Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Cel mai iubit dintre pamanteni - PARTEA 3 de Marin PREDA



PARTEA A TREIA
I
Era intr-o duminica, in ajunul zilei de 7 noiembrie. Putinele mele lucruri si cartile incapura toate intr-o camioneta, fiindca dupa despartirea mea de parinti nu mai cumparasem nimic; inflatia, care fusese curmata abia in 7, redusese atit de mult valoarea salariilor noastre, incit abia imi ajungeau banii pentru mincare si pentru unele carti strict necesare pregatirii doctoratului meu.
Cu un an in urma fusesem numit asistent la catedra de litere si filozofie, intii la catedra marelui poet si filozof, de filozofia culturii, creata mai demult special pentru el (el ma numI), apoi la istoria filozofiei, fiindca adeptii marelui poet si filozof ma izolara curind de el si intelesei fara sa mi se spuna ca era mai bine sa trec la alta catedra. La istoria filozofiei era titular N.B., care ma cunostea din studentie si ma aprecia, el fusese acela care ma numise "tinere savant" Cit despre haine, universitatea avea un asa-zis economat, un magazin in care gaseai stofa pe care o puteai cumpara la preturi mult reduse fata de cele din comertul inca necontrolat de stat, pe baza unei cartele cu puncte; atitea puncte, atitia metri, trebuia sa calculezi bine ce iei cu ele, un costum sau un palton, nu ti-ajungeau si pentru unul si pentru altul. Aceste puncte aveau sa dainuie multi ani in amintirea contemporanilor, cu extensie de-sens si asupra altor activitati. Cutare inginer, avea sa se spuna (sau arhitect, sau profesoR), e un inginer pe puncte, adica facut prea repede si cu rabat asupra inteligentei si valorii lui profesionale, in raport cu un inginer cu studii anterioare regimului.
Aranjatul lucrurilor mele in apartamentul Matildei (care spre bucuria ei nu fusese nationalizat in 11 iunie, desi altii o patisera, se considerase, se pare, ca parterul in care statea familia Cherestesiu nu era de fapt un parter, ci un demisoL) nu dura mai mult de citeva ore, fiindca rafturile mele sarace, divanul-studio si masuta zisa birou le trimisesem parintilor, sa le vinda sau sa le pastreze, nu mai aveam acum nevoie de ele: minunatul birou la care scrisese



Petrica poezii (de fapt nu scrisese!), biblioteca, pe care o umplui cu cartile mele, erau ale
Matildei. "Sper, ii spusei eu vesel in timp ce goleam sacii cu carti in fata bibliotecii deschise, ajutat de ea, ca nu vei gasi nici un fel de amatori pentru tratatele mele de filozofie. Ar fi mare minune! " "Cine stie, rise ea, poate mai tirziu!" "De ce mai tirziu?" "Pina se termina epurarea bibliotecilor in oras si a anticariatelor. N-ai auzit?"
Auzisem. Functiona o comisie de epurare in oras, dar nu ma gindisem si nu stiam pina la ce limite se epura, credeam ca erau epurate doar cartile naziste si rasiste ceea ce mi se paruse firesc.
"Vrei sa spui, o intrebai pe Matilda, ca se epureaza si cartile de filozofie?", "Bineinteles! Si cele pornografice, mai adauga ea, chiar si cele de valoare, adica ilustrate de pictori si gravori celebri, ne-a aratat zilele astea o colega a carei sora lucreaza in aceasta comisie un astfel de exemplar.
Distrati-va, zice, ca miine o dau indarat la ars." "Era interesant acel exemplar?" "Foarte! Era comic! Ca in Boccaccio. Se epureaza si cladirile", continua Matilda. "Cum cladirile?!" facui eu mirat. "Da, cladirile. Cunosti blocul din centru, vizavi de Hotel Royal, construit de marele
Gociman, cu splendide cariatide Ei, cariatidele acestea, din pricina sinilor, vor fi darimate zilele astea. Tovarasul Calcan, presedintele comitetului provizoriu al sfatului popular, ne-a dat, foarte indignat, ordin sa terminam cu «porcariile» astea" "Nu i-a explicat nimeni?" "Ce sa-i explice?
"Sa i se arate albume de orase, cladiri antice, temple" Matilda drept raspuns isi dadu capul pe spate si rise, semn ca ori il cunostea bine pe acest Calcan si ar fi fost comic sa incerce cineva sa-i explice, ori chiar i se explicase si Calcan daduse un raspuns intr-adevar comic. "Mie, continua
Matilda, mi-a dat Calcan acest ordin, nu stiu de ce a casunat pe mine, te pomenesti ca i-oi fi placut, m-am gindit, si i-am spus ca o opera de arta etetera nu se darima, e ceva frumos Aiurea!
Cum frumos, tovarasa, zice, daca dumneata ai umbla cu curul gol pe strada, asta ar fi ceva frumos?! (de unde am dedus ca intre sini si rest el nu face nici o deosebire, ca si cind nu din sini ar fi supt laptele cu care l-a hranit ma-sa cind era in fasA). Executati ordinul, zice, si in trei zile sa nu mai vad chestiile astea in plin centrul orasului." "Si le-ati darimat?" "Inca nu! Mai incercam sa intervenim, dar nu cred ca vom reusi"
Matilda facea parte dintr-o comisie pentru arhitectura, se inscrisese in partid cu un an in urma si i se dadeau tot felul de sarcini. Ii placeau, asi putea spune chiar ca o inveseleau, ca si cind ar fi fost vorba de o comedie. Imi povestea tot felul de lucruri de acest gen, in care eroii semanau cu acest Calcan. Nu stiu de ce era ea vesela, fiindca eu ma indignam. Auzisem indata dupa nationalizare ca niste comisii de inventariere a bunurilor mosierilor de prin conace socotisera de pilda cartile acestora drept ceva daunator, din moment ce le gasisera intr-un conac mosieresc, le aruncasera in curte si seara taranii faceau cu ele un foc pasnic, taifasuind la lumina lor fizica, in timp ce stramosii lor culturali le scrisesera pentru lumina lor spirituala. Desigur, imaginatia mea mergea departe, exagera. Cine stie ce editii de valoare pierisera, poate chiar carti foarte vechi, imi spuneam, hirtii, documente de pret Poate ca nu, dar era exclus sa-ti imaginezi ca atitea generatii care trecusera prin aceste conace sa nu fi mostenit asemenea valori? Locul lor era in bibliotecile publice, nu sa le arunci pe foc. Auzisem de insusiri de covoare, mobilier, tablouri, dar si de arestari in legatura cu aceste insusiri Matilda, "analfabeta", cum ii spusese Petrica, ai fi zis ca se distra povestind. "S-a dat ordin sa vopsim zidurile orasului, continua ea, zidurile vechii cetati. Nu i-au placut tovarasului Calcan, a spus ca sint «urite», sa le vopsim in rosu. Cred ca s-au si apucat de treaba asta, exclama ea in hohote. Asa ca pastreaza-ti bine cartile, si te sfatuiesc sa nu vorbesti despre ele." Nu stia ce spune, n-avea sa treaca mult si dar mai bine sa nu anticipez, fiindca nu trageam atunci nici o concluzie din aceste semne, tocmai incepusem sa-l citesc pe Marx, pe
Engels, pe Lenin si mai ales pe Stalin, a carui figura ma fascina, citeam despre el alte carti decit cele oficiale, decit scurta lui biografie, nesarata si plicticoasa, departe de adevarul vietii lui atit de spectaculoase si teribile, si desi nu ma distrau aceste semne ca pe Matilda, gindeam ca n-aveau nici o semnificatie neobisnuita. Intr-o revolutie se intimpla multe, revolutia si le asuma, erau inevitabile, cind pe scena istoriei apareau masele da, puteau calca in picioare citeva carti, se darima o cariatida, ei si? Aveam sa le retiparim acele editii, ceva mai tirziu, desigur, si construi alte cariatide, cind tipi asa de proaspeti si idioti ca de-alde Calcan vor fi inlaturati Putin pot totusi sa anticipez. Nu numai Matilda ridea si nu numai de Calcan, ci si de ministri, cum era celebrul Zaroni, asupra caruia circulau un numar incredibil de anecdote, reinnoite aproape zilnic: revolutia parea sa aiba am caracter pasnic; parea, dar curind risul avea sa le inghete multora pe buze .
Prin anii 53, adica la cinci ani dupa moartea lui Stalin, sau mai precis dupa ce Hrusciov isi dadu acordul ca trupele sovietice sa se retraga de pe teritoriul nostru (detaliile acestui fapt senzational cu importante, consecinte pentru noi nu se cunosc incA), Gheorghiu-Dej invita intr-o zi la el un scriitor notoriu si statu cu el de vorba indelung la o cafea, nu despre literatura, bineinteles, in care nu se amesteca direct, ci despre politica si anume despre politica sa, politica inceputului, adica tocmai a acestor ani, 48-52, a primelor planuri economice dupa nationalizare.
Scriitorul povesti intimplarea, cu amanunte care nu puteau fi nascocite, extraordinara istorie, depasind cu mult talentul sau care excela in pitorescul murdar, nu avea adica acces imaginativ spre astfel de sfere politice ametitoare ca s-o poata inventa, cu toate ca pasiunea politica si insusirile de a o face le avea; era membru in Comitetul Central al Partidului si de multi ani deputat in Marea Adunare Nationala, dar nu mai mult, cu toate ca aspira sa conduca Ministerul
Culturii.
"Multi nu stiu, ma, cit de greu ne-a fost noua sa punem tara asta pe picioare dupa razboi, isi incepuse Gheorghiu-Dej destainuirea. Poporul a simtit-o, a strins cureaua, a inteles idealurile noastre, adica au inteles muncitorii, intelectualii cinstiti, taranii mai putin, si burghezia doborita, cum era si firesc, n-a inteles deloc, mai exact se bucura de dificultatile noastre. Dar eu nu te-am invitat la mine sa-ti spun lozinci. Burghezia a fost destul de cuminte si daca am fi fost mai puternici si daca Stalin ar fi murit mai curind, o colaborare mai larga si mai indelungata cu cadrele burgheze specializate ne-ar fi scutit de unele excese care n-au folosit nimanui. Asteptam un moment favorabil ca sa dam drumul din inchisori tuturor condamnatilor politici si sa nu mai bagam pe nimeni in ele pentru ideile lui. Putem s-o facem, da-o dracului, nu vrem ca in constiinta generatiilor tinere ideea de socialism sa fie asociata cu aceea de dictatura. Vom fi condamnati de istorie daca nu urmam si practic, nu numai prin lozinci, ideile generoase ale socialismului si comunismului. Acest lucru il putem gindi acuma in liniste si cu calm, fara isteria de atunci a Anei
Pauker, care ne intreba in plina sedinta a Biroului politic cum se explica faptul ca in conducerea partidului nostru n-am descoperit nici un dusman, nici un tradator. Bulgarii l-au descoperit si impuscat pe Traicio Kostov, ungurii pe Laszlo Rayk, cehii l-au spinzurat pe Rudolpf Slansky si odata cu el pe nenumarati altii. Ana Pauker si Vasile Luca vroiau sa ma descopere pe mine si tovarasi de-ai mei de inchisoare si de lupta. Era primejdie mare. Sa vezi, m-am hotarit atunci sa ma duc la Stalin M-am urcat in avion, am ajuns la Moscova si am fost cazat intr-un hotel, fara protocol special si fara comunicate in presa. Acolo in hotel am stat nemiscat linga telefon trei zile. Mi s-a spus ca tovarasul Stalin ma va primi indata ce o sa aiba timpul necesar ca sa ma primeasca, sa am rabdare si sa nu ma nelinistesc, fiindca e foarte ocupat cu pregatirea plenarei
CC. al P.C.U.S., care va avea loc curind. Ce puteam sa fac, ma? Asta e soarta unei tari invinse in razboi, in ciuda prieteniei pe care popoarele o doresc intre ele. O doresc, dar conducatorii puternici, cind simt ca esti la cheremul lor, au grija sa nu te scuteasca sa simti tocmai acest lucru.
N-aveam voie sa parasesc odaia, sa ies si eu sa ma plimb; un sef de stat poate fi expus surprizelor, am asteptat si, in sfirsit, in a patra zi sint anuntat sa ma pregatesc, tovarasul Stalin ma asteapta.
M-a primit singur in biroul lui din Kremlin si m-a intrebat cu un glas afectuos ca de frate mai mare: «Ce e, ma Gheorghe?» Adica ce s-a intimplat, de ce ai venit? Asa ne spun ei noua, pe numele cel mic, Gheorghe, Niculae, Vasile «Tovarase Stalin», i-am raspuns, si am inceput sa-i spun tot pe sleau, fiindca nu se putea face cu el diplomatie abila, sint sigur ca agentii lui, dintre care unul e si acum adjunct la Interne si ne urmareste pe toti si raporteaza tot. Ii si raportase de conflictul dintre liderii partidului nostru pe de o parte, si grupul Anei Pauker, Vasile Luca si cei pe care se bizuiau in sinul CC. Dar n-am inceput cu acest conflict, dimpotriva, l-am lasat la urma, ca pe un lucru nu prea important, desi era important Am inceput cu chestiunea economica: tara nare mijloace pentru o crestere economica, pentru subventionarea primului nostru plan cincinal. Navem bani. Muncitorii o duc greu, string cureaua, taranii stapinesc piata alimentara, urca preturile, in timp ce noi le vindem produse industriale ieftine, altfel am fi siliti sa marim salariile, sa recurgem din ce in ce mai mult la fabrica de bani, fiindca n-aveam nici unde sa le marim. Am si recurs si taranii au si pus mina pe ei; inflatia, curmata acum doi ani, a reaparut Numai un imprumut extern ne-ar putea ajuta. Asta ar fi prima noastra rugaminte, fiindca la capitalisti nu putem recurge A doua chestiune, politica. Am luat noi puterea politica, am nationalizat industriile, uzinele si fabricile, am pus directori noi, am alungat ultimii ministri burghezi, l-am alungat pe rege, dar burghezia cu toate cadrele ei se uita la noi si ne pindeste, ride de noi, lanseaza anecdote Fostii ei ministri, fostele cadre politice si militare, fostii demnitari intelectuali; fostii politisti sint in picioare si ii asteapta pe americani. Au din ce trai, din ce-au acumulat, tablouri de mare valoare, lucruri fine, covoare, argintarii, bijuterii. Nu-i nimic, zic ei, vindem noi acuma, dar o sa facem altele, cind o sa revenim la putere. Americanii au bomba, rusii n-o au. La toamna incepe razboiul, la toamna, la primavara, la vara, dracu sa-i ia, agita chestia asta. In marea Uniune Sovietica toti astia au pierit in razboiul civil odata cu Denikin, cu
Vranghel, cu Kolceak. La noi doar citiva legionari fanatici s-au refugiat prin munti, citiva ofiteri cautati pentru crime de razboi, dar n-au pe nimeni in spate, sint in curs de lichidare, nu astia sint problema, ci cei pasnici, care tot mai au influenta asupra micii burghezii ezitante, asupra unei parti din taranime. Ce sa facem? Cum sa procedam, tovarase Stalin? Si a treia chestiune si ultima, problema devierii de dreapta, care a aparut in sinul conducerii partidului nostru. Aici
Stalin s-a oprit din plimbarea lui domoala prin birou, si-a scos pipa din gura si m-a intrebat:
Ce deviere?! Nu parea mirat, dar stiam ca era mai mult decit mirat. Stiam ca la auzul cuvintului deviere amintirea vechilor lui lupte contra deviationistilor din partid de dreapta sau de stinga si pe care ii zdrobise pe toti prin anii 26 si 30 ii improspata sufletul lui impietrit si ca acela care cistiga in fata lui, cu asemenea problema, cistiga totul. Si i-am spus:
Grupul Ana Pauker si Vasile Luca au deviat spre dreapta in chestiunea taraneasca si in chestiunea finantarii primului nostru plan cincinal. Ei sustin ca nu e momentul sa incepem colectivizarea agriculturii si nici industrializarea. Teza buharinista sadea. Stalin s-a oprit iar si a clatinat din cap, parca s-ar fi intristat: da, da, da da. Ana Pauker, da, da, da Si a ramas mult timp pe ginduri. Pe urma a ridicat o sprinceana, si-a pus pipa la loc si mi-a spus tot asa ca la inceput, ca unui frate:
«Bine, Gheorghe, o sa ma gindesc la problemele voastre, intoarce-te la hotel si iti dau eu de veste cind ne revedem». M-am intors in odaia mea si am mai asteptat vreo trei zile. Mi-a trecut prin cap ca s-ar putea foarte bine sa nu-l mai vad niciodata pe Stalin si sa nu ma intorc in tara decit ca sa impartasesc si eu, dupa un proces rasunator, soarta lui Kostov, a lui Rayk si a lui Slanski. Mam gindit eu chiar de la plecare, dar asta e politica, ma, trebuie sa risti cind interesele maselor o cer Nu stiu ce a cintarit la Stalin, in orice caz simpatia lui pentru moscovitii Ana Pauker si
Vasile Luca se pare ca n-a contat in fata devierii lor. In asta a stat, ma, intelepciunea lui, stia sa se orienteze rapid si sa nu ezite sa sesizeze ceea ce e nou intr-o situatie data. M-a primit iar. Am inteles ca partida era clstigata. «Uite, Gheorghe, mi-a spus, ce-ti sugerez eu sa faceti voi. Intii: chestiunea cu taranii care urca preturile: fa o noua reforma monetara si luati-le banii indarat.
Schimbi banii la nivelul unui salariu putin peste mediu, restul e zero, sau ceva simbolic, 1 ia 100
000. Si mai respiri, pina te intaresti. Bani sa va dau n-am nici eu. Doi: in chestiunea cadrelor burgheze care rid de voi si lanseaza anecdote reusite (si aici Stalin avu un gest, isi netezi rizind mustata, ca si cind le-ar fi auzit si el acele anecdote, despre care eu nu-i spusesem daca sint reusite sau nu si i-ar fi placut si luI), si ma lua de brat si ma duse in fata unei mese cu harta
Romaniei in relief, executata special pentru aceasta intilnire. El lua in mina un bat, il puse pe undeva pe linga Cernavoda si apoi de-acolo facu harsti cu el pina pe linga Constanta. Pe-aici, zise, faci-un canal care sa lege Dunarea de Marea Neagra, si ii trimiti acolo sa-l sape pe toti astia care rid de voi. Sa lanseze de-acolo anecdote daca or sa mai aiba chef, si dai doua lovituri deodata, fertilizezi Dobrogea, despre care mi s-a spus ca sufera de lipsa de apa, si deschizi o cale spre mare si scapi si de acesti insi glumeti O sa-ti dau si unele excavatoare si echipament electric, sa ridici ici colo uzine electrice, si o sa-ti dau ceva cadre de-ale noastre care au mai facut canale. Trei: in chestiunea devierii: cunosti pericolele unei devieri. Lenin a fost impotriva lor, imi spuse Stalin cu modestie, ca si cind el ar fi fost ceva mai indulgenta decit Lenin si nu facuse bine ca nu-i urmase invatatura: era in masura sa ma sfatuiasca sa nu fiu indulgent. Li-chidati, zise, printr-o discutie in Comitetul Central si apoi in adunari de partid largite acest grup de deviationisti." Esti multumit, Gheorghe?» «Sint multumit, tovarase Stalin.» Dupa cum stii, mai spusese Gheorghiu-Dej adresindu-se scriitorului, partidul a actionat unit in toate aceste trei chestiuni si a invins. Numai canalul dupa citiva ani a trebuit sa-l abandonam: mergea greu, costa scump si ar fi durat cine stie cit si devenise si impopular Dar cindva tot va trebui facut cind ne va costa, datorita dezvoltarii noastre, de cinci sau chiar zece ori mai ieftin -Asta e, ma! Asa se face istoria. Voi, scriitorii, sinteti neinformati, de-aia cartile voastre nu sint bune, dar din pacate nici noi nu va putem pune la dispozitie unele documente si materiale care v-ar inspira. Ce sa facem? Nu putem! Istoria e inca prea cruda si lucrurile ar putea fi intelese gresit. Dar intr-o zi se vor deschide multe arhive si nu cred ca ziua asta o sa fie chiar asa de indepartata" Astfel se incheiase acea destainuire al carei continut mie mi s-a parut de indata senzational. In orice caz, acoperea cu o viziune de sus, in linii foarte mari desigur, evenimentele din acei ani. Detaliile, ei da, detaliile, adica punerea in practica a marilor decizii implacabile, astea le-am trait noi, dar despre ele mai tirziu
II
Lucrurile mele se topira deci repede in dulapurile Matildei. Ne asezaram la masa. Sotia mea
(caci ne casatorisem cu trei zile inaintE) continua, in timp ce aceeasi fata de-acum doi ani ne servea, subiectul Calcan, despre viata lui de familie, despre meseria umila pe care o avusese inainte Aici o intrerupsei: "in politica n-are importanta situatia umila de la care a pornit cineva, dimpotriva, in revolutia proletara asta e un atu." Dar Matilda parca nu auzi. Ea era prizoniera mediului ei concret, de-acolo, de la arhitectura, ideile generale cind o ispiteau, starea ei de spirit devenea, ca la unii credinciosi, habotnica, in discutiile obisnuite, intratabila; acum insa pentru ea si pentru colegii ei era pur si simplu caraghios ca un fost placintar sa ajunga primar al orasului.
"Stii unde tinea placintaria? Chiar in spatele facultatii noastre, toti cumparam de la el seminte prajite si sarate de dovleac si mai ales dovleac turcesc la cuptor, n-ai mincat"? "Nu!" "Atunci nu stii ce bun era! Si pe Matilda o pufni iar risul, pesemne ii era greu sa asocieze in mintea ei figura placintarului de-atunci cu aceea a primarului actual. "Numai in tarile inapoiate este de neconceput ca un fost vinzator de ziare sau fost miner sa ajunga presedinte al Statelor Unite, reluai eu.
Acolo insa orice ocupatie e nobila, daca prin ea ajungi sa cistigi bani." "Pai da, zise Matilda, cred ca placintarul cistiga destul de bine, fiindca toti studentii cumparau de la el seminte si felii de dovleac. Fetele lui erau mai bine imbracate decit mine si aveau, asa, un tupeu, un nas pe sus si un dispret chiar si pentru tatal lor incit ai fi zis ca ii reprosau ca se nascusera intr-o placintarie de dovleac Nu ele serveau" "Ei, tocmai, cred ca un american le-ar fi gonit de-acasa" "Nu zici, continua Matilda fara sa ia in seama generalizarile mele, ca le tinea la liceu?! Muncea pentru ele ca un rob, sa le faca cucoane, disperat ca invatau prost" "Chestie banala de nerozie paterna, miam continuat eu ideea, foarte frecventa in toate tarile fara cultul muncii, unde boieria, adica aspiratia catre boierie, consta tocmai in asta: sa nu muncesti! Ce deosebire ar fi- atunci intre un muncitor si un boier, daca un boier ar munci si el? N-ar mai avea nici un haz! Notiunea de reusita are alt sens la noi in Europa, unde avem o bogata traditie feudala, decit la americani reusita la ei, a caror traditie e de cuceritori ai unui vast pamint, inseamna bani care sint expresia unei activitati productive, si nu a unei spolieri, cum cred unii munca, eficienta, investitia In acest sens, placintarul, vazind ca fetele lui invatau prost, in loc sa le trimita la munca si sa cistige si banii sa-i investeasca in altceva, sa ajunga nu boier, ci bogat, si asta sa nu insemne lux, trindaveala si risipa, ci" "Pai singur spui, ma intrerupse Matilda, ca n-ar avea nici un haz daca odata ajuns bogat ar continua sa munceasca" "Nu asta spun, replicai deodata iritat, una e ce spune placintarul tau de dovleci si alta e ce-ti spun eu tie ca ar trebui el sa gindeasca." "Cum o sa gindeasca el ce vrei tu!? rise ea batjocoritor. Asta e gindirea lui, si daca el se simte bine asa, de ce sa venim noi sa-i impunem gindirea noastra?" Tresarii. Invatasem sa surprind la ea clipa cind o ispiteau ideile generale. Pericol, gindii, atentie mare. Totusi izbucnii: "Il bag in ma-sa pe acest
Calcan cu dovlecii lui turcesti si cu fetele lui cu tot, spusei totusi. Unde ma vezi tu pe mine ca vin sa-i impun gindirea mea? Eu rationez, nu ma duc peste el sa-l invat ce trebuie sa faca in viata. De altfel a ajuns primar, ce s-a ales de placintaria lui?" "O vreme a facut ce-ai spus tu, adica si-a largit-o si a facut si o cofetarie, dar cofetaria nu prea a mers, ii stateau prajiturile nevindute pina se rincezeau, nu i le cumpara nimeni, lumea vroia de la el dovleac copt, asta e! facu Matilda agresiva si triumfatoare. Asa ca ideile tale americane n-au dat roade, i-au venit si lui,dar a dat faliment."
Dadui si eu capul pe spate si izbucnii in hohote. Traiam cu Matilda marea mea perioada cind aceste treceri aproape insesizabile de la un lucru de nimic la ceva grav mi se pareau nespus de vesele si cind cedam, o lasam sa triumfe. Obiectiv vorbind, ideile mele n-o atingeau nici cit un fulg, dar acum nu-i ajungea numai atit, nu stiu ce dracu vroia. In cei doi ani cit durase divortul, solutia mea fusese simpla: "Bine, Matilda, ii spuneam, ai dreptate (si ii dadeam efectiv dreptate in sinea mea chiaR), acuma tu trebuie sa pleci" Ne vedeam la mine si totdeauna seara si totdeauna spre sfirsitul intilnirii si pe nesimtite cuvintele o impingeau spre mine si se ciocneau cu ale mele scotind nu scintei, ca acuma, ci adesea fulgere, la a caror lumina vie ideile mele erau nu o data anihilate, topite, reduse la neant: nu mai stiam niciodata, atunci pe loc, ce sa-i mai raspund, abandonam si ne desparteam. Ramas singur, incepeam sa-mi amintesc, dar atunci mai puternica era amintirea imbratisarilor noastre, simteam ca nu merg, ci plutesc si uitam restul. "Hm! gindii, acum nu pot sa-i mai zic sa plece, gata, sintem sot si sotie, ia s-o las sa vedem ce vrea de fapt acum de la mine?"
"Bine, zic, ideile mele americane n-au dat roade, i-au venit si lui, ei si? Dar mai intii cofetaria era in acelasi local cu dovlecii?" "Bineinteles!" zise Matilda parca indignata. "Nu e asa de bineinteles. Vadul lui comercial, daca ne putem pronunta astfel, era pentru dovleac copt, cum ai spus, cofetaria trebuia s-o faca in alta parte, in alt vad, intr-un local sic, curat si atragator, cu cele doua fete imbracate in alb ca serveoze, fara tupeu insa, fara nas pe sus, zimbitoare si sarmante, cu o firma afara pe care sa fi scris eventual: Cofetaria la cele doua fete" "De ce, zise
Matilda (si observai cum vorbea cu palmele strinsE), idealul lui era sa le faca intelectuale, o aspiratie nobila. Ce e gresit aici? Afla ca le-a si facut, sint amindoua profesoare de liceu, cum ai fost si tu" "Asta nu inseamna ca sint si intelectuale, continuai cu sa rid. O meserie ca oricare alta si care n-o sa le faca niciodata bogate." "Nici pe tine n-o sa te faca, asa ca nu vad deosebirea, cu toate ca esti profesor universitar. Tot o meserie ca oricare alta." Tot o meserie ca oricare alta?!
Tresarii din nou si ramasei tacut. De la dovlecii turcesti ai lui Calcan Matilda ajunsese la mine.
Asadar nu dadea doi bani pe idealul meu de a ma afirma ca filozof, cum nu daduse nici pe activitatea poetica a lui Petrica. Intre mine si fetele lui Calcan nu era nici o deosebire. Dar eu stiam ca pentru o femeie aspiratiile unui barbat sint litera moarta atit timp cit nu devin un fapt social cert. Petrica publicase el un volum de poezii, dar tot Petrica ramasese, nu venisera nici gloria, nici consideratia, schimbarea pe scara ierarhiei sociale. Totusi ma atinse un vag sentiment de tristete. Dorisem, adica implicasem dragostea mea pentru ea in aspiratiile mele intelectuale intime. Pretuirea celor pe care ii iubim e un sprijin, chiar daca aceasta pretuire nu masoara exacta noastra valoare. Bineinteles ca nu doream pretuirea unei proaste, care nu intelege nimic, in timp ce se lauda cu tine peste tot, in mod ridicol, cum se intampla cu unele sotii. Matilda insa nu era o proasta, avea gindirea vie, chiar daca incerta in manifestari, cu urcusuri si coborisuri spectaculoase, de la prostie la intuitii si adincimi care te uluiau. Ma adincii in reflectie si hotarii ca niciodata sa nu-i dau Matildei sa citeasca ceea ce aveam sa scriu, sau sa abordez vreodata in vreo discutie cu ea acest subiect. A fost o hotarire cu grave consecinte, pe care insa nu le intrezaream in acele clipe. Matilda se uita la mine cu privirea intensa, fara sa clipeasca. O evitai linistit. Imi traiam dezamagirea fara sa-mi treaca prin minte s-o exprim, dar nici sa-i port sotiei mele pica si in cele din urma imi revenii, ii zimbii si o intrebai mirat: "Ei, ce e?". Palma ei dreapta ramasese cu servetul in mina, pe care il stringea. Isi aminti brusc de acest servet, il arunca, se ridica de la masa fara sa-mi raspunda si disparu in bucatarie. Cunosteam aceste indirjiri mute: nu-mi erau adresate. In cei doi ani le pusesem pe seama exasperarii la care ne supusese
Petrica. Avocatul sau, ales de domnul Nicolau, reusea sa obtina termene, atit de indepartate incit nu ma miram cind la intilniri Matilda pur si simplu tacea ore intregi fie nu vroia sa stam nici acasa la ea, nici la mine. Ne plimbam, eu incercam s-o consolez spunindu-i ca avem viata inainte, ca iubirea noastra o traiam de pe acum si ca nu trebuia sa ne sinchisim de Petrica, ca el crede ca aceasta iubire o sa se termine si ea se va intoarce atunci la el: mi-o spusese el insusi cind intr-o zi avusesem impreuna o discutie. Dupa acea excursie pe dealuri nu ne mai vorbeam; el se mutase de la Matilda la citeva luni dupa ce ea intentase divortul. Cind auzisem ca el declarase in fata instantei ca n-are sotie de lasat, il abordasem si, foarte linistit, zimbitor el imi dezvaluise fara ocol strategia sa: cind se va convinge ca intr-adevar o iubesc pe Matilda (caci aceasta era teza lui, ca eu n-o iubeam, ca sint un cinic care, cel putin la aceasta virsta, nu stiam ce inseamna sa iubesti o femeiE), atunci isi va da acordul, si divortul se va pronunta imediat "E ridicol, ii spuneam
Matildei, indirjita si tacuta, n-o sa ma apuc eu acuma sa-i fac lui o demonstratie ca te iubesc, ca el sa-si dea acordul." "E dreptul lui", imi spuse ea pe neasteptate si zadarnic incercai timp de citeva saptamini sa aflu, adica sa-mi explice ce vroia sa spuna cu asta. Tacea, apoi se scula de pe banca din parc unde ne asezam si o lua inainte fara sa-mi spuna unde se duce; ma lamuream curind: spre mine, spre casa mea o lua. Intram, privirea ei se albea ca in acea prima seara cind o gasisem plimbindu-se pierduta prin fata portii mele, si scena de atunci se repeta, cu o violenta sporita
Dar iata ca intr-o zi aflaram ceva care ne uimi: Petrica isi gasise si el o alta femeie, il vazui eu insumi cu ea plimbindu-se pe bulevardul cel mare, ma oprii, el ma prezenta incintat cu masura, fiindca femeia era intr-adevar frumoasa, si nu se sfia sa-si arate printr-o gravitate supusa si orgolioasa dragostea ei pentru el, si in sfirsit il auzii ca imi spune: "Chestia aia se va aranja rapid". Nici pomeneala ca s-ar fi convins ca eu o iubeam pe Matilda, vrusese doar sa se aranjeze el insusi. Matilda nu se bucura cind ii povestii, fireste, nici nu se infurie, avu doar un suris inghetat si sarcastic: "Stiam, zise ea, ca asta astepta". Dar nu zise ca bine ca gasise ceea ce cauta, ca si cind n-ar fi avut nici acum incredere in el, dupa ce isi batuse joc de noi atita vreme. Nu se destindea. Probabil ca asta va veni treptat, gindisem (si gindeam si acuM), dupa ce eu ma voi muta la ea si vom incepe sa traim, zilnic, impreuna, aceasta incordare nestiuta poate nici de ea insasi va ceda si incetul cu incetul va reveni la Matilda din acea clipa cind ma indragostisem eu de ea: cind fusesem prima oara invitat de ea si intirziase si aparuse la usa apartamentului venea agale, trecatoarea pe care crezusem ca n-o s-o mai vad niciodata ca si cind ar fi venit de la un mare bairam unde se simtise minunat se intorcea acasa plina de generozitate pentru toti si pentru orice, dispusa sa ierte pe oricine, coplesita ea insasi de clipa de fericire intensa care ii atinsese sufletul. Se uitase la mine cu aceasta bogatie de expresie pe chipul ei a carui frumusete ma orbea si-mi spusese: "Dumneata trebuie sa fii domnul Petrini! Buna ziua!" Da, eu eram domnul Petrini si ea era acum sotia mea Nu inca, eu o vroiam pe trecatoarea
Ma sculai de la masa, scosei din rafturi Baudelaire si ma infundai intr-un fotoliu din imensul hol. Matilda se intoarse cu fata care tinea in brate o tava cu prajituri si cafele, si ma invita, spunind ca sint placinte cu prune, specialitatea ei, fragede si pufoase. Privirea Matildei se inseninase, chipul i se spalase de indirjirea anterioara. Pusei volumul pe masuta si intr-adevar, gustind din placinta, o si infulecai, atit era de buna. Fata se intoarse cu o noua tava cu doua cupe de cristal si cu o sticla de sampanie. Matilda ii spuse sa-si ia si ea un pahar, dar fata refuza: "Asta da la mine ameteala, nu-mi trebe!" "Da vinarsul nu te ameteste?" zise Matilda. "Nu, doamna!"
"Atunci adu-ti un pahar de vinars!"
Destupai sticla. Ana, caci asa o chema pe fata, ne ura sa fim fericiti, ridicaram cupele si bauram. Ana isi bau vinarsul dintr-o inghititura si se retrase, in timp ce Matilda ii spunea sa lase acum totul asa cum e, sa plece si ea in oras, si miine dimineata sa se intoarca sa spele vasele; imi amintii ca dupa masa imi placea sa fumez, ma cautai in buzunar, ii oferii si Matildei, aprinsei si ma lasai ametit in fotoliu. "La ce te gindeai adineauri? zise Matilda cu o veselie care ii sticlea in priviri. Poti sa-mi spui si mie?" "Ma gindeam la tine si mi-am adus aminte de o poezie din
Baudelaire!" Si ii aratai volumul. "No, no, no! zise ea, nu adineaurea asta, adineaurea dinainte!"
