vol. 1
PARTEA INTIIA
I
Moartea e un fenomen simplu in natura, numai oamenii il fac inspaimintator. Vorbesc de moartea naturala, care adesea e o dulce ispita. Inainte de a fi depus aici in aceasta celula, din care nu voi mai iesi decit pentru a intra intr-o captivitate perpetua, in plimbarile mele solitare pe la marginea orasului, pe poteci, uitindu-ma in jos si privind pamintul, un sentiment senin se insinua in sufletul meu, la inceput de dragoste pentru el, pamintul negru, tacut, linistit, apoi de atractie, de dorinta, un fel de melancolie, de nostalgie blinda, de a ma culca pe el si a ramine acolo intins pentru totdeauna. Ceea ce si faceam, stind cu ochii spre cer, pina ce adormeam. Ma trezeam coplesit de un adinc sentiment de regret: de ce m-am mai trezit?
Dar moartea violenta, sinuciderea, la care esti impins de catre oameni? Tandra nepasare fata de lume te poate stapini intr-adevar numai cind te simti strain de propria-ti fiinta, dar cind, dimpotriva, ai constiinta ca ea este totul? Si stii cu certitudine ca acest totul nu va mai fi liber niciodata? Inchisoarea pe viata! Oricit m-asi stradui, mi-este cu neputinta sa-mi imaginez ca, odata verdictul pronuntat, voi putea adresa lumii un tandru adio nepasator.
Am mai avut de a face cu anchetele si justitia si am mai fost condamnat, dar nu pe viata si nu fara speranta de a iesi curind. Nu fusese chiar curind, dar nici prea tirziu ca sa nu pot uita. Acum insa descopar cu groaza ca ei, cei care ma interogau, erau liberi (si asta se vedea din pofta cu care imi consemnau depozitia, acele infame gesturi ale fiintei animalice care se simte traind fara oprelisti, gestul cu care aplicau o stampila, rasfoitul hirtiilor, mincatul unui sendvici, inghiortaitul unui pahar cu apa, scirtiitul scaunului sub trupul voinic, ancorat bine in realitate, uitatul pe fereastra, cascatul, rigiitul, gindul la muierea tinara pe care o vor stringe in brate la noaptE), iar eu nu voi mai fi niciodata ca ei, toate gesturile mele vor fi sau imi vor reaminti ca sint condamnat sa nu mai fiu liber pina la moarte
Stiu insa ca exista pentru mine o scapare: sa fac sa retraiasca in sufletul meu dulcea dorinta de a intra in pamint, sa retraiasca apoi marea mea dragoste pentru ea, suferintele indurate si apoi puterea exaltarii de a muri. Prietenul meu, fostul judecator, m-a sfatuit sa scriu pe larg cum s-au petrecut lucrurile, si sa-i dau lui, care mi-e avocat, marturisirea, s-o aiba pentru ultima infatisare la proces. Nu stiu la ce-i mai poate folosi avocatului, dar imi face bine mie. Scriind, simt ca traiesc si intr-adevar gindul mortii inevitabile isi diminueaza puterea de a-mi ingrozi constiinta, care imi sopteste: mii de oameni mor pe pamint chiar in aceste clipe, oameni umili, dar si oameni mari; nu se poate spune ca n-ai trait din plin treizeci si cinci de ani, altii au murit mult mai tineri, nu trebuie sa accepti sa traiesti oricum
Poate ca marturia aceasta va aparea odata, impreuna cu eseul meu Era ticalosilor si voi trai astfel si prin cei care ma vor citi, nu numai, asemeni tuturor, prin fetita mea, deci mai mult, fiindca familiile se sting si ele, uneori atit de repede incit se justifica pe deplin existenta acelor artisti care se lasa devorati de demonul creatiei si nu mai au timp, sau nu-i mai intereseaza sa se lase ispititi de perpetuarea fiintei lor efemere, posedati de ideea durabilitatii ei in spirit. Caci cultura e o forma de viata, prin care o colectivitate umana isi exprima forta creatoare. Tatal meu, fost monteur de avioane, avea, in mod straniu, o aversiune fata de cultura si mai ales fata da scriitori, al caror statut social actual il scotea din sarite. "Ce rost au astia?", zicea. Adica ce rost are sa acorzi un statut social unor insi a caror activitate nu e strict necesara? Nu citea nimic, in afara de studii tehnice despre avioane, meseria lui, care de altfel il pasiona. I-am vorbit intr-o zi despre Eminescu, cu o pasiune ca si a lui, si atunci a rinjit cinic: "Ce Eminescu?! Eminescu e mort!" Vroia sa spuna ca el va asambla avioane in eternitate, ceea ce nu s-a confirmat, fiindca astazi asambleaza tractoare, sugerind adica o mentalitate foarte curenta, a unei civilizatii tehniciste, care se putea lipsi fara paguba de poeti. "Asa ne putem lipsi de multe, i-am raspuns.
Ce ramine din activitatea voastra dupa ce muriti? O gramada de fiare. In timp ce Eminescu nu va muri niciodata, cind il citesc simt ca e printre noi, aievea." "Ba e mort de-a binelea, ingropat in cimitir." Puteam atunci sa accept aceasta gindire a lui ca pe ceva straniu, venea parca din alta planeta si adolescentul din mine o resimtea ca pe un soc: era o enigma a acestor timpuri. Simteam ca in alcatuirea intima a fiintei mele exista o lege si in a lui nu, si cum putea trai fara aceasta lege, sau ce lege il calauzea?
Dar iata-ma atingind, chiar si pe un plan secund, miezul existentei mele si, ca intotdeauna la cei loviti, gindul mi se intoarce inapoi, la vremea inocentei pierdute, cind am savirsit prima infamie
II
Am fost un adolescent dur si turbulent, dar rau constient nu i-am facut pe atunci decit mamei, fiindca pentru duritatea mea am fost pedepsit (fara sa mai spun ca violenta gindirii imi era respinsa, nu intotdeauna usor, e adevarat, dar patrundea greu in suflete si cind patrundea aparea ura impotriva mea, aversiunea instinctiva de apararE). Fetele ma ocoleau, adica nu se indragosteau de mine, nu stiam pe atunci de ce, pentru ca nu eram urit, tocmai de aceea, pentru aceasta duritate de care nu eram constient, iar turbulenta era socotita de cei intelepti proprie virstei si rareori imi atragea vreo pedeapsa prea grava. Eram chemat in cancelariile scolilor prin care am trecut, moralizat cu grija si persuasiune, fiindca eram un elev bine pregatit si reinviam in constiinta pedagogilor mei principii care cu cei buni (considerati ca toti ar fi fost buni!) erau pe stinse.
Tineretea e o trufie, rareori o valoare. Cel putin in cazul meu. Trufia mi-a aparut in constiinta intr-o zi cind am citit in Platon urmatoarea afirmatie: "Daca moartea ar fi sfirsitul a tot, cei mai in cistig ar fi ticalosii, moartea i-ar elibera si de trup si de suflet si de pacate si tacerea care s-ar lasa peste mormintele lor ar fi egala cu a celor care au fost virtuosi". Citatul e exact pina la punctele de suspensie, restul e o adaugire a mea de acum, dar si de atunci, cind am inchis cartea si am gindit cu neasemuit orgoliu: "Ei bine, Platon, moartea nu e sfirsitul a tot? Adica ce mai urmeaza? Intrucit virtuosii ar avea alt destin final decit al ticalosilor?" Aici e cazul sa adaug" ca, desi aveam pe atunci abia saisprezece ani, imi pierdusem de mult credinta in Dumnezeu si in viata viitoare, nu prin vreun proces dramatic, ci pe nesimtite, prin lipsa simpla de credinta a altora, care spuneau de pilda, la un pahar, cu veselie, sau fara vreo zguduire: ai murit, te maninca viermii sau: sufletul nu se duce nici in rai, nici in iad, fiindca nu s-a intors nimeni de-acolo sa ne spuna cum e. Sa zicem ca doua mii de ani credinta Nazarineanului ne-a cutremurat constiintele, si inca ni le mai cutremura (pe a mamei mele intr-un fel adinc, o sa ma opresc curand asupra acestui lucrU), dar ce il determina pe Platon sa creada ca moartea nu e sfirsitul a tot?
Hadesul si Cimpiile Elizee erau niste simple mituri si apoi cine sa coboare acolo si sa le dea singe sa bea acelor jalnice umbre si in acest fel sa poata sa mai reinvie in ei viata, cum povesteste
Homer? Aveam pe atunci in scoala un subdirector cam brutal, profesor de gimnastica, singurul care ma umilea prin pedepsele pe care mi le aplica, prin stupiditatea lui sigura de sine, dispretul agresiv fata de lecturile mele din afara programei scolare; imi rascolea cartile in pupitru, le silabisea titlul cu scirba si le scutura de coperti ca si cind s-ar fi asteptat sa pice din ele fotografii pornografice (am acum un moment de falsa memorie, parca au mai trait si altii o astfel de scena, parca am citit-o undevA) si ma ameninta cu eliminarea din toate scolile daca mai citeam astfel de astfel de si de indignare nu-si gasea cuvintele si imi arunca pe jos cartile, stirnind in mine o astfel de ura incit nici la maturitate nu m-am eliberat de ea. Am spus in clasa, dupa ce dadusem de pasajul lui Platon, "daca e sa fim nemuritori impreuna cu domnul Latcu (era numele subdirectoruluI), daca adica si sufletul lui e nemuritor, prefer sa ne manince viermii pe amindoi si nemurirea sa inceteze". Am fost chemat in cancelarie de parintele Dobre, profesorul nostru de religie. M-a mustrat cu blindete (fusesem, bineinteles, turnaT). "Cum, baiete, tu nu crezi ca sufletul e nemuritor?" "Nu cred, parinte!" "Rau trebuie sa fi trait tu in cei sapte ani de acasa! a exclamat el cu sincera compatimire. Mama si tata nu te-au invatat sa te inchini?" "Ba m-au invatat, i-am raspuns, am trait bine in cei sapte ani si mama se inchina ori de cite ori se aseaza si se scoala de la masa." "Atunci cum, fiule? Cum ai ajuns tu sa Ce sint parintii tai?" a schimbat el vorba, nevoind parca sa reformuleze lipsa mea de credinta, care era poate doar o bravada si nu trebuia sa fiu judecat aspru. I-am raspuns ca tatal meu e monteur la uzina de asamblat avioane si mama casnica si ca sint singurul lor baiat "Aha, zice, te-au cam rasfatat, asa se intimpla o sa vezi tu cum o s-o patesti cind o sa te faci mai mare, cum o sa-ti aduci aminte de Dumnezeu si o sa te rogi" Am vrut sa-i raspund ca asta n-o sa se intimple, dar mi-am dat seama, adica am gindit ca parintele nu e un fanatic nici al ideii de divinitate, nici al vreunei alte idei si ca n-avea rost sami pierd vremea cu el. "Bine, parinte", i-am raspuns si am iesit rinjind
In loc sa fiu nelinistit, turmentat ca un erou dostoievskian ca daca Dumnezeu nu exista totul ne este permis, dimpotriva, simteam o jubilatiune linistita ca sint liber de credinta si nici un imbold de a savirsi ceva nepermis nu ma ispitea. Mai tirziu, citind filozofi care aveau trufia de a demonstra existenta lui Dumnezeu pe cale rationala, ba chiar de a pune oarecare ordine in viata noastra afectiva, precum Mendeleev in elemente, ma pufnea risul: cum sa demonstrez ceea ce nu se poate demonstra? Omul e astazi pedepsit pentru curiozitatea lui de a fi dorit sa descopere tainele universului si avea dreptate scriitorul rus care isi pierduse credinta, ca ar dori sa fie o cirnatareasa grasa care se duce duminica la biserica si aprinde cu evlavie o luminare sub icoana lui Cristos. Cred si eu. Pentru ca nu mai stia ce sa faca singur si gol intr-un univers de catran, pitit pe o planeta pe care n-o pretuia, o planeta de vis in care gazele din jurul ei fac sa apara o lumina intr-adevar divina dar reala, fizica, si un cer albastru care naste in inimile noastre un elan nedefinit, sentimentul eternitatii fara religie, fara evaziune mistica. Dar asta s-a intimplat ca urmare a primului soc al unor mari spirite cu universul depopulat de zei. Asupra mea socul n-a mai avut nici un efect si nu invidiam nici pe departe pe cirnatareasa in chestiune, existenta si azi pe ici, pe colo
Aici insa revin asupra mamei. Si ea aprindea o luminare sub icoana Maicii Domnului, fara sa fie o cirnatareasa grasa.
III
Invatase si ea la liceu (facuse citeva clase, dar, lucru frecvent pe atunci, parintii n-o mai putusera tinE) ca pamintul e rotund, ca e o planeta care se invirteste in jurul soarelui si ca distanta dintre pamint si cea mai apropiata stea da nu, aceste lucruri n-o turburau deloc, n-avea sentimentul ca sint adevarate, erau simple lectii, care trebuisera sa fie invatate, in timp ce
Dumnezeu era real, nu fusese invatat, ci se nascuse cu el in suflet Cum? Tot asa de simplu cum nu se nascuse in mine; cuvintele "daca da Dumnezeu" sau "daca ne-ajuta Dumnezeu" sau "s-a suparat Dumnezeu pe noi", rostite in casa, auzite si pe strada si confirmate solemn in biserica, prinsesera in ea radacini adinci, in timp ce la mine nu prinsesera, fusesera spulberate de primul gind care imi venise intr-o zi cind ma intrebasem asupra locului propriu-zis unde putea sa stea
Dumnezeu. Raspunsul ca statea "in ceruri" ma facuse sa dau capul pe spate si sa izbucnesc intrun ris sarcastic. Care ceruri? Existau mai multe? Eu aflasem ca era unul singur, de citeva sute de kilometri inaltime, dupa care urma intunericul. Unde statea deci Dumnezeu, unde erau raiul si iadul, in Sirius, in Vega? Sau poate mai departe? In Dostoievski un personaj ironizeaza pe altul care il suspecta ca ar crede in acel Dumnezeu cu barba si in acel iad cu tavan in care dracii infig furca in tine si te tintuiesc cu ea de acest tavan. In primul rind chiar cuvintul furca ar naste nedumeriri. Furca are o coada de lemn si virfurile cu trei brate de metal. Ei bine, de unde luau dracii lemn si cine le turna fierul? Iadul nefiind plasat pe pamint, unde puteau fi facute furcile?
Nici Dante nu se turbura de aceste detalii in Infernul lui. Dostoievski are aerul sa spuna ca aceste intrebari sint naive, e vorba de un cu totul alt Dumnezeu. Care? Nu se putea ca mama sa nu fi stiut ca fulgerele si tunetele din timpul unei revarsari a cerului aveau o cauza precisa, totusi, inspaimintata, se inchina cind geamurile casei noastre erau zgiltiite de suflul trasnetelor apropiate. In acelasi timp stia ca exista o lume invizibila de fiinte care ne puteau imbolnavi. Se scula dimineata de tot, in plina iarna, si deschidea toate geamurile odaii in care dormeam si la intrebarea furioasa a tatei: "ce te-a apucat?" raspundea decisa: "sa iasa microbii". In acelasi timp eu venisem pe lume ca "un dar al lui Dumnezeu".
Casa din care fusese petita era plina de fetele unui functionar de la primarie, ea fiind cea mai mare si, desi avea surori mai mici si mai frumoase, monteurul de avioane se lasase prins in complotul subtil al familiei functionarului. Cind se ducea in vizite, surorile ei il primeau prost imbracate si pieptanate, tacute si absente, in timp ce numai sora lor mai mare arata eleganta, servind ea la masa musafirul, vorbind numai ea, si inca cum, ca sa se arate apoi dupa maritis ca nu-i placea nici sa se imbrace asa de bine si nici sa vorbeasca atit de mult ca in acele vizite ale tatalui meu. Dorinta unei fete de a se marita poate sa fie atit de vie, sa porneasca adica atit de mult din adincul fiintei ei, incit poate sa para si in cele din urma sa fie chiar indragostita. Furios dar si amuzat de slabiciunea lui, in fond incintat si nepasator, tata nu inceta s-o intepe chiar si dupa ce eu ma facusem mare: "fa, intr-o zi tot te trimit eu acasa si o divortez pe sora ta mai mica si ma insor cu ea". Aceasta sora, maritata cu un mototol, era cu adevarat indragostita de tata. Cind venea in vizite la noi, desi o insotea barbatul, sub adapostul rudeniei il pupa pe tata si il stringea in brate si il tragea de par prinsa de o veselie atit de mare incit ai fi zis chiar ca e o stricata, daca spre sfirsitul vizitei n-ar fi aparut pe chipul ei un fel de tristete grava si resemnata. Asta e, parea sa spuna, nu ne maritam cu cine vrem, puteam eu sa fiu nevasta acestui om, dar atunci cine ar mai fi luat-o pe surioara mea mai mare? Tata se simtea bine cu aceasta dragoste a cumnatei, dar nu se lasa ispitit sa-i raspunda, cum auzea ca se intimpla in alte case. Ii ajungeau, se pare, acele clipe cind mama, inca in casa parintilor ei, il intimpina plina de viata si de afectiune. Afectiunea ramasese, dar stralucirea ei de atunci se potolise. Intr-un fel, ii lasa lui libertatea de barbat, putea face ce vrea, sa-i dea doar atatia bani cit avea el chef, sa lipseasca de-acasa, sa intirzie in bodegi la aperitive cu prietenii, sa n-o imbrace luxos, sa n-o scoata in lume Ce barbat putea parasi o astfel de femeie? Dar care erau bucuriile ei in aceasta viata? Cum, dar nu erau putine! Cind spala, de pilda, cu capul aplecat in cazan (o gaseam adesea astfel venind de la scoalA) mama arata atit de linistita si de frumoasa incit acest spalat mi se parea un ritual misterios si nu truda umilitoare.
