PARTEA A DOUA
I
Era chiar in anul cind razboiul se termina; in primavara urmatoare primii ordin de chemare: trebuia sa ma prezint la Bucuresti, la o scoala de ofiteri de artilerie. Fusesem bine nascut, imi facusem studiile universitare tocmai cind aceasta sinistra conflagratie era in toi. Dupa licenta ar fi trebuit sa fiu incorporat, dar armata, dupa cum aveam sa aflu, intra in criza, si contingentul meu, adica nu tot contingentul, ci doar cei cu studii superioare fusesera aminati. Am spus sinistra conflagratie nu pentru ca am despre razboi aceasta viziune. Bolile si foametea pot fi mai rele decit glontul. Gripa spaniola de dupa primul razboi mondial se pare ca a omorit mai multi oameni decit murisera pe cimpul de lupta, iar dupa Genghis Khan prin secolul al XlV-lea a inceput in
Europa un razboi cumplit intre populatie si paduchii si sobolanii aducatori de ciuma. Jumatate din europeni au pierit. Alianta microbilor intre ei poate fi mai rea sau in orice caz tot atit de rea cit un razboi modern, adica nuclear. Dar astea sint fatalitati naturale, ce poti face? Mori si esti bun mort.
In timp ce gazarea oamenilor, cu premeditare, cum aveam sa aflu abia dupa incheierea pacii ca avusese loc in timp ce noi audiam linistiti cursurile, nelinisteste spiritul nostru. Ce-a facut civilizatia europeana, ce i s-a intimplat de a putut asista parca adormita, in orice caz picotind, la ascensiunea pe scena istoriei a unui tip bizar care a inceput sa ucida oamenii dincolo de necesitatile razboiului? Desigur, istoria unei ciume nu e pasionanta, ce poti sa spui despre ea?
Scene monotone de oroare si cifre statistice despre hecatomba in care au pierit milioane de fiinte umane. Un mesager din Romeo si Julieta, un calugar, sare in ajutorul unui bolnav. Intra sa-i aline suferintele. Imediat dupa el apar insa niste insi care incep de indata sa bata usile si ferestrele in cuie. Resemnat, calugarul isi pleaca fruntea, intelegind: nimerise in casa unui ciumat si nu mai putea iesi, trebuia sa moara cu el. Shakespeare nici macar nu da aceste detalii, regizorul unui film a imaginat scena bazindu-se doar pe citeva rinduri in care ni se spune de ce n-a mai ajuns calugarul unde trebuia. Ei unde? Intr-un loc unde era necesar sa poata primi Romeo de la Julieta un mesaj. Acolo era indreptat ochiul dramaturgului, spre soarta iubirii celor doi. Ciuma nu merita nici o atentie Bineinteles In timp ce razboiul peloponeziac sau campaniile lui Napoleon ne fascineaza si rareori istoricul spune: Imparatul facu cale intoarsa, holera secera rindurile armatei sale! Atit! Ce e glorios in a muri de holera? Totul se dezagrega, solidaritatea umana, curajul, loialitatea, toata lumea fuge si nu domnesc decit cei imuni, care svirle cadavrele in carute si le duc la groapa comuna, peste care arunca var. In timp ce mesagerul de la Marathon va ramine in istorie, ca si generalul de garda napoleonean Cambronne, care ar fi strigat merde la Waterloo cind i s-a cerut sa se predea. Sint deci partizanul istoriei calitative, desi inteleg bine pe Marx, care ne demonstreaza ca istoria o constituie totalitatea evenimentelor si fenomenelor in care sint implicati oamenii si nu numai initiativele lor de expansiune, fiindca intr-adevar topirea ghetarilor de pilda in urma cresterii cu un grad sau doua a temperaturii terestre ar pune in umbra intreaga istorie calitativa a omenirii Ar pune-o si totusi n-ar pune-o Odata restabilit in noile conditii create de seism, furnicarul uman si-ar reincepe aventurile lui pe cont propriu. Germania nu se putea impaca cu infringerea din primul razboi mondial si cu locul ei in lume. Dar gazarile, uciderea prizonierilor, inrobirea tarilor cucerite?
Si cu toate acestea, razboiul nu m-a traumatizat. Fiinta umana seamana in acest sens cu nisipul. Trebuie luat din gramada un fir, pus pe o suprafata plana si lovit cu un ciocan: atunci se poate sfarima. Furtunile il pot doar imprastia, dar se depune in alta parte, iar calcatul in picioare nu produce in masa lui decit gauri care practic nu-l ating. Comparatia insa se opreste aici. Omul e facut sa traiasca si daca nu si-ar uita ororile de care este responsabil ar trebui sa se sinucida. Unii au fost pedepsiti, dar asta nu i-a invatat minte pe cei care au venit dupa ei, sa comita altele si inca dar voi reveni la timpul potrivit asupra acestui subiect legat strins de existenta mea.
Imediat dupa razboi nu banuiam cit de strins va fi, intr-adevar ani senini au urmat pentru mine, in ciuda secetei si a saraciei care insotesc aproape in mod fatal pacea care urmeaza.
Desigur, seceta nu era obligatorie, dar a venit totusi, nu in regiunea noastra, ci in Moldova si in marea Rusie, lovita adinc de invazia trupelor lui Hitler. Inainte insa de a fi incorporat, la putin timp dupa disparitia Caprioarei, am cunoscut-o pe viitoarea mea sotie.