Stiam la care adineaure se gindea, dar ridicai dintr-un umar mirat: "Cind?", zisei."Cind ai ramas asa, pierdut in noaptea unei lumi ce nu mai este!" Si rise in cascade si nu mai insista, dar parca aceste cascade spuneau: Stiu la ce te gindeai, luai o hotarire, dar n-o sa-ti mearga cu hotariri de unul singur, aici nu mai merge cu astfel de replieri in noi insine, o sa aflu eu, n-ai nici o grija, adica nu-ti face iluzii zadarnice, o sa fim fericiti sau nefericiti impreuna, intelegi, impreuna, domnul meu "Mai toarna-mi, te rog" Sugestia acestui impreuna facu sa creasca in mine dorinta ca un val inverzit si invinetit de sarea mileniilor, nu-i mai turnai, ma pomenii la picioarele ei sarutindu-i genunchii cu patima "Ce hotarire, care hotarire", murmuram, iar ea, cu miinile in parul meu, ma mingiia si imi soptea, pierduta, numele, ca o chemare de demult, o melancolie, o spaima fericita, un fior terifiant "Sa nu-mi ascunzi nimic, iubitul meu, imi spunea, sa nu fugi de mine, sa nu-mi eviti privirea, sa nu ma intrebi ei, ce e? ca si cind n-ai sti ce e, ca si cind mi-ai fi strain, departe de mine, scrutindu-ma cu ochi nemilosi Caci eu voi fi pierduta daca nu ma iubesti, daca nu-mi daruiesti tot ce ai mai bun, daca ma vei sili sa nu-ti mai pot darui tot ce am mai curat, mai pur, din sufletul meu"
Era intiia oara cind imi facea o astfel de declaratie. Spuneam da, da, da, printre soaptele, printre suspinele ei, care nu incetau, ma copleseau. Si, ce era mai bizar, imi alungau dorinta in care se varsa toata iubirea mea si incepeam sa gindesc ca ar trebui sa taca, sa-si dea seama ca dezgolirea sufletelor poate deveni dureroasa, contopirea lor ne poate face sa tipam si firul vietii sa se desfaca vertiginos de pe ghem ca in acel cosmar al unui copil care in citeva clipe a devenit mosneag cu barba. Dar ea nu tacea, mingiierile ei nu se opreau. Ca eu stiu? Ca eu am inteles? Ca de-atunci, o, de-atunci cind ne aflam in biblioteca si eu o priveam cu dusmanie si-a dat seama ca e pierduta, ca o iubeam cum n-o iubise nimeni pina atunci si ca Da, da, da, raspundeam din ce in ce mai furios si ca atunci, o, da, atunci, daca am fi fost singuri, relua ea. I-auzi, gindii uluit, cei trecea, prin cap in acele clipe, si nu-i mai ascultai soaptele, trasei exasperat de ce-avea pe ea si o violai acolo in fotoliu, caci se impotrivea ca o leoaica, realmente, si fu un viol nesfirsit insurubat si crincen care o domoli in cele din urma, soaptele aprinse incetara, inchise ochii si doar un murmur fara cuvinte, ca un cintec de fetita abandonata in padure, inspaimintata, dar inocenta, i se mai auzea parca direct din adincul fiintei Apoi intelesei, adica mi se confirma ceea ce ca nu intuise ca i se poate intimpla: pentru intiia oara de cind o cunosteam avea parca fortele sufletesti istovite. Imi spuse ca ii era somn, o luai in brate, o dusei in dormitor, o dezbracai, ma dezbracai eu insumi si adormi in bratele mele. Ii ridicai apoi capul, i-l pusei pe perna si revenii in hol. Nu uitasem de dorinta mea de a reciti acea poezie din Baudelaire. Alaturi de trupul ei care ardea, o recitii de citeva ori in privirea ei, cer livid din care se naste uraganul, la doaceur qui fascine, et le plaisir qui iue.
Un éclair puis la nuit! - Fugitive beauté
Dont le regard m a fait soudainement renaitre,
Ne te verrai-je plus que dans l éternité?
Aïlleur bien loin d ici l trop tard! jamais peut-être!
Car j ignore où tu jais tu ne sais où je vais,
O toi que j eusse aimée, o toi qui le savais!
Dar nu, n-aveam, s-o vad doar in eternitate, trecatoarea mea era aici, nu cine stie unde, nu departe, nu prea tirziu, nu niciodata! Caci daca chiar impreuna nu stiam unde mergem, nu regretul sfisietor (daca ai fi trecut pentru totdeauna pe linga mine si nu te-asi fi putut iubi, o tu, care stiaI) imi chinuie acum sufletul, ci marea bucurie curge prin el, triumfatoare si linistita.
III
A doua zi ne-am sculat mai devreme, sa mergem la manifestatie. Pe atunci 7 Noiembrie se sarbatorea cu aceeasi amploare ca 23 August. Vrusesem sa nu ma duc, dar Matilda ma sfatui sa nu fac o asemenea imprudenta. "Nu vad ce imprudenta ar fi", i-am raspuns. "Cum, s-a mirat ea, nu stii?" "Nu!" "Te noteaza." "Si ce daca ma noteaza? Dar mai intii cine ma noteaza?" "Cum cine? N-aveti acolo o organizatie de partid? Sau nici asta nu stii? "Ba avem, dar nu-l vad eu pe caloriferistul facultatii (fiindca el e secretarul celulei de partiD) ca o sa indrazneasca sa noteze pe cineva." "Ai sa vezi ca o sa indrazneasca!"."Bun, si ce e cu asta?" Matilda se gindi, apoi imi spuse: "Nu e bine!". Subliniase zadarnic cuvintele. Nu era bine in ce sens? Ce mi se putea face?
"Profesori in virsta, unii dintre ei somitati in medicina, in filologie, in matematici sa fie notati ca nu se vor duce?!" ma mirai eu. "Se vor duce, zise Matilda, si daca nu te vei duce, vei fi singurul absent si nu e bine", repeta ea aceste cuvinte care nu-mi sugerau deloc ce n-ar putea fi bine, dar care ascundeau in ele o amenintare cu atit mai nelinistitoare, cu cit nu preciza nimic: in primul rind nu era bine asa in general, si cine nu va tine seama de acest general va avea necazuri asa in particular. "Ce fel de necazuri, spusei eu Matildei, asi putea avea?" "Asta ai sa vezi tu singur mai tirziu, dar nu prea tirziu, in timp ce toti ceilalti vor fi la adapost de ele si nimeni nu-ti va lua apararea", raspunse ea. N-avea dreptate. Nu exista la noi in universitate o astfel de atmosfera de amenintari care sa stirbeasca in vreun fel libertatea cuiva. Era adevarat ca nu putini aderasera, in frunte cu rectorul, dar rectorul, un biolog vestit, fusese totdeauna un om de stinga, ca si Parhon, la
Bucuresti, marele endocrinolog, fara sa ajunga insa demnitar ca acela, se spunea ca ar fi refuzat.
Totusi, din curiozitate, hotarii sa ma duc, mai ales ca nu ma dusesem niciodata, ma uitasem odata la manifestanti de pe trotuar si starea mea de spirit fusese contradictorie, intii, in primele minute strigatele lor, traiasca Stalin, traiasca tovarasa Ana etetera, nu-mi placusera deloc, nu pentru ca aveam ceva contra lui Stalin si a altora, ci pentru ca nu intelegeam cui erau adresate aceste strigate. Nu erau de fata nici Stalin, nici Ana Pauker, nici Vasile Luca, nici Gheorghiu-Dej.
Atunci ce rost aveau? Si acele pancarte? Daca toti acesti lideri ar fi fost in opozitie, sensul ar fi fost clar: ii aclamau sa auda masele si sa-i ajute sa ia puterea, cum se intimplase indata dupa razboi. Dar ei aveau acum puterea! Ce mai era de obtinut? Si apoi masele erau chiar ele care aclamau, cine sa le mai auda daca toti erau in strada, incolonati? Sa se auda tot ei, pe ei insisi?!
Da, se putea, asa cum se intimpla sa cintam in singuratate, exprimind o stare de spirit de preaplin sufletesc, de suferinta, de aspiratie spre ceva, de dor Desigur! Ma uitam la chipurile lor, sa descifrez ce fel de sentimente ii stapineau. Intii ca nu strigau toti, dar acestia erau mai putini, apoi erau unii care strigau prea tare, insa cu expresii impersonale, mecanice, asemeni difuzoarelor: lasau sa se auda ceea ce striga prin ele, amplificau vocea celui invizibil, dar ele erau simple pilnii metalice de rezonanta, apoi erau unii stupizi, care dupa ce strigau aratau o figura timpa de veselie, al carei mobil numai ci il stiau, rideau, faceau o pauza, apoi iar aclamau Am inceput insa treptat sa vad si alte chipuri, figuri mai umile, ale caror trasaturi se transfigurau exprimind o credinta adevarata, o convingere, o mindrie, proaspata, spontana Da, parca spuneau, am venit la putere noi cei carora trecutul nu ne-a adus decit suferinta si mizerie jos cu acest trecut, jos cu mizeria, cu umilintele si cu cei care ni le aduceau distilind din ele numai pentru ei si-ai lor mierea si luxul in care traiau. Am inceput sa urmaresc doar aceste figuri, prins de soc, caci chiar numai vederea maselor, fara a face parte din randurile lor, incepe, daca te uiti mai mult la ele, sa miste ceva adinc in tine, sa-ti nasca o emotie fara nume, o solidaritate nestiuta pina atunci de tine cu ceilalti, o adeziune fundamentala la miscarea, trezirea la constiinta de sine a tuturor oamenilor. Si incepusem sa simt chiar atunci, pe loc, ca aceste chipuri simple care semanau cu al tatalui meu si mai ales cu al mamei mele insemnau totul, ei erau ceea ce avea pamintul mai stabil, ei nu disparusera niciodata, in timp ce regi si oligarhii pierisera, ei aveau ciolanele tari, miini puternice si eterna speranta in inimi; le-o citeam acum in priviri, stralucind pe chipuri deloc atinse de fanatism abstract, cum erau ale celor care strigau prea tare, sau de stupiditate, cum erau ale celor care aveau expresii complice, prefacute, vrind sa spuna, nu se stie cui, ca striga ei, dar nu cred o iota din toate astea si ca dovada (nu se stie cui vroiau ei sa aduca dovezI) rinjeau ambiguu, caci nici sa rida din plin, total, nu indrazneau. Ici, colo se vedeau tacuti, gravi, atenti, oamenii de ordine: ei nu strigau si nu aclamau, sarcina lor era ca totul sa decurga bine, totul sa fie in regula, manifestantii sa fie disciplinati, sa tina bine pancartele, manifestatia sa-si atinga scopul, coloanele sa ajunga in fata tribunelor, sa fluture miinile, batistele, unii sa-si arate chiar copiii mici, pe care, drept orice steag, ii purtau pe grumaji si care fluturau si ei din minutele lor. "Important e ca oamenii simpli au lepadat de pe umeri umilinta, restul, am gindit, adica realizarea unei lumi fara aceasta umilinta rusinoasa care a alungat din multe camine fericirea simpla la care are dreptul orice om pe pa-mint, urmeaza sa se infaptuiasca: depinde de ei sa nu accepte o alta forma de suferinta si umilire." Si m-am indepartat cu acel sentiment de solidaritate viu trezit in constiinta mea si care avea sa tresara des, uneori cu entuziasm, alteori ca o cutremurare in adincurile fiintei mele, o imensa durere, in anii care aveau sa vina. De uitat insa nu l-am uitat nici acum chiar, in celula mea in care scriu aceasta pagina incercind sa alung moartea care ma asteapta
Imi spuneam atunci ca stiu ce este o manifestatie de mase, nu simteam nevoia sa ma incolonez si eu. Totusi, am hotarit, odata tot trebuie sa fiu si eu printre ei, nu pentru ca n-ar fi fost bine sa nu ma duc, cum imi spusese Matilda (in acest sens nu-mi pasa si nici nu credeam in amenintarI), ci pentru ca una e sa privesti miscarea stind pe loc si alta poate fi sa faci parte chiar din miscare.
Cu gindul deci la caracterul relativ al ideilor pe care ne-o putem face despre ceva, urmind pozitia in care ne aflam, o luai spre locul de intilnire unde ni se spusese sa ne adunam noi, cei din invatamint. Nu vedeam miscarea din jur coloane de manifestanti care si incepusera sa se deplaseze, cind ma pomenii strigat: "Dom profesor, dom profesor, unde mergeti?" Nu eram profesor, ci doar asistent, dar asa ni se spunea la toti la facultate de catre personalul administrativ.
Mai tirziu si chelnerii in restaurante, cind aveau clienti al caror grad in invatamint nu-1 cunosteau, dar banuiau ca aveau de-a face cu intelectuali, spuneau tot asa. Pina si Matilda se lauda cu mine rudelor ei in acelasi fel: Victor e profesor universitar!
Era caloriferistul facultatii, secretarul celulei de partid, care ma strigase: "Poftiti, dom profesor", zise el aratindu-mi rindurile, care deocamdata erau in asteptare, si unde recunoscui intr-adevar, asa cum imi spusese Matilda, aproape pe toti universitarii nostri, amestecati cu personalul administrativ. Nu era asa ca daca nu veneam asi fi fost singurul care ar fi lipsit. "Petrini, ridica mina un coleg care tinea capatul unei pancarte, haide, draga, nu vezi ca nu putem porni din pricina ta?"
Regatenii spun despre noi, ardelenii, ca n-avem humor. N-avem humorul lor, il avem pe-al nostru, care, e adevarat, e o combinatie intre humorul pur, daca exista asa ceva, si lipsa de humor sau humorul involuntar care da nastere unui humor specific, cind se ride atit de persoana care vorbeste cit si de ceea ce spune aceasta persoana. Regateanul nu poate fi prins in acest sens, in flagrant delict, sa rizi adica si de el. Persoana considerata la noi de un humor irezistibil are tresariri cind isi da seama ca ea insasi e subiect de comedie, dar nu stie cum se petrece fenomenul, se irita si devine caustica, aceasta causticitate sporind insa, si nu diminuind hohotele celorlalti. De aceea, in mod curios humoristul nostru, adica acest tip de humorist, caci se disting si altele, spre deosebire de un bucurestean, e plin de ranchiuna, foarte obraznic, desucheat si plin de sine, mai ales daca a baut un pahar; in acele clipe intreaga lui persoana cere palme si picioare in, care adesea i se si dau, palme si picioare pe care el e departe de a le primi ca pe un omagiu, in timp ce bucuresteanul arata o figura blazata si te trimite cu un dispret suveran la origine, fara sa-ti poarte pica. Nu sint absolut sigur de aceste caracterizari, dar astfel imi parea colegul meu care tinea un capat al pancartei si care ma chemase linga el. Aparind in trasaturi ingrosate, fusese totusi primul pe care il cunoscusem mai bine si mai indeaproape, fiindca imi placea de el, semana cu bietul Pulos, fara inocenta acestuia, ma distra, mergeam adesea cu el la o berarie. Daca si-ar fi scos pantalonii si si-ar fi pus cioareci, ar fi semanat cu un taran. Chiar si era, ajunsese asistent la universitate nu stiu prin ce mister, fiindca un student bun stia mai multa carte decit el. Cu toate acestea, nimeni nu-l luase la ochi, iar studentii il simpatizau, nu numai pentru humorul lui taranesc, ci si pentru ca auzisera ca era baiat de viata, la un pahar de pilda, pe linga alte nazdravanii, cinta cu cutitul in dinti, un truc de pe-acolo de la el din sat. Nu-mi aminteam sa-l fi auzit luind parte la vreo discutie despre literatura, care totusi era obiectul pe care il preda studentilor.
Insist asupra lui fiindca in acea zi avea sa-si dezvaluie o latura nebanuita, care avea sa-l puna intro situatie neasteptata si foarte turbure. Nu spun tragica, deoarece tragicul, in acei ani, isi pierduse incetul cu incetul sensul obisnuit si capatase un altul Se va vedea mai incolo, voi incerca adica sa sugerez acest nou inteles sau aceasta noua atitudine a noastra fata de tragic. Revolutia e si o purificare morala si cel lovit de ea dar mai bine sa arat asta treptat
Era de-ajuns numai sa-l vezi pe Cubles (caci asa il chemA) si sa simti aproape fara sa vrei ca in general gravele probleme hm! nu sint atit de grave si ca existenta putea fi abordata si sub alt unghi. Care? Ce fel de unghi? Ti-l sugera intii infatisarea sa. Parul abundent, negru, ii crestea aproape de linga sprincene, privirea vicleana, dar limpede, nu lipsita de o anume fermitate (care repede, prompt, putea deveni insolentA), era tot ce avea frumos acest chip rotund, ai fi zis buhait, cu pometi rosii, cu o mustata groasa care masca o gura hilara, gata sa se intinda in rinjet (caci de ris cu gura mare nu ridea aproape niciodatA) Vorbirea ii era mieroasa, exclamatia si accentul puternic dialectal, si in loc de virgula frazele sale erau punctate de un ie, care era cind persiflator, cind tradind un cinism care reducea totul la universul sau si te facea, in conversatia cu el, ori sa-i intorci spatele definitiv, ori sa renunti, pentru o clipa, la universul tau, spre a te distra, daca nu te costa prea scump aceasta distractie, caci nu stiai sigur daca, cine stie din ce pricina si cu toate ca te aratai prietenos cu el, nu va deveni muscator si nu-ti va insinua o magarie sau chiar ti-o va formula direct, cu o brutalitate desantata de golan satesc. Acceptai insa sa platesti, distractia era mare. Ceea ce avem in noi murdar si abject, te pomeneai ca se trezeste si isi cere drepturile si iti spuneai ca decit sa risti ca acest gust pentru ceea ce e urit si josnic sa se manifeste in tine insuti fara sa vrei si cind te asteptai mai putin, mai bine sa iei parte la un spectacol produs de un altul, platesti pretul, contempli scirbit, dupa ce ai ris, josnicia umana si te simti eliberat pentru multa vreme ca dupa o spovedanie. "No, Petrini, continua el, pune mina si tine pancarta, de 23 August ai lipsit Vremea boierilor s-a dus, nu face pe boierul Filozoful trebuie sa-si verifice sistemul cu practica, praxismul , adauga el rinjind si incerca sa-mi vire in miini batul. "Nu, zic, ti s-a incredintat, du-ti sarcina la bun sfirsit. Daca ai sa cazi in nas de atita efort, preiau eu" "Mergem pe urma la o bere?" imi sopti. "Mergem! Dar sa nu mai inviti, ca data trecuta, cine stie ce tipesa iti dau cu halba in cap si te las cu ea sa-i cazi in genunchi extaziat." Era casatorit si avea si copii, si era un bun tata de familie, asta nu-l impiedica, fireste, sa aiba tot felul de aventuri desucheate
Data trecuta crezusem ca o sa rup cu el. Il gasisem la masa cu o fata a carei infatisare (era draguta!) iti spunea una, iar vocabularul alta. Era o legatura, dupa cite mi-am dat seama, ii facea reprosuri ea lui si el le inghitea tacut, invins, incercind zadarnic sa plaseze din cind in cind cite-un cuvint. Individa trona "Nu ti-e rusine asa un pic?! ii spunea. Nu ti-e rusine asa un pic? Da nu ti-e rusine? Nu ti-e rusine? Ce? Eu sint minora? O sa vedeti voi! Ca eu o sa ma intorc cu toate acele Mi se filfiie Cum iti permiti? Da ce-am ajuns eu? Sint libera si fac ce vreau! Si maicamea va deschide singura discutia asta! (deci juca tare, o avea pe maica-sa drept scut!) Pleaca! Sio sa vezi ce-o sa iasa! Futu-te n cur! Lasule! De-aici inainte musc in carne vie! in carne vie!
Sa stai in banca ta! Sa nu ma dadacesti pe mine! Sint libera si fac ce vreau! Inclusiv! Hai sictir!" Mi-am intins picioarele pe sub masa sa-mi fac loc sa-mi rida si pantofii si am izbucnit intr-un hohot mare. Nu rideam atit de ea, cit de figura redusa la tacere, obidita, a lui Cubles. Isi gasise nasul. Era vocabularul lui, dar fara humor (individei nu-i ardea de gluma!), si il ataca cu o violenta soptita si feroce. El se uita la mine cu privirea ochilor lui negri, care erau tot ceea ce avea mai frumos chipul lui grotesc si imi spuse: "Ie! Rizi, ai? Ai venit la masa mea sa rizi! Rizi ca un ratat! In curind or sa te dea afara de la universitate si or sa te trimita invatator la curatul calului, sa tii blidul salajanului. Te rog sa pleci, nu merita sa stai la masa cu o domnisoara ca ea! "
Credeam ca glumeste, dar el isi iesise cu adevarat din pepeni. Mai intii ca nu era masa lui, ne dadusem intilnire, si acum se grozavea ca un magar, sa-l admire, daca se mai putea, tipesa de care se pare ca era indragostit. Ma uitai la ea, avea o expresie complet straina si cind tacea parca era ceva de capul ei, nu era chiar atit de hida cum mi se paruse auzind-o vorbind. Avea o anume demnitate in care fusese jignita. "Ce te uiti? continuase el. Cere-i scuze! Ie! Scuze, daca nu, carate!"
"Asculta, ma paiata, i-am soptit, eu cu tine n-o sa mai vorbesc. Numai a universitar nu arati si de fapt nici nu esti, nici de invatator nu esti bun! Taranii au bun-simt, nici taran nu esti, dar satul are si el mahalaua lui, traiasca mahalaua, golania intoarce-te in mahalaua de unde ai venit, gainarule" Si m-am ridicat si am plecat. Imi parea rau, asi fi vrut sa mai stau, nu trebuia sa rid, spectacolul pe care il dadea tipesa era rar, merita sa ma stapinesc si sa iau parte la el pina la capat Ne impacaram insa chiar a doua zi, cind ne intilnisem pe culoare ridicase bratele in sus de entuziasm si exclamase cu regret sincer: "Petrini, scuza-ma, dar umblu ca un nebun dupa fata aia s-o regulez, si ea, auzi (si aici Cubles se lua cu miinile de cap si scoase un fel de muget de furiE), cica sa divortez de nevasta-mea si sa ma insor cu ea!" Si o injura de dumnezei si se dracui pe sine de timpit ce era Bineinteles ca il iertai.
Coloanele se pusera in miscare. Ne miscaram si noi, dar dupa o suta de pasi ne opriram.
Trecura, venind de pe o strada laterala, alte coloane, care aveau prioritate: erau textilisti, cei de la uzina de tractoare reconstruita in locul celei de montat avioane si unde lucra acum tatal meu, dupa o scurta perioada de readaptare, cei care construiau vagoane si cisterne, cei de la utilajul petrolier "Pina la urma, zic, ce-ai facut cu tipesa aia?" "N-am facut nimic, zise, rizind de el insusi furios, sa vedem dupa masa."
In sfirsit, drumul se elibera si urmaram in pas mai viu pe cei din fata, de unde se auzeau strigindu-se lozinci "Petrini, zise Cubles la un moment dat, de ce i-or fi pus pe unguri inaintea noastra?" Dadui din umeri. Ii vazusem si eu, venind, pe universitarii unguri, cu pancarte pe care se putea citi in ungureste, desigur, numele universitatii lor si lozinci, Eljen a Roman Muncas
Part Eljen nu stiu ce. Asa era, fusesera plasati inaintea noastra "Ce importanta are, zic, nu e cazul sa-ti manifesti sovinismul pentru atita lucru!u "Eu sovin?" protesta el. "Intreaga ta infatisare e a unui sovin. Dar nu numai infatisarea, mai am un argument, continuai eu vazind ca se enerva.
Cind te duci la un chiosc sa-ti cumperi tigari si vinzatoarea e unguroaica vorbesti cu ea ungureste." "O singura data s-a intimplat, fiindca unguroaica era draguta." "Da de unde, in chestia asta eu am o parere formata. Exista un anume tip de intelectual ardelean care stie ungureste. De ce? Ei, de ce! Asa! Nu strica! Cine stie?" Ma asteptam sa se holbeze la mine si sami spuna ceva plastic, taranesc, dar observai ca nu ma asculta. Se uita inainte foarte concentrat, parca la pinda. "Petrini, imi spuse, tine tu, te rog, pancarta asta. Ma intorc imediat."
Si disparu, o lua inainte. Se intoarse curind si imi spuse foarte agitat: "Da, asa este, astia striga lozinci contra noastra." "Cum contra" dar nu avui timp sa ma mir, deodata Cubles racni:
"Traiasca Ardealul intors la patria muma". Apoi iar racni de citeva ori repetind In clipele acelea
Cubles nu mi se mai paru ca are infatisarea lui obisnuita, a unui juisor cinic si egoist, incapabil de a gindi si la alta cauza decit a propriei sale persoane. Si ma pomenii gindind: "Da, foarte bine, de ce sa nu traiasca Ardealul nostru intors la patria muma? Era firesc, destul suferisera romanii ardeleni, populatie de doua ori mai mare decit minoritatea maghiara, atitea secole, sub jugul feudalilor maghiari. Aici era leaganul romanismului, aici inflorisera statul dac si dacii, stramosii nostri, care pusesera de-atitea ori in pericol imperiul roman. Din ei, din daci si romani, ne trageam, si faptul ca in anul 1000 navalisera pe-aici ungurii nu putea schimba cu nimic acest destin istoric. Nu stiu de ce imi veneau in minte toate acestea, poate pentru ca agitatia lui Cubles mi se transmisese? Poate pentru ca dupa razboi, dupa ce recucerisem acea parte smulsa din
Ardeal prin dictatul lui Hitler de la Viena, o parte din minoritatile noastre, in loc sa traiasca pasnic in tara care era si a lor, trecusera la actiuni care mi se pareau cel putin bizare? De pilda navalisera in numar mare in partid Nu puteai sa zici nimic, intrarea in partid era ceva pozitiv, revolutionar, dar urmarea fusese ca ne trezisem cu un numar mult prea mare dintre ei in posturilecheie ale orasului, in industrie, in comert, in administratie si chiar in politie. Chelnerul care te servea la restaurant catadixea cu greu sa deschida gura pe romaneste (limba pe care o cunostea perfecT), sa-ti ia comanda si sa te serveasca civilizat. Serile, adesea, aveau loc batai. Se crease nelinistitoarea senzatie ca ocupasera orasul. Un lider din guvern, comunist din ilegalitate, veni atunci de la Bucuresti si tinu aici un discurs dur, in care declara ca inainte de a fi comunist ei era roman, declaratie care fu considerata eretica, i se puse in sarcina si fu curatat aproape indata ce se intoarse in capitala. Se luara totusi unele masuri, dar sovinismul unor elemente minoritare nu fu combatut decit mult mai tirziu, dupa zece ani, si anume intr-un moment politic foarte prielnic, indata dupa turburarile contrarevolutionare din Ungaria; abia atunci se restabili in orasul nostru o convietuire normala si pasnica intre noi si minoritatea maghiara din oras, cele doua universitati se unira, in mod firesc limba romana reveni in institutii, comert si administratie. In acel an insa nu era asa si ma pomenii si eu strigind impreuna cu colegul meu Cubles: Traiasca Ardealul, pamint romanesc! Glorie vesnica martirilor nostri, Horia, Closca si Crisan Din fata ni se raspundea:
Eljen, nu stiu ce Cubles imi traducea: Traiasca Ungaria., traiasca Buda-Pesta traiasca marele popor maghiar vremelnic despartit Si foarte rar si anemic: Eljen a Roman Muncas Part, traiasca
Partidul Comunist Roman. Dupa noi incepura sa strige indignati si ceilalti universitari. Nimeni nu observa ca intre timp tovarasul Pascu, caloriferistul nostru, disparuse
Deodata auzii un racnet. Aparuti parca din senin doi indivizi intrasera printre rindurile noastre si pusera mina pe Cubles, il apucasera de brate, unul din dreapta si altul din stinga, si il trageau sa-l scoata afara. Cubles racnea si se zbatea. "Ce e asta, striga, ce-aveti cu mine, nu merg nicaieri, domnilor" , isi intoarse el capul inapoi catre colegii lui care, ca si mine, priveau stupefiati aparitia acestor intrusi, cu infatisari de brute, cu raglane pe ei, tacuti si parca plictisiti de spaima cu care striga Cubles. Ii soptira ceva. Cubles urla: "da de ce, nu merg nicaieri, nu nu merg
Traim in Romania, nu in Ungaria" Pe acest ultim racnet Cubles fu aproape tirit dintre rinduri, desi se zbatea cu energie pasii totusi il duceau spre trotuar acolo il vazui ca se propti cu picioarele in bordura, se opinti din rasputeri sa scape, se svircoli, chiar fu gata sa-si elibereze bratele incepu insa sa vomite si unul din indivizi ii primi jetul care tisnise din Cubles drept pe piept, un jet de salata verde, amestecat cu oua nedigerate inca si clabuci vineti de fiere ii dadura drumul, credeam ca chiar o sa-i dea drumul si in clipa aceea Cubles ar fi putut fugi, dar i se facuse rau, se indoise de spinare si continua sa vomite. Individul murdarit se stergea repede pe piept cu o batista pe care o si arunca scirbit, dar impasibil si cu o miscare rapida scoase un pistol de sub raglan si i-l infipse lui Cubles in coasta. "Tovarasi, striga atunci caloriferistul care reaparuse ca si cind n-ar fi disparut, nu opriti coloanele, inaintati"
Inaintaram si nu-l mai vazuram pe colegul nostru. Eu purtam mai departe un capat al pancartei pe care Cubles nu-l mai reluase si ne urmaram drumul in tacere. Tacere se facuse si in fata, nu se mai auzi nici un fel de eljen, si astfel ajunseram in centru si trecuram prin fata tribunelor.
Surizatori, radiosi, liderii orasului si invitatii fluturau din miini in timp ce in spatele lor filfiiau atinse de curenti de aer drapele rosii amestecate cu tricolorul. De pretutindeni se auzeau urale. De la noi, si nici de la universitarii unguri, nu se auzi nimic, dar eram putini, si lipsa noastra de entuziasm trecu, desigur, neobservata. Ne imprastiaram indata ce trecuram de tribune, in afara de cei care purtau steaguri si pancarte cu lozinci, pe care trebuira sa le duca inapoi la universitate. Staruia in mine o nedumerire: de ce se speriase asa de tare si mai ales asa de prompt
Cubles? Daca m-ar fi luat pe mine si nu pe el, asi fi mers dind din umeri: cu ce eram vinovat? Nu noi incepuseram. Si intr-adevar, vorba lui Cubles, traiam in Romania, si nu sub ocupatie maghiara, nu cumva n-avem dreptul sa ne manifestam sentimentele fata de martirii si eroii nostri, cind cei care ii martirizasera de-a lungul secolelor ne provocau? Nu intelegeam groaza animalica a colegului meu.
IV
Probabil, gindeam pe drum, ca au vrut pur si simplu sa-l scoata pe Cubles din rinduri, sa nu mai faca agitatie, i-or fi dat drumul mai incolo, desi pistoalele pe care i le infipsesera in coaste nu promiteau nimic bun Da, dar cum ar fi putut altfel sa-l convinga? Pina la urma imi ramase in minte doar momentul cind colegul meu incepuse sa vomite si il improscase pe politist pe piept si pe cravata Pastram risul in mine sa-i povestesc si Matildei, sa ridem impreuna eram foarte vesel Adica abia asteptam s-o vad si sa ne imbratisam, ca totdeauna in cei doi ani cind ne revedeamAcasa scosei cheile, dar imi veni un gind si sunai De ce sa nu fie tot asa? Aveam sai aud pasii pe trepte, usa deschisa, eu ceremonios: "Va rog aici sta doamna Matilda?", "Da, domnule, eu sint, ce doriti?" Apoi deodata strigate soptite: Matilda, Victor Ne imbratisam foarte tare, eu "cu sete", ea pierduta Victor, iubitul meu, Matilda, fetita mea si ne desprindeam cu greu, eu iesind s-o astept la un loc stiut numai de noi, "cei trei copaci" pe o straduta ceva mai incolo, al carei nume fistichiu nu-l puteam memora, strada Fintina lui Chereches, sau Bereches, primele litere al acestui Nemeches fiind adinc ruginite pe tablita indicatoare. Pina la divort nu trebuia sa fiu vazut ca am intrat in casa ei si am stat mai mult de trei minute. Petrica putea folosi acest lucru s-o minjeasca cu noroi in fata instantei.
Sunai a doua oara, fiindca Matilda intirzia. Ii auzii apoi pasii. Deschise usa si cind ma vazu
"Va rog, zisei, modest, cu un glas de strain, aici sta" Dar ea nici macar nu tresari si nimic nu mai recunoscui in privirea ei din ceea ce stiam ca exista nu mai departe decit cu citeva zile in urma: neclintirea surprizei, strania bucurie a revederii (caci era stranie, imi sugera sentimentul nelinistitor ca o vedeam pentru intiia oarA). Acum expresia si privirea ei nu mai aratau nimic, desi erau aceleasi. Din acest nimic ii tisnira scintei reci din ochi si o voce neta: "Ai cheile, de ce ma faci sa cobor de pomana?"
Si imi intoarse spatele, nu grabita (si acest lucru ma surprinse, graba, treaba complicata, de gospodarie sa zicem, de la care o smulsesem dinauntru putind sa justifice aceasta rasturnarE), nu, urca agale si o alta ciudatenie, dupa ce deschise usa si intra in hol o inchise la loc, desi stia ca eu voi veni din urma, ba chiar o inchise bine cu incetineala insistenta, nu cumva sa nu se inchida perfect, ca si cind ar fi uitat ca eu trebuia, s-o deschid din nou Da, avui aceasta impresie si din felul cum urcase, cu acele miscari greu de descris pe care le are un om care este, se stie, si se simte singur Era imbracata de oras, probabil ca abia sosise si ea de la manifestatie
Nu intrai. Inchisei usa si o luai agale spre poarta. Acest "agale" ma surprinsei ca era reflexul unei dorinte si anume sa ma fac auzit de sus, sa se deschida o fereastra si sa fiu oprit, dar nu oricum, ci Nu se deschise insa nici o fereastra si gindii: da, iata, astfel de ferestre nu se deschid, sa nu mai astepti niciodata deschiderea nici unei ferestre Iesii in strada. Asadar, de ce am facut-o sa coboare de pomana! Bucuria cu care o asteptam era prin urmare Cum adica de pomana?! A te gindi la cea pe care o iubesti si a dori sa-ti exprimi bucuria intr-un fel stiut, era ceva zadarnic, adica participarea ei era ceva de pomana? Ce se intimplase? Amnezie? Si inca una asa de clara, fara fisuri? Atunci acele intilniri ale noastre in fata usii deschise fusesera false, jucate, premeditate?! Bratele ei care ma stringeau faceau doar un exercitiu de gimnastica? Chiar asa, un timp atit de indelungat? Si inca mai vroiam sa-i povestesc, sa ridem impreuna O sa rizi singura de-aici inainte, gindii, simtind ca incep sa ma infurii. Cum poti sa uiti ceea ce pina mai ieri insemna iubirea, dragostea insasi, expresia ei turburatoare care iti atinge si iti vrajeste sufletul? Ce mai ramine atunci? Simtii ca o luasem razna. Cine stie ce-o fi cu ea, ceea ce e real e rational, trebuie sa existe o explicatie. O fi fost obosita dupa manifestatie? Ei si? Oboseala, stare pasagera, fara adincime, nu poate alunga ceea ce constituie insasi ratiunea pentru care doi insi stau impreuna, trecutul minunat care ii leaga si caruia nu poti sa-i dai cu piciorul decit daca acest trecut, impreuna cu prezentul nu se mai proiecteaza in viitor, adica nu-l mai vezi, acest viitor, linga cel cu care ai un trecut, ci cu totul altfel, singur, cu alta lume, alte sperante, altcineva.
Altcineva? Dar era absurd, abia ne casatorisem. Hotarit ca o luasem razna O fi patit ceva in timpul manifestatiei? Da, asta se poate, si scena pe care eu vroiam s-o reinviu la usa putea fi nepotrivita. Bine, dar altfel asi fi reactionat eu in acest caz: "Victor, iubitul meu, sint necajita, am patit ceva, hai vino sus sa-ti povestesc." Nu, nici vorba, chipul ei nu exprima deloc un necaz.
Atunci ce? Era clar, numai ea putea sa-mi explice. Dar avui in aceeasi clipa o senzatie bizara, pe care n-o avusesem decit cind eram mic, sub sapte ani, o nedumerire. Ma jucam in strada cu alti copii, de-a caii; cu o sfoara in gura trebuia sa nechezi, sa alergi si sa topai, in timp ce calaretul din urma tinea friul si din cind in cind te atingea cu o nuia daca nu faceai toate astea cu ardoare. Dupa un timp rolurile se schimbau, dar dupa cit timp? M-am pomenit apucat de mina si smucit: era mama, furioasa (ea cea atit de stapinitA), care imi porunci "acasa" cu o voce aspra, necunoscuta.
Ma impotrivii. Atunci ea smulse nuiaua din mina celuilalt, il croi intii pe acela o data (gest de violenta care ma uimI) si ma croi apoi si pe mine peste picioare dar nu o data, ci de trei-patru ori la rind. Am plins citeva ore asteptind o explicatie care nu mi s-a dat. Ce-a avut cu mine? De ce ma luat de la joaca? Ea care totdeauna ma lasa sa fac ce vreau si care nu ma batuse niciodata Abia dupa multi ani mi-a spus: "pentru ca erai un prost, nu vedeai ca ala facea mereu pe calaretul si tu mereu pe calul, si te croia pe cap si tragea de sfoara asa de tare ca iti iesise singe la gura. Trebuia sa-l pui si pe el sa fie cal si sa-i tragi si tu cu nuiaua peste capul lui de rau si de prost ca si tat-sau" "Si de ce nu mi-ai spus atunci?" "Asa, ca sa intelegi si singur." Fara a forta prea mult aceasta amintire, imi dadui seama ca si atunci ca asteptam de la Matilda o explicatie. Fusesem lovit de ea, dar de ce? Trebuia sa inteleg singur. Ei bine, zisei, ce era rau in faptul ca dorisem sami deschida ea si sa retraim
Imi prelungii, turburat, plimbarea. Imi amintii de felul neasteptat cum ma parasise Nineta
Romulus fara vreo explicatie plauzibila: vrusese s-o luam pe o anumita strada si eu spusesem nu.