Mica noastra casa cu gradinita mi se parea un colt al paradisului si totdeauna se intimpla s-o gasesc aplecata asupra a ceva; stia sa insufle viata lucrurilor. Toata copilaria mea am baut cafea cu lapte dintr-o frumoasa ceasca de portelan, cu flori rosii si albastre. Miscarile miinilor mamei, cind mi-o punea inainte, erau atit de incetinite si imi sugerau atit de curios sentimentul ca aceasta ceasca nu e un simplu obiect care putea fi schimbat, incit fara sa stiu de ce (fiindca mama nu-mi spunea nimiC) impulsurile mele de copil se armonizau si-mi beam cafeaua aplecat cu grija asupra mesei. Nu obiectul mi se parea de pret, ci sufletul mamei imprastiat in lucruri. Aceasta ceasca exista, cred, si astazi, desi mama a murit Nu toti oamenii se simt bine intr-o implicare in viata obiectelor create de miini umane destoinice care le facusera, pe cit era mama in a le feri, in a-si pastra bogatia sufletului avind grija sa n-o risipeasca de desordinea pe care ar crea-o eliminind un lucru din viata ei, de care sint legate clipe de pret, ziua cind l-a cumparat, cind era poate fericita, cind afara era poate primavara, cind vocile oamenilor, zgomotul strazii, zborul vrabiilor aveau in ea un ecou magic, mina barbatului care o stringea pe-a ei ii dadea un fior subtire, adinc, diafan
Mama a murit lasind in sifonier o scurteica de catifea din tinerete, mai durabila decit viata ei
Poate ca starea de spirit a generatiilor se schimba? Oricum, se cristalizeaza diferit, din amalgamul de pasiuni care o domina. Se va vedea chiar la mine, de timpuriu.
IV
Tatal meu nu se gindi s-o goneasca pe mama nici dupa ce anii trecind ea nu-i darui copii.
Mama nu se nelinisti si nici nu se duse la doctor, ci la biserica. Femeie tinara, statea printre babe si lunga vreme ingenuncheata in fata icoanei Maicii Domnului, cu gindul indreptat spre ea, cea preacurata care, fecioara fiind, nascuse prin sfintul duh . Sfint sau nu, avusese cu el un copil, putea deci s-o roage, si e de inchipuit ce se intimpla cu mama cind nu mult dupa aceea ramase insarcinata. Fara sa devina bigota agresiva, cum erau atitea altele, i se deslega totusi limba si pastrindu-si secretul sufletului, adica nedorind sa converteasca pe nimeni spre lumea de miracole a credintei, incepu sa interpreteze timid, dar cu hotarire nenorocirile altora ca fiind o consecinta a grelelor pacate pe care le savirsisera in viata, ei sau inaintasii lor, mergind inapoi pina la noua neamuri si care nu intirziau sa-si ceara "rasplata". "Cine te-ar auzi vorbind, ii spunea atunci tatal meu, ar crede ca neamurile tale de-acum si cele noua din urma au fost niste sfinti!" Tata nu era sarcastic si nici ispitit sa faca speculatii de acest fel, dar ceva nu-i placea din spusele mamei.
"Ceea ce spui tu, continua el, e de o prostie nemaiauzita. Ai tacut atitia ani ca sa inceapa mintea ta sa cada in doaga babelor. Ia vezi! Mie nu-mi trebuie baba in casa"
Si incepea sa-si repete vechile amenintari, voalate acum, fiindca eram mare si nu trebuia sa aud eu, dar destul de clare ca sa le inteleg. "imbraca-te si tu mai bine, continua, mai du-te si tu la coafor, da-ti cu pudra si cu ruj si mai lasa biserica." Mama avea destul humor ca sa surida de furia lui, ii spunea "e numai gura de tine!"; nu-i urma sfatul decit in parte, isi mai cumpara cite-o rochie, dar sprincenele ei erau subtiri de la natura si bine arcuite, parul si-l spala si-si facea singura un coc la ceafa, iar chipul alb n-avea nevoie de pudra si buzele frumoase, care ma sarutau si imi sopteau cuvinte de alint, ramineau asa cum i le stiam si cum i le vedeam de-aproape, curate, putin deschise parca de extaz cind ma pieptana, inainte de a pleca la scoala si seara cind ma culca si ma inchina, stind umila, adesea in genunchi in fata mea ca in fata unei zeitati care in mod bizar ii si semana la trasaturi, copilul ei si in acelasi timp "al lui Dumnezeu"
Sa fi avut treizeci si sapte de ani mama, sau poate treizeci si opt, cind intre ea si tata se intimpla ceva. Sau abia atunci ghiceam eu ca intre ei se intimplase ceva inca mai demult. Veneam toti de la o nunta, la inceputul unei toamne, eram licean in marele nostru oras de provincie, aveam paisprezece ani si am inteles bine scena care a avut loc acasa, noaptea tirziu, trezindu-ma din somn. Casa noastra avea o odaie mare in care dormeam toti trei, fiecare in patul lui, o sufragerie si o bucatarie si o odaie mai mica, cu lucruri bune in ea, un fel de salon unde tata isi bea cafeaua, citea ziarul si primeam musafiri. De obicei adormeam toti indata ce stingeam lumina. De asta data insa am simtit ca tata se foia in asternut, am atipit si m-a trezit scirtiitul podelei: tata se sculase si statea pe marginea patului, parca la pinda. Eram mare, mi-am dat seama ce astepta: sa auda daca dorm eu. Mi-am facut respiratia simtita poate chiar mai tare decit trebuia si atunci l-am vazut ca se ridica, se apropie de patul mamei si se culca alaturi. Nimic altceva, s-a culcat chiar intors cu spatele. Tacerea s-a asternut o vreme asupra casei. Si deodata mama s-a trezit si i-am auzit glasul parca inspaimintat: "Ce e cu tine aici? Ei, ce e cu tine?" Tata nu i-a raspuns, parea adormit bustean (poate chiar adormise, bause la nunta, totusi ceva imi spunea ca nu dormea nicidecuM) si atunci, indignata, vocea mamei a revenit: "Ce cauti aici? Scoala-te si du-te in patul tau! Ce inseamna asta?" Asteptam sa aud cuvintele (nu stiam de unde le auzisem, oricum niciodata de la eI): E copilul aici! Sau: nu ti-e rusine de copil? Dar mama, spre uimirea mea, nu le pronunta. Deci nu din pricina mea nu trebuia sa vie el in patul ei. Il zgiltii: "Pleaca deaici!", cu un fel de oroare inspaimintata ca s-ar fi putut ca el sa nu plece si atunci ce se va intimpla cu ea? Tata scoase un fel de miriit, tusi, se misca si tacu mai departe. Si atunci mama pronunta cuvintul "rusine", dar nu cu intelesul pe care il asteptam eu: "Nu ti-e rusine, om batrin?!". Astfel ii zise. Am incetat sa mai respir, atit de tare m-au uluit aceste cuvinte. Cum om batrin? Tata nu era nicidecum om batrin, era subtirel si tinar, abia trecuse de patruzeci de ani, avea parul negru, pasul elastic si era sanatos, aperitivele lui erau inocente, nu-l vazusem niciodata beat, sau oftind, sau vaitindu-se, cum fac oamenii care simt cum incepe sa-i apese greutatea anilor si incepe sa le piara gustul pentru munca. Dimpotriva, el isi iubea din ce in ce mai mult avioanele lui si pleca si se intorcea voios de la uzina. Dar mama? Ea se considera batrina!? Pentru mine era neschimbata, obrazul ei n-avea zbircituri, privirea ii era vie, gura la fel de frageda si plina de caldura cind ma saruta ca si atunci cind eram mic, nu linceda si cu ceva de iasca, asa cum era a altor doamne sau rubedenii care ne vizitau. Oricum glasul ei mi se parea straniu, strain, al unei straine, parca nu mai era mama, sotia tatalui meu, ci o femeie intr-adevar necunoscuta de noi doi, caci, desi nu-i prinsesem, sau mai bine zis nu-i surprinsesem niciodata facind sau numai dorind sa faca dragoste, cum auzisem ca se intimpla in alte familii, banuiam ca asta se intimpla totusi in lipsa mea sigura de acasa, cind plecam pe la rude sau la vreun coleg Dar iata ca nu !
De cind oare? Si de ce? Desigur, dupa petrecerea de la nunta, fusesem eu gata sa gindesc, tatal meu uitase sau crezuse ca nu-l puteam auzi si se dusese in patul ei. Dar ceea ce ii spunea ea ma facea sa inteleg limpede ca inca mai demult mama si se parea chiar, din surpriza pe care i-o simtisem in glas, ca intre ei doi acest lucru se limpezise odata si el acceptase acest lucru nefiresc Mi-am reluat rasuflarea, in timp ce, cu ochii deschisi si cu auzul incordat, asteptam sa vad sfirsitul. Tata s-a ridicat in cele din urma si a ramas vreme indelungata pe marginea patului.
Apoi cu miscari intr-adevar de om batrin s-a intors in patul lui si si-a aprins o tigare. "Cine stie, mi-am spus, poate ca intr-adevar sint batrini amindoi si mama are dreptate" Asa am gindit in clipele acelea, dar dimineata, cind i-am vazut pe amindoi, acest gind s-a spulberat. Nu eram dintre acei copii care nu observa treptele virstei si confunda, adica nu fac nici o deosebire intre o femeie de treizeci si opt de ani si una de saizeci. La liceu aveam o femeie de serviciu de vreo cincizeci si ma uitam (adica se uitau si altiI) cu un fel de ameteala la trupul ei inca tinar, aplecat asupra coridoarelor pe care le spala. Si odata cind am prins-o singura am incetinit pasii s-o vad mai bine; a intors capul si s-a uitat la mine cu un suris de complicitate si, ca din intimplare, m-a atins cu soldul Mi-am vazut de drum cu fruntea sus, dar surisul si atingerea ei m-au facut sa inteleg ca muierea dracului ar fi vrut sa faca dragoste cu mine Avea viata in trupul ei si am auzit mai tirziu ca unii dintre colegii mai mari stiau unde sta
V
Azi pot sa spun cu certitudine ca nu multi ani dupa intimplarea din acea noapte s-a petrecut cu mine o schimbare. Curios, m-am pomenit urmarind viata tatalui meu. Cauta el alta femeie?
Lipsea noptile de-acasa? Sau se ducea undeva unde nu putea fi gasit? Nicidecum, la ora unu iesea de la uzina, si de la liceu treceam pe la bodega lui preferata unde isi lua aperitivul cu prietenii.
Veneam impreuna acasa, luam masa, urma tabietul cu cafeaua si rasfoitul ziarului, dormea o ora, apoi se imbraca si la ora cinci era din nou printre avioanele lui, dupa care la opt si jumatate seara se intorcea acasa. Duminicile sau sarbatorile mergeam in vizite, cu mama, sau primeam la noi
Vreo urma de regret, de melancolie pe chipul lui? Nici una
Tocmai in perioada aceea incepea sa creasca in mine trufia de care am pomenit. Mama a inceput sa-mi devina straina si in acelasi timp glasul meu spart si orgolios de adolescent care il dispretuia pe Platon a inceput sa se auda tare in casa. "Si tu ce crezi, mama, am spus odata pe neasteptate, ca dupa moarte o sa ajungi in rai?" Ea ramase o clipa nemiscata cind ma auzi prima data pronuntind in fata ei asemenea cuvinte, tata se uita si el la mine, dar cu alta privire, amestecata, ar fi trebuit sa-mi dea una peste bot, dar se abtinu. Totusi spuse nehotarit: "Nu ti-e rusine, magarule, sa vorbesti asa cu maica-ta?" "Sigur, am spus, vechea istorie, nu ti-e rusine, magarule! Intii ca magarul e un animal simpatic, trimiterea noastra in regnul animalier nu stiu de ce i-ar jigni pe unii. Chiar daca mi-ai spune porcule! nu m-ar deranja. Nu-l gidilam noi pe burta toata ziua si il mingiiem? Ramine cuvintul rusine. De ce mi-ar fi rusine?" "Cum de ce, mi-a raspuns tata, te-a facut, te-a sters la cur, astea sint vorbe la un baiat bine crescut?" "Ei na! am exclamat batjocoritor, simtindu-i slabiciunea, parca aici e vorba de buna crestere" "Dar despre ce e vorba?" "E vorba despre religie." "Si ce-ai tu cu religia?" "Am! Religia slabeste forta vitala a oamenilor."
Atit am spus atunci si m-am ridicat de la masa ametit, ca si cind as fi baut o sticla cu vin. Numi dadeam seama cum se copsese in mintea mea ideea ca religia slabeste forta vitala a oamenilor, de la ce pornise, fiindca preotul nostru care slujea in biserica din cartier era un om foarte vital, bea si minca zdravan si o istovise pe coana preoteasa facind-o sa nasca o puzderie de copii. Poate parintele isi facuse din slujirea lui Dumnezeu doar o meserie? Adica n-ar avea credinta? Ce vroisem sa spun? Si pe urma stiam ca religia nu slabise nicidecum forta vitala a oamenilor.
Cruciadele, inchizitia, razboaiele religioase in general aratau dimpotriva o imensa forta vitala.
Puterea papilor, excomunicarile lor, care puteau speria si distruge un rege care venea sa se umileasca zadarnic la Canossa, nu insemnau nicidecum slabiciune fiindca se sprijineau pe credinta oamenilor. Papii n-aveau armate puternice, desi s-a intimplat sa si aiba, dar puterea lor era in alta parte Era adevarat, se intimpla ca unii printi sau regi sa prinda cite-un papa mai slab si sa-l loveasca peste obraz cu manusa de fier, sau sa-l sileasca sa paraseasca Vaticanul si sa-si mute resedinta la Avignon. Oricum, sa dai ordin sa fie ars pe rug un om, zis eretic, cine ai mai avea astazi curajul s-o faca? Poate vrusesem sa spun ca crestinismul a degenerat si cu el si forta vitala a celor care mai credeau in Dumnezeu? Nu, gindul meu era obscur, numai starea de spirit mi-era mai clara: prinsesem aversiune fata de mama si nici pentru tata nu mai aveam respectul din copilarie.
Credinciosii insa nu resimt primul soc cind li se da o lovitura. Mama nu se supara pe mine.
Dar aversiunea mea era abia la inceput. Intr-o seara, cind ma inchina ca de obicei inainte de a adormi, ii dadui una peste mina cu care facea crucea. Gestul violent n-o descumpani si nici nu ma spuse tatei. Continua sa se inchine singura, se lasa in genunchi in fata icoanei din odaie, sub care ardea vesnic o candela cu untdelemn, si ramase astfel cu capul plecat spre pamint vreme indelungata. "Da, i-am soptit, roaga-te pentru mine, ca o sa-mi vie mie credinta de o sa pot muta muntii din loc. Mai bine te-ai ruga pentru tine, fiindca cine nu stie ce e pacatul nu inseamna ca e un sfint, ci un neputincios, nu-l savirseste fiindca nu e in stare, nu fiindca are credinta puternica
Apoi intru tirziu: Sfintul apostol Pavel intii i-a casapit pe crestini si pe urma a trecut in fruntea lor si a inceput sa le trimita plicticoasele lui epistole catre corinteni si efeseni. Era ceva de capul lui, si-a dat seama ca turma umana pornise irezistibil intr-o directie si ca risca sa nu mai poata gusta si el din puterea pe care cezarii incepusera sa n-o mai aiba asupra oamenilor."
Nu mi-a raspuns decit dupa citeva luni, cu o tristete posomorita, dar cu toate puterile adunate in ea si reduse la esenta credintei, si nu la idei despre credinta. "Daca o sa ma duc in rai sau in iad, eu nu stiu, un singur lucru stiu, pe care tu nu-l intelegi acuma, zapacit cum esti de invatatura, ca Isus a indurat calvarul pentru pacatele noastre." Eram numai noi doi acasa si ma prinsese bine, uitasem de citva timp s-o mai chinuiesc, citeam ceva frumos, Les miserables, tocmai il terminasem in acele zile si simteam nevoia sa recitesc inceputul, care mi se paruse cam plicticos, sarisem, dar pe parcursul lecturii imi dadusem seama ca era cheia de bolta a acestei epopei si eram la scena in care simpaticul Myriel, un juste, se descurca formidabil cind politia ii aduce acasa pe Jean Valjean, ocnasul pe care cu o seara inainte il pusese la masa lui; vrusese sa-l omoare in timpul noptii si in cele din urma doar il jefuise si fugise dimineata cu argintaria in traista. Cum, exclama acest om drept, dar nu le-a furat, eu i le-am daruit si inca ceva, iata, a uitat sa ia si sfesnicele, si zicind acestea s-a intors din prag, a revenit cu pretioasele obiecte de rugaciune si i le-a virit in desaga. Zimbeam. Imbatrinind, gindeam, unii oameni se agata de lucruri, dar altii se desprind. Myriel, pesemne, facea parte din aceasta a doua categorie. Dar era posibila si interpretarea pozitiva, asta era frumos, alte fapte ale lui indreptateau tocmai aceasta capacitate a prelatului de a fi inspirat, dotat cu o intuitie adinca a abisurilor umane. El traia in lumina, pe care o si raspindea. Credinta era ceva secundar. Mama, vazindu-ma zimbind, se invirtea pe linga mine si, prins de un elan, dar rizind, i-am povestit scena si i-am tradus si pasajul de soc. "Si tu de ce rizi?" m-a intrebat. "Asa, i-am raspuns, e scris frumos. Omul asta avea sa-l salveze in acest fel pe ocnas, nu numai de lanturile in care urmau sa-l puna oamenii pentru tot restul vietii, ci si de cele in care firea, instinctele lui bestiale ii inlantuisera sufletul." "Asa a facut si Isus", mi-a raspuns ea si dupa o tacere si-a continuat gindul ei ca nu stie daca o sa ajunga in rai sau in iad, dar stie cu certitudine ca Nazarineanul s-a lasat rastignit pentru pacatele noastre.