II
Un filozof francez, de origine romana si care si-a trait tineretea in tara, influentat de
Kierkegaard, se intreba, intr-unul din aforismele lui, cu dispret la adresa romancierilor si a pretentiei lor ca spun ceva descriind vietile oamenilor: ce este o viata? Iar eu intreb: ce este altceva?
O viata este totul si felul cum se desfasoara ea este adesea halucinant. Spiritul este implicat si lupta care se da este pentru salvarea lui. Gindirea altui filozof care declara ca abia dupa ce a incetat sa mai caute fericirea a putut in sfirsit sa fie fericit e ispititoare ca gindire; in realitate cit timp exista viata in noi, fericirea, ca si nenorocirea ne urmaresc in birlogul in care sa zicem ca am fi reusit sa ne retragem si ne afuma la gura vizuinii cu atita viclenie incit ne silesc sa iesim fara macar sa ne dam seama ca o facem.
N-as putea sa spun ca dupa disparitia Caprioarei m-as fi hotarit sa nu ma mai casatoresc, dar imi spuneam ca acest eveniment va trebui sa aiba loc tirziu, pe la treizeci de ani si numai daca, bineinteles (fireste, toti gindim la feL), voi gasi o femeie care sa ma iubeasca si s-o iubesc nu impins de circumstante, ci in mod lucid, cunoscindu-ne bine unul pe celalalt. Pina atunci aveam de lucru: sa-mi dau doctoratul, sa intru in invatamintul superior si sa-mi incep lucrarea mea de filozofie asupra caracterului unitar al constiintei umane si a reintegrarii ei intr-un univers in care spiritul este prezent in mod egal in tot ce exista, intr-un om ca si intr-un carabus.
Dintre profesorii colegi se lipi de mine cel de limba si literatura romana, autor al unui volum de versuri publicat inalte de razboi de catre un editor generos din Sighisoara, volum intitulat in mod ridicol Glod si empireu de-azur. Omul insa nu era deloc ridicol, avea in el ceva dramatic sau mai exact spus se afla aproape tot timpul intr-o stare acuta de indignare. Impotriva cui? La inceput mi s-a parut ca impotriva a marunte lucruri, de pilda impotriva sicanelor la care era supus de unii dintre colegii sai, cu care se afla in permanent conflict de prioritate si fireste mai ales impotriva directorului Jigniri, replici pe care mi le relata cu lux de amanunte, cu un humor furios si involuntar, facindu-ma sa izbucnesc in ris. Acele infinite fatete ale existentei umane nelinistite, imposibil de memorat, ar fi trebuit sa am, pentru a le reda, memoria misterioasa a scriitorilor care ne uimesc tocmai prin revelatia acestor lucruri deja stiute, dar uitate de noi. De pilda: lupta de a dovedi cine e cel mai inteligent, credinta ca tu esti unul dintre acestia, apoi socul, cind un altul, un individ grosolan, imbecil, un magar insolent, al carui loc ar fi trebuit sa fie mai degraba la plug si nu printre profesori intr-o scoala normala de invatatori, nu se sfieste sa-ti spuna in fata, in auzul tuturor ca Ei bine, ce? Aici e aici! "Cu pregatirea dumitale care lasa de dorit"
Auzi! Asta e ceva absolut incredibil! Si un altul care, auzind aceasta cretinie, sa rida. Iar directorul, superior (Superior prin ce? Prin faptul ca e mai magar decit toti ceilalti si a ajuns director facind politica in judet cu prefectul, cu care e prieten?) "Incetati, domnilor!" Asta tocmai in clipa in care proaspatul meu prieten spunea: "Am impresia ca prin aceste cuvinte vrei sa-ti maschezi propria-ti lipsa de pregatire"
Veselia mea auzind toate acestea era secreta. Replicile prietenului meu (caci ne imprieteniseram, ma insotea zilnic pina acasa, mergind impreuna pe jos, el povestind si eu ascultinD) in convingerea lui erau zdrobitoare, cind in realitate erau puerile, sau in orice caz expresia unei gindiri sensibile, care nu concepea sa spuna o grosolanie in stare sa-l faca macar egalul celorlalti si in ultima instanta prieten cu ei. Daca i-ar fi raspuns de pilda pe un ton de dispret, neglijent si afabil: hai sictir! sau: du-te-n ma-ta!, s-ar fi ris si starea conflictuala ar fi disparut. Asa credeam, dar observindu-i indirjirea aveam indoieli I-am citit volumul de versuri, care nu era atit de ridicol cum te facea sa crezi daca il judecai dupa titlu. Era chiar bun, dar strivit de influenta lui Arghezi, de care in mod surprinzator pentru mine nici macar nu era constient, cu toate ca recunostea in autorul Florilor de mucigai si al "blestemelor" un geniu. In rest, spunea ca
Arghezi era retoric Avea deci spirit critic, dar nu si pentru volumul sau de versuri si mai ales deloc pentru sine, caci indignarile lui ascundeau o discreta hipertrofie a eului, silit mereu sa se apere si sa vada in ceilalti numai imbecilitate si prostie. Desigur, imbecilitatea si prostia nu ocolesc in general pe nimeni, dar noi, romanii, ne salvam adesea luind-o in deridere la ceilalti si acceptind cu humor ca nici noi insine nu facem exceptie. Rezulta o comedie care ne distreaza pe toti si prin asta ne deosebim de alte popoare, fireste, una din deosebiri Petrica Nicolau, caci asa il chema pe profesorul de limba romana, credea ca el face exceptie, fara sa-si dea seama ca astfel se ridea si de el si rideam eu insumi, bineinteles lasindu-l sa creada ca eram de partea lui si risul mi-era stirnit de cretinia celorlalti.