Mi-era indiferent pe unde ne-am fi plimbat, dar mi se paruse ca avea anumite "interese" pe strada aceea urita si nepietruita. Ce fel de interese? Nu-mi dadeam seama, dar am avut sentimentul obscur ca sint dus pe-acolo, ca nu vroia din pur hazard sa ne plimbam prin hirtoape si hamaituri de ciini, si am spus nu. Atunci ea, absenta, ginditoare, fara sa ma mai vada, a rupt-o cu mine sugerindu-mi vinovatia printr-o replica de tinut minte: "singur ti-ai dat foc la valiza". Si a plecat si de-atunci n-am mai vazut-o. Nici Caprioara nu ma scutise de enigme, de ce de pilda il preferase, fara macar sa ma anunte, pe eminentul desfacator de dovleci umani, care, dupa spusele si comportarea lui pe care n-aveam de ce sa nu le cred, nu-i promisese nimic si ea chiar dupa ruptura cu acela si reintoarcerea la mine intirziase nepermis de mult sa-si intrerupa sarcina, enigma pe care o luase cu ea in mormint - daca avea un mormint, fiindca nu s-a aflat niciodata ce-a facut cu trupul ei ginecologul
De cind o iubeam pe Matilda, niciodata nu-mi daduse vreo enigma de dezlegat, in afara de viata ei cu Petrica. De ce, de pilda, divortul durase atit de mult? A fost o lunga enigma, care m-a insotit multa vreme si s-a dezlegat greu. Matilda n-a stiut de ea. De cite ori veneam la o intilnire, o data mai tare, alteori mai potolita, nesiguranta imi turbura bucuria de a iubi, punindu-ma, fara vreun indiciu din afara, in garda: si daca ea, gindeam, cu aceeasi aura vitala pe frumosul ei chip, fara macar sa-si ascunda dragostea pentru mine (si asta mi se parea absolut insuportabiL), imi va spune: "dragul meu, m-am gindit bine, nu ma pot desparti de Petrica" Dupa care sa urmeze, peste inima mea care batea sa-mi sparga pieptul (in realitate imi batea atunci, cind gindeam, inainte s-o vaD), explicatiile pe care nu le-asi fi auzit si nu le-asi fi inteles si nici nu m-ar mai fi interesat. De aceea veneam adesea la intilniri pregatit dinainte sa aud obsedanta declaratie, sumbru, inghetat, mortificat si treceau multe minute pina sa-mi vin in fire. Ea se invatase cu infatisarile acestea ale mele, nu le lua in seama (nu tot astfel aratasem si in acea zi in biblioteca, in ziua cind venisem prima oara la ea in casa?) si sub puterea vrajei pe care prezenta ei mi-o inspira presentimentul meu se retragea in adincuri pentru ca la despartire sa nu mai gasesc in mine nici un fel de indoieli. In seara aceea, in ziua urmatoare. A treia zi insa, cu citeva ore inainte de a o revedea, sufletul meu se golea insesizabil, sau mai bine zis bucuria mea se precipita, si din aceasta precipitare reaparea indoiala, chiar spaima de a nu auzi astazi un lucru care de fapt existase tot timpul, si anume declaratia ei de neputinta ca un dat care nu putea fi invins, de a-l parasi pe Petrica. Prin repetire insa aceasta nesiguranta acuta s-a mai tocit, nefiind alimentata de


Matilda cu nimic, nici macar cu o ispita de a-mi pune la incercare puterea sentimentelor (nu are cruzimea si inferioritatea de a chinuI) si pina la urma am descoperit un adevar simplu, care a alungat orice fel de enigma si anume ca impacarea cu sotul ei nu mai era posibila obiectiv:
Petrica stia ca traim impreuna si chiar daca ar fi vrut amindoi sa nu se desparta, aveau intre ei aceasta realitate peste care nu se putea trece: dragostea dintre mine si Matilda. Nu-l vedeam eu pe
Petrica amator de astfel de compromis, chiar daca ea ar fi varsat apoi peste el o mare de iubire.
Raminea faptul cert ca el intirzia divortul si o facea cu abilitate si indirjire, iar Matilda imi dadu intr-o zi explicatia, facindu-ma parca sa ma indragostesc de ea a doua oara, atit de imensa fu usurarea pe care o simtii. Cert, nici el nu mai vroia sa se impace cu ea, dar vroia sa-i demonstreze ei ca de fapt nu ma iubea si mie asijderea, ca n-o iubesc, cu alte cuvinte astepta sa ne despartim.
Pe loc, am izbucnit atunci intr-un ris mare. Asa era. Si i-am spus: "Daca i-am fi ghicit mai demult acest gind, ne-am fi prefacut ca ne despartim, ca totul adica s-a terminat intre noi si n-ar fi trebuit sa asteptam atita, pina s-a indragostit si de el alta." Dar ea a clatinat din cap: "Nu, ar fi fost in stare sa se intoarca acasa!" "Ar fi fost?!" "Da, ar fi fost! Nu stiu pentru cit timp si cu ce scop, dar nu e sigur ca s-ar fi grabit sa ma lase libera."
Aceste amintiri sporira in mintea mea enigma comportarii ei de azi, adica intelegeam si mai putin intimplarea, dar in acelasi timp ii micsorara si importanta pe care i-o dadusem. Simteam, instinctiv, ca sufletul ei mare trecuse printr-o mica eclipsa. Imi spusei ca trebuie sa ma prefac ca n-am bagat de seama nimic si fireste, sa nu mai sun niciodata la usa sau sa mai incerc sa reinviu amintiri similare. Aceasta hotarire putea fi excesiva, dar nu mai aveam nici un chef sa fiu pus in situatia de a suferi ca un adolescent care ridica la proportii cosmice un gest; vine sau nu vine acest gest al iubitei? Vine, e perfect, nu vine, n-are decit, n-are rost sa pui sub semnul intrebarii, e chiar ridicol, o mare iubire de care esti legat prin radacini care se pierd in adincul fiintei tale. Ar fi ca si cind un copac ar suferi din pricina unei adieri care ii misca, ici-colo, ramurile
Numai ca la intoarcere nu gasii un copac fie el chiar si nelinistit de ceva, sau un soare care trecea printr-o eclipsa. Nu gasii pe nimeni. Matilda nu era acasa. O cautai prin toate odaile, la bucatarie, deschisei in mod absurd si usa de la camara, unde nu putea fi, deoarece pe masina de gatit nu fierbea nimic. Ana nu era nici ea in odaia ei. Ma plimbai citva timp prin vastul apartament care deodata mi se paru strain si pustiu si imaginile mele cu copacul si eclipsa mi se parura ridicole. Imi venira in minte destainuirile lui Petrica. Erau deci adevarate. Formidabil, chiar atit de curind, ma intrebai, chiar de indata ce incepuseram sa traim sub acelasi hm! acoperamint, bineinteles, intre aceleasi ziduri? Chiar a doua zi? Credeam ca o sa ma astepte cu masa pusa! Iata-ma deci in aceeasi situatie ca predecesorul! Ce sfaturi ii dadusem eu atunci lui
Petrica? A-ha! Sfaturi stim sa dam si in orice caz ,gindim in sinea noastra ca nu ne aflam noi in situatia care ni se povesteste, ca am sti noi! e-he! i-am arata ce inseamna sa Unde s-o fi dus? ma intrebai oprindu-ma din plimbat si uitindu-ma la ceas. In mod curios simteam in mine o veselie.
Dadui din umeri. Primul soc, pricinuit de primirea la usa, il anula pe cel de-al doilea, care ar fi trebuit sa fie mai puternic. ..In orice caz, Petrica, ma adresai eu aceluia, n-o sa se astearna peste sufletul meu o neagra mihnire. Si n-o sa-mi parasesc eu Lucrarile ca sa analizez cu o neliniste universala mobilurile comportarii Matildei. Spre deosebire de tine, o sa lucrez."
Si in clipa aceea simtii o mare pofta de cartile si de caietele mele. Ma smulsei din loc, intrai in bucatarie, cautai piine, brinza, unt, imi facui un sandvis, baui un pahar cu apa si ma retrasei in birou. Inca de ieri il populasem cu autorii mei, pe care ii imprastiasem peste tot, pe canapea, pe birou si chiar pe jos pe covor, fiindca in ciuda dorintei mele de a citi sistematic, se intimpla uneori sa fiu prins de cite-o carte cu atita putere incit o sorbeam acolo unde ma aflam, fara sa ma desbrac, fara sa maninc si fara sa schimb locul. Asta la mine acasa. Aici, aranjindu-mi ieri cartile, pusesem o gramada cu copertile in sus, acolo unde ma intrerupsesem, spunindu-mi ca foarte rapid trebuie sa-mi pun ordine in lecturi, un gind asociat in mintea mea cu un sentiment de stabilitate si de durata, ma casatorisem, aveam sotia mea, postul meu la universitate, o situatie materiala buna, trebuia sa intrerup lecturile care ma pasionau si sa intru in lecturile grele (grele pentru ca erau obligatoriI) si sa inving ispita pe care o simteam, citind unii autori, de a-i expedia. Imi dadeam seama foarte clar, de pilda, ca apologia lui Socrate, a lui Xenofon, batea apa in piua in comparatie cu aceea a lui Platon. dar trebuia s-o recitesc totusi odata cu foarte mare atentie: si inca Xenofon era Xenofon, mare figura, general atenian care lupta contra alor sai fara sa bea cucuta, avu timp sa scrie despre Socrate, despre greci, un roman istoric si chiar incercari despre tehnica, dar ocolisem totdeauna pe cei mici, fara sa mai pomenesc ca de la cei vechi sarisem la cei moderni, evitind reluarea scolasticilor, care ma plictisisera in facultate si din pricina asta ii uitasem, acel vid care se produce adesea in cunostintele noastre si care ne supara, rod al unor lecturi silite
Vroiam insa sa-mi iau doctoratul si simteam ca trebuie sa si trudesc, nu numai sa ma marginesc la ceea ce ma pasioneaza.
N-apucai insa sa ma desbrac, ca suna telefonul. Iesii in hol si ridicai receptorul. "Alo, Victor, auzii in pilnie vocea uimita a Matildei, ce faci tu, draga, acolo? Nu trebuia sa mergem azi la
Tasia? Unde ai plecat? Te-am asteptat aproape o ora" "Care Tasia , raspunsei eu mohorit.
"Cum care Tasia, nu stii cine e Tasia? rise ea foarte vesela, pe un fond de voci care strigau ceva, rideau in timp ce Matilda le spunea fara sa indeparteze receptorul: Nu stie cine e Tasia
Apoi iar strigate si exclamatii. Draga, mi se adresa, Tasia e cumnata mea, ai cunoscut-o intr-o zi, he, mai demult, e adevarat, cind mi-a adus ea un cozonac mare si am mers intr-o excursie. Tiamintesti excursia?!" "Da, stiu, raspunsei, spasiba Tasid, ocin spasiba" "Pai vezi? Ti-ai adus aminte." "Da, dar cind a fost vorba sa mergem noi azi la ea?" "Nu ti-am spus ca sarbatorim casatoria noastra la ea?! Draga, oi fi tu filozof, dar uituc n-ai dreptul sa fii decit hat, incolo, pe la batrinete, cind o sa-ti pui vata in urechi!" Ramasei stupefiat. Dimpotriva, imi spusese ca aranjam noi asta mai tirziu, dupa ce stringem ceva bani. "Nu, zisei, nu mi-ai spus niciodata ca o sa sarbatorim" Dar ea ma intrerupse: "Ba ti-am spus, lasa, te-ai suparat ca vacarul, nu stiu ce ti-a venit" Am vrut sa-i raspund ca supararea vacarului e pe sat, bine, iata-ma vacar, dar unde e satul? Vroia sa spuna ca ea e mai multi? Simtea in ea o colectivitate intreaga, iar eu eram unul singur? Dar am tacut, contemplind linistit in mine insumi aceasta stupiditate. "Lasa supararea, relua ea intre porunca si tandrete, uite, Tasia nici n-a pus masa, te asteptam. Eu am plecat singura, fiindca am crezut ca n-o sa mai vii, te-o fi invitat vreun coleg" Asadar pot s-o fac in viitor, gindii, sa plec fara sa-i spun si ea sa considere acest lucru nefiresc drept ceva cu totul obisnuit.
Dar asta mai inseamna ca si ea putea sa faca acelasi lucru, dupa cum il si facuse, cu o vaga scuza ca nu stia unde plecasem eu. Hm! Ar fi trebuit sa stie! "Nu, zic, am treaba, nu pot sa viu" "Dar tu n-ai mincat nimic, imi sopti ea atunci, de asta data cu o voce care ma facu sa tresar (cine nu-si aminteste soapta iubitei?). Nu stam mult, mincam ceva, bem un pahar si ne intoarcem." Ultimul cuvint ma decise. O, da, ne intoarcem, noi doi, si vom fi iarasi impreuna, cite promisiuni intr-o inflexiune de voce. "Bine, zisei, da-mi adresa."
V
Din primele clipe insa fui primit cu raceala, iar Matilda, desi vesela, nu-mi arunca privirea pe care o asteptam. Ce privire asteptam? Una singura, in care ametim o clipa, apoi putem sa ne ignoram o vreme, ca sa nu stingherim pe nimeni cu sentimentele noastre egoiste. Cum e aceasta privire? E o marturisire: te iubesc, nu mai lunga si nici mai insistenta decit ar trebui ca sa se rosteasca aceste cuvinte. Nu vroiam mai mult, desi am vazut soti care isi marturiseau unul altuia cit de mult se iubesc chiar ocolindu-si privirile, fara sa mai spun ca atunci cind li se intilneau ai fi crezut ca o lumina, ca sa zic asa, sepia cadea asupra lor si ii invaluia; o soapta, un mic gest, o tacere a unuia din ei drept raspuns, totul era atit de intim si in acelasi timp detasat, incit, privindui, nu te puteai stapini sa nu te intrebi: care e de fapt starea normala a oamenilor, a noastra, sau a astora? si sa ai o clipa banuiala ca a lor este, si sa te simti micsorat. Imaginatia iti sbura cu invidie spre patul lor, ce faceau astia cind erau singuri, ce puteau face, ce dulce contopire, ce imbratisare totala, ce sarutari duioase, fierbinti si abandonate Nu chiar o astfel de imagine gindeam eu ca o sa oferim noi in lume, cu si Matilda, expresia unei astfel de iubiri care sa ne arunce in anonimat.
Fiindca la drept vorbind astfel de perechi sfirseau prin a fi usor evitate: partenerii erau vag plicticosi. Intuiam doar ca Matilda, fara a dori sa placa si altora, avea o prea puternica personalitate ca sa se plieze unui singur sentiment, sa nu-si exprime din plin aceasta personalitate si nu din vreun orgoliu, ci, potrivit unei expresii care reprezenta pentru ea aproape un concept filozofic, asa era ea, si se lasa din plin in voia tuturor impulsurilor care o stapineau. Da, intuiam fara vreo experienta de societate, mai mult din povestirile ei vesele din lumea arhitectilor si activistilor de partid, ca nu va arata cu mine ca o femeie coplesita de iubire, desi cind ne iubeam era chiar mai mult, asi fi zis pina la disparitia constiintei de sine, ca si cind ar fi coborit in alt tarim, dar nu credeam ca nu-mi va arunca macar o privire de recunoastere, o sclipire macar, o clipire, adica iata, el e sotul meu pe car il iubesc si ma iubeste si apoi sa continue ritualul gesturilor si cuvintelor care se fac si se spun cind sintem cu altii. Socul fu mai puternic decit cele doua anterioare si nu-mi ajuta cu nimic gindul ca stiam ca ma iubeste, ca ma iubeste foarte tare, ca doi ani a fost fericita cu mine si ca vom mai fi, de asta data pe termen nedefinit, pentru totdeauna, pina la batrinete si moarte. Oglinda in care ma uitam se turbura. Ma uitai la ea de citeva ori, insistent.
Da, era tot ca Matilda, dar arata ca si cind ar fi fost vaduva, nu prin decesul sotului, ci prin decesul iubirii ei pentru el. Il avea, acel sot, uite-l colo, statea tacut si posomorit, dar intre, ei demult nu mai era nimic, traiau impreuna fiindca se luasera si fiindca aveau interese comune, dintr-o casnicie nu prea lunga, dar nici prea proaspata: copii, doi sau trei, casa, si apoi zadarnicia unui divort, fericirea nu exista, iei pe altul sau pe alta si tot acolo ajungi
Chiar asta si zicea, raspunzind in discutie cuiva care nu intelegea de ce nu se desparte nu stiu cine, ca aia nu e viata pe care o duc ei impreuna; discutie pe care cazusem si care se reluase dupa ce eu, fara sa dau mina cu nimeni, nu din nepolitete, ci fiindca nimeni nu se deranjase sa se ridice de pe scaun cind intrasem - vorbesc de barbati -, ma asezasem pe un scaun departe de Matilda, prea departe, o alta nepolitete de-a lor, si incepusem sa maninc fara pofta din icrele de crap pe care Tasia mi le pusese inainte
Matilda isi spusese replica ei cu un neasemuit orgoliu, ca o patita ajunsa cu barbatul ei pe drojdie si cu care traia cu stoicism si fara speranta, o trufie care o facea sa se creada pe deasupra tuturor. Privirea ei ii stralucea parca in fulgere verzi, chipul ii era aprins si fumusetea ei din acele clipe semana cu a unei preotese de secta. Ai fi zis ca intreaga ei fiinta exprima o fericire netraita, neinfrinta, dar nerealizabila. "Matilda, n-ai dreptate, striga Tasia, din picioare, punind pe masa farfurii noi, cit traieste, omul e dator sa nu inghita ce nu trebuie. E rea, hai, inghiti, nu stie sa faca o mincare, nu e nimic, o sa invete de nevoie, e proasta, ei si ce, prostii nu trebuie sa traiasca si ei? frumoasa, hm! parca el e urit, dar sa te mai si insele, sa nu te iubeasca, sa-ti intoarca dosul, ce dracu, Doamne iarta-ma, te mai tine linga ea?" "Iti spun eu!", striga Matilda (si in clipa aceea inchisei pleoapele: n-o recunoscui pe femeia aceasta care avea in strigatul ei ceva atit de victorios incit avui o secunda, ca un scurtcircuit, un fior de spaima: imi parea odioasa, totul ca la lumina unui fulger, apoi chipul iubit reveni la infatisarea stiutA), dar Tasia n-o lua in seama, admirabila femeie, se apropie de mine si imi sopti: "Ce e, nu sint de treaba icrele astea? Ii zimbii: "Ba nu, sint bune". "Bea un pahar de tuica! Ia hai noroc", spuse ea dindu-si seama ca trebuia sa se ciocneasca si in cinstea mea si ciocni cu mine, eu cu vecinii, indivizi sbanghii, solizi, falcosi, dar bonomi, nu ciocnii insa cu unul roscat, care imi arunca o privire rapida si dispretuitoare si tot atit de rapid il evitai si eu, ma intinsei peste masa si doar ridicai mina cu paharul spre cineva mai binevoitor care ma observa demult
Bauram! Matilda statea in capul mesei, ea nu bau. Observai ca pumnii ei, pe jumatate ascunsi de dunga mesei, erau inclestati. "Orice-ai zice, Matilda, intr-o situatie ca asta iti iei boarfele si te duci, zise Tasia fara respect pentru ceea ce ar fi putut spune cumnata-sa. Iti iei boarfele, ca sa nu mai ai discutie intr-o zi cind aia nu e acasa, si paidiom!" "Asa crezi tu? zise Matilda. Si daca eu iti spun ca o iubeste fiindca nu-l face sa sufere?" "Cum sa nu-l faca? Atunci de ce se plinge in dreapta si stinga? Vine la mine, uite-aici si incepe Tanti, uite ce-a mai facut Nusia" "Spune si el asa ca sa nu zicem noi ca e un bleg" , raspunse Matilda triumfatoare inainte de a fi triumfat, fiindca nici Tasia nici ceilalti n-o urmareau, infulecau sarmale, pe care o fata, nu intelesei cine era, o ruda sau o servitoare, mi le aduse si mie. "Baiatu-asta il cunosc eu mai bine decit voi toti, relua Matilda, de-aia tine la ea, fiindca n-o iubeste." "Parca spusesi ca o iubeste", zise atunci roscatul. "Tocmai de-aia, zise Matilda mutind tacimurile dintr-o parte in alta, vizibil intr-o dificultate care o indirji, daca ar iubi-o, ar suferi pentru tot ce-i face, or el nu sufere si o iubeste tocmai de-aia, fiindca n-o iubeste". Roscatul facu ha, ha, cu sarmalele in gura, in timp ce Matilda, descumpanita, dar numai pentru o clipa, se apleca inainte si relua: ,.Da, Petea, cum de nu intelegi?! De ce o fi strigind asa, ma intrebai, ca si cind ar fi fost vorba de viata sau de moarte, cind ceilalti mincau linistiti si bine dispusi, nu le pasa de acel baiat si de nevasta lui, in orice caz nu era o chestie care le statea pe cap. "Numai cineva pe care il iubim ne poate face sa suferim, continua Matilda, Tamara e pentru Artimon o straina. Totusi tine la ea, dar daca ar iubi-o cu adevarat, s-ar chinui, ori asta e datorita ei, nu l-a facut s-o iubeasca, putea sa-l faca, ori ea nu l-a facut, ar fi fost nenorocire, cum e Artimon de sensibil Si atunci el are asa un sentiment de chiar o iubeste pentru imensa cantitate de suferinta de care ea l-a aparat E o fata cinstita"
"Cum l-a aparat, cum e cinstita, mugi parca roscatul agresiv, f mama ei daca in locul lui Artimon nu i-asi fringe gitul" Matilda vrusese sa spuna ca acel Artimon ii purta numitei Tamara o recunostinta vecina cu iubirea fiindca ea inselindu-l cu altii il impiedicase astfel s-o iubeasca, fusese deci loiala, lipsita de perfidie. Dar roscatul nu intelesese sau nu vru sa inteleaga un astfel de lucru care, se vedea cit colo, aparea in ochii lui drept o bazaconie. Or, tocmai lui i se adresase
Matilda, ca si cind numai el ar fi putut sa
In clipa aceea sbirnii soneria. Gata. zise Tasia, taceti, ei sint" Si se ridica si se duse jos sa deschida. Eram si eu curios sa-l cunosc pe cel care iubea fiindca nu iubea, precum si pe cea care ii inspira un astfel de sentiment rasucit. Cautai privirea Matildei, sa-i confirm prin propria mea privire ca intelesesem ce vroise sa spuna, i-o intilnii dar ea si-o deturna in aceeasi fractiune de secunda, parca mi-ar fi spus: nu pentru tine am vorbit, si cu o astfel de expresie incit imi sugera ca eu asi fi fost ultimul de-acolo care sa sesizeze asemenea adincimi ale sufletului. Ma uitai si eu in alta parte, dar mai putin sumbru, simtind cum urca in inima singuratatea intre acesti oameni straini, acesti basarabeni (caci credeam ca toti sint basarabenI) pe care imi propusei linistit sa nu-i mai vad niciodata. Fiindca nu stiu ce intuitie imi spunea ca ei nu ma simpatizeaza, desi nu le facusem nimic si cu toate ca le eram ruda, roscatul de pilda, dupa felul cum i se adresase Matilda, era fratele ei (in minutele urmatoare aceasta impresie mi se confirma si imi amintii ca de fapt stiam ca are un frate Petea, dar uitaseM), or el ma privise de la inceput cu o ostilitate neascunsa si
Matilda bineinteles ca observase si totusi, ca sa zic asa, putin ii pasa, ca sa nu zic mai rau, dimpotriva, ii vorbise cu o vie afectiune. Aceste socuri, care se inlantuiau, sfirsira prin a ma anestezia, dindu-mi sentimentul aproape infantil, bizar si nou pentru mine, ca nu stiu nimic despre oameni si despre Matilda si ca surprizele abia ma asteapta. "Sa vie, gindii, nu putem pretinde ca tot ce se intimpla in jurul nostru sa fie doar un reflex, o confirmare a gindirii si simtirii noastre. Viata e o perpetua surpriza."
Si ma destinsei, uitai toate socurile din ziua aceea, incetai s-o mai urmaresc pe Matilda si ramasei doar cu o vie curiozitate sa-i vad aparind pe cei doi. Intii intra el pe usa, ma asteptam sa vad un barbat normal, nici frumos, nici urit (Tasia spusese: da ce, el e urit?), cind colo vazui un ins pipernicit, imbracat intr-o uniforma de padurar, urit asa cum sint prostii, adica atit de inexpresiv incit nu se mai putea ghici pe chipul lui nici o alta calitate. "O fi sensibil, gindii cu ironie, te pomenesti."
Dupa el intra imediat numita Tamara, care ma facu sa intorc deodata capul uluit. Ma uitai in farfurie sa-mi ascund o surpriza: era parca Nineta Romulus, dar mai frumoasa, mai tacuta si mai
Tacerea i-o ghicii dintr-o data, ii era asternuta pe chip ca o lespede, si nu neaparat pentru ca gindea, ci pentru ca chiar daca era in ea un vid, peste el stapinea o masca de bronz. Pe linga ea, care indata ce se aseza isi duse miinile la gura si intr-adevar nu scoase un cuvint (nu spuse buna ziua nimanui, nu se uita la nimenI), Nineta era o sufletista, cu moartea in poseta, in timp ce aceasta Tamara, daca gindea ceva, cred ca se gindea nu cum sa-si dea ei insasi moartea, ci cum so dea altora, in orice caz sa-i ajute cit se poate de eficient sa si-o ia singuri.
O asezara linga mine si i se turna tuica. Pipernicitul se pierdu pe undeva printre zbanghii.
Pusei mina pe sticla, imi turnai si mie si ciocnii cu ea. Imi arunca o privire. Avea ochi somnolenti, gura carnoasa, dar cu frumoase buze arcuite in jos, sa exprime un dispret provocator obrazul tras, pupilele linistite, dar atit de apropiate de tine cind te priveau, incit toate cuvintele nu mai insemnau nimic, intrau aceste pupile in tine ca niste emisari care raportau atit de rapid ce-au vazut, incit stiai si tu ce gindeste: cine e individul de linga mine, ce viata duce, ce idiotenii zac in capul lui, si ce deosebire e intre el si alti nerozi care populeaza acest pamint? Gindii, ca sa-i raspund: "Pot sa pun mina pe tine chiar aici si sa-ti musc fatala, vulgara si ispititoarea ta gura fara sa-mi pese de nimeni, ce-ai sa faci?" Ea isi intoarse capul si clipi lung, acoperindu-si pupilele.
"Nu esti in stare, imi spuse, fiindca ai aici o nevasta pe care o iubesti. Este aceea din capul mesei, care se uita la tine cu furculita in mina"
Intr-adevar, Matilda se uita la mine cu o furculita in mina, pe care o tinea in mod ridicul cu virful in sus Ma pufni risul, ma aplecai la urechea vecinei mele si ii soptii: "Aveti un drac care va serveste?" Ea nu-mi raspunse, ca si cind nu m-ar fi auzit. Dar eu n-o slabii: "V-a vazut intr-o zi la girla, un drac tinar si nestiutor, s-a speriat si a fugit si i-a spus lui Scaraoschi: intunecimea ta, am vazut la girla un om cu coarne in piept Prostule, i-a raspuns Scaraoschi, te duci la omu-ala si il servesti trei ani de zile pina afli ca nu e om, ci muiere" Tamara izbucni in ris si indata se apleca si-mi raspunse: "Credeti ca ajung trei ani ca sa cunosti o muiere?" Dar ea nu ridea de sensul acestei intrebari, ci ridea de naivitatea micului dracusor, care credea ca pe lume nu exista decit barbati. Rise iar, cu mare pofta, isi deschise poseta, scoase un pachet de tigari si incepu sa fumeze. In clipa aceea roscatul scoase un urlet: "Sa bem in cinstea cumnatului nostru, dom profesor universitar, care nu ne tine minte, caruia ii cer permisiunea sa ma recomand imi dati voie? mugi el. Va rog sa-mi dati voie"
Si se ridica de la locul lui cu paharul in mina, trase scaunul lovind-o pe Tasia care tocmai intra cu un platou cu fripturi si care protesta si il impinse la loc. "Petea, vezi sa nu-ti rastorn asta in cap" "De ce Tasia, striga Matilda, el vrea sa spuna ceva, dar trebuie sa intelegem ca oamenii simt nevoia unei apropieri, nu avem dreptul sa" "Matilda, hai, in loc sa" striga Tasia. "Dar
Tasia, o intrerupse Matilda cu o insistenta aproape tipatoare, ce vezi tu rau ca Petea" "Permiteti, domnilor, striga Petea, imi dati voie, Tasia, o apuca el de mina, vreau sa ciocnesc un pahar cu cumnatul meu, distins profesor universitar, care ne onoreaza" "Dar ciocneste odata, draga, ca nu e obligat baiatul sa stie ca tu esti marele Petea, care ai ramas repetent de doua ori la Chisinau, ca nu te tineai de carte, stii tu de ce, nu ma face sa-mi aduc aminte, ca te plesnesc acuma de vezi stele verzi" "Tasia, dar asa e el, ce te supara pe tine? striga Matilda. Tasia, nu te inteleg O,
Tasia, cum nu poti tu sa pricepi ca Petea"
In acest timp Petea ajunsese linga mine. N-avea deloc infatisarea pasnica, si faptul ca avea aprobarea asi zice aproape mistica a Matildei sa vie la mine in numele nevoii de apropiere, ma decise sa-l resping cu brutalitate. Cunosteam tipul: era dintre cei care dupa un pahar de tuica isi dadeau pe fata vanitatea smintita si cereau sau isi luau singuri satisfactia jignind fara teama, la adapostul bunei-cresteri si retineri a celorlalti, care in afara de faptul de a se lasa jigniti de el nu vor reactiona, considerind scandalul care s-ar naste mai penibil decit insulta. Acesti indivizi speculeaza ceea ce am cistigat noi in civilizatie si discretie si strica o petrecere cu mare pofta, fara sa le pese de impresia pe care o pot face. Impresie? Care impresie? Nu exista impresie, nimeni nu e altfel decit el si atunci de ce sa nu traim in largul nostru, asa cum sintem? Probabil ca de aceea ii purta Matilda atita afectiune. Cum n-aveam sa-l mai vad vreodata, ma decisei sa-l pocnesc chiar daca in perfidia lui acest Petea nu vroia decit sa ma provoace prin cine stie ce gest sau cuvinte dispretuitoare acoperite. In alte imprejurari l-asi fi evitat "Asculta, ii spusei, cum te cheama? Ce e asta, Petea, te cheama Petea sau Petre? Ce Petea? Esti rusnac sau roman? Daca esti rusnac sa fii sanatos, vorbeste atunci ruseste, de ce vorbesti romaneste, ce e asta, Petea, in sus,
Petea in jos Asta inainte de orice. Ei? Ce vrei de la mine? Vad ca ai un gind, care se clatina cu tine cu tot, de la inceput de cind m-ai vazut ti s-a infipt in cap ca un piron, scoate pironul, da-l pe fata, crezi ca e asa de misterios fiindca ii dai tu tircoale si nu esti in stare sa-l exprimi? Da, nu stiu cine esti si nici nu ma interesezi, n-am avut timp sa ma gindesc la tine, treci la locul tau si nu-mi viri paharul in nas ca n-o sa ciocnesc cu tine"
Dar ma si apucase de git si ma pupase, lucru care ma scirbi si ma infurie atit de tare ca ma ridicai si il impinsei cu violenta. Dar nu-l darimai pe el cum asi fi dorit, ci scaunul pe care stateam. Asta ma facu sa vad rosu. Ii infipsei mina in cravata, il impinsei spre perete si il facui sa se holbeze in strinsoare, din roscat se facu vinat. Ma retrasei, imi ridicai scaunul si spusei: "Numi place sa fiu pupat cu sila. Imi ramin balele, nu vreun sentiment" Si ma stersei ingretosat pe obraz.
Spre uimirea mea nimeni nu se indigna, desi se asternu o oarecare tacere in marea sufragerie plina de lume. Cind il impinsesem descoperisem ca numitul Petea, desi mai scund ca mine, era greu ca un pietroi, de aceea se si prabusise scaunul pe care stateam si nu el. Acest scaun ma umilise si nu Petea si de aceea ma ridicasem apoi si-l virisem pe acesta in perete si il gituisem.
Masa corpului sau era inerta, nu fizic era el violent, altfel ar fi reactionat si ne-am fi batut, ci psihic, desi cu astfel de tipi nu se stie niciodata in mod sigur daca chiar fara sa-i raspunzi la provocari, nu te apuca el de git si nu te scuipa in ochi. Elev si chiar student ma batusem nu o data cu ei. Ultima oara se intimplase la scoala de ofiteri cu un ins care chiar de la venire nu incetase sa ma provoace: imi fura ciorapii, imi cauta in portofel chiar sub ochii mei si imi lua bani, pe care mi-i flutura pe sub nas si bineinteles ca nu mi-i mai dadea inapoi, spre risetele celorlalti. Raportai comandantului care imi rinji dispretuitor sa ne lasam de glume de-astea Intr-o zi sari el in locul meu si lua din mina ofiterului de serviciu care impartea posta o scrisoare de la Matilda. Eram la masa si dupa ce ofiterul pleca se ridica in picioare cu gesturi pregatitoare de a rupe plicul cu intentia vadita de a-l citi in auzul tuturor. Ma apropiai si cu un glas umil ii cerui sa-mi dea scrisoarea. Era mai voinic decit mine si umilinta mea era un truc, sa-i inlatur orice banuiala de violenta din partea mea. In acest timp privirea imi alunecase repede intr-o parte, unde zarisem polonicul in marmita. "Sa vedem, se sclifosi el, incurajat de umilinta mea si rupind plicul, ce scrie
Dulcineea din Toboso" In clipa urmatoare pusei mina pe polonic si il pocnii intre ochi cu atita furie incit linguroiul de alama se rupse in locul unde era lipit de brat, lovitura ratata, care nu ma descumpani, apucai marmita care mai avea in ea bors si i-o virii pe cap, in timp ce il izbeam cu picioarele la turloaie, cu bocancii duri si nu ma oprii pina nu-l vazui la pamint. Ridicai apoi linistit scrisoarea de pe jos, o virii in buzunar si revenii la locul meu sa-mi maninc ciorba. Am facut amindoi trei nopti de carcera, cu reprosul sec si distant al comandantului ,ca oameni superiori, cu studii, se comporta mai rau decit simpli soldati. N-am explicat nimic, ar fi fost, bineinteles, inutil, mi s-ar fi raspuns ca trebuia sa raportez. Ce? Ca mi s-a rupt si citit scrisoarea in fata tuturor? Ce-ar mai fi fost de dres? Plus ca s-ar fi putut sa mi se raspunda acelasi lucru, ca, adica, sa ne lasam de glume. In filme am revazut apoi astfel de scene, dar idilice, cei doi erau de fapt sau aveau sa devina buni prieteni, buni camarazi care ies primii la exercitiul cutare, de lupta, la care asista insusi generalul E, daca venise insusi marele comandant? Asta era esenta, restul, copilarii, glume de cazarma. In realitate individul, fara sa stiu de ce, ma ura, dar si eu pe el. Abia dupa ce am terminat scoala, la masa de despartire a venit la mine si cu o privire intunecata si-a cerut scuze. Erau nesincere, dar ne intorceam acasa si nu e bine, asa in general, sa ai dusmani
Cine stie? Eram tineri Viata e lunga, pamintul e mic Te mai intilnesti si
Nu cred ca numitul Petea avea in el o astfel de filozofie de ultima ora. Si nu m-am inselat asupra acestei judecati. Matilda insa am aflat chiar de la ea, mult mai tirziu Erau cam de aceeasi virsta. Petea mai mare cu un an In adolescenta, cindva, intr-o noapte, fata isi trezise speriata parintii si le susotise: "Petea ma asteapta in gradina". Era in vacanta mare, era zapuseala S-au dus in gradina, l-au gasit acolo pitit printre pomi si la intrebarea ce facea el acolo singur la miez de noapte, pe cine astepta, a raspuns "pe nimeni" cu atita groaza, incit l-au luat la bataie si l-au snopit pina l-au lasat lat Nu i-a trecut insa si atunci l-au gonit din sat la niste rude din Chisinau. Dar se intorcea si de-acolo, tot asa, noaptea, si o astepta tot acolo, in aceeasi gradina Matildei i se faces mila de el si nu-l spunea, dar il ruga, il implora S-a potolit cu greu, dar sentimentele nu s-au stins cu totul, incit in clipa cind Matilda imi povestea toate acestea, perspectiva mea asupra acestui frate al ei se schimba, dar si asupra Matildei. In acea zi tocmai asta sa fi fost cauza pentru care nu vrusese ea sa-mi dea nici cel mai mic semn de recunoastere, ca eram barbatul ei si ca ma iubea, ca sa nu sufere Petea, care era totusi un om normal, ere casatorit si avea si doua fetite? Iar Petea de aceea ma privise de la inceput cu ostilitate si mai ales de aceea sarise la mine, fiindca eu ii spusesem Tamarei ceva la ureche facind-o sa rida in hohote? Fiindca insemna ca n-o iubeam pe Matilda? De aceea scosese el un racnet? La ora cind mi se facea acea destainuire, aceste intrebari cadeau in gol. Lucruri cu mult mai grave se petrecusera intre timp in viata mea cu ea, ca sa mai tresar la o astfel de sugestie. Simteam doar satisfactie ca il mirosisem si il gituisem izbindu-l de perete pe roscovanul de frati-sau si nu incetasem apoi s-o fac sa rida pe tacuta Tamara cit timp durase masa si apoi si dupa aceea, cind se desfacuse damigeana cu vin.