Am sarit din pat. "Care pacate, marna, i-am strigat in fata, ce pacate ai facut tu? Ce intelegi tu prin pacat? Trebuie sa-mi spui, fiindca trebuie sa stii, altfel nu ti-ar fi atit de frica sa-l faci! Ai omorit pe cineva, sau ai vrut sa-l omori? Ti-ai omorit barbatul ca sa traiesti cu altul? Ce esti tu,
Clitemnestra, care l-a injunghiat pe Agamemnon in baie, ca pe o vita, ajutata de iubitul ei, dupa ce i-a aruncat o plasa in cap si a inrosit baia cu singele lui? Trezeste-te si raspunde-mi, sau daca nu poti acum, incepe prin a te gindi si intr-o zi, tot gindindu-te, o sa poti sa-ti raspunzi si sa-mi spui si mie"
Am inceput sa ma plimb prin odaie, sa ma uit afara pe geam, sa ma intorc, sa ma uit iar.
Mama impaturea ceva, un cearceaf, cu miscari care nu se mai sfirseau, cu barbia in piept, posomorita si mihnita. N-avea de gind sa-mi raspunda si mi-am reluat strigatele. "Ce e pacatul, mama, spune-mi si mie, dar sa nu vorbesti de decalog: sa nu furi, sa nu minti, astea le stiu. Tu nu minti si nici nu furi si nici nu-ti nesocotesti parintii. O fi pacatul originar? Izgonirea din rai? Simti ca ai fost pedepsita fiindca ai muscat din mar? De-aia nu cricnesti tu si muncesti de dimineata si pina seara, ca sa-ti cistigi piinea cu sudoarea fruntii, cum a zis Dumnezeu cind v-a prins ca ati mincat din pomul cunostintii binelui si raului? Si eu iti spun tie ca e mai bine ca ati mincat din acel pom, abia atunci ati devenit fiinte vii, ce dracu era de facut in Eden de dimineata si pina seara? Fara noi Dumnezeu s-ar plictisi, asa se mai distreaza si el vazind cum unii il injura, altii ucid, altii se imbata ca porcii si grohaiesc Crezi ca ii pedepseste pe cei care il sfideaza? Sau crezi ca ii ocroteste pe cei care il iubesc? Am optsprezece ani, dar am vazut destule ca sa-mi dau seama ca Dumnezeu, daca exista, nu rasplateste si nu prigoneste pe nimeni, ne lasa liberi si in fata virtutii si in a pacatului si numai timpitul de Iov a putut sa creada ca «Dumnezeu i-a dat,
Dumnezeu i-a luat si sa-i fie numele binecuvintat». Dumnezeu nu i-a dat si nu i-a luat nimic, aici e toata chestia si ticalosii inteleg mai bine legile ascunse ale acestei lumi si sint mai simpatici decit virtuosii, ceea ce explica atractia pe care o simte toata lumea pentru ei. N-ai bagat de seama? Cind se aduna citiva insi la un loc despre cine vorbesc cu admiratie? Despre un ticalos!
Cel mai iubit elev de la noi din clasa e un pungas, fiindca e vesel, stie ce e bautura (si i-a invatat si pe altiI), fumeaza, se culca cu fetele, e omul subdirectorului, turnator, e simpatizat de profesori
(multi din ei nici nu-l asculta la lectii si cind il asculta si o incurca il ajuta cu bunavointa, ii pun intrebari care contin in ele si raspunsuL), n-are griji in ceea ce priveste viitorul, o sa-si ia toate examenele si o sa ajunga departe. El a inteles ca blestemul cu cistigarea piinii prin sudoarea fruntii e o inventie si ca in viata orice ocupatie e buna, cu conditia sa nu se transforme in munca
Sint singurul sau printre cei putini care nu-l admira si in ceea ce ma priveste i-as sparge teasta!
Fiindca cei ca el ne vor calari, acum si totdeauna"
M-am oprit, imi pierdusem sirul. Uitasem ca asteptam un raspuns de la mama. Ce era pacatul? Ea trebuia sa stie, sa cunoasca aceasta temere subterana, care facea sa existe pe lume virtuosi sau doritori de virtute. "Ei, am repetat, imi spui si mie ce este pacatul? Inteleg ca nu poti sa-l spui pe-al tau, dar ce inseamna, in general, a pacatui?!" "Esti un copil, zise ea, o sa afli singur ce e."
Stiu de pe acum, sint in numar de sapte, numite pacate capitale, invidia, zgircenia, desfriul, pofta, furia, lenea, inselatoria si altele de acest gen si care n-au nici un haz daca le iei in serios si, dimpotriva, ne distreaza cind vedem ce forma imbraca de la un individ la altul. Am ris de m-am prapadit cind am citit prima oara Hagi-Tudose al lui Delavrancea, care zicea ca sa se taie coada pisicii ca e prea lunga, pina intra ea in casa se facea frig si trebuia sa cheltuiasca cu un lemn mai mult ca sa se faca iarasi cald Ce timpenie! Si pofta? Ei na, mare pacat capital. Avem noi un coleg, Camburu, care a mincat intr-o zi toata tabla cu alvita a unui alvitar si de pofta a uitat ca nare cu ce plati. A intrat alvitarul in curte dupa el si Camburu, ca sa scape, s-a urcat pina sus pe stilpul pavilionului de strajerie, pe care ridicam noi in fiecare dimineata drapelul. Eram in pauza cea mare si ne-am strins toti sa ne uitam. A venit subdirectorul. Ce e asta, domnilor? I s-a povestit. Camburule, da-te jos de-acolo, a strigat subdirectorul. Nu ma dau, striga ala cu burta plina de alvita si uite asa se clatina stilpul cu el. Bine dar. a zis subdirectorul cu un humor pe care nu-l are, nu te dai, dar Adica avea sa alunece singur, ca nu putea sa stea mult, gras cum era, si intr-adevar, incepuse sa alunece, tipind de groaza ca nu se mai putea tine. Cind a ajuns jos, subdirectorul zice, platiti-i, domnilor, alvita, acestui ticalos, si noi, rizind, in fond incintati de spectacolul oferit de Camburu, am bagat miinile in buzunare si l-am scapat de alvitar. In ce priveste lenea, sa nu mai vorbim. Noi avem in literatura numai povestiri grosolane pentru copii, cu posmagii de care lenesul intreba, cind i s-au oferit pe gratis de catre o cucoana, daca sint muiati si a preferat sa se lase spinzurat decit sa si-i inmoaie singur. In realitate, daca esti sanatos, lenea e o mare dulceata si e un produs natural al amintirii paradisului. De ce s-o consideram pacat capital?" "Lenes mai poti sa fii, mi-a raspuns mama, lenea trece, dar sa nu fii puturos. Stii tu cum se zice: pute pamintul dupa el." "Da, am convenit, asta e scirbos". Si curiozitatea mea de a afla ce pacat o urmarea pe mama s-a stins pentru un timp.
A fost o zi buna pentru ea. Ii citisem din Les miserables, avusesem un suris, retorica mea era de copii, exemplele mele inocente.
VI
Se insenina si reveni seara asupra patului meu, continua sa ma inchine si eu o lasai. Curind insa ii dadui o lovitura care o rani adinc. Nici nu stiu daca aceasta rana s-a mai inchis vreodata in sufletul ei. Astazi sint inclinat sa cred ca nu, fiindca abia acum, in linistea celulei mele, imi dau seama cu adevarat ca in sufletul ei cuvintul pacat insemna tot ceea ce era impur, murdar, abject, fara sa fi banuit vreodata ca putem savirsi ceva abject raminind curati, daca, bineinteles, curati sintem si, dimpotriva, putem fi puri in faptele noastre si murdari in noi insine. Miscarea sufletului ei, fata de acest amestec dintre bine si rau, pe care nu-l ghicea ca poate coexista intr-un om, avea ceva spectaculos, as zice fatal, cum a fost hotarirea ei, a carei cauza n-am descifrat-o si n-o inteleg bine nici acum, de a inceta, inca tinara, sa-si mai primeasca barbatul in pat. Nimic n-a clintit-o si nici nu i-au ajuns vreodata la ureche soaptele care ar fi facut-o sa afle ca in cele din urma tata, fara s-o paraseasca si sa inceteze sa tina la ea, isi gasise totusi o alta muiere cu care traia. Pe vremea aceea insa tata se pare ca se resemnase cu acest gind, sugerat de ea, ca adica era batrin si ca ciclul lui se incheiase, si el fu acela prin care primi ea lovitura. Nu-l crutai nici pe el in reactia mea, care fu de o mare violenta, dar el suferi mai putin, nefiind prapastios in gindire, desi era la fel de curat ca si mama. (N-o luase el de sotie fiindca il miscase mai mult dorinta ei de a se marita, decit dragostea, desi ii placuse mai mult una din surorile ei mai mici?) Trebuie sa reamintesc, inainte de a povesti ce s-a intimplat, ca inca de pe atunci, de la optsprezece ani, bagasem de seama ca fetele ma ocolesc. Erau foarte intepate cind incercam sa le fac curte, pur si simplu imi intorceau spatele, ca sa fie vesele cu altii si ma trezeam intr-un grup singur, vorbind fara sa fiu auzit de nimeni. Schimbam grupul, istoria se repeta. Asta se petrecea cind ne plimbam sau cind faceam acele mici excursii pe la marginea orasului si prin padure. Eram treaz, nu ma pierdeam in psihologia de grup sa nu-mi pese sau sa nu-mi dau seama ca un cuvint de-al meu nu stirnea nici o reactie si sa ma multumesc sa fiu vesel fiindca erau ei, sa ramin adica un simplu figurant. Taceam. Si atunci se observa si in mod stupid eram luat la vale, se ridea in mod neglijent de izolarea mea, care era opera lor Ma infuriam, nu mai tineam seama ca erau si fete cu noi si le spuneam la toti ca sint niste imbecili; deveneam astfel de prisos si incomod. Desigur ca nu mai asteptam sa fiu evitat si renuntam dinainte sa mai ies cind mi se propuneau astfel de plimbari. In reuniunile inchise, la asa-zisele ceaiuri, se petrecea acelasi lucru. Intr-o zi totusi ma indragostii de Paula, o fata care imi arunca din cind in cind cite-o privire si incepui sa trec prin cartierul ei aproape zilnic, cu un bat in mina (din pricina ciinilor!). Cu acest bat faceam sa se auda prezenta mea in cartier, lasindu-l sa alunece pe grilajele portilor si, fireste, stirnind ciinii. Dar
Paula nu se arata. Un an de zile a durat aceasta dragoste a mea neimpartasita, pe urma am renuntat. Mai tirziu (desigur, mult mai tirziu!) ea insasi mi-a povestit. Insurat fiind, de aceste vizite ale mele si ridea si acum de faptul ca foloseam acel bat ca sa-mi anunt prezenta. Asadar ma vedea. "Si tu, idioato, i-am spus, de ce nu ieseai, daca iti dadeai seama ca pentru tine veneam?"
"Pentru mine, a exclamat ea surprinsa. De unde sa stiu eu ca veneai pentru mine?" Si mi-a spus acest lucru cu aceeasi neintelegere pe care o avea si atunci, desi acum era o eminenta in pedagogie, facuse cariera in aceasta directie. Dar tot idioata ramasese. Astfel am inceput sa ma interesez de altfel de grupuri, de altfel de baieti si fete, grupuri pe care pina atunci le dispretuisem. Nu se interesau ei de filozofie si cultura, cum sa spun, nici ceea ce invatau in mod obligatoriu nu se lipea de ei. Asta era ceva uimitor si absolut, fie ca erau baieti de la tara, fie ca erau din orasul nostru. Ramineau asa cum ii facuse ma-sa, greu de explicat cum, daca ar fi sa-i idealizez putin si sa spun cum i-ar fi placut lui Rousseau, ramasesera adica oameni naturali, cu fondul primar nealterat. In minte, cultura nascuse trufie, ei erau niste animale. Cu tot ceea ce au animalele in bine si in rau, frumusetea corpului pe care le-o dadea tineretea, mugetul cind aparea dorinta, iar constringerile, adica invatatura si citeva notiuni morale elementare, le acceptau fara probleme, cum accepta boul jugul. Aici trebuie spus ca grupurile in care esuasem inainte aveau o aura. Pentru a fi scurt as putea sa spun ca respectul lor fata de valori semana cu al preotului cinstit, care, daca s-a hotarit sa traiasca oficiind in biserica si sa primeasca pentru asta bani, macar sa creada in Dumnezeu, chiar daca nu total in el insusi, dar cel putin in fata oamenilor, si sa nu-si dea in petic niciodata. E un pas spre virtute, prin imitatie, cum ii spune Hamlet mamei sale pacatoase, indemnind-o sa inceapa prin a nu se mai duce in patul regelui, chiar daca dorintele nu pot fi inca domolite in constiinta.
Apropierea mea de cei pe care ii dispretuisem mai inainte se facu, as putea zice, prin telepatie: adica de indata ce in sinea mea incetai sa-i mai dispretuiesc, fara sa fi vorbit vreodata cu vreunul din ei. Venira ei la mine atit de spontan si cu atita caldura incit inima imi batu. Nu erau din clasa mea, ci dintr-a opta. Mesagerul fu un oarecare Asanache care intr-o recreatie se apropie de mine, ma apuca pe dupa umeri si imi sopti: "Petrini, imi spuse, nu vrei sa vii diseara undeva sa ne distram si noi? Mai lasa cartile Stii ce spune Goethe, o privire in carti si doua in viata
Zau! Ai sa vezi ce placut o sa fie!" Si chipul lui exprima atita sinceritate in dorinta lui de a ma face sa ma simt bine, incit surisei si o emotie puternica ma cuprinse "Cine mai vine?" il intrebai. "Szekely!", zise el mirat, ca si cind ar fi trebuit sa stiu. "Si mai cine?" "Pretorian!" exclama el, ai fi zis cu un patetism cu suflu calm, cunoscutul Pretorian, adica, auzi, cine altul, vedeta scolii la fotbal, supranumit Pulos (fiindca in meciurile noastre cu liceul unguresc,
Pretorian, in chiloti, se impiedica pe extrema, cind fugea, de propriul lui organ procreativ si noi strigam: hai Pulos! hai Pulos!) si in plus baiat plin de viata, cu toate ca mediocru la invatatura.
Era regatean, taica-sau, un om cu stare, proprietar de moara sateasca, pe undeva prin Teleorman.
Avea rude in orasul nostru si de aceea venise aici, in loc sa se fi dus la Pitesti sau Turnu-
Magurele. Szekely era un ungur distins, de o eleganta deosebita, simpatizat in tot liceul pentru ca vorbea romaneste perfect si preferase liceul nostru in locul celui unguresc. Nu era singurul ungur printre noi, dar era cel mai inteligent si cu cele mai alese maniere. Asanache era baiat de popa de tara, tot regatean, se stia despre el ca are o droaie de frati prin licee si ca parintele tragea din greu sa-i tina pe toti. In timp ce Szekely si Pretorian schimbau costumele in fiecare saptamina,
Asanache nu si-l schimba pe-al lui niciodata. In ceea ce ma priveste, eu ma aflam pe undeva pe la mijloc, adica eram tot timpul curat, mama avea grija sa-mi puna alt costum pe pat o data la trei luni. "Si, zic, unde mergem?" Asanache se uita la mine cu privirea lui de bivol mirat (de spectacolul vietii, de bucuria de a trai, cu toate ca, brunet masiv si posomorit cum arata, ai fi zis ca e o bruta care nici macar n-avea constiinta ca existA) si imi spuse cu acelasi patetism soptit si mirat ca cum nu stiu: "Cum, la «Mama ranitilor»!" "Ce e asta?" "Ai sa vezi! E o circiumioara!"
"Bine, dar eu n-am bani!" "Au Pulos si Szekely! Dar, adauga el, Petrini, daca vrei sa te distrezi bine, nu strica sa vii si tu cu ceva bani."