Acest izvor al indignarii in relatiile lui cu colegii se epuiza insa curind si pe nesimtite ,Petrica
Nicolau incepu sa se indigneze de manifestatiile din oras si impotriva cursului pe care presimtea ca il va lua de-aici inainte istoria tarii noastre. Am fost cu Hitler, am pierdut, acum o sa trecem de partea lui Stalin; Hitler a fost invins, dar Stalin a ramas si o sa ne faca el sa trecem de partea lui
Si lumea, inconstienta, pune chiar entuziasm in aceasta trecere. "Inteleg, zicea Petrica
Nicolau sumbru, ca n-avem incotro, dar atunci fii mai demn, mai lucid, si lasa dracului entuziasmul deoparte. Stalin nu e inca batrin, eu il simpatizez ca om politic rus care a inteles ca
Ardealul e al nostru, dar el e si comunist si o sa ni-l vire si noua pe git, comunismul, fara macar sa ne lase ragazul sa-l asimilam In materie de cuceriri, nu exista progres in istorie. S-au schimbat doar metodele. Unii timpiti cred ca or sa vie aici anglo-americanii, cind se stie ca paraliticu-ala pe rotile, Roosevelt, s-a inteles perfect cu Stalin sa imparta intre ei zonele de influenta ca si cind planeta asta ar fi fost mosia lui tat-sau. Si asta datorita cretinului de Hitler si cretinilor de nemti care au atacat Rusia, crezind ca or S-O cucereasca in trei luni. In loc de cucerire au scos-o in lume, cind mult mai bine ar fi fost sa se fi multumit cu Austria si regiunea sudeta si sa fi cucerit lumea prin expansiunea economica si stiintifica si nu prin" Si Petrica Nicolau se poticni de indignare si o ploaie de injuraturi de care nu-l credeam in stare se abatu asupra lui
Hitler si a idiotilor de nemti care il urmasera. Se racori insa si dupa o tacere relua: "Am cea mai mare admiratie pentru Rusia lui Dostoievski si Tolstoi si o adevarata prietenie intre noi si rusi nar fi de neconceput, dar nu exista prietenie intre un colos si un pitic. Fiindca toate tarile din
Europa, cu rusii la Berlin, au devenit pitice; in douazeci si patru de ore, daca Stalin s-ar decide, armata rosie ar fi la Paris. Cine i-ar putea impiedica? Europa e istovita, Anglia e si ea la pamint
Englezii si americanii s-au bilbiit doi ani in nordul Africii ca sa goneasca de-acolo pe Rommel, care comanda un simplu corp de armata, ce-ar putea ei face in fata rusilor, cu o imensa experienta de razboi, cu o armata calita si perfect dotata? Sa foloseasca bomba atomica? Ar insemna sa moara toti la un loc, rusi, italieni si francezi si sa transforme Europa intr-un desert"
Petrica Nicolau nu-mi facea impresia ca ar fi stapinit de o viziune apocaliptica. Fusese pe frontul de vest ca ofiter de rezerva si se intorsese neatins la incheierea pacii. Nu era singurul care gindea astfel si ceea ce spunea el mai spuneau si altii, dar el avea o indignare a lui proprie, o dispozitie sufleteasca acuta, gindirea lui nu era speculativa, ci nelinistita Si cu toate acestea, ascultindu-l, nu stiu de ce imi venea sa rid, in timp ce o adinca simpatie se nastea in mine pentru el. Fireste, nu ma convingea nici cu o iota, fiindca eu stiam din istorie ca evenimentele politice si sociale sint imprevizibile si nimeni nu e in siguranta fata de desfasurarea lor, fie ca esti popor mare sau popor mic. Iar cine conduce un popor stie acest lucru, sau mai degraba are instinctul primejdiei si se abtine indelung inainte de a-si trimite armatele, oricit de puternice, sa cucereasca pe altii. Stalin de pilda daduse ordin in 39 sa fie atacata mica Finlanda, nu pentru a o cuceri integral, ci numai o parte necesara securitatii Leningradului. Cistigase acea fisie de pamint, dar dupa ce pierduse sute de mii de oameni. Darmite daca ar fi dat ordin armatelor sale sa cucereasca
Europa, avind de infruntat lupta tuturor popoarelor ei, oricit de slabite, ca si a pu-ternicei Americi care o proteja si care suferise putine pierderi, practic neinsemnate, in timp ce Rusia era economiceste vorbind grav atinsa. Hitler intr-adevar nu avusese acest instinct al primejdiei declansind razboiul, dar aparea ipoteza ca un lucru straniu se petrecuse cu el si cu poporul german care il urmase, si anume ca in ciuda aparentei unor determinari politice si economice care le usurasera accesul spre putere, nici Hitler si nici acea minoritate activa care pusesera mina pe
Germania nu erau sanatosi la cap. Stalin insa, ca om politic care conducea Rusia, avea toate instinctele treze si luciditatea neatinsa. Nu el venise peste Europa, ci Europa venise peste el si trebuise sa se apere si sa cistige. Ca dorise (si Roosevelt fusese de acord cu acest lucrU) ca tarile limitrofe sa intre in sfera de influenta a Rusiei nu mi se parea o aberatie. Totul era daca aceasta influenta va fi benefica. Aveam sa vedem.
