Se facuse liniste dupa ce orele de vizita se terminasera. Bolnavii isi rontaiau biscuitii, adusi de rude, fursecurile, toate acele preparate permise de directia spitalului, in afara de mincarea gatita. Cei apropiati erau mai impacati, acuma fie ce-o fi, mori tu, dar iti traiesc copiii, vorba aluia cu picioarele lungi, ai imbatrinit, e rindul altora Palidul insa avusese o zi grea, venisera la el nevasta si feciorul, un baiat de vreo douazeci de ani care nu se apropiase de pat de la inceput "Nici n-ar fi trebuit sa viu", incepuse ea asezindu-se pe pat. Era grasa, nici ea prea tinara, dar cu o privire in care pofta de viata si bucuria de a trai aveau ceva animalic si dur care iti stirneau invidia si nelinistea: pe ea n-o speria nimic, iar propria-i moarte o sfida nu prin vreo gindire, ci printr-un impuls vital cinic si nestapinit. "Nici nu trebuia sa vii, ii sopti el cu o sila nemasurata. Am uitat sa spun sorei sa te opreasca la poarta." "Pe mine sa ma opresti tu la poarta!! zise ea. Mai poti tu sa opresti pe cineva? Ia incearca! Nu ti-a ajuns cit ai trait, cite ai facut, credeai ca n-o sa vie ceasul sa-ti iei adio de la curve si betii cu care ai tocat tot ce-am avut si m-ai lasat cu casa goala si singura cu un copil de crescut. Uite-l colo! Nu tu l-ai facut mare! Nici nu vrea sa te vada! cum nici tu n-ai vrut!" "Nici eu nu vreau sa-l vad, zise palidul. E pe modelul tau!" "A, nu vrei sa-l vezi! exclama ea sarcastica. Ia vino incoace, Puiule, il chema ea cu un glas din care se intelegea ca scena fusese gindita si bine pregatita dinainte si calculata si aceasta ipoteza. Nu vrei sa-l vezi, lasa ca vrea sa te vada el pe tine."
Tinarul se apropie si ramase teapan inaintea omului lung si bolnav, care n-avea loc in pat si se pare nici pe lumea aceasta, si nici macar gindul ca lasa in urma un baiat. "Uita-te la el, porunci mama. Uita-te tu, ca el n-a avut timp ! N-a stiut ce inseamna sa aiba un baiat. Uite, asta e taica-tau, care te-a parasit de la sapte ani!" Vorbea cu o claritate din care puteai sa-ti dai seama ca gindirea ei n-avea sovaieli si puncte de suspensie, o gindire distilata si pura ca un cristal, fara indoieli ca intre un muribund si un om sanatos ar putea exista vreo deosebire si ca vechi adevaruri "ar putea fi cumva uitate. "E galben, nu mai are mult de trait, continua ea ca si cind ar fi spus: e obosit, sa-l lasam sa se odihneasca, a muncit mult. Uita-te! Uite in ce hal a ajuns! Blestemul de copil terta. Mama, mi-a spus (asculta aici!, facu ea o paranteza amenintatoarE), care e boala cea mai grea pentru un om? Cancerul, mama! Ei, pe tata sa-l loveasca un cancer! Asa a zis! Si uite ca asa s-a si intimplat!" De unde o fi stiut? Pesemne se interesase: sint sotia lui cutare, ce boala are barbatu-meu? Si medicii i-or fi spus, caci familiilor li se spune
In clipa aceea palidul isi duse fulgerator bratul la ochi si, pina ce individa pleca, nu si-l mai lua. Dar putea auzi! "Nu-i nimic, relua ea, nu vrei sa-l vezi, te vede el. O! Oi fi crezind ca il impresionezi in ultimele clipe? Spune-i, Puiule, sa auda ce gindesti tu despre el, sa culeaga roadele, poate se face bine si o sa-i treaca prin cap sa vina sa te vada, sa-ti aduca si el tie o jucarie de pomul de Craciun." "Mama, zise baiatul cu o voce iritata si cu o expresie straina atit de maica-sa cit si de omul lungit in pat, hai sa plecam!" "Auzi, vrea sa plece, nu-i pasa de tine, relua ea fara intentia de a se ridica si sa-l crute. Nici n-are de ce sa-i pese." "Iesiti afara ca va omor", sopti palidul. "Tu pe noi! exclama ea parca reflectind. Adica n-ajunge cite ne-ai facut, vrei acum sa ne omori! Auzi, Puiule!"