"Mama ranitilor" nu era deloc o circiumioara idilica asa cum crezusem, desi locul unde era asezata, undeva la marginea orasului, printre casele acelea rare si sarace, dar in care verdeata si mirosul florilor acopereau totul, era intr-adevar idilic: de-acolo se vedeau dealurile impadurite, simteai curentii vailor in nari, iar cerul instelat sporea tacerea locului dindu-ti acel sentiment, pe care il simtim totdeauna in mijlocul naturii, de pace launtrica si de diminuare a obsesiilor, de scadere a importantei gindirii si impulsurilor vietii noastre interioare: sintem mai mici decit vasta natura, dar si mai mari cind ne contopim cu ea, fiindca stim, in timp ce un deal minunat, un munte superb nu sint astfel decit fiindca ii vedem noi
Cind am intrat inauntru mi-am dat seama, fara sa fi stiut dinainte ce insemna acest lucru, ca
"Mama ranitilor" era un local de petrecere. Era lume multa, incaperea mare, peretii innegriti de fumul tigarilor si la tejghea, intr-adevar o "mama", o doamna intre doua virste, grasa, cu privirea de o duiosie intensa care se opri insistent asupra mea; parca ma intreba: esti intr-adevar ranit?
Sper ca nu esti un destrabalat, aici vin numai cei care au ceva pe suflet, o durere, o singuratate care ii chinuie, un vis care a fost sfarimat; vei gasi ceea ce n-ai crezut ca poate fi gasit, cu conditia sa nu te imbeti si sa incepi sa urli, sau sa arunci cu paharele in pereti Ma uitai in jur. In timp ce Pulos vorbea ceva in soapta cu aceasta femeie si chiar asa era, nimeni nu striga, nu cinta ca la betie, nimeni nu vorbea cu glas tare. Clientii erau aceiasi pe care ii vedeai in restaurantele bune, domni bine imbracati, si era de mirare ca nu vazui nicaieri oameni din cartier, adica muncitori sau mahalagii. Femei putine. Gasiram o masa pe care o chelnerita o sterse si puse peste ea o fata alba si ni se adusera vin si fripturi. Ciocniram "De ce ii spune «Mama ranitilor»?" incepui eu conversatia. N-ai fi zis ca era necesara, la toti ne juca bucuria in priviri, care nu totdeauna are nevoie de cuvinte ca s-o exprime, te simti bine asa, privind la ceilalti si tacind.
"Nimeni nu stie. zise vinjosul si pateticul, in aparenta sumbru, Asanache. A fost geniul ei cind a nascocit firma de afara." "O fi datind, zic, de pe vremea razboiului mondial si o fi fost facuta special pentru raniti?" "Nu, zise Pulos, cladirea e noua, e construita special de patroana pe un teren proprietatea ei, revenita de la o mostenire. «Mama ranitilor»- are si o bacanie in centru, unde si sta deasupra, aici vine numai seara, ziua e inchis. N-are barbat, e vaduva si are un baiat care o stoarce de bani, un ofiter cam zurliu A, ce surpriza! exclama el ridicindu-se in picioare, intr-adevar cu o surpriza extrema pe chip, ce faceti domnisoara, poftiti, luati loc Permiteti?"
Si trase un scaun si toti facura loc unei fete care aparuse la masa noastra ca din pamint, nu bagasem de seama cind venise.
Isi scoase pardesiul usor, de toamna, un pardesiu verde, elegant, il puse pe spatarul scaunului si se aseza. Zimbea, avea un chip luminos, usor alungit, nasul mic, ochii usor adormiti, dintii ca de copil. O fetita! Daca bluza decoltata n-ar fi lasat sa se ghiceasca sinii care ma ametira chiar in clipa cind o priveam. "Nu cunosti pe toata lumea - zise Asanache cu o voalata, soptita voce fraterna, plina de acea caldura invaluitoare cu care vorbea de obicei, domnul Victor Petrini, domnisoara Nineta Romulus, eleva pe-a sasea" Nu mai spuse la ce scoala, la ce liceu, turna vin in pahare si continuaram masa. I se aduse si fetei o friptura. Nu-mi dadeam seama de ce, dar spre surpriza mea totul decurse ca si cind am fi sarbatorit pe cineva. Dar pe cine? Fata avea un suris fermecator si dupa primul pahar ochii ei adormiti se trezira si glasul i se auzi, inocent, cind era intrebata daca a mai vazut-o pe o cunostinta comuna, ce-a mai facut de-atunci (care atunci? am gindit eU) a fost nu stiu unde, sau a stat acasa si a citit
Petrecerea era simpla; se rise indelung cind eu, la un moment dat, adresindu-ma lui Pretorian, ii spusei domnule Pulos si in alt moment, cind trecind la anecdote, Szekely, cu o distinctie rara, ne povesti cum odata, pe timpul imperiului, un ofiter roman fiind invitat intr-o inalta societate, il rugase pe un camarad al sau, ungur, sa-l invete sa spuna in ungureste gazdei citeva cuvinte frumoase cind avea sa fie intimpinat. Si acela il invata sa pronunte urmatoarea expresie:
Lofososeghedbe. Ofiterul l-a intrebat ce inseamna si acela i-a raspuns ca e ceva intraductibil, dar are semnificatia de urare, de bine v-am gasit. Romanul se prezinta deci la receptia respectiva, gazda ii iesi inainte si ii intinse mina, el i-o saruta, apoi ridica fruntea, i se uita in ochi si pronunta distinct expresia. Inalta doamna a scos un tipat si s-a indepartat; i se spusese, si aici Szekely traduse exact si direct ce insemna acea expresie, adica o porcarie, in romaneste bizara, organul calului in curul dumitale. Domnisoara Romulus rise tare, in cascade, cu risul ei cristalin, cind auzi expresia pe sleau.
Era placut, oricum eram ascultat cind vorbeam, fireste nu despre filozofie, ci despre lucruri obisnuite, palpabile, care aveau grosime, in stilul care convenea spiritului lor ancorat in concret.
Ce era mai curios e ca ei nu palavrageau, cu pretentii de subtilitati, cum faceau cei dintii, si platosa inca subtire, totusi platosa, care le acoperea gindirea secreta (aveam sa-mi dau seama curind ca aveau o astfel de gindirE) sporea sensul cuvintelor obisnuite. Cind Pulos spuse: ce parere aveti, ne imbatam?, ceilalti reflectara, apoi cind Asanache raspunse, hai sa ne imbatam, eu izbucnii in ris, fiindca un humor irezistibil dar si involuntar tisnea din patetismul lui sumbru.
Distinctia cu care Szekely spunea anecdote desucheate si fara un suris facea mai mult decit aroganta neacoperita de nimic a celor care ar fi vrut ca eu sa fiu in grupul lor un simplu figurant.
S-au imbatat, dar pe mine m-au prevenit ca o sa-mi faca rau si mi-au spus: "Nu-ti mai turnam, sa nu ne injuri pe urma". Si mi-au luat paharul din fata. Stiau, deci, erau mai mari ca mine cu un an. Betia l-a facut pe Pulos sa ne povesteasca incredibile istorii de amor din satul lui, al caror erou credibil era el insusi, virit in istorii cu vaduve ale caror reactii in fata lui ma fac si acum sa rid in celula mea, pe Asanache sa inceapa sa injure discret in voce, dar plastic inventiv in continut, uluit el insusi ca suportase niste magarii ale unor colegi si chiar profesori fara sa le zica nimic (se framinta furios pe scaun si parca se desmeticea, se trezea la viata si devenea constient ca era un om prea bun, prea iertator, cind, voinic cum era, putea sa-i faca pe toti pilaF), pe Szekely sa inchine intr-un stil voit bombastic in cinstea domnisoarei Nineta Romulus, care, desi bea ca si ei, nu se imbata deloc, spre nedumerirea mea totala. "Odata, continua Pulos dupa un timp, m-am incurcat cu o farmacista din Costesti care prima oara cind ne-am pomenit desbracati in odaia ei, a spus ca, nu, nu, nu se poate, ea nu e iapa, mi-ar trebui in orice caz ceva asemanator, mai degraba din regnul decit cel al femeilor. Nu, de ce, sa ma imbrac si sa plec Era furioasa, cu toate ca eu eram blind, nu ma repezisem la ea, stateam cuminte in pat si ii ascultam protestele, care nu mai incetau, si nici nu se grabea sa se imbrace la loc Stii ce, mi-a spus ea in cele din urma, exact ca intr-o situatie din Boccaccio, pune-ti o glamnica si atunci A, nu stiti ce e o glamnica un fel de basma neagra infasurata in forma circulara, o pun muierile pe cap cind vin cu vadra cu apa de la fintina sa nu le doara crestetul Si ea vroia sa-mi infasor cu o glamnica Si-mi da un batic deal ei A inceput sa ma sarute, pe urma nu-mi mai dadea drumul de dupa git si in toiul iubirii o aud ca imi sopteste la ureche: stii ce, poti sa dai la o parte glamnica Da?! Numai ca eu, de la inceput, fara sa vada ea, o dadusem de mult la o parte Alta, tot asa, cu toate ca stia bine cine sint, a intors la un moment dat capul inapoi spre mine in timp ce o iubeam tiindu-i spinarea in brate s-a holbat: Cine esti tu, zice, de unde vii?" Szekely izbucni intr-un ris subtire, pitigaiat, inalt Asanache il potoli: "Sandor, mai incet, nu uita unde sintem"
Totusi, nu se clatina nimeni cind am plecat, iar eu am facut bine ca i-am ascultat si n-am mai baut. Au luat-o toti trei inainte, discreti dar hotariti, spunindu-mi (AsanachE) s-o conduc eu pe domnisoara Nineta acasa. Am inteles de indata (si m-am impacat senin in aceeasi clipa cu acest ginD) ca ceremonia petrecerii noastre ascunsese gindul lor secret, de a sarbatori intrarea mea in grupul lor si a-mi face cunostinta cu aceasta ocazie si cu o fata frumoasa care sa ne cimenteze prietenia.
Ea m-a apucat strins de brat si s-a lipit de mine. Statea prin apropiere. Intr-o casa fara lumina electrica, dar altfel bine cladita, mare si asemeni celor din cartier scaldata in flori si pomi cu coroane bogate. Am intrat, ea a aprins lampa si a inceput sa se desbrace. I-am spus in glas cu ceva care ii cerea parca nici eu nu stiu ce, ca traiesc o clipa de irealitate si n-as vrea sa se spulbere asa curind Si atunci ea mi-a raspuns intr-o soapta minunata: "Nici nu se va spulbera". Si s-a apropiat de mine, m-a inlantuit si inceput sa ma sarute intr-adevar fara graba, dar cu o patima pe care nu i-o banuiam, potolindu-mi bataile prea puternice ale inimii, care ma paralizau. Si abia astfel trupul ei gol care imi paruse brusc inaccesibil in primele clipe cind ea se desbracase deveni tangibil si trezi in mine, cu violenta, dorinta care ma torturase atitia ani in singuratate si in vis
Era chiar ca in vis cind ma trezii in intimitatea fiintei ei, ca intr-un miracol care intr-adevar nu se spulbera si ea care nu iubea ca mine pentru intiia oara scotea suspine ca si cind eu eram cel puternic si experimentat si ea inocenta care descoperea cu uluire dragostea de care pina atunci ii fusese frica. Dar eram, chiar fara sa stiu, experimentat, fiindca dupa primul val care trecu repede, nu-i dadui drumul din brate si in minutele care urmara bucuria care ma napadi fu atit de covirsitoare incit in chiar acele clipe ma indragostii de ea cu toata puterea sufletului.
VII
Nineta nu era eleva, adica nu mai era. Traia din economiile bunicii, care nu erau mici, cum imi spuse chiar ea, si avea si rude instarite care o tinusera pina nu demult in liceu Atit imi povesti din viata ei, nu mai mult, dar pe mine nu ma interesa viata ei de pina atunci, prezenta ei ma acapara, adica prezentul, ochii ei, dogoarea sarutarilor, dulceata ametitoare a trupului ei inepuizabil in daruire
Am inceput s-o vizitez seara de seara fara sa mai stau toata noaptea; cum sa le spun parintilor de fiecare data ca am fost la un ceai care s-a prelungit, pina in zori? Nu puteam sa-mi revin din vraja primei imbratisari care, daca s-ar fi petrecut altfel, poate ca ar fi fost ultima pe care as mai fi trait-o cu ea. Stiam si de ce, dar asta imi sporea si nu imi potolea adinca turburare. Nineta se purtase cu mine cu simplitate, dar nu pentru ca era simpla, ci pentru ca isi purta sufletul desgolit.
Desigur, o sa spun o banalitate, dar ea era femeie cum un izvor e un izvor. Ai sa spui: ei, ce e un izvor? Nimic, il vezi numai daca ti-e sete si pe urma dupa ce bei treci pe linga el. Dar cite femei au sufletul ca un izvor? Ele trebuie sa si-l fereasca, si cu cit strategia pe care o folosesc e mai complicata si ele mai greu de cucerit, cu atit sint mai pretuite. Am inteles mai tirziu, ca noi toti: placerea consta in a cuceri aceasta cetate si fericiti sint doar cei care dupa aceea gasesc in ea comori de pret, cind abia incepe adevarata dragoste. Si daca nu gasesti in aceasta cetate decit un imens pustiu, plin de circiieci si coropisnite? Dar despre asta, mai tirziu. Sufletul Ninetei era un izvor mare si misterios ca orice izvor. De unde venea el de fapt? Si incotro curgea? Stia ea ca dragostea e unica, nu se imparte? Ca in viata noastra de oameni izvorul trebuie pastrat, sau mai bine zis dat unuia singur? Cine hotarise acest lucru? Nu stiam si nu stiu nici acum si viata mea se va pierde tocmai din aceasta pricina: e in noi un animal care ne musca mortal, cumplit, cu atit mai tare cu cit iubim mai mult si eu n-am stiut sa ma pazesc, sau mai bine zis n-am stiut sa raspund la intrebarea: ce e cu acest animal, ce cauta in noi si ce legatura are el cu dragostea?
Nineta traia petrecind si cind i-am spus ca acest lucru trebuie sa inceteze a dat capul pe spate si a ris. Am incercat sa descifrez acest ris. "Sa examinam, i-am spus, cel mai bun caz si cel mai rau caz pentru tine. Cel mai bun ar fi ca se poate indragosti de tine un batrin singur si bogat, caruia nu i-ar mai pasa de ce zice lumea si te-ar lua de nevasta. Inconvenientul aici ar fi ca batrinul sa traiasca mult" Nineta ma intrerupse cu risul ei in cascade cristaline, cu pofta mare.
Ochii ii jucau in cap. Se gindise si ea la acest lucru. Se gindise, dar nu prea mult. O pura idee.
Asta insemna ca se gindise si la cel mai rau caz. "Duci viata de acum, am reluat eu, mai multi ani.
Imbatrinesti. Petrecerile se vor rari, apoi vor inceta. Ce vei face? Nu te-ai putea salva decit daca ai fi o mare poetesa si ai descrie in versuri frumoase viata ta de curtizana, ca Bilitis, exprimind in esenta ideea ca asa ai inteles tu datoria ta de femeie, sa luminezi viata barbatilor incatusati de familii si sa ti-o traiesti pe-a ta in dragoste si poezie." Amintisem de Bilitis fiindca printre cartile ei, putine, gasisem intr-o buna traducere prescurtata celebrul volum al lui Pierre Louys cu frumoase gravuri pe care il luasem acasa si il citisem si eu; aveam impresia ca aceasta carte era
Biblia ei; Nineta traia, cum am spus, cu o bunica batrina, mama ei murise cind o nascuse, iar tatal, necunoscut de ea, nu se aratase niciodata; fusese eleva, dar se incurcase la paisprezece ani cu un profesor si o eliminasera; profesorul scapase doar cu un transfer in Basarabia. "Mare curtizana, am continuat eu, n-ai sa fii, ca Aspazia, care il primea la ea pe Pericle si ii sugera noi legi intelepte pentru atenieni, si nici ca Theodora Bizantului, care a ajuns imparateasa dupa ce prin bratele ei, ca tinara fata, au trecut intr-un desmat fara sfirsit intii cei de jos, apoi si cei de sus desi daca ma gindesc bine la tine, nu se stie In acest caz o sa ma pui in lanturi sau o sa ma ridici si pe mine si sa ma faci mare dregator. Nu te gindesti?" am intrebat-o. "Nu ma gindesc, zise, batrinetea e o mizerie oricum, bunica face citeodata pe ea, ce folos ca a fost toata viata o femeie de treaba? Eu o sa mor tinara." "De unde stii?" "Stiu eu! Cind o sa vad ca nu mai merge iau un tub, ma culc si nu mai ma scol. E ceva mai simplu decit asta?" Si rise iar, de asta data cu o intensa expresie de triumf in privirea ei care devenise brusc iluminata, ca o revelatie care se repeta dupa ce avusese prima oara acest gind. "Asta pentru ca acum esti tinara si vezi in tine puterea de a face acest lucru. Dar poti sa stii daca aceasta putere nu va slabi? Odata m-am oprit si m-am uitat la un orb si mi-am spus: ce mai inseamna viata pentru el? I-am dat cinci lei si l-am intrebat: Esti din nastere fara vaz, sau s-a intimplat mai tirziu? Mai tirziu, mi-a raspuns. Si nu teai gindit sa nu mai traiesti? Stii ce mi-a raspuns? Ca acum poate sa mai bea un pahar de vin si sa o femeie, dar daca moare cine (adica cine din eL) o sa mai bea paharul ala si sa acea femeie? Avea dreptate!" "Sigur, mi-a raspuns Nineta, cind bei nu te mai gindesti la nimic si te simti bine, iar cind faci dragoste moartea isi ia talpasita." "Ei, eu m-am gindit la moarte, am reluat, dar in mine, in maruntaiele mele, am simtit o slabiciune, un lesin, la gindul ca n-as mai fi.