Nu ideile lui Petrica ma pasionau, ci iritarea lui, care le colora intr-un mod particular. Eram curios sa vad spre ce zone se va extinde, cu adevarat curios, ca si cind asi fi citit pe viu un romanfoileton si asteptam a doua zi, nerabdator, urmarea.
III
Se extinse un timp asupra destinului intelectualului in noul regim care, dupa parerea lui, avea sa se instaleze foarte curind si definitiv in tara noastra. El nu facea parte, imi declara, nici dintre cei care se si grabisera sa se inscrie in partidul comunist, nici in partidul social-democrat al lui
Titel Petrescu, in care intrau o multime de fripturisti crezind ca acest partid e de viitor, fara sa-si dea seama ca social-democratismul, care fusese puternic in Germania inainte de 1933 si fusese strivit de Hitler fiindca nu se putuse uni cu comunistii, era acum invinuit (dar fusese si inainte de catre LeniN) pentru oportunismul sau, care ar fi facilitat venirea lui Hitler la putere. Invinuirea aceasta, zicea Petrica, avea sa se extinda si asupra social-democratiei contemporane, deci si asupra celei romanesti, asa, din principiu: prin simplul fapt ca esti social-democrat esti oportunist.
Ce s-ar cere ca aceasta invinuire sa fie redusa la neant? Sa se uneasca partidul social-democrat cu cel comunist! Ei, striga Petrica triumfator, pe strada. Se va uni!
N-am fost mirat mai tirziu cind previziunea politica a prietenului meu avea sa se implineasca.
Oamenii au adesea acest dar de a prevedea anumite evenimente, si nu numai cei cultivati, cum era Petrica Nicolau, ci si cei ca tatal meu, care stind zilnic la un aperitiv se pasioneaza de politica fara s-o faca, avind deci mintea eliberata de corsetul partizanatului. In general unui cetatean liber si cu mintea vie i se poate intimpla foarte rar sa aiba in acest sens, si in linii mari, surprize.
Fireste, nu poti face previziuni si asupra detaliilor, de pilda modul cum se facuse acea unire.
In ceea ce priveste aderarea cuiva la Partidul National Taranesc al lui Iuliu Maniu si la cel liberal, al Bratienilor, partide numite "istorice", Petrica Nicolau o considera o adevarata prostie: vor sfirsi intr-o celula, daca nu si mai rau. Care va fi soarta intelectualilor, adica a noastra, profesori, medici, oameni de cultura etetera, care consideram, politica drept ceva murdar? Intii ca ni se va cere de-aici inainte, la inceput cu blindete, mai apoi cu persuasiune s-o consideram ceva curat. Apoi se va trece foarte rapid la faza urmatoare, a aderarii. Si toti oportunistii nu numai ca vor adera, dar vor mima fanatismul si curind ne vor inlatura pe noi, cei mai buni, intii pe cei care au avut nesansa sa fi facut politica inainte, apoi si pe ceilalti, a caror politica e sa nu faca politica, si astfel se va adinci revolutia, care ne va arunca in excese cine stie pentru cit timp, cum s-a intimplat totdeauna in istorie. Cum noi sintem romani si nu francezi, vom adera toti, va adera si el
Petrica Nicolau, si eu, cu preocuparile mele filozofice, fiindca romanul stie multe, de la cro-nicari si din propria istorie, ca vremurile trec si important e sa scapi cu viata. "De ce p ma-sii crede el ca viata lui e atit de pretioasa incit e dispus sa faca toate compromisurile pentru a si-o salva, nu stiu, exclama tare Petrica Nicolau, furios. Poate crede mai mult decit altii ca viata e pretioasa in sine, mai mult decit toate valorile spiritului? Ca poti trai si intr-o grota, numai sa traiesti? Ca demnitatea, idealurile, libertatea, mindria de a fi om vor renaste si ca numai cine exista mai poate sa renasca, in timp ce un mort e mort de-a binelea si nu mai are cum sa recucereasca aceste valori? Poate ca are dreptate, fara sa putem afirma ca atunci cind a putut sa ia arma in mina n-a ezitat s-o faca, ba chiar a facut-o bine, punind in vigoarea luptei si viclenia si toate armele unei inteligente ascutite, diplomatia abila, tradarea la timp a vechiului aliat si alaturarea de altul nou, mai puternic. Astfel i-am batut pe turci, pe poloni, pe unguri, pe tatari si am fost batuti de acestia, insa am existat si multi s-au trezit astazi in timpurile moderne uluiti ca un popor tinar aparut in
Europa, dar a carui batranete, al carui trecut crincen nu le cunoaste nimeni, iar altii ne contesta drepturile."
Ajuns la astfel de tirada, Petrica Nicolau isi ridica nasul sau fin in aer si indignarea facu sa-i apara pe chip o expresie surprinzatoare de noblete care ma impiedica sa mai rid de misterioasa sa iritare care rar il slabea. Ideea lui fundamentala pe care o formula cu claritate era ca am putea fi un mare popor daca am scapa de lichele si de lichelism si am invata sa renuntam la stupidul nostru humor: "Dimpotriva, i-am raspuns, humorul ne salveaza. A sti sa rizi in clipe tragice inseamna a stapini tragicul." "Da, mi-a replicat el, si a evita astfel maretia si a cadea in trivial. Se spune ca un arhitect neamt, prieten cu Carol I, dupa ce a stat vreo zece ani la noi si a construit citeva edificii frumoase, i-a cerut regelui permisiunea sa se intoarca in Germania. De ce, Frant, la intrebat suveranul, nu-ti place tara asta? Maiestate, i-a raspuns arhitectul, tara e frumoasa, oamenii veseli, femeile atragatoare, dar prea mult p mo-ti! Adica cum? s-a mirat regele. Pai, i-a explicat neamtul, deraiaza un tren, morti, raniti, romanul zice p mo-ti! Seceta, inundatii, incendii, p mo-ti! Prea mult p mo-ti! Suveranul a ris si el, cum rizi si tu acuma"
Intr-adevar, rideam, in timp ce prietenul meu n-avea nici un chef, el isi traia ideile cu intensitate, ai fi zis ca spiritul sau nu cunostea relaxarea, aceasta stare care ne apropie de contemplare, fara de care n-am mai putea vedea cerul minunat, norii de pe el si chipul frumos al unei fete. Chiar ma intrebam in clipa aceea cum traia el cu sotia lui, cum arata, daca iritarea ceda si cunostea clipe de destindere.