VI
Petea afecta ca nu facusem decit sa-i stric cravata si cu cea mai mare naturalete se duse la locul lui, cu aerul ca un lucru foarte vesel se petrecuse: ..dom profesor, zise el, baga de seama si nu fii antisovietic (si clatina din cap ingrijorat pentru minE), noi sintem in masura sa-ti spunem ca" .Ce esti tu in masura sa-i spui? il intrerupse Tasia. Ia taci din gura! Si tu, Matilda, de ce il indemni! Nu oricine are chef de pupaturi, ti-e barbat, va cunoasteti de doi ani, nu stii ce fire are barbatu-tau?" "Dar a vrut sa ciocneasca, se apara si il apara Matilda cu o voce patetica, am vazut eu ca e cam posomorit si Petea a vrut sa-l faca sa se simta bine!" "Mai bine l-ai fi facut tu!" "Dar
Victor nu e un copil," relua Matilda cu un glas care sugera contrariul, ca adica reactia mea a fost copilareasca, intelesei insa ca Tasia si desigur si ceilalti bagasera de seama felul cum ma primise
Matilda printre ai sai si ca desigur asta era pricina lipsei mele de chef de a ma pupa cu oricare dintre ei. Nu schimbase un cuvint cu mine si ma hotarii sa nu schimb nici eu, iar acasa sa ma prefac ca toate acestea sint atit de firesti incit mi-au lasat o excelenta impresie, raminind in sinea mea la hotarirea de a nu-i mai vedea pe nici unul niciodata.
"In orice caz, isi desveli atunci dintii unul din zbanghii, Petea era s-o incaseze, noroc ca nu sa gindit sa ridice mina Profesorul nu pare sa fie filozof, desi preda filozofia! o spun in sensul bun! Hai noroc, dom profesor! ridica el paharul. Sper ca nu mi-o luati in nume de rau! Ne cerem scuze; Matilda, sau Tasia ca e gazda, ar fi trebuit sa faca prezentarile. Eu sint Vasile Lemnaru, cel mai in virsta dintre Lemnari, si sint inginer agronom, conduc o ferma de stat (toate bunatatile deaici, arata el masa plina cu fripturi de curcan, sint de la ferma meA). Petrica (aveti dreptate, ce e aia Petea, sintem romani toti, dar asa ne-a spus mama cind eram mici, cu toate ca era si ea romanca; oamenii nu prea isi dau seama de semnificatia unor lucrurI), Petrica e contabil la (si spuse un nume lung de directie, aperecea sau asa ceva pe linga Ministerul Minelor si PetroluluI).
Tasia, adica Nastasia, continua el, e sotia mea (Tasia de-aici inainte, spuse el cu un humor jovial,
Nastasia o sa-ti spunem toti, s-a terminat cu Tasia!), de profesiune formidabila casnica. Are o carte despre vitamine, din cind in cind o anunt: gata, Tasia (pardon, NastasiA), trei zile mincam numai vitamine! Si atunci, da-i cu morcovi, da-i cu gulii, da-i cu pastirnac, da-i cu telina, pina ne umflam de vitamine! Pe urma gata cu vitaminele, da-i acuma cu purcel"
Nu stiu de ce, tot clanul izbucni in ris. E adevarat ca seful lui, acest Vasile (fiindca, fara sa arate, avea totusi aerul ca el a fost si a ramas seful clanului, si nu numai pentru ca era frate cu
Matilda, Artimon si Petea, ci si pentru calitatile lui intrinsecE) avea, se pare, dintre ei toti, simtul humorului. Raminea de vazut daca acest humor depasea granitele familiei. De pilda eu nu vedeam ce era de ris in istoria cu vitaminele neveste-sii, fiindca, daca era adevarat si el se supunea la acest regim alternativ intre purcel si pastirnac, era cam stupid Il simpatizai insa, fiindca nu-i luase partea lui Petea si acum se ocupa de mine. "Cine a mai ramas? cauta apoi el parca in jur, si iar se rise. A! Artimon! Artimon, fratele nostru cel mai mic, zise el, e brigadier silvic prin padurile astea, ceilalti, adauga cu un gest neglijent de mare sef, spre doi zbanghii mai tineri ca el si care ii stateau in fata, sint ajutoarele mele de la ferma, ingineri si ei, asta e zootehnist, il arata el cu degetul pe unul, astalalt e de cimp Iar doamna e sotia lui Petea, sfirsi el cu un semn din cap spre o cucoana incredibil de urita si de batrina, daca te gindeai ca roscatul era mai mic decit Matilda, care inca nu implinise treizeci. Urita, coafata inalt, par negru, figura plata si obosita, parea sa aiba patruzeci. Cum putuse sa se insoare cu asa ceva, el care, trebuie sa recunosc, pe linga faptul ca avea trasaturi frumoase si expresive, avea in felul lui de a fi o mindrie naturala de mascul dintr-o specie reusita, voinic fara sa fie gras, cu privire insolenta si provocatoare de cuceritor? Ce dracu cucerise? Abia multi ani mai tirziu traiectoria vietii lui avea sa explice aceasta casatorie inexplicabila . De fapt nu avea vocatie pentru viata de familie si crezuse ca a te casatori era o gluma, puteai oricind sa te descasatoresti si se pare ca, dupa spusele
Matildei, fata asta urita si care nu era nicidecum batrina cind se luasera si nici asa urita nu era, nasterile o slutisera, il iubea foarte tare pe Petea Avea sa-mi explice Matilda prin una din formularile ei lapidare si patetice, ce era cu Petea Fapt e ca urita pusese stapinire pe cele doua fetite pe care le facusera impreuna si le crescu impotriva lui, roasa in acelasi timp de o gelozie fara vindecare, desi la data aceea Petea n-o insela cu nimeni. Dar incepu s-o insele si atunci il alungara din casa. De fapt el abia atunci iesea dintr-o intirziata adolescenta, dar tot nu stiu sa-si gaseasca pe cineva cu care s-o ia de la inceput, schimba vreo cinci si toate sub o forma sau alta il umilira si il dadura afara, luindu-i lucrurile si chiar hainele de pe el. Pe-asta din urma, care ii lua si hainele, o iubise cel mai tare. Am cunoscut-o eu insumi, le-am facut o vizita la invitatia lui insistenta, intilnindu-ne intimplator pe strada. Tipesa era gen bibelou, sau mai degraba bibilica, oricum greu de dibacit scorpia din ea, fiindca oricum scorpie era. Dar si Matildei ii placuse, se parea ca in sfirsit Petea si-a gasit femeia care sa-l iubeasca si sa se casatoreasca cu ea, sa-si intemeieze si el o familie a lui, cu copiii lui, care sa-l iubeasca, nu sa-l birfeasca in oras, ba chiar si mai rau. Petea tinjea dupa iubire! Ei, da! asta era cheia sufletului lui Petea! Auzind-o pe
Matilda exprimindu-se astfel, ai fi putut crede ca Petea era un suflet ales, ca in timp ce noi ne balacaream in pasiuni urite si mici, el tinjea dupa ceva inalt, sigur, iubire, mai e vorba? Dar ce dracu se intimpla intre el si tipesele cu care incerca sau credea ca il vor face fericit, de il dadeau afara porcaindu-1, aruncindu-i la inceput lucrurile in strada, in prada unei mari furii, saltea, palarii, cozondraci (acestea nu suportau sa-l mai vada o clipa nici pe el, nici ceva care sa le mai aminteasca de eL), pentru ca apoi Petea sa aleaga altele care ii opreau tot ce avea, iar cea din urma, bibeloul, si hainele de pe el, caci asa il daduse afara in strada, in pijama, si incuiase usa pe dinauntru si nu mai deschisese nici la insistentele Matildei, care veni cu un taxi si cu un costum de-al meu sa-l ia de-acolo, la un telefon al vecinilor, dar indignata vrusese totusi sa-i ia si lucrurile Intuitia mea era ca Petea avea un suflet iremediabil turbure si violent, fara sa stiu ce forme exasperante imbraca de stirnea in partenerele lui aproape una si aceeasi reactie Pina la urma s~a intors acasa, unde, bineinteles, a inceput sa duca o viata infernala cu urita si batrina lui sotie pe care nimeni n-o putea potoli. Fetele insa, cum se intimpla adesea cu copiii, facindu-se mari, incepura sa tina ia el si s-o dezaprobe pe mama Nu stiu daca batrinetea avea sa le aduca vreo alinare, fiindca dupa maritisul fetelor, cei doi aveau sa ramina iar singuri fata in fata
Ceva imi spunea ca odata pornit numitul Vasile avea sa puna irezistibil stapinire pe toti cei de fata si ca nu va inceta sa vorbeasca pina nu-l vor durea falcile, cind ne vom ridica si pleca. Ceea ce se si intimpla. Dupa ce termina cu prezentarile, infulecind, ma ignora, spunind ca de altfel el il cunoaste bine pe N.B., seful meu de catedra, ii trimite din cind in cind peste si cite-un purcel, fiindca e prieten cu care e cel mai bun prieten cu unul din astia fiind fost coleg de liceu cu el la Chisinau, prieten de nadejde, e cel mai bun internist din Ardeal dupa Hateganu, e elevul lui
"Intr-o zi lui Hateganu, inlantui el dind pe git un pahar de vin, cit e el de mare, i-a facut figura un taran, care a venit la el cu plaminul ciuruit de oftica. I s-a aratat radiografia, nu si-a dat seama ca taranul era acolo, alaturi pitit in suita lui, si zice, moare, asta e, domnilor, moare! Dupa un an se intoarce taranul sanatos si zice: domnu doctor, acum mi-e bine, sa va dea Dumnezeu si dumneavoastra multa sanatate si sa traiti o suta de ani. Ce e cu tine? zice Hateganu. Ce e cu asta?
Si doctorii ii explica, e ala de anul trecut, care stiti dumneavoastra, asa si-asa si cum arata acum radiografia? zice Hateganu enervat (asa sint astia, daca nu mori cind zic ei ca ai sa mori, se enerveazA). Se uita el la radiografie, se enerveaza si mai tare, toate cavernele se cicatrizasera, ceai facut, ba, zice, ce tratament ai urmat? Pai ce-ati spus dumneavoastra, zice taranul, am baut moare! Ce e asta, moare? Zeama de varza! zice taranul. Du-te in p ma-tii, zice atunci Hateganu si-i arunca radiografia in nas si se cara, nu-i placea sa-si bata cineva joc de el, fiindca el asa credea, adica nu-i venea sa creada ca Unul tot asa, un chirurg mare, l-a taiat pe unul, l-a cusut, l-a aranjat, cind sa-l trezeasca, ala daduse ortul popii La morga cu el, zice. Anunta familia sa vie sa-l ia Dimineata" Da, banuiesc, gindii, dimineata ala care murise inviase, la morga, si izbucnii in ris si turnai vecinei mele in pahar. Ea tresari, surprinsa. "Ai de gind sa asculti mai departe vorbaria astuia?" ii soptii. Tacerea ei deveni atenta: spui tu ceva mai interesant? parca imi raspundea. "Bineinteles, zisei. Cum traiesti tu cu gringalelul tau?" (ca sa nu-i zic pe romaneste pipernicit - prudenta cu femeile fatale!) Tacerea ei se adinci, nu-mi raspunse. Imi placea cum minca, intr-o totala absenta, desi pofta avea. Tot asa isi goli paharul. Numai cind isi aprinse a nu stiu cita tigare, degetele ei devenira vag nervoase, semn ca gindirea ei insondabila era la pinda si ca masca ei cu senzuale buze trase in jos se misca, sub presiunea unui enorm interes, unei ascutite curiozitati. Ce poate fi? ma intrebai. Bineinteles, rinjii in sinea mea, cuvintul gringalet, la care adaugasem tau, adica al ei, barbatul ei, ratacea ca o bila in cautarea unui inteles care nu se desvaluia. Barbatul ei era un gringalet?! Adica cum? Cum insa nu intra in legea care o calauzea sa se mire, se redresa, masca se reaseza, pleoapele se lasara greu peste pupile si numai fumul tigarii, din care tragea cu pofta nestapinita, arata ca vointa pe care o pusese ca sa nu intrebe era uriasa. Ma inselam asupra cinismului ei, altceva era la mijloc, aveam sa aflu mai tirziu
Continuai: "Intr-o circiuma, doi poeti nu aveau ce bea. Si atunci vad prin fereastra un tip care scria si el poezii, pe care insa nu le tiparea nimeni, care la rindul lui ii vede pe cei doi. A, pupaturi, ce faci mai frate, ce bem noi aicea? Lasa ca bem, zice noul venit si se duse acasa, veni cu bani, dar si cu un caiet. Se comanda vin, fripturi, in timp ce unul din cei doi rasfoia caietul. Nare! zise el deodata . Chelnerul le destupa sticla, le puse in fata fripturile, salata N-are! repeta acela, n-are! si arunca alaturi caietul. Proprietarul lui intelese si nemaistiind ce spune striga necajit: ce-are, dom`le, de n-are? Aici e aici! facui eu filozofic, ce are de n-are! Cine poate sa stie?"
Tamara se intoarse si imi arunca o lunga privire languroasa. Tot ceea ce era in posesia ei se ingramadi in aceasta privire, dar nu avui timp s-o descifrez. Matilda incerca o diversiune, sa-i smulga fratelui ei dreptul de a palavragi: "Dar nu e asa, Vasia (deci nu Vasile!), striga ea, in realitate el vroia sa caute putina liniste, ce inseamna agitatia asta fata de dorinta omului de a fi el insusi" Implacabil, Vasile ii raspunse ca vazuse el cum vroia acela sa fie el insusi, adica sa-l dea afara pe el, directorul fermei, si sa vina el si sa dea totul de ripa "Mai mincam noi aici un curcan, si mai beam o damigeana de vin, ridica el vocea brutal, daca ne luam dupa" "Dar ce multumire avem noi daca el" "Matilda, striga Tasia, du-te, draga, la el acasa si" "Partea cea mai tare e ca cel care spusese ca ala n-avea, n-avea nici el, strigai eu. Si nici celalalt. Nici unul din cei trei n-avea! Dar cei doi credeau ca aveau Ei, gringalet-ul tau are sau n-are?" "Dar dumneata ai? spuse ea rar si-i simtii pupilele pipaindu-ma indelung; intrebare neasteptata, in orice caz greu sa raspunzi la ea. Daca raspundeai afirmativ, exista loc in acele pupile pentru indoiala, care ii si licarea in ele, daca ziceai ca nu, atunci de ce rizi de altii. "N-ai inteles, zisei, e vorba de talent, doamna!"
Mersesem prea departe cu sugestiile mele si ma infundase. Ea izbucni in hohote, isi dadu capul pe spate. Dinti lati, colti carnasieri, expresie brusc de o imbecilitate absoluta si totala. Avui, o clipa, o senzatie de cosmar. Doamne-Dumnezeule, cum putusem, inca de la inceput, sa-i spun ceea ce ii spusesem? Nu-mi aminteam sa fi fost vreodata atit de vulgar, nu fata de cineva, ci fata de mine insumi, fiindca mi se intimplase nu o data sa gindesc: sint vulgar cu asta sau cu asta, cu intentia de a insulta, eu nu sint ceea ce exprim, cuvintele nu ma ating, desi eu sint acela care le rostesc. Nu pretuiesc aceasta persoana si ca atare nu-i ofer despre mine decit o viziune vulgara, deoarece o parere a ei buna ar turbura sentimentele nete, prin slabiciunea de a nu rezista la apropierea care ar urma. Nu doresc sa ma apropii! O parere rea despre mine e un scut de aparare impotriva amestecului si a compromisului cu cei pe care ii dispretuiesc. Le dau sansa sa ma dispretuiasca si ei. Ce facusem insa aici? Simtii ca rosesc, fiindca imi dadeam seama ca imi placuse, si vrusesem sa plac si eu. Si, desigur, toata lumea vazuse si ma dispretuise, lucru pe care nu-l mai premeditasem, fiindca desi hotarisem sa nu-i mai vad de-aici inainte, nu dorisem sa le ofer o astfel de imagine, erau totusi rudele Matildei, careia nu puteam sa-i cer sa rupa cu ei fiindca nu ma primisera ei bine Desi pina la urma Tasia si Vasile se straduisera sa faca sa dispara acel ceva nefiresc creat de Matilda si Petea inca din primele clipe ale aparitiei mele
Mai intirziai un sfert de ora, timp in care ramasei tacut fara sa-i mai acord Tamarei vreo atentie, apoi ma ridicai de la masa si ma adresai Matildei grav, ca intre sotii care traiesc de mult impreuna si au invatat sa-si respecte liber si fara vreun resentiment obiceiurile: "daca tu vrei sa mai stai eu trebuie sa plec!" "Nu", tresari ea si avu pe chip o expresie neasteptata de supunere, pe care nu i-o cunosteam si care o facu sa se ridice de pe scaun. Asteptai linistit linga usa sa se termine pupaturile si salamalecurile de despartire, nu dadui mina cu nimeni, fiindca nici ei nu dadusera cind venisem, spusei global buna ziua si iesiram.
VII
Merseram multa vreme pe jos. Matilda arata mai departe supusa, avea pasi sovaielnici, pasii ei de-atunci, cind o gasisem plimbindu-se prin fata casei mele. Cum ea nu spunea nimic si nici eu n-aveam de gind sa spun ceva, o lunga tacere se asternu intre noi, nepasatoare la mine, ingrijorata, se pare, la ea. In cele din urma ea ma intreba deodata cu un glas care infirma ceea ce mi se paruse mie ca e supunere: gindire sigura pe ea, judecata fara apel: ..De ce te-ai purtat asa de urit cu Petea?" Nu era totusi chiar un repros sigur, ci o nedumerire, parca un regret ascuns sub o fermitate afisata. Vrusei sa-i raspund ca ea se purtase urit cu mine si nu eu cu cineva, dar nu dadui urmare acestui impuls. Totul era mult prea grav pentru a mai face apel la cuvinte. Ceea ce se petrecuse in acea zi, incepind cu intoarcerea mea acasa, nu se mai putea drege cu nimic, nu exista o explicatie care se putea da de ce o sotie nu schimba un cuvint cu sotul ei intr-o vizita, nu schimba o privire, un gest, un suris, o exclamatie Nu era ceva care putea fi inteles, trebuia doar inghitit, iar in ceea ce priveste urmarile si sensul, nu putem forta nimic de pe acum. Vom vedea mai tirziu. Vrusei sa-i spun: "Niciodata nu mi-asi fi putut inchipui ca" dar ma oprii iarasi. Practica pitagoricienilor de a tacea imi placuse cel mai mult la ei. Nedind expresie gindurilor care ti se imbulzesc la poarta vorbirii, ele se retrag de la sine si descoperi cu o mare bucurie ca exprimarea lor nu era necesara. Matilda se nelinisti: "Esti suparat pe mine?"
Daca eram suparat pe ea! I-auzi! Vroia sa smulga de la mine ceea ce ar fi trebuit ea sa desvaluie. Ei bine, gindii, da-i drumul, daca poti, spune ceea ce nu poate fi spus, explica ceea ce nu se poate explica! "Te-am asteptat o ora sa te intorci, nu stiam ce e cu tine" Nu stia! Dar de ce sunasem in loc sa deschid? Nu stia, o lovise amnezia Si cum urcase scarile uitind ca trebuie sa vin si eu si inchisese bine usa in urma ei? Explica, Matilda, curaj, incearca imposibilul. "Bine, zise ea, Petea e un nesimtit, dar in cazul de azi nu vroia decit sa" Se poticni singura. Ei, ei, de ce te-ai oprit? Lasa-l pe Petea, mai e pina acolo! "De la inceput, relua ea, ai intrat cu o figura de inmormintare, m-am mirat si eu, n-ai dat mina cu nimeni" Trece la atac! O fi vrut sa fac inconjurul mesei in timp ce toti stateau ca niste placinti pe scaune, sa arborez o incintare maxima, sa sarut mina la cucoane Sint obisnuit de la parinti, Matilda; gindii mai departe, sa ma ridic in picioare cind imi intra un musafir in casa. Iar figura de inmormintare eu nu aveam cind am intrat
- si ti-am cautat chipul si am asteptat de la tine un semn de recunoastere. Oi fi avut dupa aceea, asta e posibil
Simula oboseala (fiindca mersesem foarte putiN), se opri si se aseza pe bordura unui mic havuz secat din mijlocul unui scuar cu un arbore foarte batrin. Se insera. O lumina galbena de noiembrie linistit se zarea in departare, marind parca, largind bulevardul care ducea spre centru si inecind acest centru in mister, ca si cind acolo s~ar fi petrecut cine stie ce imi amintii de teritoriul meu cucerit in acea plimbare dupa excursia cu Petrica si mi se facu dor sa ma plimb singur, ca atunci cind o dadusem pe Matilda uitarii, dupa ce ma facuse toata ziua ridicol. Si astazi mi se intimplase acelasi lucru. Ii aruncai o privire. Statea nemiscata ca o statuie, cu obrajii in palme, parul bogat, castaniu, i se revarsase peste miini. Taiorul negru i se mula pe corp, genunchii stateau strinsi unul linga altul, si privirea mea piezisa intirzie cautind frumoasele ei glezne. Ca un val care spala in citeva clipe o plaja murdara si ii reda frumusetea ei de la inceputuri, amintirea primelor clipe cind o zarisem pe Matilda prin ninsoare sterse aceasta zi din prezent si o dorinta vie mi se urca in inima sa-i vad pleoapele clipind si surisul inflorindu-i enigmatic in coltul gurii.
Ma asezai alaturi si ii apucai miinile. Ea nu si le desprinse, dar se abandona, cauta adapost la pieptul meu. O tinui astfel citva timp Dar n-o puteam tine la infinit, ii dadui capul pe spate. Imi arata un chip devastat; cu ochii pe jumatate inchisi, acest chip, care nu era frumos decit printr-un misterios suflu interior, era parasit acum de armonia lui si mi se arata ochilor cu oribilele trasaturi ale unui barbat Da, gindii, ce cosmar! Apuca-te sa mingii si sa saruti un barbat Simtii un val de repulsie si o lasai din brate. "Da, stiu, zise ea, sint odioasa. Dar nu ma pot stapini Lumea ma admira, colegele, toti care ma cunosc Matilda, mi se spune in fata, tu esti un om si jumatate!
Dar eu stiu, aproape ca striga ea, si mai ales de cind te iubesc pe tine, ca nu e asa, ca nu sint un om si jumatate, fiindca nu sint stapina pe mine." "De ce ar trebui sa fii stapina pe tine din moment ce toata lumea te admira?" rupsei eu tacerea. Si nu spusei mai mult. Stapin pe sine, gindii, trebuie sa fie acela care da la iveala fara sa vrea lucruri straine firii lui. Or, Matilda, ce e strain de tine din ceea ce ai facut tu, de pilda, azi? Nu timp de o clipa, fiindca ne putem pomeni ca savirsim intr-o clipa o enorma gafa, sau chiar timp mai indelungat, sa alunecam pe o panta aiurea, pina ne trezim rosind, cum facusem eu cu Tamara, dar pe tine te urmareste dupa cite inteleg mai demult, ca un blestem, aceasta alunecare; esti constienta de ea, dar nu vrei sa-i spui pe nume. "Ei, risei eu, e usor sa spui ca esti oribila, dar ia incearca sa spui de ce, apuca sarpele de coada" Si fiindca imi dadui seama imediat ca vorbisem zadarnic, fiindca nici un semn nu arata ca a inteles ce asteptam eu de la ea, adaugai cu ironie: "Cum, dar esti fireasca, tu care ii intelegi pe toti fiindca asa sint ei, nu vad de ce nu te-ai accepta si pe tine!", tot gindind: in fond te accepti, plesnesti de trufie cind esti asa cum sugerezi ca n-ai fi, te-am vazut, oho, te-am vazut din plin, asa cum nu mi-am putut inchipui in doi ani de zile ca o sa fii la prima noastra iesire in lume! Nu e grav, acum sint prevenit, pe viitor cind vom iesi ma despart de tine pe timpul cit va dura vizita, apoi ne reintilnim ca acum indata ce ne vom afla in strada
"Hai sa-i punem punct, zisei, nu s-a intimplat de fapt chiar nimic, nu vad motive suficiente sa-l imiti pe Marmeladov! Nu te inteleg, continuai, si te rog sa ma crezi ca nu e pe gustul meu sa vad pe cineva turburindu-se si acuzindu-se de lucruri care pentru el n-au nici chip nici forma, vreau sa spun nu au nici o concretete." "Da, zise ea, dar au consecinte, o, eu stiu, simt" "Pai sigur ca au, zisei, dar ce poti face? Ei, da, e ca si cind am avea dreptul sa cerem si sa ne cerem ca toate actele noastre sa se consume intr-o perfecta armonie cu ceilalti." (Trebuia atit de putin, gindii, ca totul sa fie in ordine! si nici acum nu trebuie mai mult, dar vad ca nu-l faci, putinul acesta, si continui sa-mi arati acest chip de barbat care imi stirneste repulsie!)
Revenii insa asupra acestei gindiri. Nu, acum nu mai putea face nimic, afara, poate, de un singur lucru si anume o transfigurare, sa revina Matilda de dinainte de casatorie! dar cine se poate transfigura cind asupra lui apasa masa brutala a unei realitati sufletesti in stapinirea careia este?
Doar un puternic seism poate determina sa se spulbere firea, caracterul care ne tine inlantuiti si sa elibereze ceea ce zace in noi incatusat, acea simtire diafana, profunda si pura care ne face sa cadem aproape in perplexitate cind invaluim cu privirea chipul iubit Aveam o singura nedumerire: ce se intimplase de fapt cu Matilda? Fiindca una erau discutiile noastre din care ieseau scintei (nu ma nelinisteau, ba chiar ma pasionau, fiindca nu e lipsit de interes sa invingi o rezistenta; in mod normal gindim ca astfel de rezistente nici n-ar trebui sa existe, dar uite ca oamenii le au, si anume in chestiunile cele mai puerilE) si alta aceasta schimbare care, nu ma inselam, venea din adincuri. Din primul soc ramasesem insa cu un fir de intelepciune si.imi spusei ca Matilda n-are alta treaba decit arhitectura ei si, desigur, obiceiul de a-si contempla cu un sentiment catastrofic deplasarile sufletesti. in loc sa-mi spuna simplu, Victor, te iubesc, nu lua in seama ce mi se intimpla mie, lucrurile astea n-au importanta fata de ceea ce stim noi ca simtim unul pentru altul, ea continua sa stea alaturi de mine cu chipul desfigurat, straina si mortificata, cu toate ca eu o acoperisem spunindu-i ca de fapt nu s-a intimplat chiar nimic si n-avea rost sa se complaca in starea aceea. Nu, ea avea timp, imi sugera chiar ca timpul tocmai de aceea exista, pentru astfel de stari. Pentru ce altceva? Ce e mai important decit asta? Aici e-aici! Restul e nerozie. "Uite ce e, ii spusei, eu am treaba, ti-am spus de la inceput cind mi-ai dat telefon ca naveam chef sa vin. Si ti-o spun si pentru viitor, ca in general am treaba, pe care insa sint gata oricind s-o parasesc ia chemarea ta. Da tu acum esti departe de mine si ai timp de pierdut exagerind intimplarile unei vizite nereusite, despre care nici macar nu vrei sa vorbesti, sa-ti explici tie, daca mie nu crezi ca mi-esti datoare vreo explicatie, ce anume ti-a facut rau, ce s-a intimplat de fapt. Hai sa mergem!"
VIII
"Numai ca aceasta stare n-o parasi decit dupa vreo saptamina, timp in care nu descoperii nimic si vazui zilnic si cu neliniste chipul ei uritit, de pe care fugise lumina de altadata. Si daca ramine asa? ma intrebai. O fi bolnava. Dar nu era, minca zdravan, cu pofta, si tot asa facea si dragoste, dar fara exaltarile de altadata. Se purta firesc, ca si cind nimic nu se petrecuse cu ea si ma pomenii ca un fior rece imi strinse inima si un gol insuportabil nascu in mine intrebarea: dar daca nu ea s-a schimbat, ci eu? Daca ea a fost asa totdeauna si eu am vazut-o altfel? Citeva zile ma simtii ca si cind asi fi avut in stomac un copil mort. Conversatia cu ea era terna, tacerile intre noi lungi, nu-mi mai povestea nimic despre ceea ce se mai petrecea pe la ei pe la arhitecti, si cind incercai sa fac eu acest lucru relatindu-i ce se mai petrecea pe la noi, la universitari, nu-i captai interesul, desi nu era absenta, ma asculta cu atentie. Nu iesiram nicaieri, eu citeam in birou, ea vorbea indelung la telefon cu tot felul de cunostinte, cind nu statea in bucatarie cu Ana si pregatea masa. Alteori dadea drumul la radio, lua o carte si se infunda in fotoliu sa citeasca, dar renunta dupa un sfert de ora, se scuza ca in seara aceea o sa ma lase sa iau masa singur, ii era somn, se simtea obosita, se ducea sa se culce.
Spre sfirsitul saptaminii o vazui la un moment dat in fotoliu cu oglinda in mina (un frumos obiect din argint vechI), se cerceta cu o atentie minutioasa si indelunga, se strimba, se uita cind foarte aproape, cind de la distanta, punea mina pe nas, belea ochii Nu parea nici surprinsa, dar nici cu totul indiferenta, avea doar o vaga curiozitate scirbita si reflexiva Cind aproape ca arunca oglinda, de asta data plictisita, si spuse cu un soi de nepasare care venea parca de foarte departe: "Arat oribil!" Dar nu mie mi se adresa, ci, ai fi zis peretilor si se ridica din fotoliu, imi arata un spate care se indeparta lenes spre dormitor si disparu lasind usa deschisa. Deci era adevarat, arata asa cum era ea, nu cum credeam eu ca o vad Adica nu eu ma schimbasem Si simtii cum din nou fiinta mea respira liber, fara acel ghem din stomac. Ma pufni chiar risul. Felul cum ea se privise in oglinda, asi zice plictisita ca era plictisita, fara vreo cutremurare, arata, dezvaluia adica o comica stagnare a sufletului, ca si cind ar fi fost o iapa batrina care se uita in golul cel mare al cimpiei si nu mai vroia nimicMa dusei peste ea sa vad ce face, cu veselia care ma napadise reprimata, dar care nu se stingea. O gasii asezata pe taburetul din fata oglinzii de toaleta, cu un ruj in mina. Si-l dadu peste buze, se contempla, isi supse gura Buzele reaparura, se uita, ii placura sau nu, opera iar cu rujul, de asta data desenindu-si o gura de vampa "Cum arata o curva, zise, tu trebuie sa stii Ai fost la curve, nu? Sa nu minti, toti ati fost" Izbucnii in ris. Vorbea tot asa, taraganat, ca si atunci cind constatase ca arata oribil si nu-i pasase, sau prea putin. Tot asa si acum, putin ii pasa daca am fost sau nu la "De ce rizi?!" ma intreba cu o nedumerire amorfa, impersonala, in timp ce incerca sa-si faca o gura cum credea ea ca trebuie sa arate o Se uita astfel la mine, dar numai o clipa, apoi incepu sa se stearga cu vata, pe care o inmuie intr-o sticluta, reusind sa se boroscaiasca pe obraz si pe barbie, enervindu-se, o enervare rece, flegmatica, amestecata cu nedumerire ca gaseam ceva de ris in toate acestea Rideam fiindca o iubeam, desi o simteam departe de mine, dar mi se parea ca se trezise totusi ceva in ea si cine stie, poate
Intr-adevar asa se si intimpla, a doua zi dimineata cind deschise ochii chipul ei se limpezi si inflori sub un straniu sentiment de renastere, uitindu-se la mine? "Victor, ce faci tu, iubitul meu, ei, eee" striga, un vechi strigat al ei, la inceput de interdictie, apoi de stupoare, la telefon, cind ma cauta la facultate si ne auzeam vocile. Ma redescoperea? Vedea ca exist? Descoperea ca ea insasi exista si nu oricum, ci alaturi de un barbat pe care il iubea si de care era iubita? O uluia acest fapt?
Totusi in saptaminile urmatoare descoperii ca intoarcerea nu era totala, ca si cind ceea ce cistigase instrainindu-se de mine aproape indata ce incepusem sa traim in aceeasi casa era ceva bun pentru ea, la care nu trebuia sa renunte. Referirile mele la un trecut care imi umplea sufletul, desi foarte prudente acum, nu-i aduceau decit o exclamatie scurta, a, da, sau, sigur, era foarte frumos, pina cind intr-o zi imi spuse chiar mirata: "Parca ai fi un mosneag care traieste din amintiri. Sintem tineri, traim in prezent Nu pot sa-i inteleg pe cei care vorbesc mereu de trecut si de viitor, nu mai vad clipa de fata, care singura e viata; restul e iluzie care s-a dus, sau iluzie pe care ti-o faci. Si de trait cind traiesti?" "Sint trei dimensiuni componente ale constiintei umane, care ne deosebesc de animale, ii spusei. Ne nastem si asfintim odata cu ele, nu numai batrinii se gindesc la trecut, nu numai tinerii la viitor si nimeni nu poate trai ca un cal juganit, numai in prezent, viata noastra ar fi ca si a lui, mincare, ham, apa, somn, apoi iar mincare, ham, apa si din cind in cind bici, daca l-ar vizita, tragind caruta si auzind nechezatul unei iepe,- cine stie ce reverie de pe vremea cind era armasar." "Deci armasarul are constiinta?" zise ea izbucnind in ris cu o satisfactie stupida, pe care o au toti cei Ce nu pot urmari pina la capat o idee, si care cred ca te-au prins ca a ta e falsa. "Calul si tot ce exista ne este egal in spirit, zisei, in sensul ca totul e spirit, dar asta e altceva. Retine numai cuvintul , care ti se poate aplica, daca chiar crezi ca numai prezentul conteaza." "Bine ca esti tu armasar", rise din nou Matilda si parasi brusc si discutia si locul, cum nu facea de obicei, lucru care ma bucura, fara sa-mi dau seama de ce.
Abia acum pot sa spun ca ideile erau blestemul ei, si cind reusea sa se fereasca si sa nu intre in jocul lor si mai ales cu mine, insemna ca ma iubea foarte tare in acele clipe sl se temea de ceva
Bine, imi spusei, haideti asadar sa traim acest prezent. In duminica urmatoare facuram o vizita parintilor mei, care bineinteles ca se suparara fiindca nu-i anuntasem din timp sa ne primeasca si ei cu masa pregatita. De asta data Matilda cazu in extrema cealalta, ma sorbea, cum se zice, din priviri, punea mina pe mine, ba chiar la un moment dat isi lasa capul pe pieptul meu
Credea ca o sa fiu incintat, eu sau parintii mei? Putin lipsi sa nu ma scoata din pepeni si scurtai vizita, crezind ca din pricina asta, ca ne aflam la parintii mei, vroia ca sa arate ca ma iubeste asa tare.
Dar nu. Asta o tinu citeva saptamini. Incercai s-o scot din casa. Teatru, cinematograf, plimbari Dadea din cap scurt, nu, n-am timp, desi pe urma se vedea ca avea destul, ba chiar, dupa ce imi dadea acest raspuns, se imbraca si iesea la plimbare dar plimbare ii oferisem si eu cu o ora inainte. Si nu zicea vino si tu, daca de plimbare era vorba. Ridicai din sprincene: omul are chef sa se plimbe singur, da, singur, si sa mai taca dracului din gura, caci ajunsesem sa simt cum se strecoara in mine regretul ca pierd vremea ascultindu-i vorbaria. Fireste ca incepui sa ies si eu singur, fara sa ma obosesc s-o invit. Primeam vizita cite unui arhitect, cu sotia, fireste.
Matilda ridea cu gura pina la urechi de nu stiu ce, si dupa ce aceia plecau, se uita la mine vindicativ, ca si cind eu asi fi silit-o sa rida astfel de te miri ce idiotenie spusa de musafiri.
Fiindca era un decembrie frumos, ii propusei o excursie, crezind ca in mijlocul naturii o sa doreasca mai putin sa-mi arate cit ma iubeste! Nici vorba! Ii dadea inainte cu libia si mi se agata de brat impiedicindu-ma sa urc "Ai vrut dragoste, imi spunea (dar nu-mi spunea, nici macar nu avea aeruL), ei, iata dragoste! satura-te! Dar nu era asa, nu era nimic demonstrativ in acest exces si ma intrebam ce e mai rau, instrainarea sau apropierea aceasta sufocanta? Devenii brutal in fata acestei revarsari de tandrete, incit dupa acea excursie vorbeam tare cu ea, sonor, impersonal, dind cuvintelor doar valoarea lor, ca sa zic asa extrinseca Treptat incetai sa-i mai pindesc reactiile, ba chiar erau zile cind nici nu mai stiam daca Matilda e vesela sau trista nu mai observai si ce anume stare noua luase locul celei sufocante, care la rindul ei sa dispara dupa un timp- si sa vie alta. Se instala, adica, intre noi o anume nepasare variabila, asemeni zilelor si anotimpurilor, sentiment, cred, comun tuturor oamenilor, caci altfel n-am putea vietui cu cineva in aceeasi casa, atitia amar de ani, cit dureaza o casnicie activa (batrinetea e sfirsitul eI)
Dar asta si din pricina ca la facultate incepu sa se intimple ceva, evenimente senzationale, care ma surprinsera si ma aruncara intr-o stare extrema de tensiune launtrica, si nu mai aveam timp sa despic firul in patru in relatiile mele cu Matilda.