Da, mi-am spus ca pe la treizeci de ani o sa ma sinucid, daca viata mea pina atunci ar fi un esec.
Dar pe urma m-am intrebat: ce e un esec? O intrebare de capitulare. De obicei, esecul e ceea ce considera altii ca e, fara sa ne dam seama ca daca am schimba directia barei si s-o luam pe alt drum, esecul ar fi premisa unei adevarate victorii. In acest sens sintem si noi orbi ca orbu`acela, fiindca esecul ne face sa nu mai vedem nimic inaintea ochilor." "Da, mi-a spus Pretorian ca totdeauna te plimbai in recreatii singur si noi, s-au gindit ei, hai sa-l ducem pe Petrini la «Mama ranitilor»." Am izbucnit si eu in ris, gindind in acelasi timp ca, adevarat, iata ce baieti buni acesti
Pulos, Szekely si Asanache.
Dar discutia alunecase si am revenit incercind s-o fac sa inteleaga pe Nineta sa nu ma iubeasca decit pe mine pentru totdeauna si sa-i explic ca pe vremea Greciei antice Aspazia era respectata, in timp ce astazi, la noi, in Europa, femei ca ea poarta un nume rusinos si va incepe sa-l poarte si ea daca nu se va opri la timp. I-am spus ca peste un an voi fi student si ca ne puteam casatori, o sa fiu profesor, si aveam de gind sa fac cariera universitara si ca ma pasiona filozofia, aveam ceva de spus in acest domeniu si anume sa elimin din filozofie etica bazata pe ideea de
Dumnezeu si sa aduc in locul ei cunoasterea pe baza descoperirilor stiintifice. O noua gnoza care sa redea integritatea constiintei umane in fata universului, fara constiinta disperata, care se vintura acum in Europa, zguduita de un danez bizar din secolul trecut, spiritualizat la extrem, dar lipsit de forta vitala "Constiinta nu e dubla si nu se scindeaza, cum crede si Dos-toievski, din pricina ca putem in acelasi timp sa facem si bine si rau, sau sa urim fiindca ni se face binele si alte descoperiri abisale care i-au turmentat marele sau spirit.
Constiinta e unitara, dar, ca si in natura, ca este zgiltiita cind de furtuni si cataclisme, cind invadata de inseninari miraculoase. Cine nu cade nu se poate inalta, iar faptul ca un boier rus dadea ordin sa fie sfisiati copiii de catre ciini ,arata mai degraba ca se nascuse intr-o lume inca neiesita din barbarie, decit ca ii e proprie omului crima abjecta. Cristos a fost un barbat vinjos, daca a putut strabate tot timpul provinciile Palestinei pe jos, mincind putin si predicind neobosit.
Numai pe cruce a avut un moment de slabiciune, s-a simtit singur in fata mortii, iar noi, reintegrati in univers, putem trece mai usor pe sub pod, cum spune Stendhal." "Si mai usor cu un tub, ca in vis", a reluat Nineta, care ascultase distrata tirada mea, din care, desigur, nu intelesese mare lucru. Se pare ca era un gind cu care traia si care n-o impiedica sa fie vesela, acel tub dimpotriva urca parca in ea tensiunea vietii cu un grad fata de mine, care imi proiectam viata prezenta in viitor, in timp ce ea il alunga, fiindca n-a reactionat cum doream eu, n-a facut-o sa tresara propunerea mea de casatorie, viata pe care ar fi putut-o duce intemeind impreuna o familie. "Nu ma iubesti?" am intrebat-o. "Te iubesc acum, mi-a raspuns, dar nu stiu daca si miine; nu vreau sa ma casatoresc niciodata, vreau sa iubesc pe cine vreau eu si cind n-o sa mai fie iubire cu mul, vorba ta, schimb bara in alta directie. Du-te la universitate, fa-te profesor, filozof Soarta mea asta e, ca nu stiu ce-o sa fie si mie imi place asa."
Deci si ea era o cetate care trebuia cucerita, am gindit, dar una mai grea, caci imi sugera legatura ei strinsa cu moartea. Atit, alte ziduri nu avea, dar asta, singurul, cum sa-l escaladezi?
Am inceput sa iesim, sa ne plimbam impreuna prin oras. Nineta era bine imbracata, chiar eleganta si strada o schimba, devenea grava, aproape straina, placuta si veselia ii pierea de pe chip.
Avea chiar un ochi cercetator, imobil cind se uita la ceva. Se uita cu o lacomie pe care n-o descifram, oricum strada o schimba, aveam chiar impresia ca nu mai era cu mine si nu stiam incotro ii zburau gindurile si ce fel de ginduri. Apoi acasa la ea devenea alta fiinta Aceste plimbari au adus ruptura, neasteptata pentru mine, incredibila. Iesirea in lume e plina de surprize, da, e bine intre noi doi, dar impreuna cu altii privirea ei nu-ti mai apartine, surisul ei nu-i mai infloreste pe chip cind o privesti, ride pe neasteptate de ceea ce spune altul si esti stupefiat sa descoperi ca desi e aceeasi nu-ti mai apartine, aici e drama, e aceeasi Dar asta avea sa ma chinuie mult mai tirziu. Ruptura mea cu Nineta a fost mai simpla, dar nu inexplicabila, fiindca fusesem avertizat.
S-a oprit intr-o zi in dreptul unei strazi, s-a uitat de-a lungul ei cu o expresie preocupata, impenetrabila, si mi-a soptit: "O luam pe-aici!" Era o strada laterala, rau pavata, fara trotuar si nam inteles de ce trebuia s-o luam pe-acolo. Am raspuns: "Nu!" "Daca nu vrei, am auzit-o spunind, atunci n-ai ce mai cauta pe la mine." Chiar asa? Ce putea fi atit de important? "Nu!" am repetat.
Atunci ea s-a rasucit pe calciie, s-a uitat in jos linistita, s-a uitat chiar la mine, dar fara sa ma vada si mi-a spus: "Singur ti-ai dat foc la valiza!" Si s-a indepartat. Dar nu s-a dus pe strada aceea. Am ramas pe loc clipe lungi nedumerit: de ce nu vroisem sa merg pe-acolo pe unde dorise ea? Nu-mi era indiferent pe unde ne-am fi dus? Pe de alta parte, simteam in mod obscur ca daca ea, fara s-o spuna, ar fi luat-o pur si simplu pe strada aceea as fi urmat-o fara sa observ ciudatenia de a ne fi plimbat pe o anumita strada. Dar chiar si asa, ce-mi pasa mie ca e anumita? Eram totusi senin. Cu aceasta seninatate am ramas apoi totdeauna in fata rupturilor, dar numai atunci, in clipele cind primeam lovitura, dezastrul incepea mult mai tirziu. Citeva zile la rind am intrat apoi in curtea ei, dar n-am gasit-o decit pe bunica, iar odaia era incuiata. Am revenit dupa o saptamina, crezind ca era plecata din oras. Zadarnic. Am cautat-o seara la "Mama ranitilor", patroana a dat din cap si a ridicat din umeri: nu stia unde e.
VIII
Si abia intr-un tirziu aflara parintii mei ca nu la ceaiuri ma duceam eu cind veneam acasa dupa miezul noptii si aflara si unde fusesem cind ma intorsesem in zori: la "Mama ranitilor", dupa care dormisem toata noaptea cu "o depravata". Cuvintul acesta il rosti tata. De unde aflasera?
Si de ce asa de tirziu? Oricum aflasera atunci, in ziua aceea, cind ma intimpinara indata ce intrai in casa cu acea stare de spirit bizara, care ne arata cit de putin fluid e sufletul omenesc si cum deplasarile in el seamana cu deplasarile geologice, surpari de roci sau de pamint ireversibile.
"Bine, ma, incepu tata, fara introducere, ca o eruptie, adica fara intelegere, departe de orice gind ca mai exista pentru mine vreo speranta, de-aia te-am crescut noi si muncim pentru tine; ca tu sa te faci de risul orasului cu o curva? Maica-ta te inchina in fiecare seara ca pe-un copil cu sufletul curat si drept orice rasplata tu cazi in noroi si iti terfelesti cinstea in patul unei fete depravate? Ceai sa te faci tu acum, striga el ridicindu-si bratele in sus ca in fata unei nenorociri ireparabile, cind toata lumea stie si o sa te arate cu degetul? Ce-ai sa te faci tu daca se afla la liceu si tocmai acum, cind trebuie sa-ti dai bacaloriatul, te da afara din toate liceele din tara? Ce-ai sa ajungi, cu studiile neterminate si cu obrazul tau de cavaler murdarit? Ce fata o sa se mai uite la tine, cind tu te-ai plimbat cu aia prin oras si te-a vazut toata lumea?"
Mama statea nemiscata la masa, cu lacrimi care ii curgeau siroaie pe chipul impietrit. Isi tinea o palma pe jumatate de gura, care era crispata de o suferinta coplesitoare, pe care o indura insa cu mai multa intelegere pentru mine, suferinta in adincurile careia ea contempla pacatul si nu urmarile lui, cum facea tata. Aceasta palma care ii acoperea numai jumatate de gura, n-am uitat-o! Parca se ruga, in acele clipe, pentru mine. Acest gest pios era adresat parca sfintei fecioare, intr-o implorare muta, sa-i salveze copilul. Dar numai in amintire, in viata mea ulterioara, a inceput sa tresara acest gest, in clipele acelea insa eu simteam cum incep sa jubilez, dindu-mi seama cum creste in mine o furie rece si orgolioasa "Ce e, mama, am spus eu cind tata s-a oprit. Ma adresam ei, care suferea cu adevarat, si nu lui, care era doar jignit si inspaimintat ca lumea o sa ma arate cu degetul, ca si cind n-as fi fost barbat, ci fata mare. Cum s-a purtat, mama,
Cristos cu femeia desfrinata? Te duci la biserica si nu intelegi nimic din invatatura lui, el care a spus celor ca voi, care aruncati cu piatra, sa arunce primul cu piatra cel care se considera in sinea lui fara pacat."
Stiam ca era fara pacat si ca n-ar fi aruncat cu piatra, dar nu stiu de ce, tocmai pe ea vroiam s-o ranesc si mai tare, caci cu adevarat gestul ei imi facea rau. Vroiam sa i-l alung, sa-si ia palma de la gura, fiindca nu stiam cum sa raspund la suferinta ei, in timp ce pentru tata pregateam, mintal, ceva violent, sa-l invat minte pentru totdeauna sa mai ridice bratele in aer si sa-mi spuna el mie ce este si ce nu este nenorocire pentru mine. Nenorocire e numai ceea ce simt eu, nu un altul si nici macar el, care mi-era tata, sau cu atit mai putin. "Trebuie iertata, fiindca a iubit mult, asa a spus Cristos", am continuat citind o replica din Dostoievski. "Nu despre o astfel de iubire vorbeste Cristos", mi-a raspuns atunci tata exact ca in Dostoievski, pe care nu-l citise. Si eu am strigat: "Ba da, si despre o astfel de iubire." "Cristos nu e o pavaza pentru toti dezaxatii, a strigat atunci si tata. Ai sa ajungi un dezaxat, o sa vezi, ai pornit-o bine." "Cu tine o sa vorbesc pe urma, i-am raspuns cu o voce sardonica, acuma vreau sa-i spun ceva mamei. Crezi, mama, ca nu ti-am ghicit pacatul? Te-ai maritat fara sa iubesti si nici pe urma nu l-ai iubit pe tata, si nu fiindca ti-ar fi placut altul, ci asa. Dar de maritat te-ai maritat, in loc sa te fi dus intr-o minastire. Dar aia e, ca nici minastirea nu ti-a placut si, femeie tinara, ti-ai gonit barbatul din pat, si el tinar, crezi ca nu stiu?" "Nu ti-e rusine, a strigat tata, sa vorbesti cu maica-ta ca un dezmatat?"
Si a sarit in sus si m-a izbit peste fata de citeva ori la rind facindu-se palid si gifiind de furie.
Am rinjit; "Cu asta nu rezolvi nimic! Vezi ca sint mai voinic ca tine si daca mai incerci sa dai in mine o sa te impiedic. Esti un tata admirabil, te respect, dar si eu am fost un copil bun si nu te-am silit sa ma lovesti cind eram mic. Nu te gindi acum ca o sa mai indrepti ceva cind sint mare. Stai linistit, ca discutam noi. Ti-am spus ca vreau sa-i spun ceva mamei." "Spune-i, nefericitule, dar daca nu-ti pui friu la vorba in casa asta n-ai ce sa mai cauti!" "Da, i-am raspuns, cunosc, clasica gonire de-acasa a unui fiu care a apucat pe cai gresite, plecarea lui, apoi suferinta mamei si neinduplecarea parintelui, care are principii si nu vrea sa-l reprimeasca. Numai ca eu n-o sa mai ma intorc, aici e gresala ta, asa ca ai grija de mama, care o sa moara de dorul meu si n-o sa te ierte!" "Tu de ce il asculti? a intrebat-o el atunci pe ea. Lasa-l sa stea aici, dar eu cu el nu mai vorbesc."
Mama si-a acoperit si restul gurii cu palma si a soptit: "Lasa-l sa spuna. E un copil." "Da-da! am exclamat, mai ramine sa inteleg ca am cazut "in ispita, dar ca prin rugaciunile tale Dumnezeu o sa-mi indrepte pasii" "Macar esti sanatos? s-a holbat tata la mine. Fiindca asta ti-ar mai fi lipsit." Eram perfect sanatos, dar nu i-am raspuns. "Revin, mama, asupra pacatului tau, de a nu fi putut iubi Ei bine, eu iubesc prea mult, care din noi doi e pacatos?" "Te-am facut pe tine!" a raspuns ea atunci. Atit a spus si a tacut mai departe. Ce trebuia sa inteleg? Ca pacatul ei era izbavit si ca odata cu venirea mea pe lume dorintele ei trupesti se stinsesera? Sau nu se stinsesera si se chinuise sa le alunge? Era taina ei. "Bine, i-am raspuns, m-ai facut, esti mintuita, dar eu nu sint nici Isus Cristos si nici adeptul lui. Animalele nu cred in Dumnezeu, dar la anumite specii dintre ele s-au observat comportari care seamana cu morala crestina. De pilda intr-o lupta daca un animal cedeaza, celalalt il lasa in pace, nu-l ucide, e tolerant." "Vrei sa spui ca tu ai de gind sa te porti ca un animal, mai departe nu poti sa mergi?" a zis tata. "De ce sa merg? i-am raspuns. Crezi ca tu o sa mergi sau ai mers mai departe? Adevar iti graiesc tie, am reluat batjocoritor, ca o sa cauti si o sa gasesti o alta femeie cu care sa traiesti ca un barbat in putere cum esti si in felul asta o s-o inseli pe mama. Asta o sa fie mai rau decit ce am facut eu. Si acum sa vedem ce-am facut de imi promiti cu atita convingere ca o sa ajung un dezaxat. Toata conceptia ta se reduce la ce-o sa zica lumea. Dar ca eu ma simt de fapt curat asta pe tine nu te intereseaza. Nu ca o sa ajung dezaxat, ci considerat ca atare. Si daca n-o sa patesc nimic la liceu si mai tirziu o sa ma casatoresc cu o fata de buna conditie, totul o sa fie in regula." "Ba, uite ce e, m-a intrerupt el strigind, eu cu un nerusinat ca tine nu mai vorbesc. Sint oameni pe care invatatura ii face oameni! Pe tine te-a facut un nerusinat! Numai maica-ta poate sa mai creada in indreptarea ta, eu unul mi-am luat mina de pe tine. O sa te tin pina o sa ajungi sa-ti cistigi singur piinea, dar tu cu mine nu mai ai si nici n-o sa mai ai nimic de impartit. Poti sa te inhaitezi cu cine vrei, sa faci ce vrei, din moment ce asa consideri tu ca trebuie sa vorbesti cu parintii tai si eu consider ca nu mai esti baiatul meu, si o s-o spun la toti, sa nu creada lumea ca ma uit in curul tau si nu-mi pasa, te indemn sau sint mindru de tine, cum sint altii"
Si s-a sculat de la masa intunecat, insingurat, dar hotarit. Daca mi-as fi dat seama atunci ca violenta gindirii mele putea sa duca la o ruptura cu el m-as fi retinut. Intr-adevar, prorocirea mea ca o s-o insele pe mama avea in ea ceva atit de jignitor, era o astfel de impudoare incit cel mai pasnic parinte (si el era unul din acestiA) m-ar fi gonit imediat de-acasa, mai ales ca in anii aceia el nici macar nu se gindea la alta femeie, criza i-a venit mai tirziu, pe la patruzeci si sapte de ani.