Devenise visatoare. Intinse mina spre noptiera si trase incet sertarul. Vru sa-l inchida la loc, dar se razgindi, lua de-acolo ceasul, isi desfacu poseta si il arunca inauntru, dupa care o inchise cu o puternica trosnitura. Fiindca in clipele acelea nu ma gindeam ca Matilda ar fi putut sa ma viziteze si scena imi devenise insuportabila, ma ridicai de pe pat si iesii in curte. Cind revenii spre seara, dupa vreo doua ore, palidul era singur si continua sa-si tina bratul la ochi. Ma apropiai cu gindul sa-i spun ceva. Ii vorbii, dar nu-mi raspunse. Il apucai de brat si i-l dadui usor la o parte. Bratul cazu moale cu acea miscare nefireasca din care flexibilitatea controlata a unui brat viu disparuse. Ochii pe jumatate deschisi aveau globul alb si asimetric, iar pupila revulsata.
Murise
XXIX
A doua zi m-au mutat intr-o rezerva de trei paturi si veni si medicul cu rezultatul analizelor. Se aseza alaturi de mine pe pat si cu o voce blinda si protectoare imi spuse ca n-am nimic, nici un proces infectios nu s-a depistat in organism. "Chestia aia din git e o ciudatenie, poate sa treaca in citeva saptamini, dar poate sa si dureze, sint fenomene care ne scapa. Exista atrofieri inexplicabile, la un ochi, la o ureche! Te pomenesti ca nu mai auzi si uneori noi aflam de ce. Alteori nu. Si chiar cind aflam, se intimpla sa nu putem face nimic. Nu se mai hraneste un tesut si se usuca, ca la un pom o creanga. Daca tesutul e o portiune de muschi la un brat sau la un picior, faptul n-are nici o importanta (daca atrofia nu e progresivA). Daca e la epiglota, cum e cazul dumneavoastra, chestiunea pare dramatica, dar nu trebuie s-o luati in tragic, s-ar putea sa aveti o carenta a unor vitamine din pricina anilor pe care i-ati petrecut pe unde ati fost. Incercam intii asa sa va administram puternice doze de vitamina A si C si, daca observam cea mai mica ameliorare, inseamna ca asta e cauza si o sa va faceti bine.
Si mai avem noi si alte mijloace! Ar trebui sa mincati zdravan O sa va permitem sa vi se aduca de-acasa, fiindca la noi, din pacate" ("Nici vorba, gindii, o sa anunt la poarta ca daca se va intimpla sa vrea sa ma viziteze sotia mea, sa nu i se dea voie sa intre!")
Prefacindu-ma somnolent si apatic il ascultam pe medic cu toate instinctele la pinda: stia sau nu stia ce e in gitul meu? Aveam sau nu aveam "boala cea mai grea pentru un om! cum spusese acel baiat care fusese adus de maica-sa sa vada ca blestemul sau se implinise.
Era cea mai grea pentru ca prognosticul era fatal, fiindca altfel, dupa cum se stia, cancerul "nu doare" Atrofie era singurul cuvint suspect care ii scapase. Ce putea sa ascunda acest termen din jargonul medical? Ii observam privirea, aceasta fereastra a gindirii neexprimate, dar nu citii in ea nimic deosebit. Se uita la mine ferm, linistit, sigur pe el si doar, ca sa zic asa, virful acestei priviri parca imi sugera: stiu la ce te gindesti, nu e, poti sa ma intrebi si am sa-ti dau un raspuns neasteptat. Si il si intrebai rarind cuvintele, ca sa fiu inteles: "De unde stiti ca nu e cancer?" "Are alte simptome!" raspunse el firesc. "Care?"
"Chiar si cind ajunge sa se vada, bolnavul inca poate vorbi normal, in nici un caz nu ia vocea in citeva zile, cum vi s-a intimplat dumneavoastra."