IX
Predasem pina atunci linistiti, treceam si noi, ca si arhitectii, printr-o stare de spirit, pe care eu am desemnat-o mai tirziu ca apartinind perioadei Matilda. Adica?
Adica, Marx spune ca omenirea se desparte de trecutul ei rizind. Se refera la perioada de dupa revolutia proletara, cind vechii idoli si mai ales vechii stapini devin obiectul de ris al maselor, infatisati ca niste paiate, in arta, filme, teatru, spectacole de circ si de estrada. A disparut aura in care erau invaluiti, puterea, luxul, banul, si ne apar acum asa cum erau de fapt in realitate, adica ridiculi, marginiti, caraghiosi. Numai ca marii artisti facusera acest lucru totdeauna, dar masele, masele se distrasera prea putin, asta vroia sa spuna Marx, aura persista atit timp cit conditiile sociale ramineau neschimbate. Perioada Matilda insa arata contrariul, nu se ridea numai de vechii idoli, ci si de cei noi. Cel putin ea ridea, si la inceput n-o intelesesem, pina intr-o zi cind ma intorsei si eu acasa in prada unei mari veselii.
Ma incrucisasem in dimineata aceea pe culoarele facultatii cu dentistul la care ma duceam de obicei cind aveam vreo carie, doctorul Vaintrub, un om simpatic, cordial, cunoscut in oras, avea o bogata clientela, om cu carte, iubitor de literatura si filozofie, ma oprea adesea minute lungi in cabinetul sau dupa ce ma plomba, sa trecem in revista noutatile, cu toate ca salonul sau era plin de clienti in suferinta. Dar ne si imprieteniseram, ne facuseram vizite reciproce, schimbaseram carti "A, doctore, il intimpinai, salut" In loc de raspuns el imi zimbi, ma apuca pe dupa umeri cu un gest hotarit si protector si ma strinse si ma batu usor pe spinare, grabit dar atent:


"Cum merge?" ma intreba. Se referea desigur la starea danturii mele pe care o neglijasem ani in sir si ma pomenisem ca nu mai puteam minca intr-o parte. Pierdusem o masea si trebuise sa-mi imbrace doua ca sa mi-o inlocuiasca, operatie extrem de dezagreabila, polizorul acela sfredelindu-mi creierii. "Merge bine, ii raspunsei, acum pot sa sparg si simburi de masline." El rise cu pofta si disparu pe usa pe care scria decan. Nu ma mirai ca se ducea acolo, desi mi se paru nefiresc felul natural cu care o deschise, fara sa ezite si mai ales fara sa bata in usa. "Decanul nostru sufera rau de masele, spusei in birou colegilor mei. L-a chemat urgent pe doctorul
Vaintrub." Era tacere. Nimeni nu-mi acorda atentie si nu stiu de ce parca fumau toti ca niste turci, desi nu erau toti fumatori. Tacerea se prelungi, unul se uita pe fereastra, altul isi rasfoia niste notite, ceilalti se plimbau de colo pina colo cu chipurile alterate parca de nesomn, nu stiu ce asteptau de nu-si vedeau de orarul lor Secretara deschise usa si ne anunta: "domnul decan va asteapta!" Aha! Asta era deci. Iesiram si ne indreptaram spre decanat, intraram Acolo insa nici un decan, la biroul lui, intimpinindu-ne cu un suris cordial, statea dentistul Vaintrub.
Se ridica in picioare si dadu mina cu noi toti. Ni le cam zgudui pe-ale noastre "Domnilor, ne spuse, sint, dupa cum vi s-a comunicat ieri, noul dumneavoastra decan Luati loc Sint in masura sa va spun ca unele masuri preced reforma invatamintului pe care partidul o pregateste. In iunie, cind s-a produs actul nationalizarii, uzinele si fabricile erau deja in cea mai mare parte conduse de comunisti. In invatamint, in cadrul revolutiei culturale, reforma invatamintului si desigur mai ales a invatamintului superior trebuie si ea pregatita in prealabil. Prima sarcina este introducerea marxismului in filozofie si combaterea energica a filozofiei idealiste. Pina nu de mult marxismul fusese considerat o simpla filozofie de referinta doar pentru curiosi. De-aici inainte, marxismul, pe care se bazeaza conceptia despre lume materialist-dialectica a clasei muncitoare care a luat puterea, va trebui sa devina filozofia de baza care se va preda in filozofie, in stiintele economice si sociale. Vom incepe printr-o analiza a materiei cursurilor inscrise in program in acest an si treptat le vom schimba. Pentru inceput va recomand"
Si ne recomanda, fara sa citeasca de pe vreo lista, lucrari de Marx, Engels, Lenin, Stalin,
Plehanov, Feuerbacbi si altii "Nu notati, zise el, desi nimeni nu nota, aceste titluri vor fi afisate, iar cartile le veti gasi fie prin biblioteci, fie direct prin librarii" Si tacu. Apoi adauga: "Domnule
Petrini, vreau sa viu acum la orele dumitale"
Veni si arata studentilor, intrerupindu-ma din cind in cind, ca noul decan stia filozofie. "In acest sens, spunea el, iata ce scrie Marx sau iata ce scrie Lenin dialectica lui Hegel, daca o rasucim cu susul in jos, abia atunci putem restabili eficient dialectica si putem opera cu ea. Hegel e mare numai daca este astfel rasturnat Continuati."
Hegel rasturnat! Nu rideam cu gura pina la urechi, cum facea Matilda, dar rideam foarte tare in forul meu interior, vazind cum un dentist ii amenda pe marii filozofi luind drept litera de evanghelie ceea ce un geniu politic cum fusese Lenin spusese, pentru necesitati dictate de lupta ideologica pentru cucerirea puterii, in cutare sau cutare imprejurare. Dentistul le scotea filozofilor dintii, ii plomba si in cele din urma le muta si falcile fara macar sa clipeasca. Era foarte sigur de sine, daca nu mai mult, si asta era cu atit mai curios cu cit il stiam pasionat de marile sisteme de la Platon si Aristotel, pina la ontologia existentiala a lui Martin Heidegger. Aceasta stranie si rapida transformare, care il facea in primul rind antipatic, constituia pentru mine un mister. Ce i se intimplase? Si cind? Cum isi inabusise el ardoarea gindirii sale libere, care ma facea sa-mi amintesc adesea de el cu acea bucurie pe care ne-o da ideea ca undeva in orasul in care traim cineva are aceleasi preocupari ca si noi, desi meseria lui e alta si ca oricind te puteai duce sa-l vezi, si el sa te primeasca cu acea sticlire in ochi pe care i-o dadea pasiunea nobila pentru cultura?
Cum de renuntase si la meseria lui si la aceasta pasiune si acceptase sa vina la noi si sa Abia acasa deschisei si eu falcile si risei cu gura pina la urechi de mai multe ori: ha, ha, ha ha, ha, ha, ha ha, ha, ha, ha "Ei, ce e, ma intreba Matilda. Ce te-a apucat?" "Avem un nou decan, ii spusei, un dentist, ha, ha, ha, ha, ha hi, hi, hi, hi, hi N-are dreptate Marx, nu ne despartim numai de trecut rizind, ci intram si in viitor tot rizind insa de noi insine" Si ii povestii intilnirea mea pe coridoare cu doctorul Vaintrub si cum ii spusesem ca stau bine cu dantura, pot sa sparg si simburi de masline "Se pregateste o reforma a invatamintului, continuai in timp ce mincam flamind. Ce-ar putea sa aduca nou aceasta reforma. Ce putea sa aduca? Elevul si studentul trebuiau oricum sa invete? Bineinteles! Acest adevar nu putea fi reformat. Atunci?!"
"Cine ti-a spus ca acest adevar nu poate fi reformat? rise Matilda mai tare parca decit mine. Seful catedrei voastre de filozofie a culturii era prezent?" "Nu, lipseste de vreo doua saptamini, are o sciatica infectioasa, care il tine la pat." "Hm! Asa credeti voi! De sciatica de care sufera el n-o sa se mai vindece niciodata. Marele vostru filozof a fost intimpinat intr-o zi la poarta universitatii de catre nu-ti spun cine si i s-a spus: din clipa asta dumneavoastra n-aveti ce mai cauta aici." Ma posomorii, avind intr-o secunda sentimentul ca pentru mine perioada Matilda fusese foarte scurta. Cum, marelui poet si filozof i se luase catedra? "Chiar e adevarat?!" spusei. "Bineinteles! zise Matilda care continua sa fie vesela, ieri am aflat, dar am uitat sa-ti spun."
Nu-l iubeam pe marele poet nici ca filozof, nici ca profesor, desi el ma sustinuse sa fiu numit la catedra lui. Nu-mi placuse insa ca era distant cu mine si se complacea sa fie inconjurat de adulatori gaunosi, care in afara de opera lui, din care ii citau chiar in fata fara nici o jena, stiau prea putina filozofie. Era adevarat ca in sinea mea consideram lipsita de interes pentru timpurile moderne teoria sa asupra unei cunoasteri limitate de o cenzura transcendenta, precum si adaptarea la spatiul romanesc a gindirii spengleriene conform careia culturile si civilizatiile sint determinate de spatiul geografic, dar avusesem grija din politeta pentru marele poet si om de cultura sa nu discut cu nimeni despre opera lui. Era adevarat insa ca pastrasem si tacere cind vreun adept cu privirea sticlind de ignoranta incerca sa abordeze cu mine acest subiect. Pesemne ca i se transmisese tacerea mea, daca nu mai mult. Nu ma invita la el, cum auzisem ca facea cu ceilalti, imi arunca doar, din cind in cind, abia clipind din pleoapele lui palide si transparente, cite-o privire rece si vag interogativa. Scoaterea lui brutala de la catedra era insa cu totul altceva. Era clar ca in locul lui vor numi un alt Vaintrub oarecare, si nu unul dintre noi, desigur, nu pe mine sau vreun discipol al marelui poet, sau pe profesorul N., de pilda, care mai fusese sef de catedra inainte de razboi si la cursurile caruia invatasem noi filozofie. Era un umanist blind si cu vasta cultura, moderat om de stinga, necompromis de vreo miscare politica, ar fi fost cit se poate de firesc sa fie numit el, or, de doua saptamini, titularul lipsea si dupa spusele Matildei nu din motive de boala, si nu se auzise nimic de o eventuala numire a profesorului N. "Poate ca nu e adevarat!" ii spusei Matildei prins de neliniste si indoieli. "Nu-ti spun din auzite, zise Matilda, ci direct de la sursa. Darea lui afara isi are originea in prelegerea lui de deschidere a cursurilor, cind vorbind in introducere la istoria filozofiei, pomenise pe cine vrei si pe cine nu vrei, in afara de
Marx si marxism. Nici asta nu e zdravan la cap!" rise Matilda sugerindu-mi astfel ca pentru ea sursele comediei erau diverse, nu ridea numai de indivizi ca de-alde Calcan. Ma retrasei in biroul meu si in timp ce imi beam cafeaua si Matilda rasfoia ziarele (caci la serviciul ei unde era sefa evita sa citeasca Scinteia in colectiv si sa comenteze articolul de fond, la orele opt dimineata, lasa pe altcineva s-o faca si disparea presata, motiva ea, de treburI) imi aprinsei o tigare si ramasei tacut vreme indelungata. Era clar, imi spuneam, ne vor aduce nu chiar un nou dentist (si inca acesta era bun, nu era neinformat, era familiarizat cu filozofiA), ci cine stie ce obscur profesor secundar sau cine stie ce ziarist galagios, cum se intimplase la Litere, unde e drept ca titularul, un celebru specialist in cercurile romaniste din strainatate si pe deasupra om de stiinta agresiv, nu putuse fi gonit, dar ii fusese impus un jurnalist, un putoi care nu se jena sa-l ia peste picior si sa-l invete pe el, marele savant, cum e cu marxismul in lingvistica. Ignorasem aceste semne, considerindu-le accidente fara importanta. "Chestia asta mi poate sa ramina asa, ii spusei
Matildei. Raspundem de soarta culturii si a invatamintului si daca nu reactionam, vom avea ceea ce ni se cuvine, adica exact ceea ce meritam." "Ce vrei sa faci?" ma intreba ea de asta data doar zimbind sceptica, vrind parca sa spuna ca de facut, fireste, se putea face orice, dar rezultatul ea il cunostea dinainte. "Sa vorbesc cu marele poet, sa-i spun ca trebuie sa protesteze si ca noi il vom sustine."
Matilda lasa ziarele, isi aprinse si ea o tigare si intre noi se asternu o tacere. In cele din urma imi spuse ca un avertisment: "Mai gindeste-te!" "M-asi mai gindi, ii raspunsei gindindu-ma, dar n-am la ce. Nici nu mai e timp. Daca miine ne vom pomeni la catedra cu cine stie ce ginecolog sau inginer de poduri si sosele, o sa fie prea tirziu." "Treaba ta, imi spuse, vezi sa n-ai o surpriza incepind chiar cu titularul pe care vrei sa-l aperi." "Ce surpriza? "De unde sa stiu eu? Tot ce stiu e ca traim vremea surprizelor, in orice caz, continua ea repede, ca sa nu-i cer amanunte, nu uita sa-l intrebi de ce considera el marxismul nedemn de a fi citat intr-o prelegere de filozofie!" Avusese in glas tonalitati necrutatoare, pe care i le auzeam pentru intiia oara si tresarii. "In cultura, ii raspunsei eU ginditor, daca nu e liber, nu mai e om de cultura capabil sa exprime ceva propriu, ci un simplu truditor intr-o profesie ca oricare alta, care nu solicita optiuni individuale." "In orice profesie ca oricare alta, zise ea cu ironie (ISI amintise cum rostise ea insasi aceste cuvinte in ziua cind ma mutasem la ea?), se cer optiuni individuale. Poti sa faci o casa urita sau una frumoasa, asta are o mare importanta pentru aspectul estetic al unui oras. De ce e frumos Parisul? Fiindca bulevardele si casele lui au fost resistematizate in urma unei optiuni a baronului Ilaussmann."
"Bine, zisei, si intrucit absenta lui Marx intr-o prelegere trebuie sa determine Bucurestiul sa ia catedra unui vestit poet si filozof? Era suficient un avertisment." "Si de unde stii ca nu i s-a dat?
Sint patru luni de-atunci. Intreaba-l, mai zise ea de asta data cu un glas pasnic, discuta cu el"
X
Intr-adevar, marele poet nu suferea de nici o sciatica, imi deschise el insusi si spre surpriza mea ma intimpina cu un repros: "in sfirsit, zise, ai catadicsit si dumneata sa ma onorezi cu o vizita." "N-am indraznit, dom profesor, sa va deranjez neinvitat", ii raspunsei. "Uite ca ai indraznit, zise el, si imi face mare placere. De cind am fost dat afara de la universitate, vechii mei discipoli m-au si parasit, de unde pina atunci ma agasau zilnic cu vizitele lor. Oricit am filozofa pregatindu-ne de moarte, nu ne pregatim deloc, ideea e o pura vanitate a gindirii, care ne sugereaza falsa certitudine ca prin filozofie putem trece bine inarmati Marele Prag, ti-o spun cu majuscule. In fata mortii nu mai esti nimic, nu mai esti poet, esti un simplu om care trebuie sa dispara Totdeauna m-am uitat cu neliniste la tabloul lui Sandro Botticelli, in reproduceri, caci originalul e la New York, care infatiseaza impartasania sfintului Jerome. Cei din jur, in special preotul ii intinde agresiv lingurita cu o expresie neascunsa de satisfactie ca el e viu, gras si sanatos in timp ce sfintul va fi in curind mort, deja, cu paloarea pe chip, cu privirea ratacita nu mai e sfint, ci un biet batrin muribund, intru totul in ghearele mortii neinduratoare Desfrinatii, prin cinismul lor, continua marele poet in timp ce ne asezam in fotolii, sint mult mai bine pregatiti, pe ei nu i-a exaltat aceasta viata pe care au scuipat de-atitea ori in toiul petrecerilor lor desantate, incit aparitia celei cu coasa si cu rinjet perpetuu le provoaca cel mult un nou hohot de ris descreierat si un ultim scuipat aruncat Aceleia drept in figura"
Chipul marelui poet nu exprima insa nici regret, nici amaraciune si mi se paru ca niciodata nu-l vazusem atit de senin si de spiritualizat. Ramaseram citva timp tacuti. Asadar eu eram ultimul care aflam si foarte tirziu ca i se luase catedra. In ceea ce ii privea pe discipolii lui, ma simteam indignat. Chiar asa, il si parasisera? Era adevarat, nu i se daduse marelui poet si filozof sa bea, dintr-odata o cupa de cucuta, ca lui Socrate, dar i se daduse s-o bea cu incetul, sa moara adica in fiecare zi, un supliciu, existential care si incepuse sa-i atinga (acestui iubitor al luminii si al corolelor de minuni ale lumiI) fibra lui cea mai ascunsa. Ce insemnau ultimele lui cuvinte, aducea un elogiu desfrinatilor? "Sper, dom profesor, zisei, ca nu sinteti, adica nu va simtiti in postura lui Faust, care isi regreta o tinerete petrecuta in asceza si studiu (gindind: v-ati bucurat de glorie, desi ati avut si detractori care insa nu v-au turburat exaltarile spiritului, v-ati bucurat de onoruri, v-ati casatorit si aveti si o fata si dupa cite am auzit sotia va adora si acuM). De altfel, continuai, Faust e un personaj nesarat, absolut neinteresant, dupa ce redevine tinar continua sa nu traiasca nimic, fiindca el nu se implica in tragedia Margaretei, la sfirsit il vedem cum se cara spre noi aventuri. Ce fel de aventuri? Nu poti spune niciodata clipei: opreste-te, sint fericit, atits timp cit Mefisto sta linga tine, sa inmoaie bratul adversarului, ca sa-l rapui tu cu usurinta". "Nu in asta consta mitul faustic, zise marele poet deodata inviorat. E o reinviere a mitului dionisian, a eternei intoarceri si a trairii in afara tragediei. Goethe iubea Grecia antica, dar in acelasi timp stia ca vremurile se schimbasera, aparuseri Dumnezeu si puternicul Mefisto. S-a adresat acestuia din urma." («Inteleg, am gindit, felul cum ati fost dat afara de la catedra unde oficiati in numele spiritului v-a sugerat ca, dupa Nietzsche, sa ginditi: Dumnezeu e mort! Si sa vedeti o mare turburare in lume.») "Nu se poate incheia nici un pact cu nimeni, dom profesor, si de altfel un pact faustic care ne-ar feri de primejdiile riscului, repet, ne-ar priva si de bucuriile victoriei. Forta sta in noi insine: dumneavoastra ati si semnat un pact inca din tinerete cu puterile spiritului, trebuie sa recurgeti la ele, sa recititi acest pact si sa-l respectati. Cultura e o faclie care arde! N-o aruncati din miini si nu invidiati desfrinatii"
Marele poet surise si o lumina se intensifica pe chipul lui. "Asa mi-am spus si eu, zise, o sa stau acasa si o sa-mi scriu memoriile. Nu e o indeletnicire care incalca pactul, cum bine ai spus.
Proust a facut acest lucru timp de un deceniu, si a trait inca o data si cu ce iluminari si bucurii, toata viata lui dinainte, oprind clipele pe loc, eternizindu-le. O singura indoiala ma nelinisteste.
Voi suporta izolarea, singuratatea? Proust era un monden, avea prieteni, un anturaj pe care chiar daca nu-l mai frecventa din pricina bolii, ca inainte, cind se simtea mai bine iesea seara tirziu, imbracat bine, pomadat, cu o floare la butoniera si se intorcea in zori fericit. Nu discutam aici unde se ducea si ce facea, fapt e ca avea unde se duce si ca se intorcea fericit. Acest dus era la mine catedra. Nu-i acuz pe discipolii mei ca m-au parasit, poate ca nici nu m-au parasit, sint, pesemne, desorientati. Or sa-si revina poate, dar eu aveam acum nevoie de ei. David ne arata in divinul sau Socrate bind cucuta un barbat inconjurat de prietenii sai, in timp ce eu sint singur
(«ce curios, am gindit, iata, si el s-a gindit la Socrate»), semnele pentru mine sint rele. Nu inca foarte rele, dar omul, ca un animal cu instincte inca puternice, un animal social cum bine s-a zis, simte ca firul gros si esential care il lega de societate, de cei tineri; fiind taiat, viata i se va scurge in singuratate, nu mai poate, nu mai are cum sa innoade altul. Daca mi s-ar da o revista! Dar cum sa mi se dea o revista, cind mi s-a luat o catedra?" "In paranteza fie spus, dom profesor, zisei, de ce in prelegerea dumneavoastra la deschiderea cursurilor n-ati pomenit nimic nici de Marx, nici de marxism? Se discuta in oras despre asta si nu in favoarea dumneavoastra"
Marele poet si filozof nu raspunse indata. In biroul in care ne aflam, captusit cu rafturi pline cu carti, intra fiica lui, care ii semana, dar cum se intimpla adesea, aceleasi trasaturi nu mai dadeau aceeasi expresieChipul poetului era frumos, de o albeata de statuie indelung slefuita de impulsurile luminoase ale vietii sale interioare, in care marimea nasului nu mai avea importanta, buzele subtiri nu mai exprimau ascutimea rea a celor cu o astfel de conformatie a gurii si barbiei in timp ce pe chipul fetei, desi totul semana fizic cu tatal, nu aparea in expresie decit comunul: o fata oarecare, nici frumoasa, nici urita, pe care insa poetul o invalui cu o privire tandra si ii transmise si ei din bogatia acestei tandreti, care ii fu intoarsa, si tatal si fiica semanara cu adevarat citeva clipe, unul cu celalalt. Ma ridicasem in picioare, dar tatal nu facu nici un fel de prezentari.
Ca mama intreaba cum sa-i faca diseara piureul de cartofi, cu lapte si unt, sau numai cu lapte Si putin unt, daca e proaspat, aha, bine, dar snitelul, il vrea natur, sau cu ou si parmezan fara ou si parmezan, fiindca a mincat doua oua dimineata, dar salata de andive, cu putina maioneza, sau da, cu maioneza, n-o sa mor, dintr-o salata de andive cu maioneza
Fata iesi, imi arunca o privire bleaga, iar eu ma asezai la loc in fotoliu. "Iata deci, continua marele poet, ca si dumneata te-ai exprimat in asa fel incit sa sporesti singuratatea mea." Ramasei surprins. Cum ma exprimasem? Ii pusesem doar o intrebare A, da, se discuta in oras, si nu in favoarea lui, de ce n-a pomenit nimic de Marx la deschiderea cursurilor. "Vorbesti ca si cind orasul hm! Petrini, murmura el, vin vremuri grele, pentru noi, filozofii Am citit Das Kapital demult si niciodata nu mi-a trecut prin cap ca intr-o zi va trebui sa-l tratez pe Marx altfel decit ca pe un economist si doctrinar genial al comunismului (filozofia sa e mai mult intrinseca analizei pe care o face societatii capitaliste decit extrinseca, pornind de la un concept, existenta, dupa el, determina constiinta, ceea ce, daca ne gindim ca societatea, in timpurile moderne, tinde sa acapareze individul, sa-l subjuge, nu e aberant sa afirmi ca intr-o anumita masura, uneori decisiva, dar alteori nu, ii determina constiintA). Determinismul nu e o noutate in filozofie. Nou la
Marx este faptul ca asemeni lui Rousseau el trage din analiza sa concluzii politice revolutionare.
Programul sau insa e o imensa utopie. El a numit Anglia ca locul de pe pamint de unde va izbucni revolutia proletara, ignorind, tocmai el, conditiile istorice si sociale in care traieste proletarul englez, si anume intr-un imperiu, intr-o tara liberala, cu o mica-burghezie numeroasa, care n-are nici un chef de revolutie si nici nu va avea vreodata, decit daca o va face ea insasi. Teza lui Marx: acolo unde proletariatul e mai numeros si mai evoluat, acolo va izbucni revolutia, a fost infirmata de revolutia rusa, unde proletariatul era cel mai putin numeros si cel mai putin evoluat. Ce ne dovedeste acest lucru? In primul rind ca Rusia avea totusi nevoie de o revolutie si a devenit proletara fiindca in acel timp nu exista in lume o alta teorie revolutionara mai eficace si mai utopica pe care rusii sa si-o insuseasca. Si-au insusit-o pe-a lui Marx, fiindca intr-adevar frumoasa lui utopie putea seduce masele si le putea atrage in lupta. Acum, intrebarea care se pune unui om de cultura: poate el sa pomeneasca numele lui Marx fara ca asta sa nu insemne adeziune? Nu la marxism, ceea ce ar fi intelectualmente firesc, ci la dogma care s-a nascut din el.
A vorbi in mod liber de Marx si marxism nu e posibil. Ca sa justifice teoretic de ce revolutia proletara a izbucnit tocmai in Rusia si nu in Anglia sau Statele Unite, Lenin a creat o noua teorie a evolutiei capitalismului spre imperialism ca stadiu al sau cel mai inalt, dupa care va veni descompunerea, formind deocamdata un lant puternic de contradictii si ca revolutia proletara, in aceste noi conditii, a izbucnit acolo unde acest lant avea veriga cea mai slaba. Sa admitem ca nu se putea altfel si ca revolutia a izbucnit acolo unde lantul imperialismului avea el veriga cea mai moale. Dar cine ne garanteaza care va fi lumea viitorului, dupa ce capitalismul, ajuns in stadiul sau cel mai inalt, va putrezi? In noile conditii de evolutie spectaculoasa a tehnicii, numarul muncitorilor cu psihologie clasica se va micsora, vom trai intr-o lume de tehnicieni si ingineri cu alta psihologie si alte moravuri. Marxismul, desigur, va dainui, ca un excelent instrument de analiza a raporturilor sociale si economice, concluziile politice istorice si filozofice vor fi insa altele, conceptul.: existenta materiala determina constiinta, va ramine un adevar controversabil ca atitea alte mari adevaruri" "Dom profesor, spusei indata fara sa mai reflectez in detaliu asupra uneia sau alteia dintre opiniile emise de el, a devenit de mult evident ca in cele din urma si soarele se va raci, va deveni intii rosietic, apoi galben si inainte sa se produca cu el un accident final in univers, viata pe Terra se va fi stins de mult. La fel se va intimpla cu generatia dumneavoastra si a mea pina sa ajunga marxismul o doctrina limitata la sociologie si economie. Ce facem insa pina atunci? Sinteti tinar, abia ati trecut de cincizeci de ani. Trebuie sa va intoarceti la facultate! Nu va costa nimic daca staruiati in prelegerea dumneavoastra si asupra marxismului."
"Nu era suficient, puteam s-o fac, dar mi s-a cerut si altceva si anume sa starui si asupra leninismului." "Ei bine, puteati sa faceti si acest lucru!" exclamai eu. "Tot nu era suficient, trebuia sa afirm ca si Stalin si-a adus icontributia in filozofie, ca un demn discipol al lui Lenin!" "Bun,
Stalin e un tip urias, se putea vorbi si despre el. Eu l-am citit tot si paginile in care e vorba de
Trotki sint pasionante. Nu-mi place Trotki, n-a avut curajul sa atace dogma partidului unic, si el gindea ca si Stalin ca toti cei care aveau alte pareri decit ale lui trebuiesc suprimati. Macar Stalin venea din Georgia si pentru el dictatura era ceva firesc, natural, in timp ce Trotki colindase occidentul liberal si Statele Unite, statuse mult prin biblioteci, avusese deci cind sa se gindeasca ce lume noua vroia sa aduca el in Rusia si in restul omenirii. Cind spun «restul» am in vedere marimea uriasa a teritoriului in care revolutia proletara trebuia declansata si ce influenta va avea ea in lume. Nu e prima oara in istoria cind o mare figura politica e pomenita in biserici si scoli.
Nimeni nu v-ar fi inteles gresit daca o faceati." "N-ar fi fost de-ajuns" raspunse, uimindu-ma, marele poet si filozof. "Nu inteleg, dom profesor! Ce-ar mai fi trebuit sa faceti?" "Ar fi trebuit pur si simplu sa nu vorbesc nimic despre istoria filozofiei, ci sa prelucrez discursurile lui Jdanov referitoare la impartirea lumii in doua lagare, cel al socialismului, pe de o parte, si cel al imperialismului, pe de alta parte, si discursul aceluiasi referitor la revistele Zvezda si Leningrad, si sa combat un manual de istoria filozofiei al unui oarecare Alexandrov, al carui continut nu-l cunoaste nimeni"
Marele poet se opri si se uita la mine surizind de tacerea fara iesire in care ma aruncase aceasta desvaluire.
"Mi s-au dat cele doua brosuri ale lui Jdanov, continua marele poet, chiar rectorul mi le-a inminat si, colega, zice, iata obiectul prelegerii cu care veti deschide cursurile. Va declar in mod formal si confidential ca prelegerea dumneavoastra va fi urmarita. Si daca refuz? i-am replicat. A dat din umeri, dar nu intr-un fel fara sens. A inchis si ochii in timp ce isi ridica sprincenele si isi indeparta bratele. Adica riscurile nu vor fi suportate de el, ci de mine. M-a pus sa semnez ca am primit cele doua brosuri, incit, dupa cum vezi, n-a fost vorba, acolo asa, de o simpla citare a numelui lui Marx, pe care l-asi fi omis si l-am omis dintr-o simpla neatentie, trebuie sa marturisesc, dar n-avea importanta, puteam intra in fondul chestiunii, pe larg, in prelegerile urmatoare, in cursul anului. Mi-am inceput cursul in mod normal, acceptind in sinea mea, fara vreo desbatere de constiinta, orice risc. Fireste ca ma asteptam si la o sanctiune grava, adica sa mi se ia catedra, dar nu credeam ca o sa fiu intimpinat la poarta universitatii de un individ brutal, care sa-mi notifice cu o dusmanie personala ca n-aveam, de-aici inainte, ce mai cauta in aceasta cladire. Cei facusem eu astuia? Ce-avea cu mine? Nu-l vazusem in viata mea si nu-mi aminteam sa fi facut cuiva rau, unui necunoscut, care nu putea fi parintele unui student trintit de mine, era prea tinar sa fi fost parintele unui copil mare. Nu era intendentul, dar semana cu un intendent! A aparut apoi imediat Pascu, caloriferistul nostru, l-a injurat pe-ala intr-un mod si mai brutal decit imi vorbise acela mie spunind: du-te in la mine-ta! Cine te-a trimis pe tine aici?
Si reproducind aceasta injuratura privirea marelui poet sticli de satisfactie si se opri din povestit. Ii placuse caloriferistul atit de mult incit tinuse sa-i repete populara noastra trimitere la origine? Era evident, bruta care il intimpinase si ii spusese acele cuvinte fusese astfel pedepsit.
Bietul filozof! Nu banuia ca acela fusese pus tot de caloriferist sa formuleze exact gonirea din
Universitate a poetului, adica faptul sa fie clar, sa nu mai intre adica acolo, sa protesteze, sa ceara explicatii etc. Dar brutal, la acest nivel al paznicilor si nu, sa zicem, in biroul rectorului neputincios. "Caloriferistul, continua marele poet, m-a poftit in biroul lui de secretar al celulei de partid, unde, cu alte cuvinte, bineinteles, mi-a confirmat ceea ce imi spusese celalalt, el era in masura sa-mi spuna ca pot ocupa postul de sef al bibliotecii municipale, unde pot foarte bine sa citesc, nu-i asa, sa scriu poezii, sa-mi continui studiile care ma intereseaza Umfla vocabulele, parca ar fi vrut sa-mi arate ca nu e asa grav sa treci dintr-un post intr-altul, tot cam leafa aia o ai, asta e, se in-timpla, nu e nimeni batut in cuie pe locul unde isi face serviciul Desigur, nu el,
Pascu, a luat aceasta hotarire, hotarirea a venit de sus, mi-a spus el, fara sa-mi precizeze de unde de sus, de la rector sau si rectorul primise un ordin de la forurile bucurestene ale invatamintului
"Nu stiu, dom profesor, mi-am incheiat si eu vizita posomorit. Trebuie sa va intoarceti la catedra.
Oricum, noi vom reactiona". "Care noi?" zise marele poet atent, dar fara sa ma priveasca. "O sa aflati!" "Bine, faceti ce credeti, dar daca e sa actionati inutil si in schimb sa infruntati doar riscurile, ar fi mai bine sa nu actionati." "E bine sa stim si noi la ce ne putem astepta de-aici inainte, odata pentru totdeauna. Bineinteles ca pentru nici unul dintre noi n-am risca numai de dragul riscului, dar in cazul dumneavoastra n-are rost sa-l calculam."
XI
Ma simteam mult mai inflamat decit aratasem. N-asi putea sa spun pe ce se baza instinctul meu, care ma indemna sa nu accept anomalia, caci asa imi parea situatia care se crease la facultate in urma indepartarii marelui poet si filozof. Anomalia, anormalul, nu e o fatalitate si nare durata, conditia sa-l facem sa dispara e sa nu-l acceptam si mai ales sa nu cedam tentatiei de a-l justifica, prin recurgerea la principii inalte. Aceasta din urma gindire anticipeaza primul meu contact cu unul din cei pe care ii numisem noi. Era un tinar de virsta mea, numit la facultate odata cu mine si cu care ma si imprietenisem. De la el auzisem despre marele poet o formula mai tirziu, dupa moartea si reintegrarea poetului in circuitul cultural, aceasta formula avea sa constituie subterfugiul general al acelei reintegrari Idealism? Agnosticism? Da de unde! Filozofia lui e tot poezie, e o metafora poetica. E stupid sa cautam confirmarea teoriei plusvalorii intr-o opera poetica inspirata de sentimentul misterului existential. Plin de respect pentru marele poet si filozof, acest tanar, marxist convins dar cu spiritul critic ramas intact, caustic, inteligent, avind darul formularilor memorabile, incerca astfel sa-l fereasca pe seful catedrei noastre de loviturile pe care el parca le stia, desi nu-mi spusese niciodata nimic clar in acest sens, dar eu intelesesem din unele taceri ale sale, din unele expresii cum ar fi un de" hm, sau bietul dom profesor, ca nu era sau nu va fi bine, de bietul dom` profesor La el ma gindii sa ma duc indata ce marele poet inchise usa in urma mea.
Ii dadui un telefon, statea departe de centru si s-ar fi putut sa nu-l gasesc acasa. "No, badie, acasa esti?" il intrebai cu un puternic accent ardelenesc, recunoscindu-i vocea la aparat. "Acasa mi-s, tu esti, Petrini?" "Da, ce faceai?" "Citeam!" "Pot sa te deranjez?" "Pentru un prieten, musai sa lasi cititul, caci el este un om viu si miscatoriu, in timp ce cartea sta linistita acolo unde o pui si nu da semne de suparare ca o parasesti. Vino! Mintenas ma imbrac si iesim la o preumblare."