N-am patit nimic la liceu. Adica nu s-a aflat nimic, asa se intimpla, uneori nu se afla nimic, alteori se afla cea mai mica prostie. Mi-am luat bacalaureatul cu succes si am intrat la Facultatea de litere si filozofie. Tata s-a tinut de amenintare, nu vorbeam impreuna, insa n-a spus la nimeni ce fel de copil avea, fiindca dupa istoria mea cu Nineta, fara sa fi rupt-o cu grupul lui Pulos,
Asanache si Szekely (de altfel in anul urmator ne-am imprastiat. Asanache s-a inscris la Teologie,
Pulos a murit la el in sat in vara urmatoare lovit de roata morii tatalui sau, iar Szekely s-a inscris la DrepT) si fara sa fi evitat sa ies din cind in cind cu ei la "Mama ranitilor", nu m-am mai indragostit de nici o fata, amintirea Ninetei staruind in sufletul meu ca o arsura: era al ei sufletul care ma tulburase atit de adinc, dezgolit, intens, fierbinte, cu traire prezenta si fatala, fara grija de catastrofe, impotriva carora gasise un remediu total, acel tub de care imi vorbise parca jubilind.
Nu era ceea ce credea tata si ceea ce crezusem si eu la inceput in sensul propriu, o prostituata. Era mai putin grav, adica nu era cuminte, dupa formula celor ingaduitori, ceea ce e cu totul altceva.
Intr-adevar, parasise orasul, atunci sau putin mai tirziu dupa ce ma parasise pe mine, lasind-o pe bunica in plata Domnului sau poate a vreunei rude. Fugise la Bucuresti si, dupa cum aveam sa aflu mai tirziu, se maritase cu un maior batrin, asa cum ii prezisesem. Cum o luase acel maior, cind se stia ca militarii constituiau o casta aproape inchisa, in care nu putea sa intre o fata care nu era de conditie buna? Dar nu traise mult cu acel ofiter, il parasise in timpul razboiului si teologul
Asanache imi scria ca daduse de urmele ei la Iasi, casatorita cu un negustor foarte bogat, dar nu asa de batrin ca maiorul, totusi batrin, caruia ii facuse si doi copii. Avea deci atractie pentru intensitatea finala a barbatilor, nu-i placea tineretea sigura de ea, pusa pe viata lunga si cu flacara mai scazuta, sa ajunga multa vreme. L-a parasit si pe acel negustor, abandonindu-si copiii, si a inceput sa traiasca cu doi insi deodata, care acceptau acest lucru, unul inginer, barbat intreg, sot, pe care il manipula, du-te incolo, vin incoace (si aceluia ii facea o placere deosebita sa se lase manipulat fiindca murea dupa eA), si al doilea, un intelectual fin, dar care devenea neputincios indata ce o lua in brate, adica barbatia tisnea din el la simpla atingere, fara implinire, lucru care pe ea n-o impiedica sa-l iubeasca, sa-si petreaca cu el chiar si noptile, fiindca avea totul de la celalalt, atrasa insa irezistibil de intelectualul fin, caci acesta o iubea intr-un mod bizar, se imbraca cu rochiile ei, se imbrobodea, iar alteori o intimpina in costume fanteziste, de pilda cisme inalte pina sub coaste, de cauciuc, de pescar sau instalator si haina cu broderii si lavaliera, iar chipul pudrat, dat cu fond de ten si buzele rujate. Inginerul ridea in hohote, dar ea nu ridea deloc, si ii spunea ca acela "e cu un cap mai presus decit el" si ca "avea o inima de aur" Dupa razboi Nineta se intoarse singura la Bucuresti si curind aventurile ei mari incetara, intii auzii ca intrase intr-o filatura de bumbac ca simpla muncitoare, ca sa mi se spuna, cind o cautai acolo, ca acum e redactoare la o revista de literatura, unde ajunsese nu se stie cum O cautai la acea revista Nu mai era nici acolo Dar cum ajunsese ea totusi intr-o redactie literara, intrebai, si unul dintre redactori imi raspunse cu un vag suris cinic ca o angajase directorul revistei "ca sa imbunatateasca componenta sociala a redactiei". "Adica cum?" intrebai. Nu mi se raspunse. Ii pierdui urma. Nu cum va murise Nineta, asa cum spusese? Citi ani sa fi avut? Poate ca nici treizeci si cinci
IX
Am recitit aceste pagini uimit de uitarea de sine pe care mi-au adus-o: viata e uitare de sine!
In realitate, in mod obscur, nu amintirea faptului ca am chinuit-o pe mama m-a facut sa ma intorc atit de mult inapoi, ci amintirea Ninetei, cu acel tub al ei, pe care fara indoiala ca l-a folosit, fiindca in acei ani i-am cautat copiii si pe tatal lor: stirile pe care le aveau toti despre ea se opreau acolo unde se oprisera si ale mele: era clar, Nineta nu ezitase sa curme singura o viata care "nu mai mergea".
Acum am o iluminare: nici a mea nu mai merge, adica n-ar mai merge chiar daca printr-un miracol as evada si reusi sa fug din tara. Ii voi trimite prietenului meu, fostul judecator, un biletel pe care sa scriu un singur cuvint: Nozinan. El stie ce este acest calmant; e "un baiat foarte bun", cum ii spuneam adesea, cind luam cite-o pastila. Sterge toate nelinistile si toate temerile si poate da si un somn final, daca iei chiar mai putin de un tub. Astfel voi inlatura printr-un act de violenta supliciul care ma asteapta, caci nu pierderea totala a libertatii ma sperie, ci atasamentul meu fata de viata, care m-ar tortura: esti incatusat, vei muri fara speranta. Completul de judecata care ar pronunta sentinta, adica figurile lor de oameni liberi, lectura acelei sentinte condamnarea, desi in forul meu interior, speranta n-ar pieri Dar cum sa scapi de intelesul celui mai mic gest al lor, al celui mai mic lucru pe care ochii mei l-ar vedea in perpetuitate, chiar si o pietricica Ei da, pietricica aceea va fi de-aici inainte vazuta de altii cu un ochi liber, in timp ce eu as gindi: chiar si aceasta pietricica e mai libera decit mine
Mai bine s-o sfirsim inainte!
Fiindca aproape de moarte am mai fost si nu m-am temut, desi era o moarte naturala care ma astepta si, e adevarat, cu ea ne impacam, e ceva in noi cu care ne-am nascut si care apare in mod miraculos indata ce simtim ca ea se apropie de patul nostru. Am auzit ca altii intra chiar intr-un fel de extaz cind le suna ceasul, spun lucruri frumoase, cuvinte memorabile, care uimesc pe cei vii; fireste, altii se chinuiesc pina in ultimele clipe, despre ei se spune ca "au murit greu". N-am ajuns pina acolo am scapat, sau mai bine zis scadenta a fost aminata Dar sa-mi reiau firul intrerupt, voi ajunge si la acest episod al vietii mele care a fost greu de suportat abia dupa ce am revenit printre cei cu sperante.
In universitate interesul meu pentru filozofie, cum era si firesc, spori, iar lecturile din adolescenta, considerabile, ma ajutara sa patrund adinc in culoarele culturii si sistemelor filozofice si sa-mi iau examenele cu stralucire. Fanatismul legionarilor din facultate ma lasa indiferent si nu-i puteam intelege pe acei colegi care in loc sa se ocupe de fete se ocupau de jidani. Mi se parea stupid sa consider ca moartea pentru Capitan (idolul acelora!) le era cea mai scumpa dintre nunti. Noroc ca acest Capitan fu suprimat de Carol al II-lea, si dictatura sa, care urma mai potoli pe unii. Eu ma incurcai intr-o istorie cu o colega, un fel de preludiu a ceea ce avea sa ma astepte mai tirziu (astazi vad acest lucru limpede, pe atunci episodul nu-mi patrunse in constiintA), desi se sfirsi tragic pentru fata; constiinta noastra este adesea atit de blindata incit poti sa tragi si cu tunul in ea si nu se clinteste si asta nu pentru ca sintem atunci ticalosi, monstri sau pur si simplu canalii (e un fenomen natural si misterioS), intr-o zi disparu de la facultate o studenta. In ciuda cercetarilor minutioase care incepura, nu se reusi sa se dea de urma ei. Nimeni nu vroia sa dezvaluie anchetatorilor detalii concludente cel putin intr-o prima faza a cercetarilor.
Nici colegii de facultate, nici prietenii ei apropiati si nici parintii, care locuiau pe undeva printrun sat .Se zvoni, si auzii si eu acest lucru, ca politia judiciara primea scrisori in care se spunea ba ca fata se afla in orasul cutare, unde fusese vazuta plimbindu-se pe strazi cu un barbat, ba ca studenta fugise in strainatate (aceasta scrisoare venea chiar de peste hotare, judecind dupa timbrele si stampilele de pe eA). Pina ce sosi un individ de la Bucuresti, care nu se multumi cu datul din umeri al celor care o cunosteau pe fata si afirmau cu o masca perfect mimata a nestiintei ca nu stiu nimic. El isi incepu ancheta pornind de la ideea simpla ca un oarecine din anturajul fetei trebuie sa stie unde e sau ce se intimplase cu ea si, din motive despre care experienta lui ii spunea ca sint puternice, acest cineva nu vroia "sa-si deschida pliscul". Ii fu usor acestui anchetator abil sa afle ca fata se indragostise de un student cu care vroia sa se casatoreasca, si sa-l ia pe acest student sub focul strins al intrebarilor.
Eu eram acel student. Spre uluirea mea, aceasta fata de o frumusete deosebita (am sa folosesc aici o comparatie uzata, dar perfect, adica obiectiv, potrivitA), care semana si la trasaturi si in firea ei cu o caprioara, incepu sa-si opreasca privirile asupra mea. Trebuie sa spun ca din experienta de adolescent trasesem concluzia ca trebuie sa stau linistit, nici o fata nu se va indragosti de mine si ca lucrul cel mai bun pe care il aveam de facut era sa-mi vad de treaba, sa-mi urmaresc telul meu, adica sa ajung cineva in filozofie si cind uneori noaptea mi se intimpla sa dorm asaltat de cosmaruri (visam ca rasturnam muieri in pat, prins de o dorinta cumplita de a le patrunde si, cum acest lucru nu se petrecea, ma trezeam gifiind, transpirat si disperaT), atunci ma duceam la "Mama ranitilor" impreuna cu un nou Pulos si, cu toate ca nu mai gaseam la ea o Nineta, ci doar adrese de taranci esuate si cam trecute, sau de mahalagioaice betive, dupa aceea simteam cum gindurile imi zburau din nou cu elan spre lumea pura a ideilor si uitam multa vreme ca pe lume exista si o altfel de dragoste. Da, exista, vedeam eu insumi; cum grupuri de baieti si fete coborau impreuna de pe treptele universitatii cu privirile sticlind, ghiceam ce inseamna acea sticlire, dar nu-mi mai pasa. Da, exista, iar frumusetea divina a unei astfel de priviri a unei fete catre un baiat, ca un fulger, si surisul care urma, curat, de fetita, ma faceau parca sa imbatrinesc, eu cel caruia nimeni nu-i arunca o astfel de privire si nu-i adresa un astfel de suris. Ma uitam totusi, adesea, in oglinda, indelung, sa descopar de ce nu inspiram macar simpatia. Hm! Aveam figura frumoasa fizic, dar urita in expresie. Frumusetea era a trasaturilor, uritenia consta in ceva inefabil. Aveam sprincene groase, de timpuriu barbatesti, dar puternic si armonios desenate, ochii mari si negri, cu focarul parca intunecat, ca o oglinda in care nu te puteai zari, dar totusi limpezi, deschisi, nu se fereau, nu alunecau cind ma uitam printr-o masca pe care n-o puteam lepada, fiindca si restul trasaturilor erau la fel, nasul si barbia prea voluntare, gura bine desenata, dar lipsita de cea mai vaga senzualitate (care zacea totusi in minE), obrazul tras, laminat, ascetic, desi numai ascet nu eram.
Cine sa vrea sa cunoasca un astfel de om, cind Vauvenargues spune ca sintem prea neatenti sau prea preocupati de noi insine ca sa ne cunoastem mai profund unii pe altii? Cine a vazut niste masti la un bal, dansind prieteneste impreuna si tinindu-se de mina fara sa se cunoasca, zice mai departe filozoful, ca sa se desparta dupa o clipa si sa nu se mai vada sau sa le para rau unora de ceilalti, isi poate face astfel o parere despre lume
Si totusi aceasta caprioara, nu era nici o indoiala, imi arunca priviri (e drept neurmate de minunatul suriS), totusi priviri care intirziau asupra mea mult mai mult decit o clipa, ca sa ma pot insela: avea ceva cu mine! Dar ce? Ma placea? Desigur, nu erau priviri ostile, cum mi se intimplase odata cind vazusem la alta aversiunea, dusmania chiar. "De ce te uiti tu asa la mine?" o intrebasem in cele din urma; fiindca, fara sa fie frumoasa cum era caprioara, nu era lipsita de farmec si pe de alta parte ma facuse curios sa aflu pricina acestei aversiuni accentuate si instinctive (nu-i facusem nici un rau, nu schimbasem cu ea niciodata nici un cuvinT). "Tu, tu, tu!", mi-a soptit atunci acea fata abia stapindu-si bucuria ei neroada ca ma putea, in sfirsit, defini "Ei, da, i-am raspuns eu, eu, ce e cu mine?" "Stii tu ce e tandretea?!" mi-a spus. Am izbucnit intr-un hohot de ris sarcastic si i-am confirmat: "Ei, da, tandretea, da, nu stiu, dar n-o sa ma inveti tu ce e, hai sictir!"
Caprioara isi misca privirea ei catifelata si dulce intr-o parte si avu alt raspuns cind ii pusei aceeasi intrebare, adica de ce se uita asa de insistent la mine. "Cum stii tu atita materie!?" Asa deci, era admiratia Intr-adevar era cam dezolant sa vezi cum o fata a carei frumusete era un mister, cum spune Dostoievski, sa aiba un cap total lipsit de mistere, iar mintea coala alba de hirtie, pe care nu se inscria nimic. Trecea la examene cum trecuse desgolita frumoasa curtizana prin fata judecatorilor atenieni neinduplecati. Caprioara nu-si arata decit capul, si profesorii, privind-o, cedau aproape fara sa-si dea seama, punindu-i intrebari puerile si terminind cu sfaturi afectuoase ca trebuie sa invete mai bine etc. Ii raspunsei ca natura nu ingramadeste decit rar asupra unui singur individ mai multe calitati. Eu stiam carte, dar eram urit, ea nu prea stia, dar era frumoasa. "Dar cine ti-a spus ca esti urit?", s-a mirat ea. Am ris sardonic, s-o indepartez de mine, dar ea a stat linistita si m-a privit cu ochii ei langurosi, fara sa clipeasca si a adaugat: "Esti un barbat bine, sa-ti scoti din cap ca esti cum ai zis". Tocmai asta doream si eu, si ea tocmai asta imi si spusese. O fata sau o femeie acostata, desi ii place insul care o ataca fara veste, se tine in rezerva tocmai pentru ca sa nu faca vreo impresie ca ar fi usor abordabila. Dar de ce s-ar tine in rezerva un barbat si mai ales unul ca mine? incit din primele clipe am tresarit adinc si, turburat, m-am indragostit imediat de ea; am cazut in extrema cealalta. Desigur, imi spuneam, de aceea nu placusem pina atunci fetelor, fiindca eram bine si pe deasupra si tinar savant (un profesor imi spusese asa, la un examen, ei, tinere savant, ia sa schimbam citeva idei, sa indeplinim o formalitate si sa-ti dau examenuL) si numai o fata frumoasa cum era Caprioara putuse prin urmare indrazni sa se uite la mine.
X
Fata era cam rece si desigur nu mai era fecioara, dar eram eu inflacarat si de teama sa n-o pierd ii facui propunerea sa ne casatorim de indata ce imi luam eu licenta, adica chiar in toamna care urma si ea putea sa-si continue anul pe care il mai avea de urmat fiind casatorita. Zise da.
Curind eu imi luai aceasta licenta, dar pentru intiia oara Caprioarei i se intimpla sa dea peste doi tineri universitari noi care se intorsesera de pe zona, unde fusesera concentrati, crunti si indirjiti si n-o crutara, ba chiar, cu un limbaj dur intrebara cum a ajuns ea pina in anul trei fara sa stie nimic, care era secretul si, rinjind cu o ironie grosolana, ii cerura sa li-l spuna si lor si o vor trece si ei.
Petrecuram impreuna ceasuri in care ea tacea, uitindu-se in gol si degeaba incercai sa-i spun ca putea renunta la studii, ne casatoream si, cum eu aveam sa intru in invatamintul universitar, nimic nu ne impiedica sa intemeiem impreuna o familie fericita, tacerea ei se prelungi si privirile nu revenira la prezent din golul in care se pierdeau. Abia a doua zi cind ne revazuram arata mai insufletita si spuse bine proiectului meu. Apoi ea pleca la tara, la parinti, urmind ca dupa vacanta sa-l punem in practica.
"De-atunci n-am mai vazut-o", declarai anchetatorului. .,Si totusi fata s-a intors la facultate, zise el, fiindca de la facultate a disparut, nu din sat." "Da, dar eu am terminat facultatea, n-aveam ce sa mai caut acolo", i-am raspuns. "Nu trebuia sa va casatoriti?" "Nu, fiindca intre timp, acolo la tara, a cunoscut pe altcineva si mi-a scris ca intre noi nu mai e nimic." "Aratati-mi scrisoarea!" mi-a cerut anchetatorul. "N-o mai am!" "Bineinteles!" "De ce bineinteles?" "Pentru ca nu v-a scris nici o scrisoare. Ati continuat sa va vedeti si dupa ce ea a venit la cursuri, de ce negati?