IV
Aborda el insusi acest subiect chiar atunci cind eu, desi il ascultam cu atentie, nu ma putui stapini sa nu intorc capul dupa o silueta une passante, cu splendide picioare in cisme de iarna, picioare vizibile doar intre haina de blana si negrul acestor cisme elegante, ah, picioare care parca ma orbira pentru o clipa. Dar si chipul era frumos, vazut intr-o strafulgerare, zimbitor, cu gene mari, care clipisera o data in timp ce fulgi de zapada ii cadeau chiar in ochi Ca si pe poetul damnat, ma stapini un sentiment brusc de melancolie ca ea a trecut si n-o voi mai vedea niciodata, trecatoarea iubita cu un destin necunoscut J`amais! Se pierdu in multimea care umplea strada intr-un du-te-vino neincetat "E nevasta-mea! spuse atunci prietenul meu, uluindu-ma. Si isi ridica spre cerul plumburiu chipul sau mic, deodata dispretuitor si indirjit. E ora cind stie ca eu vin acasa si cu toate astea nu sint niciodata sigur daca ma asteapta sau nu. Si niciodata nu stiu daca, asteptindu-ma, o sa-mi inghit in liniste borsul nenorocit pe care mi-l serveste in farfurie, sau daca exista sau nu acel bors, desi ii platesc o servitoare care sa-l gateasca."
Aproape ca nu auzii aceste cuvinte care ma introduceau deodata, fara ocolisuri si fara falsa discretie, in viata intima a prietenului meu. Mai tirziu aveam sa cunosc si eu aceasta stare in care un barbat isi dezvaluie relatiile cu sotia fara sa-i mai pese ca aceste relatii ar trebui sa ramina secrete. Secretul, credem noi, invaluie ca un abur misterios o casatorie fericita, fara sa ne dam seama ca fericirea e un secret comun care nu mira pe nimeni, numai nefericirea trebuie cu adevarat ascunsa, ca si cind ar fi o rusine sa fii nefericit si s-o declari! Or, tocmai de asta nu ne mai pasa. Eram consternat, nimeni din scoala nu aflase pina atunci ceva despre felul cum traia profesorul Nicolau cu sotia lui, adica nu se soptise nimic, sa zicem, despre vreo tradare sau despre vreun scandal Ii cistigasem eu deplina incredere ca sa se destainuiasca astfel? Sau nu-i mai pasa? Da, aveam sa aflu si eu mai tirziu: apare o perioada in viata unui cuplu, cind conflictul interior sparge cadrele vietii in doi si se revarsa in viata din afara din pricina intensitatii insuportabile la care sunt supusi cei in cauza; nu eram atit de prieten cu Petrica adica prietenia noastra era prea proaspata ca sa-i devin confident. Si apoi intilnirea noastra cu ea Sotii nu numai ca nu schitara gestul de a se opri si a schimba macar citeva cuvinte de forma, cum obisnuiesc chiar cei in conflict, dar nici macar nu se salutasera. Brusca destainuire a prietenului meu nu avea insa in ea ceva acut, parea ceva cronic, n-as fi zis ca desvaluia o cearta recenta care ar fi putut explica o astfel de instrainare. In acelasi timp ea se aratase zimbitoare, parca fericita sub ninsoarea care cadea peste noi si peste oras. Da, avea pe chip un suris parca de beatitudine si in ochi o sclipire enigmatica. Pe atunci insa nu stiam nimic despre viata cuplurilor si in clipa aceea am gindit ca fara indoiala el ii purta pica pentru ceva, se certasera si desigur, cum el era usor de jignit, ea il jignise, nu in sensul ca nu era sigur de borsul zilnic sau de prezenta ei acasa (lucru care putea fi adevarat, dar cu care el se obisnuisE), ci il jignise in personalitatea si in orgoliul lui, unde era atit de vulnerabil. "Lasa, Petrica, i-am spus, nu mai fi si tu atit de susceptibil, cind ai o sotie atit de frumoasa, astea sint fleacuri pe linga fericirea de a te culca cu ea in pat "Nu sint magar, zise el, sa nu fiu susceptibil, cu toate ca si magarul rabda sa-i pui tot felul de poveri in spinare, dar nu uita ca i le pui si cind te astepti mai putin arunca si poveri si tot si iti aplica si doua copite in cur, daca nu si mai rau. Un om e un om, continua el parca ranit iremediabil in inalta sa conceptie despre fiinta umana, daca nu respecti un om, atunci ce mai respecti? Nu te injosesti si pe tine insuti in clipele acelea? Ea nu are nici cea mai elementara notiune despre respectul reciproc, fara de care totul se duce dracului", exclama deodata prietenul meu atit de scirbit si cu atita lehamite incit de simpatie pentru el il apucai de brat si izbucnii in hohote inalte de ris. Astfel era pe atunci natura mea