Vorbea adesea astfel, persiflindu-i pe ardeleni, desi era el insusi ardelean, incercam si eu acest limbaj cind ma intilneam cu el, dar numai atunci, fiindca n-aveam talentul de a-mi strecura ironia la adresa carturarului neaos ardelean cum facea el, imitindu-i de fapt gindirea, si bineinteles ca naveam nici un haz. Mai stiam ceva, ca Ion Micu (caci asa il chema, si cind se prezenta adauga si particula Klein iritindu-i pe unii, caci ei credeau o clipa ca o fi descendent al marelui Inocentiu, si cind aflau ca nU) cind folosea acest jargon era la el un semn ca isi pastra neatinsa si ascunsa adevarata gindire, pe care n-o expunea oricui, incit ma bucuram cind vedeam ca il paraseste pentru mine si discuta normal: semn de pretuire si prietenie. Nu stiam de ce, dar avea asupra mea un ascendent nu-mi dadeam seama in ce consta, dar nu numai ca nu ma supara, ci in mod bizar parca chiar simteam ca mi-era necesar. Poate pentru ca dintre toti universitarii era singurul care imi sugera certitudinea ca putea raspunde la orice intrebare pe care i-asi fi pus-o, in acei ani cind de pretutindeni rasareau semne de intrebare? El era singurul linistit, destins, ironic, adesea sarcastic chiar si cu cei batrini, care, foarte nervosi, preferau sa nu-i dea replica, sau poate ca nici n-o aveau atunci pe loc Era membru de partid, fost utecist in ilegalitate, n-avusese deci timp sasi ia licenta, fusese totusi numit direct asistent la Litere, unde, imi spunea el, n-avea sa stea mult, pasiunea lui fiind presa literara Lectiile ii erau incarcate de glume pe care studentii seriosi nu i le apreciau, in schimb rideau ceilalti Vorbind de pilda de Caragea Voda, expediase astfel analiza marxista a acelei domnii, care s-ar fi caracterizat prin ciuma care ii poarta numele (Ciuma lui CarageA) si prin faptul ca acel domnitor ar fi pus biruri grele pe femeile usoare (ceea ce era riguros exact.) Studentii seriosi ridicasera stilourile din caiete. "Sa scriem asta?" intrebase unul posomorit, parca indignat Intr-o zi venise de la Bucuresti in vizita in orasul nostru un membru al Biroului politic, insarcinat cu invatamintul si cultura. Ca de ce nu stim inca ruseste? ne intrebase el sever dupa ce ne adunase pe toti in aula universitatii. Ne citase la un moment dat in timpul conversatiei libere pe care o avusese cu noi un proverb rusesc in ruseste, apoi vazind ca nimeni nu l-a inteles, ni-l tradusese in romaneasca lui nu atit stricata, cit marcata dezagreabil de un dublu accent, evreiesc si in acelasi timp rusesc. "Dar dumneavoastra, cind aveti de gind sa invatati romaneste?" raspunsese atunci Ion Micu, creind cu seninatate un moment penibil de tacere, caci liderul nu avusese in primele clipe replica: apoi se infuriase. "Cunosc eu acest gen de intelectuali foarte mindrii de dracusorul mic-burghez care zace in ei si care isi scoate cornitele ori de cite ori e vorba de lucruri serioase." Ion Micu ii replicase: "in orice caz vad ca si dumneavoastra, ginditi prin sistemul de imagini care face parte din opiumul popoarelor: dracusor, cornite Or, noi, marxistii, stim ca nu exista draci si nici fii de-ai lor, dracusori" " Dumneata esti marxist?" il intrerupsese liderul, ca si cind ar fi fost convins ca are in fata un impostor. Micu surisese candid: "Da, ca si dumneavoastra!"
Il gasii gata imbracat sa iesim, totusi, mai intirziaram, nu vroia sa plece, se uita de cite va ori discret la ceas si nici de vorbit nu avea chef, sau mai bine zis se gindea la ceva, tacut, si pe chip cu acea expresie de iritare pe care o avem toti la un rendez-vous, cind sintern pusi sa asteptam pe cineva care a depasit cu mult sfertul academic. Se plimba prin birou si ma intreba cite ceva, eu ii raspundeam, dar el nu avea aerul ca m-a auzit. Intru tirziu, dupa vreun ceas, se auzi la intrare cheia rasucindu-se in usa apartamentului si aparu Ivona, sotia lui, care intra in birou fara un suris ca isi vedea sotul, fara o tresarire ca avea un musafir. Lucra la cotidianul local al partidului, fusese si ea utecista in ilegalitate, dar fara sa fi fost inchisa, cum se intimplase cu sotul ei. Femeie tacuta, fara sa fie placida, o bruneta, statea si asculta conversatia fara sa intervina, nu pentru ca nar fi avut ce spune, dar parca tot timpul se gindea la altceva, care, fara s-o obsedeze, ii acapara totusi gindirea. Cind deschidea gura, o facea ca sa-si contrazica, in felul ei absent, sotul, sau sa-i spuna ca are niste telefoane de dat si o sa treaca in hol, unde intr-adevar nu mai termina de vorbit.
Cind era prezenta, intilnirea mea cu Micu era stricata. "Mi-ai dat telefon ca vii, nu ca intirzii", zise Ion linistit, fara repros. "Am mai avut treaba", zice ea cu un glas alb, fara sa mai adauge ceva, de pilda sa explice de ce a telefonat atunci ca vine, sau de ce n-a telefonat ca intirzie. "Ai avut necazuri? "Nu!" "Eu ies cu Petrini sa facem o plimbare." Mai tirziu am aflat ca el o iubea, iar ea nu, insa o iubea mai mult decit se putea banui, iar ea nu-l mai iubea deloc cind il cunoscusem eu si ma intrebam daca il iubise vreodata. Ma intrebam chiar cum dracului o fi aratat atunci, in timpul idilei, caci daca aratase ca si acum, sau pe-aproape, de ce se indragostise el de ea atit de tare? O pereche mai nepotrivita nici ca se putea imagina (intrebarea populara "ce-o fi gasit la ea" ti se punea indata ce-i vedeai impreunA), cu toate ca Ivona nu era deloc urita, insa un anumit voluntarism in felul ei de a fi. vocea putin ingrosata, care nu ascundea nimic, nu sugera nimic, poate doar un dispret fara adresa precisa, o faceau net antipatica: dispret de ce? Al unei gindiri adinci, al unei sensibilitati deosebite? Nimic! Doar siguranta de sine, vag stupida, a omului comun Si totusi, ea avea sa-l paraseasca in cele din urma, fireste pentru un altul, si Ion sa sufere multi ani, dupa aceea, desi se recasatorise el insusi, aproape imediat, cu o studenta pasionata ca si el de literatura, de alta rasa decit Ivona, dar fireste, a aparut si un dar, insa ceva mai tirziu; fapt e ca alaturi de ea, Ion ar fi putut s-o uite atunci pe Ivona, dar n-o uitase, mai vorbeau inca la telefon, discutau chestiuni practice, cum ar fi de pilda starea timpului si ca Ion sa nu iasa fara sa-si puna la git un fular gros intr-o zi ea chiar i-a trimis acasa un peste Dar despre istoria cu acest peste o sa mai am, poate, timp sa vorbesc
Ion era un tip afectuos; in prietenie, cind ne plimbam, de pilda, ma lua de brat, lucru care ma jena. "Ioane, ii spusei degajindu-ma, marele poet nu sufera de nici o sciatica, acum vin de la el, a fost dat afara de la catedra fiindca n-a acceptat sa deschida cursurile cu o prelucrare a unor discursuri ale lui Jdanov. Nu trebuie sa-l parasim!" "E prea tirziu, raspunse el indata, semn ca stia totul. E prea tirziu, repeta, in locul lui a fost numit domnul Rosu Decebal, care prin numele lui a lasat sa se inteleaga unde trebuie ca e rosu si in gindire, iar cu prenumele ca e un neaos urmas al marelui rege dac. Natiunea, ne invata Iosif Vissarionovici Stalin, deocamdata nu va disparea, incit e nevoie inca de nationalisti rosii ca domnul Decebal, ce-a infrint popoare multe, de jos si de pe cal"
Astuia ii ardea sa fie el spiritual intr-un asemenea moment, desi, e adevarat, ironia lui nu infirma starea mea de spirit, ci cauta doar sa-mi sugereze ca inflamarea gindirii nu ne duce spre decizii rationale. Dar intelesei ca aprobase, in sinea lui, hotarirea. Ai fi zis ca, in ciuda ironiei, avea de pe acum o anume simpatie pentru profesorul Rosu Decebal. Era firesc! Faceau parte din acelasi partid, caci nulul profesor se inscrisese prin primavara Totusi continuai: "Ioane, numirea unui dentist in postul de decan nu ma deranjeaza. In general, orice numire de acest gen a unor personalitati politice, dar care au totusi o cultura, in locul, sa zicem, al unor titulari nu prea straluciti si mai ales compromisi in vechiul regim, in orice caz reactionari fatisi, cum era fostul decan, are un sens. Dar sa dai afara un mare poet si filozof care are dificultati in adaptarea sa la noul regim, mi se pare un scandal." "Petrini, spuse el atunci sever, observind pesemne ca incepusem sa ridic vocea, revolutia, ea insasi, e un scandal. Noi, care o facem, spunem ca e un lucru inaltator, desi, cei lucizi stiu ca e o maladie, dar nu sintem noi vinovati ca am mostenit o societate bolnava in mod fatal, curentul care se creeaza impotriva mentalitatii vechii societati ia cu sine pe toti cei care nu accepta sa-si insuseasca noile principii. Nu exista revolutie pasnica, chiar daca ea, sa zicem, nu e sangeroasa." "Exista valori absolute, strigai eu, de care nici o revolutie nu trebuie sa se atinga. Filozofia e una din ele." "Nu ne atingem de filozofie, ci de unii filozofi", raspunse el si nu stiu de ce, pronuntind cuvintul unii rise. "Dar cum am putea sa le cerem sa se dezica de ei insisi, de gindirea lor libera, de opera lor si sa puna in locul a toate acestea doua brosuri, ale unui oarecare Jdanov? Tie nu-ti pasa, predai linistit limba si literatura romana: nu esti pus sa vorbesti studentilor in locul lui Eminescu despre impartirea lumii in doua lagare" ,.Paun-Fincio", zise el sec. ..Ce e cu Paun-Fincio?" "In locul lui Eminescu. Si
Neculuta." .,Ce e cu Neculuta?" "Si Cezar Bolliac". "Adica?" "Adica toti astia in locul lui
Eminescu," "Si tu ai acceptat?" "N-am acceptat inca." "Dar ai de gind sa accepti!" "Mda!" "De ce mda? Da sau nu! "Cred ca da, daca n-or sa ma dea afara" "Tocmai pe tine? De ce? "Parce que la republicque c est le diable et moi je suis partisan de la republique! Donc, je suis un diable l"
"Si daca nu te da afara, vrei sa zici ca vei juca rolul diavolului predind pe Paun-Fincio, Neculuta si Cezar Bolliac in locul lui Eminescu? Cum? E ridicol!" "Am citat gresit: «La Republique c est la pensee et la pensee c est le diable». Le voi preda studentilor pe Neculuta, dar prin gindire ii voi determina sa se duca la Eminescu." "Tot e ridicol! N-ar fi mai bine sa pleci?" "In zilele, noastre, rise el, nimeni nu mai pleaca, esti dat afara, dar sa pleci tu singur, prin propria ta vointa, nu se accepta, asa incit, relua el dupa o pauza vazind ca tac, nu mai spune ca nu-mi pasa, ca predau linistit limba si literatura romana". Asadar, gindii eu, am ajuns, fara ca eu sa-mi dau seama, foarte departe! In lumina acestor revelatii gindul meu de a actiona in apararea marelui poet, pe linga ca era net riscant, n-avea nici cea mai mica sansa de a ralia pe cineva. Daca pina si acest coleg care era membru de partid vedea posibila chiar darea lui afara, inseamna ca a altora si mai ales cea efectuata, a marelui poet, nici nu mai intra la socoteala, nimeni n-avea sa protesteze. ..Totusi, spusei brusc indirjit, eu voi protesta." ,.Daca ai s-o faci, raspunse atunci Ion Micu foarte grav, ma vei lipsi pe mine de posibilitatea de a te apara cind vei fi tu insuti amenintat." "De ce asi fi eu insumi amenintat? spusei deodata sumbru. Daca vor dori sa nu mai fie cultura, continuai indignat si deodata nepasator de soarta mea, ma voi duce sa predau copiilor abecedarul, unde cred ca nu voi fi silit sa le vorbesc despre cele doua lagare (oribile cuvinte, cu putin efort, de gindire se putea evita apropierea aceasta de lagarele de concentrare, daca chiar era necesar sa se declare astfel scindarea lumii in douA) si nimeni nu ma va putea impiedica sa realizez ceea ce chemarea mea ma va indemna sa realizez."
Se lasa o tacere. Dupa citiva pasi, Ion Micu exclama: de! Ca si cind pozitia mea ar fi semanat cu a acelui mosier al lui Rebreanu care isi creeaza in fata taranilor in revolta o imagine despre sine idilica, provocind acel raspuns dubitativ. Ajunsesem in centru si pasii proaspatului meu prieten se indreptara spre braseria Hotelului Royal, care acum purta denumirea orasului nostru, braseria unde ne mai intilnisem, ii placea lui, zicea ca are cel mai bun filtru - ii placea cafea filtru, bea cite doua sau trei la rind Mie imi placea aici berea, care era totdeauna rece si parca intradevar si ea mai buna decit in alte parti.
Ion Micu clipi iritat cind vazu ca masa la care ii placea lui sa stea intr-un colt pe o canapea de trei persoane era ocupata. Imi explicase si de ce: acolo puteai discuta linistit, erai pazit de pereti din doua parti, nu se putea aseza alaturi de tine unul cu urechile lungi Dar ne intimpina chelnerul care ii cunostea preferintele si ne spuse ca masa va fi imediat libera, clientii au cerut plata. Da, dar platind mai cerusera bere, pe care se vedea ca n-aveau de gind s-o bea repede. Ion incepu sa-i injure, in timp ce chelnerul ne sfatuia sa ne asezam undeva si indata ce aceia vor pleca, ne putem muta acolo. Nu intelesesem, adica nu crezusem pina atunci ca in timp ce clienti ca noi isi beau linistiti cafeaua sau berea, alaturi de ei, la masa vecina, se putea aseza unul cu urechile lungi. "Dupa ce ii recunosti?" il intrebasem pe Ion. "Nu achita nota", imi raspunsese el.
"Bine, dar cum ii recunosti inainte de a achita nota?" "Au urechile lungi!" "Chiar?" "Da, deformare profesionala." Risasem, dar asteptind sa ni se elibereze masa, in timp ce "lingeam" o bere, cum spunea prietenul meu, observai ca la masa libera de alaturi se si asezase cu spatele un individ care nu comandase nimic, dar caruia chelnerul ii si adusese o cafea, scosese un ziar si sta cu nasul in el, in timp ce o ureche era intr-adevar vizibil rasucita spre noi. "Ioane", zisei si ii facui semn discret cu capul spre masa vecina. "Un timpit, zise el tare, e asa de bou incit isi inchipuie ca nu-l ia nimeni in seama si poate el sa traga cu urechea si sa-si faca pe urma linistit raportul catre sefi N-o sa afli nimic, ba, esti asa de prost ca or sa te dea afara, aseaza-te si tu linga altii, eu va cunosc din ilegalitate, sinteti aceiasi idioti si fara fler, cu toate ca serviti acum alta cauza Du-te si ma spune ca ai fost mirosit de unul si te-a injurat
Trecuram in sfirsit la masa noastra si chelnerul ne si aduse filtre, le pusese mai dinainte.
Turnaram in cesti "Ar fi prea simplu", zise Ion. "Adica?" "Sa te duci sa predai copiilor abecedarul." "Si de ce n-ar fi simplu? "Lucrurile sint mai complicate", rosti el sibilinic si se ridica incet, ai fi zis ca un mosneag cu umerii incovoiati de atita intelepciune si se indeparta si disparu dupa o perdea. Ramasei singur citeva minute si ma uitai sa vad ce facea individul cu ziarul. Disparuse, lasind in urma lui ceasca de cafea pe care o bause, ca o enigma: era sau nu; era cel care o comandase un Hm! gindii, Ion exagereaza, nu poate un om sa-si bea linistit o cafea si sa rasfoiasca un ziar, fara sa-l suspectezi ca I se vedea urechea rasucita spre noi, ei si? Ce sa faca la urma urmelor si el cu urechile, sa si le taie, sa bage un mototol de vata in ele, sa si le astupe cu palmele ca sa ne convinga pe noi ca nu era un "Lucrurile nu sint atit complicate, cit complexe, spune prietenul meii revenind. «L enfer, c est Ies autres», spune domnul Sartre si are dreptate, uitind insa sa adauge ca treptele infernului incep de sus, unde mai poti inca respira si, cu cit cobori, cu atit aerul e mai imputit, pentru ca jos de tot, in infern, Ies autres sa te impiedice literalmente sa respiri. Te sufoci si iti dai duhul. Or toata chestiunea e sa supravietuiesti!" "Nu te inteleg, zisei, dimpotriva, faptele arata ca «L enfer ce sont Ies idaes qui viennent du haut. Les autres», cu cit cobori mai jos, cu atit sint mai straini de ele. In fond avem un regim popular in care intr-adevar masele se simt bine. Ce-i pasa otelarului cutare ca un mare poet si filozof a fost inlaturat de la catedra, sau ca Hegel trebuie rasturnat cu fundul in sus ca sa se mai poata spune ca filozofia lui are oarecare valoare? Dupa acest otelar, Hegel poate foarte bine nici sa nu mai existe, el isi vede de otelul lui, participa la sedinte unde are dreptul la cuvint, isi iubeste nevasta si copiii si cind ia chenzina se duce cu prietenii la o bodega unde se cinstesc si discuta despre ale lor. Stiu asta de la tata, care e muncitor specializat, dar cu o psihologie care nu difera de a altora. Ca invatator intr-o scoala oarecare nu ma voi deosebi nici eu de ei si ma voi simti perfect."
Ion sorbi din cafea si isi bulbuca ochii intr-o parte, semn ca gindirea ii aluneca rapid si trebuia sa faca un efort sa-i domine toate nuantele. "Pentru ca, zise el, ne aflam intr-o faza inca idilica. Masele n-au venit inca pe deplin in contact cu ideile care guverneaza regimul nostru popular, in care ele, dupa cum zici tu, se simt atit de bine."
XII
Deodata ridicaram amindoi privirea si vazuram ca linga masa noastra se oprise un pitic care tinea un chibrit in mina si se uita la noi . Un cersetor care da tircoale pe-aici, il mai vazusem si in alte dati. De cind se oprise linga noi si nu-l simtisem? Si de ce tacea? Nu cumva ascultase ceea ce vorbisem? "Ce vrei, ba?" se rasti Ion , la el. Piticul lasa sa-i iasa din git un fel de zumzet, era, adica, mut, nu putea articula cuvinte, nu era insa si surd, fiindca raspunsese prompt la intrebare si intinsese insistent chibritul inainte. "Nu-ti dau nimic, cara-te de-aici", zise Ion scos din sarite, la care presupusul mut isi spori brusc zumzaitul in semn de protest si o lua spre alte mese. ..L-am vazut in tramvai intr-o dimineata, zise Ion, a cerut bilet cu o voce foarte sigura, a zis pardon si a inaintat printre pasageri fara mutra cretina pe care si-o ia aici" "Crezi ca e un" "Bineinteles!
Ortega y Gasset a formulat in Revolta maselor (caile oarecum depasite de consecintele razboiuluI) o idee foarte interesanta. Masele vor pune stapinire pe tot, au si pus mina pe restaurante, pe magazinele comerciale, pe salile de cinematograf, pe hotelurile si statiunile care altadata le erau interzise, pe spitalele luxoase, pe marile vapoare de pasageri transoceanice Le mai ramine, adaug eu, sa puna mina si pe puterea politica si marea putere financiara si economica, pe care insa nu o vor folosi in mod liberal. Masele sint satule de liberalism, care n-are nici un haz. Ele vor puterea deplina si adevarata, nu le intereseaza de pilda democratia parlamentara, cu alegeri si alte mofturi democratice. Sensul deplin al puterii e ca dispui de soarta altora. In alegeri vei obtine 99,80 la suta si vei fi singurul partid care candideaza. Liberalii burghezi sint niste imbecili, masele oprimate le-au impus acest liberalism, acum insa ele nu mai sint oprimate si au alte apetituri, nu le mai intereseaza pe ele libertatea. Ce sa faca, in fond, cu aceasta libertate? Citesc in ziarele lor libere ca ministrul cutare e compromis, ca insusi guvernul isi face de cap si ca trebuie sa paraseasca puterea. Ei si? Ce le iese lor din toate acestea? Ce le pasa lor de agitatia electorala (cosmarul liderilor burghezI) care trebuie sa aleaga un parlament neputincios, iar majoritatea sa propuna presedintelui republicii un guvern si mai lamentabil, care poate intra in criza la nici trei luni dupa votul de incredere? Sa faci sa se incolaceasca la picioarele tale masele, cu strigate isterice de adoratie si tu, ca un «parinte», sa le dai pe hirtie legi extrase din viziunile utopice ale umanitatii, si in realitate sa le calci cu ajutorul unor indivizi tot din masa, dar selectionati dintre cei mai primitivi, mai cruzi si mai fanatici si sa terorizezi aceste mase, sa vii in intimpinarea pornirilor lor obscure de autoritate si dominatie, iata ce inseamna pentru unii, in timpurile moderne, puterea. Vor primi loviturile fara cricnire, iar in fata plutonului de executie cei mai puri dintre ei vor striga traiasca, adica sa traiesti tu, "parintele" lor, care ai bifat in acea zi printre numele celor care trebuie sa dispara si pe al acestor revolutionari puri, care cit au fost sefi nu pe putini au trimis si ei la moarte. Discutam data trecuta despre lipsa de substanta a dorintei lui Faust de a redeveni tinar. Daca ar fi fost mai evoluat, daca ar fi intuit ceea ce e esential pe aceasta lume, adica puterea, puterea deplina si totala, Faust nu i-ar fi cerut lui
Mefisto sa-l ajute sa cucereasca pe o oarecare stupida Margareta, care se sperie ca a ramas insarcinata si isi ineaca progenitura intr-un riu. Iubire lamentabila! Goethe ii spune tragedie, dar nu e tragedie nicidecum. Sa-ti vinzi sufletul pentru atita lucru denota neintelegere totala a germenului care a intrat inca din perioada monocelulara a aparitiei vietii pe pamint in faimosul lant de amino-acizi care trebuia sa duca la aparitia bipedului numit om: asigurarea pentru el a celor mai bune conditii de existenta, apoi pentru a fi sigur ca nu va mai fi amenintat, libertatea absoluta fata de ceilalti, adica puterea deplina si discretionara asupra lor. Cum vei obtine aceasta?
Cu ajutorul tot al lor, propunindu-le un tel maret, apoi biciuindu-i sa-l cucereasca. Hitler, de pilda, le-a propus cucerirea lumii: l-au urmat savirsind incredibile crime. Perioadele de democratie sint, pentru cine studiaza bine istoria, niste accidente, oceanul uman a fost aproape tot timpul zgiltiit de furtuni, cuceriri si tiranie. E drept ca multi tirani si cuceritori au sfirsit pe esafod, Hitler s-a impuscat!"
Se opri si isi turna cafea in ceasca. "Sint contradictii in ceea ce imi spui, ii zisei. Intii o remarca: adevarata putere nu consta in faptul de a dispune de soarta altora. Odata, la o petrecere, cineva i-a aruncat unui unchi de-al meu un pahar de vin in fata. Pur si simplu. Unchiul asta nu era nici bleg, nici ingaduitor, in plus putea pune jos un taur apucindu-l de coarne. Idiotul ala nu stia.
Ei bine, nici unchiul n-a tinut ca acela sa afle, s-a sters linistit cu servetul, nu i-a spus nimic ca si cind acela nici n-ar fi existat si a continuat sa petreaca linistit si vesel. Totusi se facuse o tacere de gheata, toti se asteptau ca el sa reactioneze si sa-l gituie pe agresor. Puterea celui cu adevarat puternic astfel se manifesta: sa stii ca poti distruge pe cineva, sa n-o faci, si acela sa nu stie.
Puterea e de origine divina, poporul naiv crede ca Dumnezeu «se minie» ca «pedepseste».
Nicidecum! Asta e Dumnezeul evreilor, minios si cumplit, care trece prin foc si sabie cetatile, si nu cruta nici copiii. Al nostru isi lasa fiul sa fie rastignit, il paraseste, cu toate ca acesta se rugase in gradina Ghetsemani cuprins de o spaima atit de mare incit sudoarea care ii tisnise pe frunte era de singe, daca, zicea, ar putea sa treaca de la el paharul acesta. Nici vorba! Cum sa-l treaca? Daca el ar interveni in soarta oamenilor, chiar a celor alesi, ce valoare ar mai avea mintuirea?" "Da, imi relua Micu ideea, si in timpul calvarului Isus se intuneca si striga: Eli, Eli, lama sabactani" "Un mare sef, continuai eu, primeste si el ceva in sensul unei scintei divine; el nici macar nu guverneaza, preda puterea primita de la popor inapoi poporului si singura lui veghe e sa nu apara cineva cu apetituri de a se folosi de libertatea pe care el le-a redaruit-o si de a ingenunchea pe altii. Pe aceia intr-adevar ii stirpeste fara crutare. Tiranii moderni, de care vorbesti tu, nu au in ei aceasta scinteie divina. Daca e sa continuam analogia si sa ne intrebam in ce consta totusi puterea lor eu asi afirma ca sint de acord cu tine ca o primesc de la mase, dar n-o mai restituie, fiindca"
"Ei, de ce n-o mai restituie, zise Micu vazind ca ezitam N-o sa spui ca au pierdut contactul initial cu fortele divinitatii?!" "Ba chiar asta vroiam sa spun" "Ca iau apoi contact cu fortele malefice?" continua el fara ironie. De aceea tineam eu la acest om, care foarte adesea nu rezista sa fie ironic cu altii, facindu-si dusmani: nu era ironic cu mine, chiar cind ma simteam eu insumi prins in flagrant delict de naivitate, cum se intimplase acum; raminea foarte grav si reflecta profund la ceea ce ii spuneam, cind ar fi putut atit de usor sa ma persifleze "Oricum, continuai eu, acest gen de putere e un cosmar, turbura somnul tiranilor si chinuie printr-o infernala singuratate
Oricind niste oameni indrazneti i-ar putea ucide ca pe niste mizerabili descreierati ce sint si ei stiu acest lucru. Iar masele sint reprimate nu din placerea ca au puterea, cum spui tu, ci din teama ca aceste mase se pot oricind revolta. Teroarea continua este deci necesara pentru a descuraja orice idee de demnitate si libertate." "Nu e convingator", zise el ridicindu-se si disparind iar.
In timpul unor asemenea intreruperi ma gindeam care dintre noi doi sufeream, de rinichi, el pe care consumul de bere il scula atit de des de la masa, sau eu care nu ma ridicam deloc, desi nu beam mai putin. Nu eram convingator. Ba eu cred ca eram, in orice caz simteam ca, in forul meu interior, se cocea o idee in legatura cu aceasta frenetica activitate a maselor in secolul nostru, despre care scrisese Ortega y Gasset, si a aparitiei stranii a tiranilor totalitari care infirmau orice evolutie in constiinte dupa doua mii de ani de crestinism, doua milenii in care martirii umanitatii suferisera parca zadarnic. Aveam sentimentul, presimtirea ca intrasem intr-o noua era, dar abia mai tirziu, cind o apasatoare experienta avea sa se adune in urma mea, si dupa grele amenintari, avea sa tisneasca gindul: Era ticalosilor. In ziua aceea imi dadea tircoale, dar nu reuseam sa exprim decit naivitati grave si locuri comune. "Iuliu Cezar a fost un dictator divin? ma intreba prietenul meu chiar inainte de a se reaseza pe scaun in fata mea. "Da, a fost!" "Si totusi a fost asasinat la idele lui marte. Da, si eu cred ca era atins de scinteia divina cind se sprijinise pe masele plebee in lupta contra lui Pompei, si chiar si ulterior, dupa ce fu invinuit ca vrea sa devina imperator. Dar masele? Ei bine, masele nu l-au sprijinit sa nu fie asasinat de puternicii aristocrati ai senatului, cu toate ca la auzul stirii si-au exprimat revolta, si asasinii au trebuit sa fuga. Brutus.
Si tu, Brutus?! s-a mirat el vazind ca printre cei care il loveau cu sabiile se afla si Marcus Junius
Brutus, acest nepot al lui Caton, al carui frumos chip, parca de adolescent pur, ii inspirase totdeauna simpatie si incredere Ar fi fost avertizat de propria lui sotie si chiar pe drum cineva a insistat sa citeasca un mesaj si sa nu se duca in dimineata aceea in senat. Ei si? Nu s-ar fi dus atunci, s-ar fi dus a doua zi, sau in alta zi, conspiratia nu se formase pentru o zi anume, fatala, s-ar fi pus in miscare cu alta ocazie, desi imprevizibilul psihologic putea sa schimbe totul in favoarea sa, de pilda unul din conspiratori sa tradeze, poate chiar Brutus, sau un altul, care sa se fi trezit cuprins de indoieli, caci Cassius si Brutus au pierit si ei de mina lui Antoniu si Octavian, dovedindu-se ca moartea lui Cezar nu era necesara. Asta arata ca puterea trebuie organizata, chiar daca o restitui maselor care ti-au dat-o, fiindca scinteia divina nu rezista fara organizare, fara un partid care sa reaminteasca tot timpul maselor ca sint libere si sa le tina sub stare de vigilenta.
Acest lucru il facem noi, comunistii, pentru prima oara in istorie. Oamenii sint agitati de principiile binelui si raului, care nu apar decit foarte rar in stare pura, nu stii daca prietenul de azi
(BrutuS) nu va ridica miine sabia si nu te va lovi si, desigur, invers, dusmanul tau inversunat te va salva cind te astepti mai putin. Asta nu inseamna ca omul nu aspira la o stare de spirit de echilibru si ca odata obtinut nu doreste aceasta permanenta" "Asta in primul rind, continuai eu (in paranteza fie spus, cineva tot trebuie sa plateasca un tribut libertatii, pentru a salva ideea, si nu inverS), sa organizezi si in toiul acestei organizari, ideea sa se stinga: si ce daca moare cutare sef, lovit, sa zicem, de dusmanii revolutiei? Trebuie sa institui teroarea asupra intregii tari? se prabuseste ideea! in al doilea rind, nu sint de acord ca masele s-au saturat de liberalismul burghez si chiar de libertate in general, neavind ce face cu ea, ele fiind in realitate, in acest secol, stapinite de porniri obscure de autoritate si dominatie. Asa te-ai exprimat" "Da, riposta el deodata cu o unda stranie in glas, ceva dur, net si cinic, stiu ce spun, si eu fac parte din mase si am cunoscut pe pielea mea aceste porniri obscure de autoritate si dominatie."
Aici discutia se opri brusc si urma o tacere grea ca un bolovan. Te uitai la el, vedeai ca e mare, ca ti-a inchis drumul, ca nu mai puteai merge inainte si te intrebai ce mai puteai sa faci!
Cum sa-l urnesti, sa-l dai la o parte? El rosti totusi, dar nu ca sa-l inlature, ci sa mai puna parca inca unul deasupra: "Acum comunistii nu par necesari, zise el. Dar va veni timpul cind viata fara ei va deveni imposibila. Atunci vor fi cautati, se vor forma cozi interminabile la usile birourilor lor, vor fi iubiti si respectati Cine are urechi de auzit, sa auda
Eu aveam urechi de auzit, auzisem, ceea ce mi se spusese era foarte clar, ma gindeam, dar nu intelegeam nimic, incercai zadarnic sa continuu spunindu-i ca si eu fac parte din mase si am trait destul ca sa le cunosc, n-am descoperit in psihologia parintilor si rudelor mele, a rudelor rudelor mele si a prietenilor tuturor acestora nici un apetit obscur de dominatie si autoritate, in afara unor prejudecati curente, mostenite prin traditie; sa nu te vorbeasca de rau lumea, sa nu te faci de ris, sa nu te-arate cu degetul, chiar daca e in joc ceva care tie ti se pare ca ar fi fericirea; aceasta fericire sa fie in rindul lumii etetera, etctera! Cit priveste faptul ca n-ar avea ce face cu libertatea, n-am descoperit la nimeni o suferinta in acest sens, dimpotriva, primii care au atentat la ea, legionarii, au fost injurati, huliti, li s-a dorit pieirea si s-au bucurat cind Antonescu i-a scapat de ei"
Tacere. El exclama, de asta data ironic: "De!" Si goli paharul de bere, puse mina pe noul filtru care ni se adusese, isi turna cafea, sorbi (ma intrebam cum de nu se frigeA), isi aprinse o tigare si disparu iar de la masa, nu inainte de a mai adauga, izbucnind insa intr-un ris farimitat, care nu stiai cind se va opri: "Sa dea Marx sa nu intelegi prea tirziu cuvintele mele!"
XIII
Am ramas posomorit. Tot nu intelegeam A cunoscut pe pielea lui pornirile obscure de autoritate si dominatie a maselor. Ce-o fi cunoscut? Avusese in glas un puternic accent de om care stie multe si nu vrea sa spuna incepea, pentru intiia oara, sa ma irite Daca stia, de ce nu-mi spunea? Ce sa inteleg eu din aceasta asertiune referitoare la mase, irelevanta pentru mine? Mama, in blindetea ei, folosea si ea expresii dure cind nu-i placea un om, de pilda cind cineva facea pe desteptul "Trebuie completat, zise Micu revenind: porniri obscure de autoritate si dominatie pe care le transfera" "Cui le transfera?" spusei. "Ai sa afli!" "Si de ce nu-mi spui tu? Daca zici ca stii?" "Am si spus-o, dar n-ai fost atent." Si se uita la mine de jos in sus, fix, neclintit el insusi, foarte scrutator, dar si cu simpatie. "Marturisesc ca n-am retinut" "Multe nu se retin", zise el ca un avertisment si tacu, bitiind insa distrat dintr-un picior si strivind cu scirba tigarea in scrumiera.
Ai fi zis ca n-o sa mai fumeze cel putin un ceas, astfel de grimasa de sila facu. Dar imediat scutura pachetul si, ginditor, duse o noua tigare la gura, pe care o aprinse cu o expresie de noutate pe chip. "Multe nu se retin si un anumit timp inca nu se vor retine", repeta el si vazindu-i piciorul care nu inceta sa tremure avui senzatia neta ca si mintea ii biziia, ca un motor care fusese uitat la relanti in mijlocul drumului, in timp ce soferul disparuse in ma-sa, nu se stie unde. "Asculta,
Ioane, ii spusei, tu vorbesti ca si cind capul tau a mai fost la un cur de matusa." El se gindi o clipa: ,;Pai a mai fost, zise, in timp ce tu il studiai linistit pe Hegel, matusa asta ma croia cu girbaciul, sa spun care sint legaturile mele superioare, dar si cele inferioare. Matusa a dracului!
Dar si eu, copil incapatinat: desi imi aratase probele, confruntindu-ma cu legatura mea superioara, care ori cazuse ori tradase (n-o sa aflu asta niciodata fiindca aceasta legatura a disparut si nimeni nu poate sau nu vrea sa-mi spuna undE), eu continuam sa neg spunind ca nu stiu nimic, nu-l cunosc pe acest om. E drept ca nici el nu m-a recunoscut, lucru care complica problema insa nu arata nici o urma ca ar fi fost torturat, in timp ce eu aratam In celula ma gindeam citeodata si la marele poet si imi spuneam: ce frumos suna sa gindesti, cunoasterea luciferica; splendida metafora! Dar cunoasterea mea ce fel de cunoastere era? Dar a individului de la Siguranta? Relatiile mele cu el nu erau vulgare, nu vorbea cu mine in argoul lui de tortionar, nici nu asista la batai, era insa preocupat, posomorit. «Asi putea sa te trimit pe front, imi spunea, adica intii la Sarata sa faci instructie, si Sarata asta e infernul lui Dante, un intelectual ca tine s-ar curata in doua saptamini de furunculoza, cel putin, pe urma daca ai scapa, direct in foc, pe linia intiia: de-acolo n-ai mai scapa, fiindca si pe linia intiia sint locuri unde mai ai sanse sa scapi, cu o rana, dar din misiunile speciale, de sacrificiu, nu mai scapa nimeni. Te tin insa aici, dar cu o conditie..» (era mult dupa Stalingrad, dupa batalia de la Kursk-Orel, pe care nemtii n-o cistigasera, se repliau strategic pe pozitii dinainte stabilite, dar oricit erau ele de stabilite si anume dinainte, erau inapoi, nu inainte, si omul meu se grabea si el: ce-o sa fie? Daca nemtii pierd razboiul?) A scos o hirtie batuta la masina si mi-a dat-o s-o citesc. Declaram in ea ca alde cutare de la Siguranta s-a purtat bine cu mine, nu m-a batut, nu m-a schingiuit etetera! S-o scriu cu mina mea si s-o semnez. I-am spus ca sint de acord numai daca inceteaza bataile si schingiuirile.
»Bine«, zice. S-a tinut de cuvint si dupa un timp chiar mi-a dat drumul. Ca sa fiu din nou arestat si sa cad in a altuia, care nu-si punea el problema ce-o sa fie si cum o sa fie. Am fost rulat, am aflat dupa 23 August, ca astia doi erau prieteni. N-a trebuit sa depun cu marturie impotriva lor, au depus altii Matusile, le-a venit si lor rindul s-o incaseze"
Ma uitam la el: totusi scapase teafar, si nu era prea voinic, gind absurd, ca si cind ar fi trebuit, ca sa-l cred, sa arate mutilat. "Ioane, zic, asi fi studiat mai putin linistit pe Hegel daca asi fi stiut ca un student din generatia mea e torturat in beciurile Sigurantei si bineinteles daca asi fi aflat si de ce, daca, adica, experientele noastre ar fi coincis. Cum ai ajuns tu la convingerile tale politice atit de grave e pentru mine o enigma si nici acum nu te pot urmari. Nu te inteleg! Am fost tentat sa-l admir pe Stalin, aveam aversiune impotriva lui Trotki, si Stalin e convingator cind argumenteaza ca acest mensevic avea gargauni in cap cu teoria lui a revolutiei permanente Pe urma tu mi-ai dat carti ceva mai putin sumare decit opera lui Stalin si nu numai ca mi-ai temperat inceputul de entuziasm pe care il aveam pentru el, dar m-am si trezit ca dintr-o narcoza si l-am vazut asa cum il vezi tu . Totusi tu il admiri, simt acest lucru si nu-ti inteleg avertismentele. Iti repet, nu vad ce ar fi complicat in faptul de a parasi facultatea si a invata pe copii abecedarul. Nu spun ca o s-o fac miine, dar ramin la ideea mea ca marele poet trebuie aparat, nu pentru el, ci pentru ideea ca filozofia nu poate fi desfiintata. In orice caz, eu nu voi accepta sa predau, in locul lui Hegel, un discurs al unui oarecare Jdanov." "Nu e «oarecare»", zise Micu ridicind un deget.