Sinteti acum profesor, va periclitati in cel mai fericit caz cariera in invatamint daca va puneti in situatia de banuit, si va asteapta puscaria daca sinteti complice la crima." "Care crima? Fata a fugit din oras, am auzit ca e in strainatate." "Da, e adevarat, posedam o astfel de scrisoare din care ar reiesi ca disparuta a fugit peste granita, dar nu uita, tinere, ca politia stie din capul locului mai multe lucruri despre felul cum se infaptuieste o crima decit criminalul. Procedeele sint variate, dar nu infinite, de pilda simplul fapt ca anturajul victimei ascunde anumite fapte e pentru noi o certitudine ca pista porneste de-acolo. Scrisoarea in chestiune e scrisa de criminal, sau de un complice al lui, sau de o cunostinta careia i s-a cerut acest lucru ca sa indeparteze cercetarile de locul unde crima s-a infaptuit. Un procedeu naiv! Pentru noi e neinteresant deocamdata sa intram in amanuntele relatiilor dumneavoastra cu victima, aveti de raspuns doar la o singura intrebare si depinde de sinceritatea raspunsului daca veti fi sau nu inculpat. Iata intrebarea: cind v-ati vazut ultima oara?"
Eram nevinovat, dar speriat. Dupa acest anchetator, Caprioara era moarta. Daca marturiseam totul, nu cumva puteam fi acuzat sau compromis? I-am raspuns ca nu-mi amintesc ziua cind neam vazut ultima oara, ca n-a existat intre noi o astfel de zi deosebita, pur si simplu legatura noastra s-a stins pe nesimtite si sint complet strain de soarta ei. "Bine, a raspuns anchetatorul deodata, ca si cind s-ar fi convins ca nu ascund nimic, e posibil, sinteti liber."
Dar increderea unui anchetator, retrasa brusc, nelinisteste. Aveam sa retraiesc aceasta neliniste si mai tirziu. Fusese convingator: un criminal infaptuieste o singura crima, in timp ce anchetatorul cunoaste o multitudine. E imposibil ca anumite semne sa nu-i aminteasca de anumite procedee, in afara cazului cind nu are de-a face cu un geniu al crimei. Puteam eu sa tin piept unui astfel de anchetator care nu era un imbecil? Pe de alta parte ma gindeam ca nimeni nu stia adica ma gindeam, dar deodata mi-am dat seama ca adica nu, puteam sa spun ca da, o vazusem ultima oara la acel bal, da, iesiseram impreuna, ne plimbaseram putin si ne despartiseram Si deatunci
Ei da, de-atunci Caprioara disparuse. Ce facusem dupa aceea? Urma sa-mi justific orele petrecute in acea noapte, atitea filme si carti politiste incepeau de aici. Ma dusesem acasa si ma culcasem. Hm! Desi noaptea aceea fusese neagra si ploua tare, puteam eu fi sigur ca nu ne vazuse nimeni ratacind? Am iesit din biroul anchetatorului hotarit sa marturisesc, dar nu atunci, sa nu spun vreo prostie, ci dupa ce o sa ma gindesc bine.
Dar pe urma mi-am dat seama ca n-aveam la ce ma gindi. Totul era limpede pentru mine, eram vinovat moral, stiam de mult, si acest lucru nu mai putea fi ascuns, in ce consta vina mea morala? O, da, in dorinta oarba de a n-o pierde pe Caprioara, sau mai bine zis in neputinta de a renunta la ea, acceptind cu lasitate, in pragul tineretii mele, un compromis rusinos, cu toate ca nu aveam in fata mea nici un echivoc sub care sa ma ascund, faptele erau nude, de o brutalitate care E foarte curios, cum tinerii Dar mai bine sa relatez ce s-a intimplat. Erorile fatale nu apar, adica nu se savirsesc pe neasteptate, au un preludiu, dar cine e atent la el? Intocmai ca intr-o piesa geniala, preludiul nu ne face sa ghicim desnodamintul, ci il lumineaza doar ulterior.
XI
In mod bizar, de Caprioara nu se indragostise pina atunci nimeni. In acest punct uneori fetele frumoase au aceeasi soarta cu cele urite. Frumusetea poate intimida, o fata prea frumoasa poate fi ocolita, ca si una prea urita. Desigur, e vorba de un anumit gen de frumusete si de un anumit gen de uritenie si anume de acel gen in care sufletul care o poarta e neclintit, amorf Incolo, un suflet care se misca imprevizibil, indiferent cu ce masca l-a daruit natura, ne poate face sa asistam la drame sau fericiri incredibile, dar firesti in ordinea pasiunilor umane. Cele nefiresti apartin sufletelor amorfe, neclintite. Este exact ceea ce a patit Caprioara. Inselindu-se asupra ei, un medicinist stralucit (student care isi asista deja profesorul la operatiI) se indragosti de ea luind-o drept ceea ce nu era si traira impreuna la tara in timpul vacantei. Asta in timp ce Caprioara raspunsese da cererii mele in casatorie si fara sa-mi scrie si sa-mi spuna ca acel da devenise nu.
Cind se petrecusera toate acestea? Desigur in perioada cind eu imi luam licenta si ea cadea, timpul mort care poate fi descoperit totdeauna cind se produc tradarile. Exista un astfel de timp mort, nestiut si nebanuit de cel tradat, cind sentimentele aluneca si nu sint marturisite celui care va fi lovit. Ar fi trebuit sa retin acest adevar, dar inca o data piesa care se joaca tocmai de aceea place, fiindca eroul nu retine legea in spiralele careia destinul sau se inscrie. Nu pentru el e aceasta lege, cum nu e nici moartea care il loveste pe semenul al carui dric il intilneste pe strada.
Asadar Caprioara nu ma iubea, desi ma abordase. Dar nici nu-mi spusese ca nu ma mai iubeste.
Neglijenta totala, nepasare oarba In timp ce eu ma pregateam s-o primesc in casa parintilor mei, mindru dinainte ca ma casatoream cu o fata atit de frumoasa, ea, lovita ca o gaina de dragostea stralucitului medicinist, ma uitase absolut, ca si cind nici n-as fi existat, un zero, desi stia ca zero nu eram; dar iubirea instraineaza cumplit, ne arunca parca intr-o alta planeta si facem ochi uluiti cind dam de cineva cu care ne-am culcat in pat, de a carui gura am lipit-o pe-a noastra.
Cu astfel de ochi uluiti ma intimpina Caprioara in toamna cind o cautai la facultate si ne intilniram. Nici macar nu-mi dadu explicatii despre schimbarea ei, in trei minute totul se consuma fara cuvinte, fiindca nu e nevoie de mai mult ca sa-ti dai seama de o instrainare: ochi care nu te vad, gura lovita de un mutism absent, o uritenie a chipului pe care o observi stupefiat (si era curios cum vedeam pentru intiia oara ca aceasta fata era de fapt urita, fara sa-mi dau seama de ce, fiindca era aceeasI), sugestia ca nu e nimic de spus si ca trebuie sa intelegi exact ceea ce vezi si sa nu-ti faci iluzii, nu te inseli, asta e, altceva nu va fi, chiar daca altadata a fost ceva. Ei bine, acum nu mai e, si orice explicatii ar fi lipsite de sens. Ne aflam chiar la intrarea Universitatii, pe trotuarul larg, pereche tacuta pe linga care foiau veseli si nepasatori, intr-un du-te-vino neincetat, studentii si studentele. Atunci am vazut norii pe cer si mi-am ridicat fruntea. "Da, mi-am spus senin, nu ma mai iubeste, foarte bine." Si n-am mai observat cine s-a indepartat cel dintii, eu sau ea. Cred ca amindoi in aceeasi clipa.
Daca am ramine la aceasta seninatate care ne atinge ca o aripa dulce sufletul! E cel dintii adevar, cel adinc, care nu doare. Daca am trai, daca ne-am ghida viata dupa el! Dar nu facem asa, fiindca apare curiozitatea, asa-zisa luciditate care ne indeamna sa aflam de ce "Cita luciditate, atita suferinta!" Da, asa e! Dar cine dracu te pune? De ce nu ne mai iubeste? Ce stupid, cind totul ar fi atit de simplu daca am pastra in noi revelatia acelor clipe sublime, acea seninatate izbavitoare. Trebuie sa spun ca iubeam frumusetea acestei fete, atit, capul ei frumos, nu sufletul ei amorf si nici corpul si cu atit mai putin mintea, si mi-ar fi fost de-ajuns pentru toata viata, cu conditia, ei da, ca ea sa accepte sa fie iubita. Nimic mai mult. Refuzul ei, dupa ce ma lasase sa cred ca ar accepta, incepu dupa citeva zile sa ma chinuie. Ispita luciditatii care te indeamna sa afli de ce nu te mai iubeste cineva consta in faptul ca ai sentimentul acut, irezistibil ca, dupa ce vei afla, vei inceta sa suferi. Poate, iti spui, ai facut vreo greseala care se poate repara. Poate la mijloc e o neintelegere. Poate ca iubeste pe altcineva. Ei da, e un pahar care trebuie baut, il bei, te incovoi de durere, pe urma te redresezi.
Astfel aflai de istoria cu medicinistul, un baiat admirabil, pe care il cautai la spital si bauram impreuna un coniac la un bar. Auzise si el de mine, incit conversatia care urma ne apropie repede.
Imi semana, numai ca purta alta masca, de invidiat: ii licarea de pe acum in priviri cinismul chirurgilor, o brutalitate joviala in vocabular, o franchete de macelar, dar, cum am spus, pe un altfel de chip decit al meu, descins, sincer si vesel fara crispari. Incit cind spunea de pilda: astazi l-am asistat pe profesor la deschiderea dovleacului unuia, cuvintul dovleac, care insemna un cap uman, iti stirnea risul si dupa marturisirea lui il inveselea si pe pacient cind era anuntat in acest fel de ceea ce avea sa i se intimple a doua zi: "miine iti deschidem dovleacul, pregateste-te!" In timp ce eu credeam ca lucrurile se petreceau insotite de infinite precautii si delicateturi. Ii spusei medicinistului acest lucru. "Nu, zise el, e mai rau, se sperie daca il iei altfel." "Bine, zic, asta cu un taran care vede lucrurile mai dur si poate ride fiindca are humor in fata mortii eventuale, cum am auzit ca glumeau pe front in timp ce obuzele le cadeau in cap, dar cu un om mai evoluat?" "In asemenea cazuri taranul e cel mai evoluat, fiindca stie mai multe despre moarte decit altii. Brazda aceea pe care o intoarce el in fiecare an ii spune lui ceva, un lucru tainic pe care oraseanul nu-l stie decit in mod abstract. Numai noi, chirurgii, mai stim acest lucru: pamint, materie" "Spiritul nu exista?" "Mais si, certainement E acolo! rise medicinistul. Dar cind apropii prea tare lampa de operatii de un creier desgolit si ochii pacientului se holbeaza din aceasta pricina, ai unele indoieli. Pe plan cosmic, da, spirit, materie, nu stim ce e, dar pe masa de operatii, hm! descoperi doar legi fizice si fiziologice. Restul ne scapa!" "Dar cum se explica un aspect ciudat; multi dintre dumneavoastra, vorbesc de cei care ajung mari, cad cu timpul in misticism, in ciuda practicii lor stiintifice, pozitiviste." "Vorbiti de unii savanti? Da, am auzit si eu. E ceva inexplicabil." "Fiindca, am continuat, credinta in ceva divin o ai sau nu, n-o poti capata pe cale stiintifica!" "De, cine poate sa stie? mi-a raspuns el. Si pe urma cred ca va inselati, o anumita intimplare, dar nu una obisnuita, poate sa produca in cineva revelatia Ce stim noi ce poate zgudui spiritul unui fizician, o comportare stranie, de neexplicat pe cale rationala, a unui proton sau neutron Nu stiu, n-am idee!" "O iubiti pe" l-am intrebat eu pe neasteptate si am pronuntat numele Caprioarei. Ne simteam bine amindoi si intrebarea mea nu avea in ea nimic abisal, tenebros "Da, da, a raspuns el repede, sinteti cumva ruda cu ea?" "Nu, am fost prieteni" "A, da, imi pare bine ca acum in toamna si-a luat examenele Era sa piarda anul."
Am ramas tacut fara sa stiu de ce. Chirurgul s-a uitat la ceas, am baut restul de coniac si neam despartit zimbindu-ne, urindu-ne reciproc succes. Intr-adevar, cind vezi omul de care s-a indragostit iubita ta, te linistesti oricum, doar daca nu descoperi ca e un ticalos. Daca e o nulitate iti spui ca e cu atit mai bine ca ii plac nulitatile, daca e un om de valoare ceva cavaleresc din tine te indeamna sa-ti spui ca a avut dreptate, era firesc sa se intimple asa, i-a placut mai mult etc.
Totusi purtarea ei fata de mine nu fusese curata Ar fi putut sa ma previna, dar, imi spuneam, asta e o problema de educatie, nu de puritate. Intre oameni civilizati nu se dau astfel de lovituri. Dar da, ba da, imi spuneam, se dau totusi, iar altii chiar riposteaza, si in riposta lor dispare orice urma de civilizatie. M-am gindit s-o fac si eu, s-o caut si sa-i spun cuvinte triviale, s-o injur de mama si astfel sa ma racoresc. Caci jignirea persista, de cite ori ma gindeam ramineam incremenit, ca intr-o paralizie, intepenit si cu ochiul mintii contemplindu-i chipul trufas, asa cum imi aparuse in ziua cind o revazusem in fata universitatii. Da, imi aminteam de ce mi se paruse atunci ca de fapt era o fata urita, aparuse pe chipul ei trufia, care o facea sa nu mai semene cu o caprioara, ei da, parca imi spunea, cum am putut sa ma leg de tine, care nici macar nu ma iubeai, a trebuit eu sa ma uit la tine ca sa ma vezi si tu In timp ce altul s-a purtat altfel, e cu mult peste tine si are o inima mare, nu ca a ta, neagra cum ti-e chipul Gindurile mi se invalmaseau, faptul ca facusem cunostinta cu medicinistul dadea aceste roade otravite, in loc sa ma fi linistit, cum crezusem. Totusi n-am cautat-o si n-am incercat sa-i inapoiez lovitura Am inceput sa uit. Profesiunea ma acapara, predam logica la o scoala normala de invatatori si eram respectat de profesorii mai batrini ca fusesem numit in invatamint indata ce imi luasem licenta, iar elevii, unii dintre ei, imi placeau, era adica o surpriza pentru mine sa-i vad cum se uita in ochii mei hipnotizati de limpezimea de cristal a lectiilor mele, de unde deduceam ca pina atunci obiectul logicii li se paruse plicticos si superfluu.
XII
Pina intr-o zi, cind ma cauta la scoala Caprioara. Era tacuta ca si in ziua revederii noastre, dar trufia ii disparuse, fara sa mai fie insa caprioara de altadata. Am intrebat-o ce s-a intimplat. Mi-a raspuns incercind sa mimeze nedumerirea: ca de ce am plecat atunci si m-am purtat asa de urit cu ea? Am tacut indelung, incercind sa ghicesc ce vrea acum de la mine. Nu cumva se despartise de medicinist? Ii fixai o intilnire si in timp ce ne plimbam prin parcul orasului ii spusei ca stiu ce i sa intimplat, dar nu stiu cine pe cine a parasit, ea pe chirurg, sau chirurgul pe ea? Imi sopti cu un glas sugrumat ca ea pe el. "De ce?" o intrebai. "E o canalie!" Ei da, am gindit, cit timp ne iubeste e un om minunat, pe urma, ei da, o canalie "Nicidecum, i-am raspuns, l-am cunoscut, am stat de vorba cu el, e un baiat fara cusur" "L-ai cunoscut?!" se mira ea. "Bineinteles! Vroiam sa stiu cu cine m-ai tradat" "Nu te-am tradat, zice, mi-am dat seama ca de fapt pe tine te iubesc!"
Pleosc! Iata-ma, am gindit, virit intr-o situatie vulgara. In timp ce traia cu acela acolo la tara isi dadea seama ca de fapt pe mine ma iubea. Atunci de ce era chirurgul o canalie? Nici n-am mai intrebat-o, chirurgul desigur era o canalie fiindca o parasise, imi dadeam seama clar, si nu cum spunea Caprioara, ca ea il parasise pe el. M-am uitat bine la ea. Caprioara era ranita si deodata mi s-a parut mai frumoasa ca inainte, cu suferinta pe chipul ei speriat. Se uita la mine nu ca altadata, fara suris, ci cu acea imperceptibila miscare a buzelor care prevesteste sau stapineste hohotul disperat de plins. Intr-o clipa am uitat totul, m-am inmuiat si am apucat-o pe dupa umeri. "Nu e nimic, i-am spus, trebuia sa faci si prostia asta ca sa-ti dai seama ce inseamna sa tradezi. Cine tradeaza va fi tradat. O sa vedem daca intre noi mai poate fi ceva. Linisteste-te, se intimpla, esti frumoasa, o sa gasesti oricind un altul, daca eu n-o sa pot sa te iert."