primitiva, nefericirea cuiva, bine exprimata si sincera, imi stirnea risul spontan, ire-presibil, asa cum ni se intampla sa izbucnim in ris cind cade cineva din tramvai sau e stropit cu noroi de sus pina jos de un automobil. Desigur, in forul meu interior eram incredintat sau doream ca risul meu sa-l antreneze si pe celalalt si sa vada si el ca, iata, se putea ride de comedia umana, nu trebuie niciodata sa iei lucrurile in tragic, mai proprie ii e omului inclinarea spre ris, starea de inocenta uitati-va la copii, unul il pune pe altul jos, il gituie, ii trage pumni in cap, il gheruie pe fata, apoi se ridica amindoi si cel lovit, te uiti la el ca deodata suride ca un prost Ei bine, nu e prost deloc, ci doar e curat, neatins de trufie, de sentimentul umilintei Nu i s-a intamplat nimic, fata de tot ceea ce simte el in clipa aceea. Fireste, viata nu e o joaca de copii, dar mai intii de ce n-ar fi? Nu sintem noi toti copiii pamintului? Si apoi cine le-a spus oamenilor ca trebuie sa ramina inlantuiti de cei cu care se afla in stare de conflict? "Pai,
Petrica, i-am spus, e foarte simplu, nu esti sigur ca o gasesti acasa, nu te mai duce nici tu la ora aceea acasa, nu esti sigur de borsul tau, da servitoarea afara si maninca-l la restaurant!" La aceste cuvinte prietenul meu se infunda pentru prima oara intr-o tacere insingurata si orgolioasa pe care n-o mai rupse pina ajunseram in dreptul casei mele. Imi veni o idee: sa urce la mine si sa luam masa impreuna. La ora aceea, unu si jumatate, cind ne intorceam noi de la scoala, ma astepta totdeauna mama cu masa pusa, iar la trei era acasa si il astepta pe tata. Pentru seara imi lasa ceva usor de incalzit, sau imi ajungea un sandvici cu unt si brinza, sau jambon, un pahar cu lapte
Petrica accepta. Apartamentul meu de doua camere era confortabil, desi inca sarac mobilat.
"Fa-ti totul singur", imi spusese tata, desi avea ceva bani si desi vedea cum de la o luna la alta se devalorizau, ajunsese o pereche de pantofi sa coste aproape cit un salariu de-al sau de altadata.
Imi cumparasem strictul necesar, mobila de ocazie, un divan-studio, un birou, o masa si citeva scaune. Cartile imi stateau inca ingramadite pe linga pereti.
Bauram cite-o tuica si mama ne servi ciorba de purcel ardeleneasca si tocana cu mamaliguta.
Cartelele de piine adusesera pe tarani in piata cu malai. Apoi la cafele mama ne parasi. Nu fumam niciodata dimineata, iar Petrica era doar fumator de ocazie. Aprinseram tigari.
"Iar Marghiloman spunea, in legatura cu neseriozitatea noastra, relua Petrica revenind la ceea ce discutaseram inainte de intilnirea cu nevasta-sa, ca in Romania n-ai nici o placere, nici macar pe aceea de a avea un adversar, fiindca daca il invingi, trece de partea ta Abia daca voi, ardelenii, sinteti mai fermi Dar n-o sa mai conteze Sa-ti dau sa citesti ce scrie Charles
Maurras despre ceea ce ne asteapta pe noi, intelectualii, ceea ce ne rezerva adica noua revolutia proletara. Vom fi pusi la coada. Ginditorii, oamenii de cultura nu vor avea acces la putere si in general li se va refuza orice incercare de a gindi altceva decit ceea ce a gindit deja Marx. Intreaga gindire a umanitatii va fi reanalizata prin aceasta prisma si in acest sens vor avea si ei ce face, sau cum spuneti voi, ardelenii (Petrica era regateaN), or sa aiba de lucru cit ii haul, cu iluzia ca inseamna si ei ceva. Nici vorba, Marx a fost un mare om si in forul lor interior nu se vor simti umiliti ca nu li se va da voie sa se abata de la litera lui. Se vor crea institute speciale de cercetari filozofice si sociologice si vor fi viriti in ele toti, sa le treaca apetitul ca ar putea face si ei politica cum au facut Balcescu, Titu Maiorescu, Petre Carp sau Kogalniceanu. Iar un nou Nicolae Iorga sau un nou Octavian Goga vor trebui sa-si puna pofta in cui. Cel mult functii de decor. Li se va lasa doar libertatea sa se manince intre ei, pe-acolo prin acele institute, ba chiar vor fi incurajati, cu instinctul sigur al conducatorilor de totdeauna, sa-si sape reciproc autoritatea, fireste pina la o anumita limita, caci vor avea nevoie sa existe totusi valori pentru a exalta noile idealuri. Cei cu adevarat nelinistiti de soarta culturii, de valorile absolute, vor fi izolati sau inchisi, bagati la zdup.