Se putea si asta, gindii, nimeni nu putea sa stie daca pina sa ajunga aici, n-o pornise demult, dar el, desigur, imi spunea ca nu, si eu n-aveam cum sa stiu cum sint acele "alte simptome". Un bolnav perfid a smuls adevarul unui medic venind la el cu o radiografie pulmonara a fratelui sau. Cancer! a zis medicul. Da, dar radiografia nu era a fratelui, ci chiar a aducatorului ei. Unii nu vor sa stie, prefera speranta, altii, dimpotriva, prefera certitudinea in locul indoielii, mai chinuitoare pentru ei decit adevarul brutal. Eu faceam parte dintre cei care ar fi vrut sa stie, neiluzionindu-ma; nemiloasa boala tot isi va insinua cu incetul prezenta si ma va sili sa-i acord drepturile ei. O sa gasesc eu un truc ca sa aflu, imi spusei, deocamdata sa vedem ce efect va avea tratamentul cu sus-numitele vitamine, ultima moda "Ati mai avut cazuri ca al meu?", zisei. "Bineinteles!", facu medicul. "Si?" "Unul si-a pierdut glasul dupa un pahar de apa cu gheata! Asta e!" ridica el din sprincene, cu humor. "Si nu si-a revenit?" Dadu din cap cu sensul: cum si-a revenit el sa nu mai vorbim. "Mai rau decit vorbiti dumneavoastra acum Altii au gitul mai slab decit poftele si trage-i pe el, saracu, mahorca, alcooluri tari, nu-i dau o clipa de ragaz sa-si vina in fire. Tine cit tine, pe urma cancer! Nu sinteti fumator!" "Cind si cind", zisei. "Si nici" "Nu!" imi puse mina pe picior: "Facem asa, incepem cu tratamentul si trebuie sa va treaca! Daca vreti sa vorbiti la telefon cu doamna Matilda, mai spuse el surizind cu simpatie, veniti la mine in birou. Aripa asta unde ne aflam a fost construita de ea acum trei ani, adauga ca si cind asi fi fost mirat ca o cunostea. O personalitate foarte puternica sotia dumneavoastra" intelesei cui datoram scoaterea mea din salonul de muribunzi si solicitudinea specialistului
Da, o personalitate foarte puternica! N-o putea impiedica pe ea un portar sa vina sa ma vada, desi lasasem un bilet la poarta cu numele ei scris de mina mea, sa nu i se dea voie! Si bineinteles nu in zilele de vizita cind putea fi asteptata (o asteptasem!), ci cind vroia ea. In mod curios, intra in rezerva cu aer umil, insa pe chip cu o expresie de o raceala inspaimintatoare. Ma ridicai si ii facui loc pe pat, dar ea parca nici nu ma vazu, se opri in dreptul ferestrei si incepu sa se uite afara.
Pe urma puse mina pe clanta usii-fereastra, o rasuci si iesi pe terasa.
Intelesei: vroia sa-mi vorbeasca si nu dorea sa fie auzita de cei doi bolnavi din rezerva. Iesii dupa ea si ne asezaram in sezlonguri.
Dar ma inselasem, timpul trecea si gura ei raminea muta, si nici nu parea ca are de gind s-o deschida. De ce venise totusi? Se uita fara sa clipeasca peste gradina cu alei asfaltate a spitalului si nu facea nici un gest, incremenita parca intr-o incordare inumana. Ma uitai la miinile ei, dar nu erau inclestate, cum ma asteptam. Era dupa-amiaza si lumina soarelui care inunda terasa ii inunda si chipul. Ma uitai la acest chip si il vazui imbatrinit cu zece ani, cu puzderie de riduri in jurul ochilor, cu gura care incepea de pe acum sa semene cu a unui barbat, cu barbia anuntind viitoarea baba. Si totusi o tandrete adinca se urca in mine contemplind acest chip devastat nu atit de ani, cit de nefericitul ei temperament si mai ales de aversiunea pe care i-o inspiram. Deodata se uita la mine parca prinsa de o intensa alarma. Imi ghicise tandretea?
Imi vazuse chipul care o exprima? "Da-mi cheile de la casa!", zise. Nu intelesei, avui o clipa de ezitare, vrusei s-o intreb de ce, dar renuntai, ma intorsei in rezerva, luai cheile din sertarul noptierei si i le adusei. Le viri in poseta, dar nu pleca, asa cum ma asteptam. Atunci ii spusei: "De ce imi iei tu cheile?" Tresari parca uluita: "De ce?! zise. Tu n-o sa mai ai nevoie de chei pe acest pamint!"