"Da, zic, care sint operele lui filozofice?" "Nu mai fi si tu asa de naiv! spuse el de asta data cu un astfel de glas incit, fara sa stiu de ce, ma intimidai. Operele lui filozofice, continua el foarte suparat (daca nu s-ar fi uitat in jos cu un soi de mihnire pentru minE), sint tancurile care stau in spatele fiecarui cuvint din discursul lui despre filozofie." "Si tu de ce vrei ca eu sa ma supun la toate acestea?" ridicai glasul indignat. "Nu te supune, dar fii in cunostinta de cauza. Stii ce spune


Napoleon: «Les gros bataillons ont toujours raison». Tu ce vrei, sa te pui in postura mielului lui
La Fontaine (daca nu te conving batalioanele lui NapoleoN), care incearca sa-i spuna lupului ca nu poate sa-i turbure apa, intrucit ea curge dinspre lup si nu invers? «la raison du plus fort est toujours la meilleure» Revenind la marele poet D-aia nu tin sa apar acum cunoasterea luciferica, prefer materialismul dialectic, care ma invata ca nimic nu e stabil pe aceasta lume, si ca totul se afla in continua miscare si transformare. Va invinge cel ce are rabdare sa astepte fara sa se lase ispitit de orgoliul de a actiona, cind timpul nu e favorabil actiunii" "Da, dar aceste miscari sint largi si durata lor nu se masoara cu durata existentei mele pe pamint. Trebuie sa actionez!" "Da, dar nu uita ca lumea de azi e in criza, razboiul a fost doar inceputul ei, si crizele n-au o durata atit de lunga, incit sa nu mai ai timp sa participi la ele si sa le vezi sfirsitul. In cincizeci de ani parintii nostri au trait doua razboaie mondiale, ascensiunea si caderea lui Hitler si a Germaniei, disparitia imperiului britanic, aparitia pe planeta a doua uriase puteri, Statele Unite ale Americii si Rusia si in curind China comunista Rusii cel putin au trait, in afara de cele doua razboaie (ultimul fiind salbatic prin crime si distrugerI), o revolutie, un razboi civil si doua catastrofe provocate de seceta. Avem multe de vazut, ce te repezi asa sa te duci sa predai abecedarul? Nu e pozitia cea mai potrivita de pe care sa intelegi lumea in care traiesti. "De ce nu? Spinoza a slefuit lentile, iar Jean-Jacques Rousseau a copiat note muzicale pina la sfirsitul vietii." "Spinoza a murit din pricina acelor lentile la patruzeci de ani! Si pe urma te-ai gindit, sotia ta e membra de partid, o sa fie de acord cu tine?" "Ei na! Nu m-am nascut sa ma ghidez in viata dupa dorintele unei muieri!" "Eu nu zic sa te ghidezi, dar gindeste-te totusi! Ce te costa daca te gindesti! Si gindirea nu inseamna sa-ti spargi capul reflectind in singuratate, ci sa fii atent la ceea ce se intampla in jurul tau" "Asta e buna, tocmai ca sint foarte atent la ceea ce se intimpla in jurul meu. Ce-o sa-mi spun eu mie insumi"
Ma oprii, se apropiase chelnerul. "Domnul Ionica, zise el , nu luati o gustare? Avem icre negre!" "Cum icre negre?! protesta parca prietenul meu. De unde dracu le aveti?" "Se mai gasesc! zise chelnerul ca si cind chiar se mai gaseau. Nu le maninca bucurestenii pe toate, ne mai trimite si noua din cind in cind o cutie, doua" "O cutie, doua?!" il ingina Ion. "Da, doua, trei nu prea se maninca, clientul se sperie de pret Nici icrele rosii nu se maninca, se usuca in vitrina" "Si cit costa?" "Alea rosii zece lei suta de grame" "Nu, alea negre!" "Alea negre douazeci si cinci de lei!" "Da, e cam scump, reflecta prietenul meu, pretul a patru fripturi.:." "Eu zic sa luati, zise chelnerul, cit se mai da la pretu-asta. Va spun eu, cind le-o simti poporul gustul, sa vedeti cum se ridica la un sutar. Un leu gramul. Daca s-or mai gasi!" mai spuse el filozofic. "De ce sa nu se gaseasca? zise Ion curios. Or sa moara nisetrii?" "Ba nisetrii or sa traiasca, dar marfa asta e lux, poti sa stii ce-or sa faca ai nostri cu ea cind or afla ce pret are la Paris sau la New York? N-ati vazut cu pestele?" "Ce e cu pestele?" "Pai inainte erau pietele pline cu peste proaspat, acuma, noi ardelenii nu prea ne omorim dupa el, dar, oricum, cine vrea gasea, nu era o problema. Acuma e o problema!" "De ce e o problema? "Cred ca se vinde, dracu stie, sint tari sarace in peste, ne dau masini pe el" "Bine, da-ne atunci icre negre", zise Ion.
Ni se schimba fata de masa, murdarita de scrumul tigarilor, ni se adusera scrumiere curate, apoi, foarte ceremonios, chelnerul sosi cu icrele, cu piinea prajita, unt si lamiie. "Doriti si cite-o tuiculita? zise el. Merge dupa bere, nu prea merge invers " Ne aduse tuica si apa minerala si ne parasi. "E un tip interesant, zise Ion, stie multe. Imi place de el ca judeca regimul cu blindete si nu pentru ca stie ca eu sint membru de partid. Si l-a insusit"
Mincam, ca sa zic asa, cu respect pentru icre si cu gindul la faptul (dupa prezicerea chelneruluI) ca se vor scumpi sau vor disparea "Ce anume si-a insusit?" il intrebai: "A, domnul Jenica? Da, regimul. N-ai auzit cum zice? Ai nostri. Si imi place ca ne vede la putere si in viitor, in timp ce micul-burghez trage cu urechea la radio sa vada daca nu vin anglo-americanii
Ba ca vin la iarna, ba ca vin la primavara intr-o zi l-am intrebat pe domnu Jenica Zic: ce crezi despre chestia asta? Nu se poate, zice, e intelegere S-au inteles la Yalta, aici e al meu, pina aici, dincolo e al tau, cu conditia sa existe si partidele comuniste. Daca se incalca intelegerea, e razboi.
Si nu poate sa fie? zic. Razboi? In nici un caz, abia s-a terminat asta, cine are chef de razboi?
Poate alta generatie, ehe, mai incolo. Trebuie timp si pentru razboi, sa se coaca. Pai, zic, se poate coace si repede, n-ai auzit ca lumea s-a si impartit in doua lagare? Ei si? zice. Astea sint vorbe!
Credeti ca e dupa ei? Un om inteligent domn Jenica Mai inteligent decit altii, care isi inchipuie ca daca au citit o suta de carti si au biblioteca in casa au monopolizat ei inteligenta"
..La cine te referi?" "La multi! Chiar la rectorul nostru, care e cuprins de groaza .Ne omoara, zice, sintem totalmente descoperiti. Se referea la americani, care au bomba atomica si noi n-o avem, adica rusii n-o au, ca noi astialalti" "Pai avea dreptate, zic chiar asa si e, sintem cu miinile goale, goi pusca. Ce mai putem face cu armamentul clasic si cu o armata chiar puternica, in fata unei singure bombe atomice?"
Ion Micu minca multa vreme fara sa raspunda. Avea insa un raspuns, se vedea dupa expresia senina a chipului. "Nu numai puterea de care vorbeam, dar si razboiul e de origine divina, zise el aprinzindu-si o tigare. Prin divinitate inteleg puterile cosmosului, care vegheaza in general cu atentie asupra speciei umane. Nu in sensul ca si in niste intreucideri dintre tribul Bambu si tribul
Mambu vom descoperi vointa divinitatii, desi N-ai observat, de pilda, ca sexul unui copil e determinat de o lege misterioasa? Nu stim ce lege, dar ii vedem efectele: de pilda indata dupa un razboi, se nasc multi copii de sex masculin; natura vrea sa-si recupereze pierderile. In general statistica arata ca se nasc dintr-o suta (bineinteles ca pe un teritoriu mare al unei tarI) 49 de baieti si 51 de fete Doua fete deci ramin nemaritate, sau mai degraba, practic, toate se aranjeaza intre ele si impart maritisul Un numar de ani unele, alt numar de ani altele. Casatoriile esuate sint si ele expresia acestei legi uimitoare Are dreptate domnul Jenica, nu e dupa ei, un razboi nu poate sa se declanseze datorita avantajului pe care una din parti il are sub forma unei bombe atomice.
Trebuiesc milioane si milioane de alte avantaje, cum ar spune Tolstoi, pentru ca evenimentul sa se produca." "Adica? Starea de conflict exista, de ce nu ar degenera intr-un razboi?" "Starea asta de conflict o sa degenereze in ceva, nu stim inca in ce, dar intr-un razboi in care americanii sa dea cu bomba. Sa nu uitam ca atunci cind au facut-o, la Hirosima si Nagasaki, tot poporul american purta in el furia impotriva celor care le scufundasera flota la Pearl Harbour, fara sa li se fi declarat in prealabil razboi. In al doilea rind, in Europa razboiul incetase, Japonia insa il continua, si inca cum, in mod normal, multi americani trebuiau sa mai moara ca sa-i faca sa capituleze. Or, americanii nu mai aveau nici un chef sa mai moara, si atunci domnul Truman, in acord cu poporul sau, a gindit, de ce sa nu moara ei, japonezii, daca continua sa le placa razboiul? (si trebuie sa nu uitam ca le cam placea si cam omorisera o gramada de chinezi timp de ani de zilE), de ce sa nu le dam o bomba in cap sa-i saturam? Si le-au dat, s-au saturat si au depus armele Or, in ce fel s-ar putea acum americanii infuria pe rusi si zeii sa le dea dreptate? Fiindca impotriva ideii de cucerire a lumii abia au luptat si n-au nici un chef sa urmeze un Hitler-american, care nu exista si acum nici nu e posibil. Bineinteles ca bomba pe care o detin ar putea sa excite pe unii dintre ei, si sa apara in politica lor externa o anumita tendinta de dominatie asupra lumii. Asta e altceva
Cine e puternic nu rezista sa nu te faca sa simti aceasta putere, insa dupa cite stiu eu, bomba nu are un secret propriu-zis, poate s-o faca oricine dispune de citiva savanti si mijloace tehnice. Or, rusii dispun si de savanti si de mijloace tehnice, si fabricarea bombei e la ei chestie de citiva ani, poate chiar mai putin. Si atunci folosirea ei de catre una dintre parti devine si mai improbabila, in afara cazului cind fortele divine ar vedea ca inevitabila, din motive care ne-ar ramine inexplicabile, disparitia speciei umane de pe Terra. Sa ramina pe ea doar citiva trogloditi de prin padurile Africii sau Australiei. Dar aceasta viziune catastrofica, apocaliptica, nu poate fi sustinuta nici de fortele divine, deoarece specia umana desi a dat in acest secol semne de degenerare, este inca si pentru multa vreme o specie dinamica, in plin avint si departe de a-si fi epuizat fortele creatoare. Era atomica abia incepe si cuceririle stiintei vor modifica si politic fata lumii. In bine, nu in rau. Stalin va muri si el si cele doua lagare ale lui Jdanov vor disparea fara sa se infrunte, comunismul lui Stalin se va stinge treptat, lasind locul unui comunism, pe care oamenii il vor face potrivit naturii lor specifice. Intr-un fel va arata cel chinezesc (desigur cu chinezariI) si altfel cel francez, care e greu de imaginat ca va parasi cuceririle anterioare ale revolutiei burgheze; africanul va trebui sa-si lepede repede belciugul din nas si conceptia tribala, daca poate fi numita conceptie, si sa cucereasca ideea de natiune si de libertate, iar mulatrimea sud-americana sa-si tempereze carnavalurile si sa paraseasca ideea ca amorul singur le poate ajuta sa-i alunge pe dictatori. Restul, ce va fi pe urma, este imprevizibil Puterea conditiilor, care ne tine astazi inlantuiti (foamea, frigul, lipsa de locuinte salubrE), va slabi treptat si va face, adica e de sperat ca va face absurda represiunea unora impotriva altora. Eu nu spun ca lumea veche, capitalista, e putreda, ea va supravietui multa vreme, atita timp cit comunismul nostru nu va fi capabil sa ofere omenirii o imagine ispititoare. Poate ca aceste doua lumi, resemnindu-se cu ideea ca nici una dintre ele nu e sortita pieirii, vor incepe prin a se apropia si vor sfirsi prin a depune eforturi comune pentru a feri civilizatia noastra de pericole mult mai mari decit reprezinta pentru una capitalismul si pentru alta comunismul?! Asta e insa secretul furnicarului uman si dupa cum nu stim de ce nasterile se regleaza de la sine, tot asa nu stim care e legea coeziunii popoarelor sau legea desbinarii lor si cit de fatale sint aceste legi si pentru cine." "Ioane, ii spusei, e remarcabil optimismul tau si credinta ca fortele divine nu ne vor condamna inainte de termen. Pe mine insa ma intereseaza termenul renew, desi nu sint nepasator fata de cel al omenirii. Eu vreau, adica, simt chemarea spre filozofie. Or, Hegel spune, si nu poate sa te lase indiferent in forul tau interior argumentarea lui, ca filozofia nu poate sa existe fara libertate, adica gindirea filozofica nu e posibila decit intr-un stat in care libertatea si legile sint pentru toti. Omul este liber in sine si pentru sine si singur acest concept este izvorul dreptului si al creatiei spirituale, in fata fortelor divine, toti oamenii trebuie sa fie liberi si egali, fiindca fiecare, pentru sine, are din nastere dreptul la creatie spirituala si la o moarte a efemerei sale vieti. De ce ar fi ei prin urmare impartiti in caste, ca la orientali, oameni liberi si paria, sau acum, in burghezi si proletari? Nici una nici alta. Fiinta umana care e impiedicata sa ia cunostinta de sine ramine doar in stadiul existentei ei, cum ramine si un bou, chiar daca e Boul Apis. Ea doarme, desi se adapteaza mediului si construieste ca o furnica. Cu asta n-am ajuns prea departe. O revolutie trebuie sa declare deodata liberi pe toti oamenii, altfel ce se revolutioneaza? Cunoasterea de sine, conceptul ca omul este liber prin natura sa abia cistigat de constiinta noastra in timpurile moderne este deodata anihilat, negat printr-un amendament de sursa hegeliana rau inteles ca libertatea ar fi necesitatea inteleasa.
In mod vulgar se va aplica deci in practica acest concept: burghezia odata rasturnata, e necesara instituirea dictaturii proletariatului. De ce? Pentru ca individul de fapt nu e liber in sine si pentru sine, el e determinat de constiinta sa de clasa. In general e determinat socialmente si determinat istoric. Prin urmare, un numar mare de fiinte umane, adica burghezii rasturnati nu pot fi liberi, chiar daca ar vrea sa inteleaga necesitatea dictaturii proletariatului. Ei da, nu mai sint liberi chiar daca o inteleg, pentru ca determinarea e ca o condamnare. Deci ei fatalmente se vor impotrivi.
Deci fatalmente trebuiesc reprimati si nu asa in general, clasa adica, ci concret, particular: ai fost burghez, la beci, savirsindu-se astfel o negare a insesi idealurilor revolutiei. Nu sint naiv sa cred ca o revolutie se poate face fara ca acea clasa sociala impotriva careia se ridica o noua clasa sa nu sufere cu nimic. Orice despuiere de privilegii poate naste ura si impotrivire. Dar nu raspunzi declarind ura ca principiu universal. Dimpotriva, ar trebui sa afirmam principiul universal al armoniei umane, stirpind astfel fanatismul trogloditilor, care il urasc pe filozof stapiniti de un instinct de patibulari. Proprietatea e un furt! Sa admitem aceasta formulare excesiva, si consecintele ei, o revolutie trebuie sa-i exproprieze pe expropriatori. Dar, odata actul implinit, toti oamenii trebuiesc considerati liberi de vechile determinari, chiar daca in practica vietii sociale cutare burghezi izolati ar putea turbura noua societate prin incercari de restabilire a vechilor rinduieli. E necesara pentru asta ideea de dictatura? Ar insemna ca ea se va institui nu asupra burghezilor, putin numerosi, ci asupra poporului, asupra chiar a propriei clase care infaptuieste revolutia, fiindca burghezia singura nu poate «unelti»- practic nimic impotriva majoritatii cetatenilor. Comuna din Paris a putut fi reprimata salbatic de domnul Thiers pentru ca era izolata de restul francezilor, nu de catre trupele de la Versailles, ci de ideile neclare ale comunarzilor, care nu erau pe gustul, sa zicem, al taranilor, ca sa nu vorbesc de mica burghezie" "Am inteles, ma intrerupse prietenul meu, fructul e verde, nu trebuie cules Si totusi si in 48 a fost verde, si desi pasoptistii au cam esuat, ideile au prins viata si s-a nascut Romania moderna." "Da, dar cum?
«Monstruoasa coalitie» s-a dovedit deci a fi fost necesara, din moment ce s-a infaptuit" "Pe spinarea taranilor, care in 1907 au aratat cit de necesara a fost coalitia in chestiune. Dupa tine ar trebui ca proletariatul sa se revolte fara un tel precis, sa fie reprimat singeros, in genul Grivitei, sa astepte un moment istoric favorabil, sa-si cistige restul populatiei, sa-si defineasca mai clar telul si abia atunci sa faca revolutie si sa-i pice in gura para malaiata a puterii" "Nu, zic, sa ia puterea pretimpuriu, sa-si calce propriile idei in picioare, sa alunge filozofii, sa suprime libertatile anterioare in loc sa le largeasca si"
Ma oprii. Ne enervaseram amindoi, simteam ca discutia va degenera daca nu incetam. De fapt si degenerase cum se intimpla totdeauna cind intr-o discutie se sare peste idei si perioade istorice si un gind intim, singurul care conteaza, nu mai e urmarit din aproape in aproape pentru a se ajunge la un adevar. Al meu era ca nu puteam renunta la vocatia mea fara a renunta la mine ca om. Alungarea de la catedra a marelui poet insemna mai mult decit alungarea lui, un om care isi implinise opera, insemna, desigur, alungarea mea, care avea sa se produca inevitabil la prima mea desvaluire, la prima mea fatala opozitie Vroiam sa inteleg de la el de ce retragerea mea din universitate nu-mi punea la adapost vocatia (un protest organizat pentru reintegrarea marelui poet fiind acum tardiV), intrucit asi fi fost amenintat daca m-asi fi dus sa predau copiilor abecedarul.
Fiindca una e sa cunosti amenintarile din istorie si alta e sa le cunosti pe cele care te pindesc pe tine insuti, in timpul unei istorii vii, -care se face sub ochii tai si in tara ta. Imi pasa prea putin ca
Buharin fusese executat, fusese implicat in lupta pentru putere intr-o imensa tara, fusese numit de catre Lenin copilul rasfatat al partidului, Lenin murise pretimpuriu, ei da, se moare si pretimpuriu, in ecuatia luptei pentru putere multi ignora murirea Sentimentul meu profund era ca o inexplicabila sminteala ii stapinea pe protagonisti. Sau un sublim sentiment de fatalitate.
Lumea incepea cu ei Acolo, se fierbea, ca intr-un creuzet, ideea pura, care avea sa ghideze in viitor omenirea Care ere aceasta idee pura, pe care nici unul dintre ei nu indraznise s-o infrunte, idee-balaur, care ii ucisese pe toti, zeita necrutatoare cu o sprinceana alba si una neagra, in fata careia toti trebuiau sa se inchine, chiar daca alaturi de ea se afla neantul, fiindca nimic din ceea ce fusesera ei nu trebuia sa mai existe, ideile pentru care luptasera si isi riscasera viata fiind negate de ei insisi in fata tribunalelor si biata lor fulguranta existenta asociata cu ceea ce era impur, nuizibil, scabros Ei bine, care era aceasta idee terifianta pe care acesti obsedati bizari nu indraznisera s-o priveasca in fata si sa-i sondeze adevaratul chip? Partidul unic! Unitatea partidului!
Asta era zeita in numele careia ci insisi ii trimisesera pe lumea cealalta pe socialistii revolutionari
(S.R.) si pe mensevici Asta era istoria, consumata demult, cind eu, orgolios, imi chinuiam mama fara sa banuiesc ca suflul ei, al acestei istorii fabuloase, avea sa se apropie de fiinta mea intima si sa ma confrunte cu ideile ei, cu toate ca eu nu eram si nu vroiam sa fiu nici un Buharin, nici un Trotki, nici un Zinoviev, Kamenev, Piatakov, Tuhaccvski sau Yachir. Dar in fata mea se afla un om ca si mine, pe care il pretuiam, dar care nu-mi confirma decizia mea dictata de instinctul de conservare risese spunindu-mi ceva de neinteles
XIV
Se facuse tirziu si uitasem ca Matilda ma astepta la masa. Ma scuzai si o luai spre iesire; acolo, intr-un colt, era un telefon public. Nu se confirmasera spusele lui Petrica in ceea ce priveste grija Matildei pentru casa si pentru ora mesei. Dimpotriva, simteam o furie impotriva ei cind indata dupa masa se ridica si dracu stie ce facea la bucatarie cu servitoarea, in timp ce asi fi dorit sa lase totul balta si sa mai stam impreuna. Tot asa mi se parea ca sufera de mania curateniei. O camasa, de pilda, pe care eu o purtam inainte cel putin pina seara, daca ieseam undeva dupa-masa mi-o arunca la cos si imi dadea alta, schimbindu-mi ea insasi butonii, caci observase cum ma irita faptul ca pierdeam atita timp cu imbracatul in general, cu barbieritul in fiecare dimineata ("esti profesor universitar, cum poti sa te duci la cursuri cu barba nerasa!") si cu operatia inversa a descaltatului si desbracatului si infasurarea intr-un halat pe care tot ea mi-l facuse cadou in ziua venirii mele in casa ei. Lungile noastre plimbari din timpul celor doi ani cit durase divortul, plimbari incarcate de farmec care se sfirseau acasa la mine in imbratisari pasionate, incetasera cu totul. Acum, in timpul corespunzator al acelor ore, Matilda, obosita, casca si adormea cu o carte in mina dupa nici un minut de lectura. Aceasta ora, noua seara, devenise treptat ora instrainarii ei totale de mine, parca nici nu mai ma cunostea, ea la ora aceea trebuia sa se culce, parca intra sub o narcoza si nu suporta nici cea mai usoara mingiiere, chiar ideea ca asi putea sa-i spun ceva tandru o enerva dinainte; caci asemenea strigoilor, chiar de pe la ora aceea incepeam eu sa ma simt minunat si asta nu pentru ca in timpul zilei asi fi fost apatic, ci pentru ca seara aveam alta stare, atunci o iubeam cel mai mult si asi fi vrut sa stau cu ea pina in zori. Era amintirea fiintei ei din cei doi ani cind lucrurile se petrecusera astfel? Vroiam sa-i regasesc privirea albita, fascinata de apropierea mea? Sarutarile nesfirsite, spaimele care o cutreierau? Ele nu disparusera, dar aparuse incapatinarea de a le stapini, nereusind decit sa le sporeasca, ochii aceia albiti incepusera sa se inchida, ochii care imi marturiseau ca eu, eu eram cel care o fascina, da, imi soptea cutremurata, tu, tu Eram convins ca instinctul ei nascocise somnul si in sinea mea ii dadeam dreptate. Nu datorita faptului ca a doua zi trebuia sa se scoale devreme (nu ca mine, care aveam cursuri la ore mai relaxatE), in cei doi ani trebuise sa se scoale la fel, ci, gindeam eu, pentru ca in casatorie nu se putea trai ca intr-o iubire, fara sa risti moartea ei, si a iubirii si a casatoriei. Intuiam, dar nu puteam sa inteleg cum reusise, si ceea ce ma nelinistea era faptul ca seara Matilda era pentru mine o surpriza continua, caci instrainarile ei nu erau totdeauna aceleasi, totdeauna rele, dar mereu inventive; imi spunea, de pilda, te iubesc, noapte buna, dar nu era nici o iubire in glasul ei, alteori nu-mi spunea nimic, alteori se trezea exasperata ca nu eram linga ea si nu stiu ce faceam in biroul meu, alteori nu putea adormi tocmai pentru ca eram si trupul meu se lipea intr-o atractie irezistibila de al ei. Dormeam atunci singur in birou, scos din pepeni, pentru ca imi aminteam ca si Petrica imi povestise ca o patise la fel incit sovaii inainte de a viri fisa in aparat. Era trecut de zece, desigur ca dormea dusa, totusi formai numarul, ii auzii insa numaidecit glasul. "Matilda, scuza-ma, te-am trezit din somn?"
"Nicidecum!" "M-ai asteptat? E ceva grav, o sa-ti povestesc" Tacere. Ei da, tacere, i-o cunosteam, era inutil sa incerci sa i-o urnesti. "Te iubesc, ii soptii, noapte buna!" Si inchisei fara regret ca o lasam astfel, deoarece aceste taceri ale ei incepusera sa-mi impuna si o invidiam si in-cercam s-o imit: la tacere, tacere si jumatate Numai ca ale ei erau naturale, in timp ce eu taceam prin vointa si in realitate nici nu taceam, fiindca gindul nu se desprindea de ea si continuam sa ma intreb ce avea, fara sa reusesc sa gasesc un raspuns
Ma reintorsei la masa, putin detasat de discutie, asa cum li se intimpla tuturor barbatilor care in plina petrecere si in largul lor, ai fi zis cei mai liberi si fericiti barbati, cei mai siguri pe sine si cei mai cinici in ceea ce priveste femeile, primesc sau dau un telefon si se intorc atit de schimbati incit nu-i mai recunosti si devin tinta glumelor si ironiilor celor in mijlocul carora mai inainte aratasera atit de batosi Aha, va sa zica, ia uite cine facea pe viteazul, ia uite cine ridea de altii, si nimic nu-i mai descretea fruntea, atit de pe alta lume arata; si nu mai statea mult si se cara Nu era cazul meu, dar ceva pe-aproape tot era, fiindca ma uitam la prietenul meu cu alti ochi si insasi starea dramatica in care ma aflasem inainte scadea in intensitate si ma domina gindul: va sa zica ea nu dormea, va sa zica la ora noua seara nevoia ei de a dormi nu mai aparuse in mod irezistibil imi trecu chiar prin minte sa-mi iau la revedere de la Ion si sa plec; dar alungai acest gind, n-avea, imi spusei, decit sa ma astepte, daca chiar ma astepta, si mai bine ar fi daca s-ar culca, e in joc destinul meu, trebuie sa aflu azi, si nu miine, ce-o sa fie cu mine, azi cind simt ca sint eroul fiintei mele constiente, cind concep ca ceea ce gindesc imi apare ca o sinteza inspirata despre ceea ce reprezinta, si nu miine, cind s-ar putea s-o iau de la cap, cu "dar daca", si "daca totusi", si vointa mea, cum spune Hamlet, sa inceapa din pricina gindirii de relatie, de imprejurari, sa sovaie si sa devin un las. Astazi pot eterniza in mine insumi curajul care m-ar feri de un lant de erori, suferinte si caderi: nemaiavind in forul meu interior suportul de astazi al unei idei clare si distincte (fiindca in cursul unei aventuri cu lumea in care traim, ideile nu mai ramin nici clare, nici distinctE), asi putea fi alterat definitiv si aruncat de pe orbita propriului meu destin, pe o orbita unde, nefiind a mea, asi trai zadarnic. N-ar fi fost vorba, fireste, sa-mi asemui persoana mea sociala cu a imparatului Chinei, cum am citit mai tirziu, care din imparat a ajuns simplu cetatean si comunistii, in loc sa-l impuste, l-au ,reeducat", facindu-l - credeau ei - sa simta ca bucuria simpla de a impleti un cos sau de a confectiona talpi de papuci e mai mare decit aceea de a guverna China. Chestia asta o facea si Tolstoi, cind si cind il apuca cheful si mai facea o pereche de cisme, a caror valoare, spunea el, facea mai mult decit opera lui Shakespeare. Daca imparatul Chinei si-ar fi facut talpile lui la papuci ca imparat si nu ca simplu cetatean, fara doar si poate ca s-ar fi gasit in Confucius un text care sa atribuie acestui gest nu stiu ce virtute. Tolstoi la arat era tot contele Tolstoi si aratul un mod direct de a afla, ca artist mare ce era, ce simte un mujic arind. Conditia de mujic insa n-avea s-o simta numai cu atat. Aratul lui raminea un simplu sport, ca si confectionarea de ciubote. Ca simplu cetatean, imparatul Chinei, aruncat de pe orbita sa, aruncat adica, nu socialmente, ci in sine, cind datorita "reeducarii" s-ar fi convins cu adevarat ca e cu mult mai minunat sa impletesti un cos decit sa fii imparat, trebuie sa fi ajuns nu in starea simpla a unui simplu chinez, ci intr-una de indobitocire, daca e sa-l credem pe cel care cu un patos stupid a scris povestind despre metamorfoza imparatului. Orice metamorfoza are loc numai in libertate, concept pe care dupa Hegel nu-l gasesti la orientali. Filozofia lor se reduce la sfaturi morale. Prin urmare, o cadere a mea n-ar fi fost spectaculoasa socialmente, ca a imparatului
Chinei (la noi in Europa s-ar fi ris daca noi romanii, lipsindu-l pe Mihai I de tron si pastrindu-l in tara, l-am fi "reeducat" sa simta bucuria simpla de a lucra la un strunG), dar ar fi fost spectaculoasa in interior, acceptind sa nu ma las ghidat de idei clare si distincte, adica sa nu concep caderea mea, cum nu putem concepe, cu ceea ce e viu in noi, ca intr-o zi n-o sa mai fim vii, dar stim ca asta e inevitabil prin idee. Astfel putem trai. E altceva. Eu concepeam insa in seara aceea ca voi cadea fatalmente. Dar nu era moartea, ma puteam salva printr-un act de vointa calauzit de o senina pace interioara, indestructibila.
Rumoarea in braserie crescuse. Discutia mea cu Ion Micu devenise parca fum, iar lunga tacere care se asezase intre noi risca sa ne sugereze la amindoi o ruptura. Deodata insa el zimbi:
"N-ai retinut, zise el, fixindu-ma iar, cum statea aplecat, cu o privire de sus in jos in care stralucea o intensa simpatie pentru mine, ti-a scapat o idee pe care eu n-o pot demonstra, dar in care cred si anume ca totul e sa supravietuiesti. De fapt nu e o idee, e un sentiment pe care ori ii ai, ori nu-l ai.
Asta implica totusi, ca o consecinta, o idee si anume aceea a compromisului. Eu asi zice ca dupa le temps du mepris al lui Malraux vine acum le temps du compromis. Ce vream sa-ti spun? Sa accepti o tranzactie in locul unui proces in care ai putea sa pierzi." "Ce proces?" "De constiinta", raspunse el fara ironie, dar cu aerul ca se adreseaza unui copil. "Nu inteleg, zisei, care ar fi datele procesului si cine ar putea sa cistige impotriva mea." "Cealalta parte, zise, a constiintei tale scindate." ..Constiinta omului, spusei eu cu trufie, nu e scindata, asta e o inventie. Compromisul la care recurge adesea in viata omul are alte explicatii. Nu voi accepta nici un fel de compromis, pentru ca nu ma recunosc angajat in nici un fel de proces. Asculta, Ioane, eu am descoperit ceva in filozofie si vreau ca aceasta descoperire sa fie demonstrata. Nu vreau gloria, asa cum viermele de matase, dupa ce a acumulat in el insusi substanta aceea fina din care isi va face gogoasa, nu vrea nici un fel de glorie. Ciclul meu poate fi simplu si obscur: frunza de dud de care am nevoie si pe care nu mi-o poate lua nimeni sint cartile. Mai am de citit citiva ani, apoi incep sa-mi depan firul. Nu aspir sa-mi perpetuez neaparat specia, adica gospodina sa ma puna deoparte, sa reinviu spargindu-mi gogoasa sub forma de, fluture, si sa depun saminta. Nu, eu accept sa fiu aruncat intr-o caldare cu apa fiarta si cu un bat ordinar gospodina sa-mi prinda firul si sa-l depene pe o virtelnita. Putin ma intereseaza ca dupa aceea corpul meu fiert va fi aruncat in gradina si cu asta procesul s-ar incheia. Nu alta e soarta a tot ceea ce e viu" "Ai gresit doar intr-un singur punct, spuse el ridicindu-se iarasi. Si care e esentialul"
Si rise din nou in timp ce se indeparta lasindu-ma singur. Braseria incepuse sa se umple de ceata fumului de tutun, dar si de acea ceata care emana parca din rumoarea vocilor, a risetelor, a fluidului existentei care se intensifica intr-un restaurant cind ora se face tirzie si nimeni nu are inca de gind sa plece. Desigur, aici se venea nu pentru a petrece in mod vulgar, pentru asta ar fi fost suficient sa se treaca dincolo, in restaurant, unde erau cintareti si muzica, acolo, chiar daca ai fi vrut sa discuti ceva important, n-ai fi putut, toba si talgerele si solista te-ar fi impiedicat spargmdu-ti urechile. Asadar putea schimba un gind. Ce anume? Ce fel de ginduri le treceau acum prin cap acestor contemporani ai mei? ma pomenii intrebindu-ma. Nu lipseau gesturile largi, mai degajate, ia cei carora le placea si aveau talentul sa povesteasca, cei pe care daca ii ascultai aveai la un moment dat senzatia neta ca citesti o buna nuvela, adesea un roman comprimat, atit de vie si de originala era povestirea, pauzele, mimica, insusi glasul povestitorului, subliniind cuvintul scris, sugestia adinca a mobilurilor comportarii umane, pe care scriitorul o face folosind analiza si descriptia Totdeauna mi-a placut sa fiu in societatea acestui soi de oameni, cu conditia insa sa nu ma puna la un moment dat sa platesc un tribut prea mare, cum facea Cubles. Puteam distinge apoi si indivizi infatuati care tin, dintr-o pornire irezistibila, sa vorbeasca numai ei, desi astfel nu exprimau decit marea nerozie, si aceea nesarata, fiindca exista si nerozii interesante, a intregii lor personalitati, indivizi avind de obicei un vocabular inacceptabil, frizind nepolitetea, tutuind oameni pe care abia ii cunosteau, legindu-se de fizicul lor, care ar exprima ca nu stateai prea bine cu nu stiu ce, agitindu-se pe scaun, surzi la ceea ce li se spunea, puteai sa-i injuri si de mama fara sa-i clintesti (eu insumi procedasem astfel cu unul si, in loc sa se indigneze, afisase o politete afectata, spunindu-mi ca buna-crestere il impiedica sa-mi raspunda cu aceeasi monedA). Ici, colo, vedeam capetele aplecate ale celor care cu adevarat vroiau sa schimbe un gind. Expresiile lor erau nelinistite. Cineva incerca sa explice. Doamnele stateau linistite in rochiile lor elegante, uitindu-se doar rar in jur, cu un ochi absorbit si cercetator.
Grija, un sentiment etern la cele care isi iubeau barbatii si nu mai vedeau nimic, nici in jur si nici in restul omenirii, era expresia discreta, difuza dar marcanta, care staruia pe chipul lor. Tot astfel se ridicau si plecau. Dar ce era cu Ion, de ce intirzia? In sfirsit se intoarse si imi spuse ca a trecut prin restaurant si s-a intilnit cu un prieten Domnul Jenica se ivi si el cu un nou filtru. "Sa va fac cite-un snitel? zise el. Asa subtire, cit foita de ceapa? a la domnul Micu?" "Eu nu mai maninc nimic", zisei. "Ba mie mi s-a facut foame, zise Micu, dar asi lua snitel, am mincat si ieri Domn
Jenica, fa-mi un qenie chrislianisme!" ceru el ca si cind l-ar fi implorat, dind din cap sceptic, cu sensul ca nu i se va face ceea ce cere, dar spera ca omul din fata lui il va servi totusi. "Gata, domnul Ionica, am inteles, asa inalt, cum va place dumneavoastra" "Intr-o zi nu era el si m-a servit un tampit care mi-a adus friptura de vaca taiata in felii Asta zicea el ca e chateaubriand" ,.Nu se pricepe, zise domnul Jenica fara superioritate. Sint de-astia noi si nici bucatarul, daca nu-i spui, uita si el Asa a invatat, sa-l taie in felii"
"Punctul esential in care gresesti, zise Ion Micu rezemindu-se de asta data de spatarul canapelei, cu pumnul la frunte si tigarea in mina, fara sa se mai uite la mine, cu pleoapele plecate si foarte atent la ceea ce spunea, este gospodina. Ea iti aduce frunzele de dud, te ia in mina grijulie, curata sub tine (daca n-ar face-o ai muri chiar si numai dintr-atit, fiindca fara curatenie aceasta simpatica ginganie ar murI) si iti pune pe urma, la timpul potrivit, coceni de pe margine, sub care sa te poti retrage sa-ti depeni firul. Nu cartile sint frunza de dud, cartile nu-ti hranesc decit spiritul, frunza de dud ramine s-o obtii. Ei, cum s-o obtii? Gospodina, daca e sa impingem metafora ta pina la ultimele consecinte, e societatea, sint ceilalti Ei pot decide ca matasea din gogosi e un lux, si, ca orice lux, e costisitor, daca nu chiar daunator. Dar parasind metafora, sa zicem ca te descurci singur invatindu-i pe ccpii abecedarul. incearca! In acest sens afirm eu ca exista un proces pe care daca nu-l cistigi, pierzi totul. Daca nu vei putea sa predai abecedarul?