Nu se va sinucide nimeni, nici nu va fi impuscat, dar vor trece prin infernul adaptarii, daca va fi chiar infern, dupa parerea mea, marii maestri vor da din capetele lor albite de intelepciune si vor zice: aiasta este foarte bine, altii vor intirzia sa vada daca nu vin anglo-americanii, pe urma geniul pamfletar al unuia va spurca pe tradatorii de tara transfugi si dusmani platiti. In general, toti vor fi inghititi de stomacul tare al partidului comunist, cum a spus Lenin" "Chiar asa a spus Lenin?", l-am intrerupt eu. "Da, chiar asa, noi avem stomacul tare si vom inghiti pe toti individualistii si sovaielnicii, citez din memorie. Nu sint Mafalda sa ghicesc ce-or sa faca cei care au creat pina acum o mare literatura. N-ar fi exclus sa devina optimisti" (N-a fost exclus, chiar au devenit!, cum aveam sa ne dam seama mai tirziu. Petrica, dupa ce a aderat si el, a uitat totalmente de profetiile lui, ca si cind o stranie amnezie i s-ar fi abatut pe constiinta, ca si cind un altul, strain cu totul de el, ar fi facut acele profetii; dar soarta lui avea sa devina pe atunci tragica. O sa revin asupra acestui lucrU)
Se lasa o tacere, care se prelungi. Ceva nu mai mergea. Se vedea ca nici el nu credea in propria-i viziune neagra pe care i-o inspirase reactionarismul maurrasian din cartea l Avenir de l intelligence (carte pe care mi-o imprumuta chiar a doua zI), sau in orice caz facea eforturi sa-si indeparteze gindirea de la ceva. De la ce? Aveam sa aflu curind Nu mai statu mult si pleca.
V
De la sotia lui, bineinteles. "Metode fara efect, Matilda e mai presus de ele, spuse el a doua zi fara sa-mi dau seama daca era un elogiu sau o invinuire la adresa ei. Nici n-a observat ca am lipsit de-acasa, am gasit-o trintita cu fundul in sus in pat, rasfoind reviste de arhitectura si de decoratii interioare. Mi-am scos paltonul si mi-am aruncat manusile injurind. Asta nu e viata!
Aiurea, degeaba am dat eu servitoarea afara, de doua ori am facut-o, angaja ea pe alta pe cont propriu. Citeva luni am mincat la restaurant, dar mi-am cheltuit toate economiile fara nici un rezultat, afara de tristetea care te cuprinde cind vezi la mesele vecine pe altii cu sotiile lor si tu singur. De ce dracu te-ai mai insurat? Si in general ce rost are insuratoarea? Sursa de epuizare a ceea ce e mai bun in tine, credinta in rostul vietii, in idealuri ca omul e incomparabil Ba e perfect comparabil, cu un catir de pilda. Sa nu faca nimic. Se uita la mine cu coada ochiului cind ma vede ca nu pot sa mai rabd si ma apuc eu sa fac ordine. In dulapuri, in bucatarie, in camara, in biblioteca pe care tot timpul o ravaseste Imi dispar cartile, imi descompleteaza cele mai frumoase editii. Unde sint cartile mele? Nu zice nimic, se uita la mine cu ironie si are o putere colosala in a tacea, in timp ce eu ma epuizez, pe toate gamele, ale blindetii, ale apelului la ratiune, ale intelegerii, ale amenintarilor. Tirziu de tot am aflat ca le imprumuta. Editiile mele rare din
Racine, Balzac, Montaigne, Rabelais, Pirandello, pe care mi le-a daruit tata, care a calatorit la
Paris, avocat bun, a cistigat bani in viata lui si a cumparat tablouri si carti Mi-a dat si mie si din unele si din altele Circula prin casele prietenelor si prietenilor ei arhitecti si se intorc, daca se mai intorc, patate, rupte la coperti, cu foi smulse si lipite grosolan cu pap A trebuit sa perorez luni de zile pina sa aflu ca le imprumuta si ca nu ea le aducea in halul in care le descopeream prin rafturi. Si alte luni sa mi se spuna cu privirea incarcata de patima stranie: ca de ce sa nu se bucure si altii de ele? Ei, de ce? Toti sintem oameni, eu le-am citit, aceste carti, sa le citeasca si altii
Egoismul asta al meu e insuportabil. Fii generoasa pe cont propriu, i-am spus, nu pe contul altuia.