Si ochii i se albira ca odinioara si incrucisindu-se ca un fulger cu ai mei nu mai stiui daca ura sau iubire tisnea din privirea ei parca salbaticita. Se ridica si iesi fara sa se uite inapoi, desi o insotii citva timp pe lungul culoar cu o mica speranta ca s-ar putea opri si sa aflu
Apoi ramasei in urma. Ce mai puteam afla?! Dadui din umeri: vrusese sa ma loveasca, dar ma simteam linistit Bine, n-o sa mai am nevoie de chei pe acest pamint! Ei si? "Chiar te bucuri atit de tare? intrebai umbra, fantoma a ceea ce fusese odata Matilda. Bucura-te, daca alte bucurii nu ti-au mai ramas!"
Si in timp ce eram inca in spital si fara glas, Matilda divorta asa cum spusese, in doua saptamini, si parasi orasul. Citatia mi-o aduse mama la trei zile dupa vizita Matildei, dar nu ma prezentai in instanta.
"Ti-a trimis lucrurile la noi, zise mama, hainele si cartile. Taica-tau s-a bucurat ca ai scapat de muierea asta pe care nimeni n-o intelege. Ce-o fi vrut de s-a maritat cu tine, daca n-a vrut sa faceti casa impreuna."
Dar eu stiam si ii spusei mamei: "E batrina! A imbatrinit foarte repede!" "Nu e ea asa batrina, zise mama, ti se pare tie, care esti mai tinar, dar la treizeci si ceva de ani nici o femeie nu e batrina" Asi fi vrut sa-i raspund ca Matilda e batrina in sufletul ci si ca foarte curind va imbatrini si la trup si n-a putut suferi gindul ca tocmai atunci eu voi fi mult prea tinar pentru ea, dar nu aveam glas sa-i pot spune atit de multe cuvinte. "A fost Tasia pe la noi, continua mama (sa stii ca femeia asta tine la tinE), si ne-a spus un secret. Vrea sa nu-ti para rau dupa ea, cica in ai trei ani cit ai lipsit tu, o vizita unul Mircea, un sef mare care acuma e si mai mare si ca dupa divort se duce dupa el la
Bucuresti si se marita cu el. Ca ar trebui sa-ti iei un avocat si sa incerci sa obtii fetita, dar tot ea spune ca nu poti sa te lupti cu Mircea asta, tot n-ai sa reusesti Lasa, mama, adauga ea ca si cind stirea m-ar fi lovit, o sa-ti faci tu copiii tai, nu te necaji"
Mama se apropie si ma mingiie ca pe vremuri. "Te-ai facut galben, imi spuse, nu te mai gindi gindeste-te mai bine sa te faci sanatos mai repede Pe Silvia o sa poti s-o vezi cind vrei, i-a spus Tasiei ca oricind poti sa te duci la Bucuresti, s-o iei cu tine si s-o tii o saptamina N-a fost sa fie, mama, muta-ti si tu gindul in alta parte!" Surisei si ii sarutai mina. "Mi l-am mutat demult, imi pare rau numai de fetita, care incepuse sa se lege de mine", ii spusei, uimit ca vocea parca imi revenise. "Nici o grija, zise mama, o sa ramina legata. Nici un copil nu-si uita parintii, orice-ar fi" Si abia acum isi aduse aminte ca venise la mine cu sacosa plina, o puse pe pat si scoase din ea o multime de pachete Pui fripti, oua, placinte, prajituri mici facute de ea, piine calda tot din cuptorul ei si o sticla de vin rosu. In mod curios mi se facu foame si incepui sa maninc flamind, trezit parca la viata, si ca si cind stirile aduse de ea ar fi trebuit sarbatorite; desfacui si sticla de vin pe care o baui toata simtind ca asi mai fi baut una daca asi mai fi avut
Mama se uita la mine cu mina la gura, gest de odinioara cind suferinta ei ca trebuise sa auda cuvintele rele ale baiatului care nu stia ce spune ii ranise sufletul. Ii apucai mina si i-o dadui la o parte: nu, nu era de suferinta, mama zimbea, vazuse pesemne ceva pe chipul meu, un lucru pe care il stiu numai ele si nu-l spun, un mare secret simplu: copilul e linistit, e curat, e liber ii e foame, nu e atent la ea, gindul ii zboara la ale lui da, dar e tot al ei, pentru totdeauna

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2020 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.