Dar o si iertasem si am reinceput sa ne vedem zilnic. Insa Caprioara tot ranita arata, fapt care ma puse pe ginduri, fiindca suferinta ei nu parea sa-i vie din iubirea pentru celalalt, in acest sens dovezile ei de iubire pentru mine alungau aceasta presupunere. Inainte rece, acum redescopeream in ea o pasionata, turna flacari in mine, mie care le aveam pe ale mele si imi ajungeau. Ma indragostii de suferinta ei si ghidul, sau mai bine zis curiozitatea de a afla de ce o parasise medicinistul se stinse sub ardoarea imbratisarilor, pieri cu aventura ei cu tot. Credeam ca se va vindeca, si rana ei ciudata al carei inteles imi scapa se va inchide: da, ma iubea cu adevarat, vedeam bine acest lucru, nimeni nu se inseala in aceasta privinta, stim cind sintem iubiti, dupa cum stim tot atit de bine cind iubirea ni se retrage, dar de ce persista pe chipul ei suferinta, mai bine zis de ce aparea dupa ore de efuziune si imbratisari? Dormea adesea in apartamentul meu, fiindca dupa licenta i-am reamintit tatei ceea ce imi spusese, ca dupa ce o sa ajung sa-mi cistig singur piinea, va trebui sa plec de-acasa. "Bine, mi-a spus mohorit, pleaca." Venea mama si imi aducea mincare gatita, eu ii dadeam bani, imi spala si facea curat ca inainte acasa. "Muta-te la mine, i-am spus Caprioarei intr-o zi, mai asteptam putin si ne casatorim. Daca vrei iti urmezi cursurile, sau nu le mai urmezi, cum iti place." "Le urmez!" mi-a raspuns. "Totusi lasa caminul, inveti mai usor la mine." "Nu pot", a zis si am inteles din glasul ei, din intonatia hotarita dar care ascundea ceva care nu se putea marturisi, ca intr-adevar nu putea, ceva o impiedica, ceva nu era in regula.
Si am luat-o la intrebari. De fapt de ce se despartise de chirurg? De ce era acela canalie? Ce-i facuse? Tacea dar de asta data n-o mai slabii. Ea se uita la mine cu o expresie dubla, de disperare si in acelasi timp de recunostinta, ca si cind m-ar fi rugat astfel s-o eliberez de povara care o chinuia, sa insist cu intrebarile, dar s-o protejez, sa am grija de ea, o sa-mi spuna, dar ii e frica, o sa-mi spuna negresit, dar sa nu uit, dupa ce o sa aflu, ca mi-a cerut protectie si sa n-o lovesc si eu Si imi spuse: a ramas insarcinata. "Cu mine?" am strigat in aceeasi clipa. "Nu", raspunse ea in clipa urmatoare. Si intelesei: cu celalalt "Si n-a vrut sa se casatoreasca cu tine?" "Nu, mi-a spus ca nici nu s-a gindit." "Dar tu te-ai gindit?" "Da!" "Si i-ai spus-o inainte sa te culci cu el?"
"Nu i-am spus." "De ce?" "Ma iubea, am crezut ca o sa ma ceara singur." "Cum de-ai crezut?"
"Ma iubea foarte tare, zise ea, si toti ai mei, parintii si fratii, credeau ca o sa ma ceara, altfel n-ar fi acceptat sa vie la noi." "Iar el nici nu s-a gindit!" "Ba sint sigura ca s-a gindit, e un om cinstit, dar dupa ce a devenit medic si a intrat in spital s-a intimplat ceva cu el." "Ce anume?" "Nu stiu.
Cind i-am spus ca sint insarcinata, atunci mi-a dat lovitura. Si ce sa fac eu cu tine acum? Asa mi-a spus", zise Caprioara cu o inconstienta detasare de sine: adica auzi ce se poate spune in astfel de situatii! Lucru de mirare! Si avu un suris bizar, parca n-ar fi fost vorba de ea. Arata chiar intr-un mod neverosimil vesela. Am mai intilnit la oameni asemenea reactii, nu uit pe unul care povestea in casa noastra cum i s-a intimplat de-a pierdut un picior, privirea ii stralucea de viata, gura care povestea lasa sa i se vada dintii ca si cind ar fi ris, ca si cind piciorul acela care ii fusese taiat i-ar fi fost pus la loc si acum putea sa fie si el bucuros, cind in realitate, in clipele acelea, miinile lui tineau cirjele de care n-avea sa se mai desparta. I-am strigat Caprioarei: "E tot ce ti-a spus?
Altceva n-a mai avut nimic de zis eminentul chirurg?" "A fost sincer", raspunse si ea sincera, adica neascunzind ca il mai iubea si acum si ca il scuza pe deplin. Nu mai era canalie! A zis ca incepind cu ea aceasta idila, n-a exclus casatoria, dar nu s-a gindit ca va fi asa de curind. "Da, ma iubeste si acum, dar in ce priveste casatoria"
XIII
"Reveniti la seara balului, cind ati vazut-o pentru ultima oara, ma intrerupse anchetatorul, caruia ii relatam toate acestea; pe el nu-l interesa decit atit, momentul disparitiei fetei. E inutil, adauga el, sa va mai previn ca noi stim totul si va spun dinainte ca nu veti aparea ca martor in procesul care va urma. Cel putin asa speram. Ucigasul e in miinile noastre, dar marturia dumneavoastra e totusi necesara pentru cazul cind el va nega in instanta ceea ce a recunoscut la cercetari: se poate intimpla, e un individ nesigur, noi cunoastem astfel de reveniri cind criminalul se sperie de judecatori si incearca in mod absurd sa se salveze in ultimele clipe."
"In timpul balului ei i s-a facut rau si s-a speriat, am continuat eu atunci, si cu toate ca ne hotarisem sa mergem la un ginecolog abia a doua zi seara, ea mi-a spus ca trebuie sa ne ducem imediat, sa nu fie prea tirziu. Am iesit deci de la bal si ne-am dus la doctorul A., renumit in aceasta profesiune" "Inutil sa-i spuneti A., fiindca il cunoastem!" zise anchetatorul, dar eu nu-l luai in seama si continuai: "Doctorul A. o examina pe fata si refuza sa-i intrerupa sarcina. Eu o asteptam in strada. Iesi dupa scurt timp si imi spuse ca i-a recomandat sa se duca la doctorul B., care se ocupa tocmai cu astfel de cazuri grele si ii reusesc totdeauna. De ce grele? Pentru ca sarcina e cam inaintata. Am luat-o deci spre doctorul B. prin noaptea intunecata si prin ploaie si am strabatut strazile cautind adresa. Am gasit-o si am sunat. De asta data am intrat si eu, nu stiu de ce Stiam de ce; eu ii cerusem Caprioarei sa scape de sarcina, altfel nu ma puteam casatori cu ea, nu i-o spusesem nici direct, nici indirect, dar ea intelesese, iar eu nu-i spusesem: pastreaza copilul tacusem si iata-ne ratacind in noapte, de la un doctor la altul, batind, fara sa ne gindim, la portile nenorocirii; caci spre uimirea mea in chiar clipele cind imi destainuia secretul suferintei ei, adica sarcina, in loc s-o dau afara din casa si sa rup cu ea pentru totdeauna, gindeam, n-o pot alunga, o iubesc acum si mai mult, sufletul ei mi s-a predat mie total si definitiv; dar n-o sa pot totusi sa suport niciodata sa vad copilul, intruchiparea tradarii ei. N-o iubeam atit de mult! A urmat intre noi o tacere grea ca o lespede, tacere care venea de la mine si ea a inteles ce are de facut. Dar doctorul B., dupa ce a cerut o suma mare, pe care fata, care avea parinti bogati, a spus ca o va plati, m-a dat afara si a retinut-o pe ea pentru operatie. Am asteptat in strada pina in zori.
Am sunat la usa, a iesit un individ care m-a intrebat brutal ce doresc, i-am spus, m-a injurat si mia raspuns ca acolo nu se afla nici o fata. Abia pe urma mi-am amintit ca doctorul B. spusese ca operatia va avea loc in seara urmatoare. Am plecat acasa linistit. Am asteptat-o sa vina, dar n-a mai venit. Am crezut ca dupa operatie s-o fi dus pe la tara, ca sa aflu tirziu de tot ca la facultate se si daduse alarma si ca politia facea ancheta. Nici atunci n-am crezut in moartea ei, mai ales dupa zvonurile ca ar fi fost vazuta in alt oras si pe urma ca ar fi fugit in strainatate"
"Nu va punem acum sa dati o declaratie scrisa, ar insemna sa va inculpam si sa va zdrobim cariera, a zis anchetatorul. Pentru noi ar fi inutil. Nu sintem anchetatori orbi, sintem oameni, ati gresit neanuntind imediat unde ati dus fata, dar fiindca noi, politia judiciara, am prins medicul criminal, consideram ca ar fi excesiv sa va dam pe mina Curtii. In afara de cazul, repet, ca acest medic inconstient n-o sa se poarte cum trebuie la proces"
"Ar avea sanse sa scape?" l-am intrebat. "Ar avea!" "De ce?" "Pentru ca tot nu stim unde e fata. Numai el stie, dar refuza sa spuna" "Atunci cum de stiti ca el a omorit-o? Poate traieste?"
"Avem alte dovezi ca fata e moarta, pe care el nu le poate nega, dar ca un animal cu instinctul inca treaz, nu vrea sa ne desvaluie ce-a facut cu ea Cadavrul e pentru noi proba zdrobitoare si el stie, sau presimte ca pina in ultima clipa s-ar mai putea apara sau scapa cu o condamnare mai usoara."
Cind iubita ta a ajuns proba, ce mai ai de facut? Desi mintea imi spunea ca ea de mult e moarta, eu tot mai credeam si n-as fi suferit sa fie adevarat ca ea se afla in alt oras si se plimba cu altul la brat, desi pentru mine era absurd, fiindca ea nu era Nineta. Curind orasul puse mina pe toate stirile si eu nu tremuram la gindul ca numele meu va fi amestecat in moartea ei. Si nu tremuram nici la gindul ca va trebui sa depun marturie in proces si sa fiu apoi inculpat. Desi exista proba ca ea era moarta (criminalul fusese arestaT) si ca soarta n-o protejase pe aceasta fata in deruta, eu ma simteam protejat, neatins si intangibil cu toate ca ar fi trebuit sa-mi dau seama ca fusesem atins si ca puteam nimeri curind la puscarie. Iata ce se povestea. A doua zi seara doctorul
B. avea musafiri. Caprioara statea intr-una din odaile lui si astepta sa i se intrerupa sarcina. Gazda si musafirii au inceput sa joace pocher si sa bea. Bairamul s-a terminat noaptea tirziu, dupa ora unu. Doctorul B. cistigase dar si bause, si in loc sa se duca sa se culce si sa amine operatia pentru a treia zi, pune mina pe instrumente (se stie cit curaj da alcoolul, desi el nu avea nevoie de curaj, ci de prudentA) si opereaza pe fata, care face imediat o hemoragie mare si intra in coma. Alarmat, doctorul B. da un telefon la un spital doctorului C. si il convoaca si pe doctorul A., cel care ne refuzase primul cind ne dusesem la el. Acesti trei medici, A., B. si C, erau prieteni, cel din urma fiind si director de spital. Doctorul B. ii cere prin telefon doctorului C. sa trimita o ambulanta, s-o ridice pe fata, s-o duca la spital si s-o salveze, sau sa moara acolo sub un diagnostic care sa-l scoata pe el din cauza. Ambulanta vine impreuna cu doctorul C. si doctorul A., patrund inauntru si gasesc fata aproape moarta: prea tirziu s-o mai duca la spital, ar fi murit pe drum si pe urma doctorul C. nici nu vroia sa-l acopere astfel pe ginecologul B.
Sosit in orasul nostru, anchetatorul din Bucuresti banuise imediat, aflind ca fata avusese in acel an doua legaturi cu doi studenti, ajunsi in toamna unul chirurg, iar altul profesor, si nici unul cu aere de criminali, ca cheia enigmei disparitiei fetei se afla undeva in cabinetul unui ginecolog.
Puse deci sub urmarire chiar casa doctorului B., bineinteles dupa ce afla usor ca era nu foarte cunoscut in oras, ci foarte bogat, sau mai bine zis foarte lacom de bani Si curind i se raporta urmatorul fapt. In fata casei banuite pe care o supraveghea un politist sub pretextul reglarii circulatiei se produse la un moment dat un accident intre o masina, o caruta si un camion. Stupid, politistul scapa casa din vedere, si in timp ce lumea se aduna si el incerca sa faca ordine, in fata casei se opri brusc o furgoneta sanitara, poarta se deschise, aparura doi insi cu un sicriu, il virira in furgoneta, se urcara si ei si disparura. Spre surpriza judiciarilor locali, anchetatorul nu se grabi citusi de putin sa perchezitioneze imediat casa, pentru simplul motiv ca de aproape o saptamina cel banuit, doctorul B., nu se mai afla acolo, se internase intr-un spital de boli nervoase, de unde un alt om al anchetatorului, deghizat in bolnav si mai putin stupid, ii si raportase lucruri interesante. Ca la citeva zile dupa internare doctorul B. primise vizita misterioasa a doi tipi care dupa semnalmente erau doctorii A. si C, vizita care dura citeva ore lungi. Nu se stie ce discutara ei trei in rezerva doctorului B., dar, banuitor, politistul deghizat in bolnav, vazind dupa plecarea acelora ca doctorul B. nu mai iese din rezerva ca de obicei la caderea serii, intra peste el si il gasi fara respiratie si palid ca un mort: se sinucisese. Dadu alarma si ginecologul fu salvat si pus sub ancheta. Nu se mai afla prin ce mijloace se smulse de la el recunoasterea ca fata fusese intradevar operata de el, dar ca a plecat din cabinetul lui bine sanatoasa. Dar cosciugul? Nu stia nimic, nu credea sa fi iesit de la el din casa. A fost judecat si condamnat fara sa se poata obtine impotriva lui "proba zdrobitoare" si ca atare a luat doar citiva ani. Numele meu si al fostului medicinist n-au fost pomenite.
Il vizitai din nou pe eminentul chirurg la spital, dar se purta cu mine distant si rece si nici eu nu insistai, citind in privirea lui ca riscam sa mi se spuna ceva dur la care n-as fi avut ce raspunde, de pilda: "nu mi-amintesc sa va fi cunoscut vreodata", sau pur si simplu sa-mi intoarca spatele si sa ma planteze pe coridor. Asa, se margini, cu o urma de jovialitate, sa ma intrebe:
"Doriti ceva? Aveti vreun bolnav pe care il pot ajuta?" "Nu, i-am raspuns, multumesc Va urez succes in cariera" ,.Si eu dumneavoastra! mi-a replicat fara ezitare si fara cinism, semn ca daca se considera primul vinovat de caderea Caprioarei, eu eram cel de-al doilea. Ea mi-a vorbit mult de proiectele dumneavoastra de a va realiza in filozofie ", mi-a mai spus cu orgoliu detasat, ca intre doi reprezentanti straluciti ai generatiei lor, care se cunosc intre ei si se pretuiesc, dar nu se vor mai intilni niciodata
Prins de detalii politiste care mi-au navalit dezordonat sub condei, am uitat sa desvalui mai clar adevaratul inteles al vinovatiei mele. Am omis alte detalii. De ce traise atit de mult timp
Caprioara cu mine fara sa-mi spuna de la inceput ca era insarcinata? Ar fi putut sa se duca de indata la un medic fara sa-si riste viata. Imi amintesc ca in acea perioada am fost izbit de un gind: fata asta sufera de ceva, dar nu vrea sa-mi spuna pina nu ma cucereste. Iubirea ei e simulata si vinovata. Si in loc sa incerc sa aflu adevarul, m-am complacut. Un suflet care ti se preda il iei in stapinire cu mare apetit. Cele citeva saptamini cit a durat recucerirea mea au fost decisive, fiindca in astfel de cazuri saptaminile Daca acest suflet mi se predase (si in acest sens nu exista nici o indoiala, fusesem fericit de prada meA), atunci de ce n-o acceptasem asa cum era? Si nu pot sa invoc scuza ca nu cunosteam riscul, doctorul A. ne avertizase prin refuzul sau in mod clar. Si totusi am condus-o in noapte spre fatalul doctor B., cind ar fi fost atit de usor sa-i spun: nu, nu mai mergem nicaieri. Si ea ar fi fost fericita si poate ca si eu. In orice caz cursul vietii mele ar fi fost altul. Repet insa, pe atunci si in tot timpul si dupa incheierea acestui episod tragic, eram bine blindat
Un gind proaspat ma izbeste insa acum cu putere (si nu m-a izbit atunci, ce curios!),
Caprioara a venit la mine destul de tirziu, trebuie sa fi fost in luna a doua, spre a treia Ce facuse timp de doua luni? Nu pot sa descifrez nimic, afara de faptul ca biata Caprioara purta rochii cam largi, iar dragoste nu facea decit cu lumina stinsa. Se hranise ea oare in acele doua luni cu iluzia ca tinarul chirurg, viitor desfacator pe cont propriu de dovleci umani, nu o va parasi totusi vazindo ca pastreaza sarcina si o va lua in cele din urma de sotie? E o ipoteza extrem de verosimila