Ce-ti va spune constiinta ta nescindata? Intii ai sa descoperi ca e scindata, si anume intre obiectiv si subiectiv, si al doilea vei descoperi determinarile corespunzatoare care vei vedea ca pot fi greu de infruntat de unul singur. Nu-ti spun mai multe, fiindca nici eu nu stiu. Dar nu uita ca stiu totusi ceva intr-o zi, poate chiar in seara asta, o sa-ti dau sa citesti un studiu al meu din care o sa intelegi mai bine ce gindesc in timp ce daca vei ramine la universitate De ce te sperii tu asa de universitate? Sa-ti spun o anecdota"
Tresarii. Desi ne cunosteam de putina vreme, observasem ca spre sfirsitul unei intilniri Ion
Micu incheia totdeauna cu anecdote, uneori chiar lasind o discutie suspendata. Era o sugestie jignitoare pentru mine, care ma complexa; sa zic ca nu intelegea ce-i spuneam in chiar clipele acelea, nu puteam, insemna ca nu-l intelegeam eu, ca discutia ma depasea. "Povesteste, ii zisei sumbru, anecdota ta nesarata, fiindca asa sintem noi romanii, chiar si ardelenii, nu suportam multa vreme tensiunea unei discutii si o dam pe anecdote." El rise: "Caz doara nu e o anecdota fara aplicatiune, ai sa vezi ca musai vom putea extrage din ea un inteles practic pentru discutia noastra . Da, acum se exprima ca Marius Chicos Rostogan, nu-i mai eram prieten, ci un simplu interlocutor. Ataca flamind le genie du chrislianisme, care tocmai i se adusese, o bucata uriasa de carne singerinda, doar perpelita putin pe deasupra, chateauhriand-ul a carui simpla vedere imi facea greata, si printre inghitituri imi povesti anecdota.
Ii placea mincarea, era chiar gras pentru virsta pe care o avea si privirea lui capata, infulecind, o fixitate de infometat. Minca fara piine, ceea ce mie mi se parea ceva animalic, fiindca numai omul isi combina hrana, in timp ce o felina sau un ciine era la o distanta de milioane de ani de om, prin incapacitatea lor de a inghiti, sa zicem, cind din una cind din alta.
Numai rata ajunsese pe undeva pe aproape, fiindca isi vira ciocul cind in mincare, cind in apa.
Itic primeste ordin de chemare, incepu prietenul meu carnasier Si il apuca groaza si fuga la rabi Aoleo, rabi, ce ma fac, o sa mor De ce, Itic? Am primit ordin sa plec pe front
(Anecdota, dupa cum vezi, e veche, din timpul primului razboi mondial, fiindca in al doilea maresalul le-a luat acest drept.) Ai ordinul? zice rabi. Il am. Da sa-l vad si eu. Rabi il ia, il cerceteaza cu atentie, pe urma ii spune: ,.Da, e un ordin de chemare, dar in el nu scrie ca trebuie sa te duci chiar pe front. Ce te-ai speriat asa? Sint mai multe posibilitati Sa te trimita pe front, dar sa ramii si in spate, fiindca nu toata armata e trimisa sa lupte, mai e nevoie si de servicii la partea sedentara, pe cefere, pe la aprovizionare, la munitii. Dar hai sa zicem ca te trimite pe front.
Si aici sint mai multe posibilitati Sa te bage chiar pe linia intiia dar sa te tina si ceva mai in spate. Ostasul cind lupta n-are si el nevoie de mincare, de apa, de imbracaminte? Cine gateste, cine le aduce marmitele cu ciorba? Cine le tine socoteala citi mor, citi traiesc? Dar hai sa zicem ca te vira chiar pe linia intiia. Si aici sint mai multe posibilitati, ori mori, ori scapi Cine iti spune tie ca n-o sa scapi? Dar hai sa zicem ca nu scapi Si aici sint doua posibilitati, i-a mai spus rabi foarte hotarit. Poti sa mori sfirtecat de o bomba, sau poti sa mori de un glonte si sa fii ingropat frumos de camarazi cu sapa si lopata Asa ca du-te linistit, nu mai fi asa de speriat, nu lua aconto pe ce-o sa fie"
Fiindca nu rideam, Ion Micu lasa o clipa chateaubriand-ul injumatatit si rise el de asta data cu gura pina la urechi, cum nu-l mai auzisem, si se facu rosu, apoi liliachiu Era mai degraba efectul excitatiei carnii rosii pe care o trimisese in stomac decit al retrairii anecdotei pe care o povestise. "Asa si tu cu universitatea, relua apoi linistit. De ce sa pleci? Pina acum nu s-a intimplat nimic. Titularul unei catedre a fost schimbat cu un altul. Asta s-a intimplat si o sa se intimple totdeauna. Stai acolo, fiindca sint mai multe posibilitati" "Da, zisei, si una finala pe care rabi n-a ignorat-o!" El rise din nou, mai putin excitat, dar mai indelung, ca si cind ar fi vrut sa spuna ca nici el n-o ignora pe cea care ma astepta si pe mine printre atitea posibilitati. Ce-o fi fost de ris aici?!
Platiram si plecaram. Pe drum mai facuram, inainte de a ne desparti, citiva pasi impreuna.
Taceam, dar el ma tinea afectuos de brat. Gindeste-te, parca imi spuneau pasii lui care nu se grabeau si stringerea de brat prieteneasca, apoi imi spuse si prin cuvinte acelasi lucru, adaugind:
"Facultatea de a gindi nu e neaparat sursa inactiunii, nu putem sa nu ne gindim bine inainte de a intreprinde un gest care ne angajeaza destinul".
XV
Ce inseamna insa a gindi, adica a te gindi? In actualul stadiu in care se afla gindirea umana, a te gindi inseamna in realitate a intari de fapt un gind deja format. De aceea, de pilda, rar se intimpla ca sfaturile sa fie urmate. Individul merge orb inainte sub puterea gindului sau, devenit obsesie. Iar aceasta obsesie e o cerinta fundamentala a fiintei sale, chiar daca ideea din care s-a nascut ii e de fapt straina vietii lui, adica fericirii la care nazuieste. Dar noi nu ne-am nascut ca sa fim fericiti (si nici nu sintem!) fiindca in legile care guverneaza viata aceasta notiunea nu este inclusa. Oamenii o confunda cu inflorirea. Fireste, nu e vorba de inflorirea in natura, eu ma simteam inflorind, un sentiment de forta, dar nu puteam sa afirm ca sint fericit, nici nu stiam ce inseamna acest lucru, nu-l puteam concepe. Unii spun ca fericirea apare in noi dupa ce am pierdut-o, dar daca ma gindesc bine nu vad de pilda intrucit pierderea Matildei si pierderea locului meu in universitate mi-ar revela ceva care sa semene cu o fericire pierduta, desi nu puteam concepe ca asi putea iubi mai tare pe altcineva sau asi dori un loc mai bun in ierarhia invatamintului. Desigur, concepeam ca acest sentiment de forta, aceasta inflorire a fiintei mele puteau diminua cu anii, si ajungind in "toamna ideilor" n-ar fi fost exclus sa ma trezesc cu gradina mea devastata ("Qu il restc en mon jardin bien peu de fruits vermeils! ). Da, dar mai intii ca pina atunci mai era, abia ieseam din primavara, si in al doilea rind ma simteam bine inarmat sa-mi pun la adapost gradina de fulgere si furtuni. Nu eram poet, sa-mi expun sensibilitatea ravagiilor.
Astfel ca mergind singur prin noapte spre casa, dadui din umeri la sfatul prietenului meu de a ma gindi inainte de a lua o decizie. Dimpotriva, discutia cu el imi confirmase decizia deja luata, iar acum, "gindindu-ma", ma simteam si mai intarit in ea. Nimeni nu stie, in afara de noi insine, de ce facem un anumit lucru. "Stiu eu de ce, gindii, mi-ajunge ca am constiinta ca stiu, nu e nevoie sa mai stie si altii, nici macar Matilda."
Inca din strada vazui lumina in dormitorul nostru. Va sa zica Matilda nu dormea! Intrai in curte si sunai. Nu stiu de ce repetai aceasta gluma a noastra, sa coboare ea totusi, imi spusei, sami iasa in intimpinare si sa refacem clipele minunate ale primelor noastre intilniri Era ca si cind asi fi uitat ca am chei si "sa n-o fac sa coboare de pomana". Iti arat eu tie pomana! N-ai s-o poti duce! Incearca sa nu deschizi! N-o sfatuiam in gind pe Matilda sa nu deschida. Sint momente cind apare in noi un plus de decizie, momente nu prea favorabile celor cu care traim, chiar daca nu ne-au facut nimic, ii provocam sa ne faca! Daca totusi nu ne fac, inseamna ca sintem iubiti si aceasta certitudine reinnoita ne potoleste Dar Matilda nu deschise
Sunai a doua si a treia oara. Vedeam ca nu vroia sa vina, dar eu vroiam sa vina, stiam ca e treaza, vroiam sa vina. Sunai din nou, lung, insistent. Nimic. Tacere totala, a orasului si a casei, intuneric total. Statui citeva clipe lungi in singuratatea care ma cuprinse in fata propriei mele porti. Scosei cheile, intrai si incepui sa urc scarile. Intrai in hol. In dormitor intuneric, glasvandul era mat ca si cind casa ar fi fost pustie. Deci nu numai ca nu vrusese sa vina sa-mi deschida, dar stinsese si lumina. Si daca, ma intrebai, asi fi pierdut cheile? M-ar fi lasat afara pina dimineata?
Nu, atunci mi-ar fi deschis. Se simte cind Astfel de lucruri se simt. Mai fara rost a fost stinsul luminii, nici macar noapte buna n-a dorit sa-i spun Nu se intimpla prima oara, e adevarat, dar nu ma puteam obisnui, totdeauna resimteam despartirea aceasta a ei de mine ca pe-un soc incit am regret adinc, care tinu cel putin trei clipe, ma tintui locului, apoi ma smulsei si intrai in biblioteca. Apasai pe butonul lampii de pe birou si lumina care inunda suprafata lui incarcata de carti imi alunga socul, si bucuria serilor mele petrecute in tovarasia marilor spirite, care cu doua mii de ani mai inainte, cu cinci sute sau chiar numai cu un secol facusera acelasi lucru la lumina opaitelor, a luminarilor, a lampilor cu petrol si apoi a becului electric, imi reveni intreaga si plina, nealterata, ma desbracai rapid, revenii in hol, stinsei, inchisei usa dupa mine si incepui sa citesc.
Era tirziu, dar nu pentru mine, adesea ma apucau zorile in biroul meu, dormeam doua ore, cu fruntea pe cristalul curat, apoi plecam la cursuri, fara sa simt cea mai mica oboseala, dimpotriva, vedeam in privirile studentilor, ici, colo, licariri de admiratie, aveam mai multa verva, eram mai putin incruntat, mai apropiat de ei, iar fetele ma masurau cu o vaga surpriza, cu o imperceptibila grimasa in coltul gurii intrebindu-se poate ce mi se intimplase ca astazi eram mai putin antipatic ca de obicei.
Nu citii mult si bagai mina in buzunarul hainei de pe spatarul scaunului sa scot cheile. Intr-un sertar din dreapta imi tineam cele trei caiete groase. Intr-unui imi conspectam lecturile, in celalalt scriam la o lucrare despre gnostici, o istorie a filozofiei acestora care trebuia sa preceada lucrarea mea originala despre o noua gnoza, iar in al treilea scriam chiar la aceasta lucrare, rar si fara graba, din pricina obstacolelor: aveam lacune mari in istoria descoperirilor stiintifice din ultima vreme, din fizica, biologie, medicina si astronomie, imi lipseau cartile noi care aparusera dupa razboi in Occident, nu ma puteam multumi doar cu referiri despre ele (La facultate tocmai despre gnostici predam, fara sa-mi desvalui in vreun fel gindirea mea proprie, care totusi incepea sa prinda contur in caietul meU)
Cind ma aplecai, vazui jos un ciocan si o surubelnita. Le ridicai mirat. Surubelnita avea virful indoit Ma uitai iar in jos: usa biroului care se incuia peste sertare fusese sparta intr-un fel violent, lemnul si lustrul din jurul broastei stricate Deschisei usa si trasei sertarul. Caietele mele erau acolo, dar aruncate in dezordine de aceeasi mina furioasa. Cine facuse asta? ma intrebai in timp ce simteam cum urmele furiei celui care o facuse nasteau in mine furia. Matilda! Ea umblase aici, cine altcineva, vrusese sa vada ce ascund eu acolo si sparsese usa Deschisei caietele. Foile erau indoite de neglijenta cu care fusesera rasfoite, inchise si aruncate. Ii intuii starea de spirit, lipsa de respect, desamagirea de a nu fi gasit ceea ce cauta, dispretul pentru ceea ce gasise.
Primul impuls fu sa ma ridic si sa ma duc peste ea in dormitor, dar in clipa aceea aparu chiar ea, adica aparuse mai demult, fara sa faca zgomot, statea in picioare inaintea biroului si se uita la mine.
"Nu te infuria, zise, nu ti-am distrus . Cu ironie, care i se labartase peste chip ca o masca hidoasa. Ma holbai la ea citeva clipe lungi, nevenindu-mi sa-mi cred ochilor. Masca se intinse spre urechi si-i desfacu un rinjet care intepeni sfidator, desfigurind si mai tare ceea ce stiam eu ca e Matilda. Sarii in picioare si, fulgerator, sub arcul loviturii pe care i-o dadui, ea cazu pe covor cu o expresie de uluire totala si cu privirea licarind de o spaima intensa, fara nume.
Incepu sa se ridice incet, ca in vis, cu palma pe obrazul lovit, neslabindu-ma din priviri, se aseza pe canapea si din nou ma privi, neintelegind, cerindu-mi parca tot mie ajutor, sa fie sters parca ceea ce se intimplase, sa-i spun ca nu era adevarat in fata acestei catastrofe, caci asta exprima acum chipul ei, sentimentul ca se petrecuse o catastrofa, masca hidoasa pierise atit de total incit avui si eu sentimentul ca altcineva fusese in incapere, nu Matilda Dar indata imi amintii usa sertarului sparta, cuvintele rostite, nu ti-am distrus "opera", ironia, dispretul trivial "Crezi ca eu sint Petrica? ii spusei linistit si sumbru, sa-mi rasfoiesti rinjind caietele? Las la o parte spartul usii, oi fi crezut ca pastrez acolo cine stie ce scrisori secrete, din trecut sau din prezent, nu m-am gindit, altfel nu incuiam biroul, dar dupa ce te-ai convins ce e, sa nu-mi arunci tu Caietele cu dispret si sa mai si vii sa Ai uitat ce mi-ai spus in ziua cind m-am mutat aici? Raspunde! Ai uitat?! Tot cu dispret, ca intre mine si fetele lui Calcan nu e nici o deosebire, ceea ce fac eu e o meserie ca oricare alta. Foarte bine, si in clipa aceea am decis ca nu trebuie sa-ti bagi nasul in lucrarile mele si de aceea le-am si incuiat. Petrica iti citea din versurile lui si tu rideai. Ei, eu n-o sa-ti citesc din scrierile mele, ca sa-ti satisfac vulgarul apetit de a-ti cobori barbatul Petrica era un poet bun, l-ai surpat interior cit ati trait impreuna, n-a mai putut scrie nimic Putin imi pasa de el, dar bucuria noastra de a trage totul pe ceea ce e comun am simtit-o din prima zi cind m-am mutat la tine Eu nu le dispretuiesc pe fetele lui Calcan si pot foarte bine sa compar lectiile mele la universitate cu ale lor, profesional vorbind, dar tu stiai de doi ani de zile ca, dincolo de toate astea, urmaream un tel care nu era strain de ceea ce predam studentilor, fiind in acelasi timp ceva dificil de atins, care nu e de nasul Cu alte cuvinte, ma paraseai trudei mele in care nu credeai.
Foarte bine, pot s-o iubesc si fara asta, mi-am spus, nu fara desamagire, fiindca victoriile in spirit sint turburate de singuratatea in care ne condamna familia, odata intorsi acasa din cetate, unde sintem sarbatoriti. Nu-i nimic! mi-am zis. Bine ca ea nu e Xantipa, are, in felul ei, un suflet generos si o filozofie intransigenta, in care conceptul de egalitate al tuturor oamenilor in fata a tot merita sa fie luat in scama Nu l-a citit pe Bakunin, ca sa spuna ca l-a imprumutat de la el. E al ei, descoperire proprie, numai sa-l aplice consecvent. Or, ea vine si-mi sparge biroul si mai imi ia in deridere si «opera»-, cuvint pe care il pune rinjind intre ghilimele"
Dar, perorind, indoiala mi se si infiltrase in inima incit tacui. Poate ca ea nu pusese nimic intre ghilimele, poate ca nu rinjise rasfoind caietele, poate ca aceste caiete nici macar nu fusesera rasfoite cu dispret, ci doar cu graba, gelozia, nedumerirea fiind singurele sentimente care o ghidasera? ma intrebai privindu-i palma pe care continua s-o tina pe obrazul lovit. Isi plecase fruntea si din cind in cind isi stringea genunchii ca si cind i-ar fi fost frig, se incheia invelindu-si gitul cu reverele pijamalei, ca si cind ar fi avut un sal. Si cu coatele pe genunchi isi ducea palma si-si ascundea obrazul. Nu cumva ea fusese crispata de vinovatie cind rostise cuvintele "nu ti-am distrus opera?" Nu cumva dorind iertare, intelegere, vrusese "s-o dea" pe gluma? Intr-o clipa efractia savirsita de ea imi zbura pe dinaintea ochilor cu toate sensurile rasturnate. Ma iubea!
Altfel n-ar fi pus mina sa-mi sparga biroul.
Ma ridicai si ma asezai jos linga ea. Lacrimi mari ii picurau din ochi pe covor. "Venisem, imi sopti, sa-ti spun ca sint insarcinata Si raspunsul tau a fost sa ma trimiti jos, la pamint Te-am asteptat toata seara sa-ti spun acest lucru. Astazi vroiam sa ti-l spun, imi intrase mie in cap sa fie astazi, in loc de asta, am stins lumina, te-am auzit cum sunai, dar n-am vrut sa cobor sa-ti deschid" "De ce n-ai vrut? De cind ne-am casatorit asi putea sa spun ca chiar din acea clipa teai schimbat." "Nu m-am schimbat, sint aceeasi!" "Nu-i adevarat, nu esti asa, nu-ti dai seama?"
"Ba imi dau seama, dar ce sa fac, vreau sa fiu ca inainte, dar parca simt un pietroi pe inima"
.,Nu, zisei, pietroaiele le aduce o situatie insolubila, mai degraba ar fi trebuit sa-l simti acest pietroi inainte, nu acum, ca ai scapat de Petrica Ai scapat in toate sensurile, te-ai vindecat de mila pe care o simteai pentru el si pe care el a purtat-o pina in pinzele albe" "Singur spui ca lam surpat pe interior cit timp am trait cu el. E adevarat, ma simt vinovata. Aroganta lui de sine ma facea sa-l lovesc ,sa nu mai fie atat de .""Ei ,da si ai facut-o pina l-ai impins spre umilinta
.Ar fi trebuit sa te bucuri ." "Pai ma bucuram, atunci am tinut cel mai mult la el!" "Bine! si ce n-a mers?
Ea nu raspunse. Nu era prima oara cind ii puneam aceasta intrebare, si nu era prima oara cind raspunsul ei era o tacere. O singura data spusese: "atunci ai aparut tu ". Vrusese sa-mi sugereze ca daca nu apaream eu, totul ar fi fost bine intre ea si Petrica? Aiurea! Cind aparusem eu, demult casnicia lor era pe drojdie! Sau poate nu pentru ea, dar pentru Petrica in orice caz. O urmareau inca sfarimaturile acelei vieti? Si nu cumva divortul durase atit de mult din pricina indeciziei ei?
Dar nu simteam niciodata nici cea mai mica sovaiala in timpul intilnirilor noastre. Dar stiu eu ce facea, ce simtea, cind raminea singura?
XVI
"In sfirsit, zisei, ce-a mers, ce n-a mers, nu mai are acum nici o importanta. Sa revenim la noi doi Esti sigura ca ai ramas insarcinata?" (Ma avertizase cu zece zile in urma ca ).
"Da, sint sigura", spuse foarte posomorita. "Bine, zisei eu atunci, ai facut in asa fel incit aceasta stire sa se asocieze in amintirea ta cu o palma pe care ai dorit-o. Daca nu ti-asi fi dat-o ai fi inventat altceva decit spargerea biroului si rasfoirea caietelor mele. De ce ai spart biroul?" "M-au revoltat sertarele inchise. Cu mine in casa te ascunzi de mine?"
Incepui sa masor incaperea in lung si in lat. "Ei da, ii raspunsei, venea in contradictie cu tot ceea ce esti tu, care nu concepi ca un cuvint rostit nu poate fi inocent. Ai rostit acele cuvinte si nai banuit ca pot avea o consecinta, mai ales ca stiai bine ce spui. Erai de partea domnisoarelor
Calcan, nu a mea. Vreti toate sa va credeti atotputernicele acestei lumi, fiindca aduceti pe lume copii. Si in ultima vreme se constata ca aduceti multi. Dar multa lume nu inseamna multa constiinta. Tiparul se strica, specia nu e mai puternica, indivizii nascuti sint mai slabi Salut pe viitorul nostru copil, cu scutecele lui, dar eu pe tine te vreau, si nu sa devenim servitorii unui nounascut
Naste-l, sa existe in sine, ca esenta, creste-l, dar pentru tine nu trebuie sa existe nimeni in afara de mine. Altfel ti-l iau, ca Rousseau, si il dau la un leagan Nu spun ca asi face ca tatal lui
Oedip, care a intuit ca venirea pe lume a copilului insemna inlaturarea lui, iubita devenita mama nu l-ar fi mai iubit pe el ci pe copil. Drept care l-a luat si l-a dat pe mina unor slujitori sa-l arunce intr-o prapastie. Cunosti urmarea, slujitorii nu l-au aruncat, Oedip a fost crescut de niste pastori, l-a detronat pe tat-sau si a inceput sa traiasca cu maica-sa"
Ma oprii. Ceea ce spuneam eu acum era ceva inocent? Bineinteles! Dar vazui ca ma ascultase cu o expresie de mare concentrare pe chip, al carei inteles eram atunci departe de a-l banui, cu atit mai mult cu cit o noblete bizara se asternuse peste aceste trasaturi pe care le lovisem cu o atit de fulgeratoare violenta, "Bine, zisei, si acum sa-mi spui de ce n-ai vrut sa-mi deschizi si de ce ai stins lumina. Stiai de ce sunam! Banuiai ce sentimente ma stapineau. Data trecuta m-ai luat fara veste, ca pe-un adolescent, dar acum eram pregatit sa ti-o platesc. Soneria trebuia in orice caz sa fie pentru tine buzduganul smeului care isi anunta sosirea, intra in casa si se aseaza singur intr-un cui, daca nu era semnalul iubitului care vine acasa, a carui inima bate pentru tine si e nerabdator sa te vada, sa te ia in brate si sa te stringa ca si cind te-ar fi regasit dupa luni de asteptare. Chiar asa si era. De cind am venit aici la tine, caut mereu sa te regasesc. Ceva s-a intimplat cu tine (si coborii in genunchi inaintea ei si ii cautai privirea, care se intilni cu a mea, mare, cu pupila imens dilatata, desi camera era alba de lumina puternica a plafoniereI). Stii? S-a intimplat ceva. M-am adaptat usor, trebuie sa recunosc, mi-am spus: asa o fi, una e cind traiesti doar iubirea, si cei ce se iubesc se vad numai pentru asta, chiar daca zilnic, iar pe urma se despart si se intorc la casele lor si dorm singuri, se scoala de dimineata singuri, isi iau micul dejun singuri si se duc apoi acolo unde muncesc. Si alta e sa traiesti clipa cu clipa sub acelasi acoperis, intre aceiasi pereti Ce ore frumoase erau mai ales acele dimineti de la inceputul toamnei, cind ma urcam la catedra si in timp ce ma gindeam la tine imi incepeam cursurile zimbind enigmatic, asa mi s-a transmis ca ar fi zis o studenta, ca am un antipatic suris enigmatic Bineinteles! Fiindca le vedeam pe toate cit erau de urite!, si apoi la orele unsprezece, secretara care ma gasea chiar pe aproape de biroul ei: domnul Petrini, la telefon crezi ca exista ceva pe lume care sa te subjuge mai tare decit entuziasmul sufletului, bucuria care tisneste din el libera, fara oprelisti de nici un fel, neinsotita de nici un gind reticent, de nici o urma de banuiala, de gelozie sau resentiment?
Inainte de orice cuvint sufletul tau isi elibera brusc, la auzul glasului meu, un preaplin al inimii, glasul tau in receptor era ca un strigat Avea puterea de a patrunde adinc in suflet, era de incintare extrema, de surpriza ca in fata miracolului, uimire extrema, exista asta, un om pe care il chema Victor, cum, continua sa existe, Victor al meu, da da, exista, era el, ii recunosteai glasul, apoi, Victor, iubitul meu, ce faci tu acolo, mi-e dor de tine! Ma feream de aceasta agresiune a puterii tale de a iubi, apele adinci ale simtirii mele rascolite navaleau asupra tipatului si il inecau, vroiam sa ramin intact in cutiuta in care statea puterea mea, cei trei viermi nemuritori din basme care il faceau pe smeu de neinvins, dar de fiecare data strigatul tau patrundea tot mai adinc, dincolo de aceste ape, acolo unde se presupune ca nu mai e decit aceasta putere launtrica si abisul, si ii auzeam acolo ecoul, bine instalat, imprietenit cu ceea ce noi nu stim de fapt ce e acolo, peste capul si vointa mea Ne vedeam apoi la prinz, si spre seara iti deschideam usa la mine Nu mai puteam! ne culcam cu fata unul la celalalt si tu imi sopteai: hai sa murim! Asta se repeta de un an de zile, dar noi traiam in mod acut acest sentiment straniu ori de cite ori ne vedeam si noaptea se cobora in odaie, gasindu-ne tot astfel, privire in privire, halucinati de noi insine si de vecinatatea mortii care, invocata, venea linga noi si ne veghea parca, prezenta neputincioasa si iluzorie, caci nu ne temeam de ea Cu atit mai insetate ne erau apoi sarutarile si imbratisarile Nu le acceptai decit impotrivindu-te, chestie cu care nu ma obisnuiam si nu m-am obisnuit nici pina azi implorindu-ma strigindu-ma in soapta ca si cind asi fi fost departe, undeva prin secole, prin timpuri imemoriale, calcind dealurile sa viu spre tine, printre dinozauri un milion de ani inapoi Nici nu stiu cum au zburat doi ani Acuma, continuai eu desdoindu-mi genunchii si asezindu-ma jos pe covorul moale, nici n-au trecut trei luni de cind traim impreuna ca sot si sotie si asi putea aceste luni, sa le povestesc zi cu zi, atit de greu au trecut Eu veneam cu amintirile unei mari iubiri, pe care vroiam sa le pastrez si in acelasi timp sa le sporesc cu altele noi (alte priviri albite de uluire, alt chip a carui stralucire, cind imi spuneai te iubesc, Victor, e un secret pe care nu ti-l voi dezvaluI), tu veneai doar cu incantatoarele tale povestiri din lumea in care te misti gen Calcan, arhitecti de toate soiurile si nuantele, seii care de care mai demagogi si efemeri, sefi noi, iesiti din imbulzeala societatii noastre care se rasturna si printre care un om de soi era o mare minune Bine, mi-am spus, intr-o zi o sa lase aceste povestiri la o parte, o mare tacere se va asterne intre noi, ne vom culca iarasi unul cu fata spre celalalt si ea imi va sopti hai sa murim! imi evitai privirea, ca si cind n-ai fi stiut ce asteptam de la tine. Ba nu, te uitai in ochii mei, dar ce bizar, erau alti ochi. Ochii astia nu stiau ce facusesi tu inainte, nici gura ta nu mai era aceeasi gura care imi soptise atita timp te iubesc. Am crezut ca o sa-mi dai ca mai inainte telefon la facultate, sa-ti aud strigatul de uimire. Nu, telefoanele au incetat, iar cind te-am cautat eu zadarnic, mi s-a parut chiar mie ridicol cind ti-am imitat glasul Matilda, ce faci tu? Ce sa fac, zice, bine, uite, o sa intru intr-o sedinta, asa ca daca intirzii nu ma astepta la masa! Pe urma s-au instalat serile interzise, fatala ora 9 si timpul iubirii noastre, adica ce mai ramasese din ea, s-a mutat dimineata De fapt era alta iubire, buna si asta, mi-am zis, bine, bine, Matilda, desi ai mai fost casatorita si eu nu, nu simti ca o astfel de iubire alunga surpriza, ba chiar capeti aversiune impotriva ei (macar fiindca imi placea mie ar fi trebuit sa vii sa-mi deschizI), fantezia seaca si intr-o zi o sa te uiti la mine holbata si o sa te intrebi: cine mai e si strainul asta?" "Chiar asa este, zise ea deodata, imi esti strain. Fiindca n-ai facut nimic ca totul sa fie ca inainte."
Ramasei tacut. Deci eram in intirziere, cine stie de cind fusesem judecat, poate chiar de mult, si gasit vinovat. Da, iata, de aceea desigur palma mea din asta seara nu fusese pentru ea o catastrofa, fusesem in stare sa i-o dau, ea ma provocase, eu i-o dadusem si ea capatase confirmarea ca nu se inselase asupra mea. N-am facut nimic ca totul sa fie ca inainte! Cum, dar facusem totul aproape in fiecare secunda a vietii noastre in doi, in fiecare secunda ii pindisem fiecare gest, fiecare intonatie, fiecare inteles al cuvintelor rostite, gata pregatit sa-i raspund Si nu trecuse zi fara sa schitez, da, sa schitez, nu sa duc pina la capat un gest care insa nu mai aparea intr-o oglinda. Disparitia iubirii e ca o oglinda intoarsa, nu se mai vede nimic, te uiti zadarnic in ea.
Gestul tau nu se mai reflecta, nu-i mai raspunde nimeni. Esti singur. Incercasem in mod ridicul sa intorc cu mina mea inapoi aceasta oglinda, dar n-o puteam intoarce, cum nu poti intoarce inapoi un riu al carui curs ti-a convenit un timp, clar pe urma el a cotit pe unde nu vrei tu si curge dracului in alta parte Cotitura asta o facuse Matilda fara sa-mi spuna. Mi-o spusese acum, dupa ce ascultase cu nepasare tirzia mea confesiune. Ce placut e totusi cind descoperi un adevar!
"Ar fi o prostie, ii spusei, sa-ti reprosez ceva. Fara sa stiu de ce si de cind nu ma mai iubesti.
Iti sint strain, strain iti ramin. Si cu asta, basta. Consecintele, ca si in moarte, vor fi mai spectaculoase decit actul simplu al mortii. Daca vrei, le simplificam, ca sa nu apara. Ca sa nu se bucure babele care freamata cind cineva moare si copiii sa nu vina buluc in urma cortegiului funerar Sarcina poate fi intrerupta, ne despartim si eu o sa gasesc alta inca si mai minunata."
Imi arunca o privire in care straluci intens iubirea, pe care cautam s-o regasesc. Ma ridicai si trecui in spatele biroului. "Ce-ar fi, zise ea cu aceasta privire, sa pleci chiar acum? "
In literatura, chiar in cea mai buna, eroul aflat in situatia mea are de ales intre cuvintele care s-au rostit si sentimentele care nu-l puteau insela, ghicite in privirea femeii iubite. Cei fara experienta se duc spre ea, fara sa-si dea seama ca acea privire e o cursa in care trebuie sa cazi, pentru a fi mai bine lovit, cei orgoliosi ramin pe loc banuitori, banuiala care li se confirma. Eu mam dus spre ea si am primit lovitura. "Nu te apropia, mi-a strigat, si te rog sa pleci. Pleaca, mi-a soptit apoi brusc exasperata, nu pot sa te mai suport, chiar acum te rog sa pleci" Deodata cazu in genunchi si izbucni intr-un plins repede reprimat, impreunindu-si miinile "Ma rog de tine sa pleci, ah, o sa mi-o platesti", si se ridica si se arunca pe canapea tipind inabusit
Cum sa plec? Nu pleci cind esti alungat. Trebuie sa bei tot paharul si, intarit de otrava lui inghitita, sa nu-ti mai pese de cine ti-a dat-o. Dar Matilda, dupa ce ma facu sa gust doar din el, nu dadu nici un semn ca ar avea de gind sa mi-l ofere, acest pahar, sa-l inghit pina la fund. Se ridica, strabatu holul, intra in dormitor si dupa o clipa auzii cheia rasucindu-se cu hotarire. Isi inchipuia
(si era adevarat, avusesem acest impulS) ca o sa vin peste ea. Ma imbracai si iesii sa ma plimb.
Acum, da, aveam la ce sa ma gindesc, nu era atit de simplu ca plecarea mea de la universitate.
Cred ca vreo ora strabatui strazile fara sa ma gindesc la nimic. Astfel se stinse treptat sentimentul apasator pe care mi-l dadea ideea ca Matilda nu ma mai iubeste. Dar ideea ramine, si pe linga ea se furisara altele. Daca nu ma mai iubeste si nu ma mai poate suporta, trebuie sa ne despartim. Bine, dar de ce? Era limpede ca nu ma mai iubea, ca adica oglinda era intoarsa, dar ceva a facut-o sa se intoarca, ce anume? Nu i-a mai placut cel ce se oglindea in ea, din pricina ca eu n-am facut nimic ca totul sa fie ca inainte? Asta e o gluma, nici inainte nu facusem nimic, eram acelasi om de astazi, ba chiar facusem mult mai mult ca inainte, o iubeam mai profund si nu eram un ins care nu stia sa arate acest lucru, un ins, sa zicem, care simtea una si in realitate arata altceva, sa zicem meschinarie, egoism, nepasare, dominatie stupida, iritare de stapin Nu facusem nimic ca totul sa fie ca inainte! Nu pareau cuvinte spuse la intimplare. Erau rodul unei gindiri anterioare acestei seri; cind avusese ea aceasta revelatie? Si din ce se nascuse? Ei bine, cear fi trebuit sa fac si nu facusem? Vrusesem s-o iubesc ca si inainte de casatorie. Dar chiar de-a doua zi ea taiase puntile si eu apoi zadarnic incercasem sa ridic altele. Vrusese sa traiasca "in prezent". Dar prezentul Iata prezentul! Prezentul nu mai era nimic, fiindca trecutul nostru de casatoriti, trecutul ei, opera ei, era fad. Nu cumva a vrut sa spuna ca eu nu trebuia sa accept ca ea sa taie puntile, sa resping deci prezentul pe care mi-l oferea? Da, dar fortele ei in a si-l impune fusesera mai puternice, asa este, imi dau seama, m-a tirit si pe mine in aceasta alunecare Si imi veni un gind linistit care ma elibera de orice ispita de a ma invinui. O iubeam pe Matilda, nu voi pleca, dar voi lupta, orice-ar fi, impotriva celei ce devenise dupa casatorie, cu teoria ei cu tot, ca numai prezentul inseamna viata. Da, imi aduceam aminte cum ea insasi exclamase odata: blestemate idei! Da, ideile aveau asupra ei un efect asemanator drogurilor, o puteau pierde.
Da, dar cum putem impiedica pe cineva sa aiba idei? Cind vin din fiinta ta (si era cazul
MatildeI), si nu vin dinafara, au o forta aproape indestructibila, pentru ca e orgoliul care le insoteste. Da, dar si eu le aveam pe-ale mele. Nu voi mai ceda.
Si simtii bucuria ca ea era insarcinata si ca despartirea, chiar daca impinsa de determinari fatale care imi scapau, ea va dori-o, nu era nici pentru miine si nici pentru un viitor apropiat: nici o femeie nu deschide un divort fiind bortoasa. Copilul acela nu se putea naste ilegitim si Matilda, daca tinea sa-l aduca pe lume, nu putea, cu el inca in burta, sa-i faca o asemenea figura

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2020 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.