Cui ii place sa citeasca, sa se ghiftuiasca mai putin si sa-si cumpere carti. N-ai decit sa-ti faci biblioteca ta si pe urma s-o dai cu imprumut tuturor vitelor din oras care sa ti le inapoieze pline de caca A incetat cu cartile, au inceput sa-mi dispara camasi, costume, pantofi, chiar si ciorapi, exclama prietenul meu cu un humor disperat Acum trei zile, continua el, cobor in pivnita sa tai lemne. Eu le cumparasem de la depozit, insotisem camionul pina acasa, le stivuisem cu un om pe care il platisem, lemn cu lemn, trei mii de kilograme Ea venise acasa ca o cucoana, se uitase cu ironie la mine cum imi curgea sudoarea de oboseala Ironie, suris, dispret Fara sa ma intrebe, tu ai mincat, esti obosit, sau nici macar atita, sa-si fi vazut de arhitectura ei, n-am pretentia la tandretea femeilor, care nu e decit o cursa Pisicile sint superioare, cind simt nevoia de tandrete se mingiie singure de piciorul scaunului si torc pe cont propriu, nu inseala pe nimeni S-a retras in dormitor si cind spre seara am iesit si eu din biblioteca si m-am asezat la masa, la masa nimic
Tu n-ai mincat in oras? zice. Ba am mincat, i-am raspuns. Si m-am culcat la mine in birou, flamind, dar fara dorinta de a minca, cu speranta ca o sa vina la mine si sa ma cheme in bucatarie, sa-mi infirme ideea care imi dadea tircoale, ca femeia asta nu stie ce e o casnicie si de ce dracu sa mai casatorit cu mine N-a venit. Nu vin, sa stii de la mine, nu le astepta niciodata, fiindca nu vor veni, in intunericul odaii tale astepti zadarnic un semn, acest semn nu-ti va fi dat Pare neverosimil, iti contrazice intreaga ta conceptie despre viata, dar e adevarat, asa cum e adevarat ca trebuie sa mori, nu-i pasa de tine si degeaba nu dormi, chinuit sa afli adevarul. Nu exista nici un adevar, nu te inseala nimeni, nu iubeste pe altcineva, si totusi nu vine cind o astepti, idioata credinta ca o sa apara si o sa-ti puna mina pe fruntea infierbintata e o inventie pe care nu stiu cine ne-o inculca inca de mici, inca din adolescenta, cind visam iubirea si armonia Duca-se dracului, mi-am spus si am hotarit ca mai bine traiesc singur, si am aruncat in noaptea aceea peste bord gindul de a fi fericit cu o femeie Dimineata insa m-a invitat la ceai, mi-a dres cravata, avea aerul ca nu s-a intimplat nimic. Tandretea ei era indiferenta si gestul de a-mi drege cravata mi-a facut greata. Ia mina de pe mine, i-am spus. Si am plecat injurind Si acum trei zile, cobor eu in pivnita sa tai lemne. Servitoarea plecase la tara, ii murise ma-sa. Cind ma uit stiam ca in pivnita abia aveai loc sa pui lemnul pe butuc acuma, loc berechet Ma uit eu mai bine stiam ca abia vedeai ferestruica. ferestruica mica era degajata si toate lemnele din partea aceea, un perete intreg, lipseau. Ma uit mai bine si vad ca si peretele stivuit din stinga era injumatatit Am inteles intr-o clipa ce se intimplase. De la carti si lucrurile mele personale de imbracaminte, trecuse la lemne, carate si aranjate de mine. Am urcat sus, indignat ("Aoleo, Petrica, am gindit in clipa aceea uitindu-ma la el si vazindu-i indignarea reaparindu-i pe chip, numai indignat ai fost tu atunci? Trebuia sa urci sus cu o bucata de lemn in mina si s-o croiesti cu el ca unica solutie a chestiunii tale insolubile!"). Cui ai dat lemnele? am intrebat-o. ("Cui sa le dea, am gindit eu, altor oameni, de ce sa te bucuri numai tu de ele la gura sobei si sa-l citesti cu delicii la focul lor tihnit pe Racine sau Montaigne?" Dar Petrica nu mi-a urmat, nici macar acum, tirziu, acest gind si a repetaT) Cui ai dat lemnele? Ea statea ca de obicei in pat, cu fundul spre usa, ca un semn de dispret pentru cel care ar fi intrat peste ea si cel care putea intra eram numai eu In clipa aceea mi-am adus aminte cum matusa-mea, la tara, unde imi petreceam vacantele, punea mina pe-un retevei si il arunca furioasa in ciinele care dormea in mijlocul bataturii cu spatele la casa
(«Asadar totusi ti-ai dat seama ce-ar fi trebuit sa faci!») Am apucat-o de mina si i-am spus: ridicate cind stai de vorba cu mine! S-a ridicat si gura ei s-a facut subtire ca o lama de cutit Nu te agita, mi-a raspuns cu pleoapele coborite, cind n-o sa mai avem lemne ma ocup eu sa fie iar pivnita plina" Ajuns aici Petrica se opri. Asteptai insa zadarnic sa continue. Ma uitai la el: avea falcile inclestate. Intelesei ca nici pina astazi nu rezolvase, in el insusi, acest episod, care era proaspat. De aceea poate sotii, intilnindu-se pe strada, nu se oprisera, nu-si spusesera nimic? Da, dar ea avea un suris rapitor Cu ce gresesti tu, Petrica, fata de ea? m-am intrebat. Ce lipseste, ce nu-mi destainui? Ce-ti scapa din fiinta ei, care iti produce o indignare universala? Fiindca, e clar, ea e sursa iritarii si pesimismului tau furios, pe care il extinzi in relatiile cu colegii, cu istoria, cu evenimentele politice si cu l avenir de l inteiligence
Surideam, curios sa aud ce-o sa-mi spuna miine.
VI
A doua zi insa, lovitura de teatru: pentru intiia oara de cind il cunosteam, Petrica era nu numai vesel, ci o lumina care ii facea chipul deosebit de frumos ii transfigura parca trasaturile.
Inalt cum era, subtirel si distins, ai fi zis ca umbla cu capul in nori. Radios, imi spuse ca a vorbit cu Matilda despre mine Parca ar fi obtinut o victorie, astfel rosti el aceste cuvinte, ca si cind demult as fi insistat eu pe linga el, ca numita Matilda sa accepte sa i se vorbeasca despre mine. Si ca el si ea ma invitau la masa Chiar in acea zi, adica acum, la prinz. "Bine, Petrica. zic, multumesc."
Era clar pentru mine, se impacasera. Dar se impacasem de tot, adica tot ceea ce imi povestise el nu mai exista, n-avea sa se mai reintoarca? Am dat din umeri. Treaba lui, numai el stie ce e intre ei. O luaram deci spre el, strabatind centrul orasului. Eram cam plictisit: Petrica nu mai avea verva lui care ma atrasese atit de tare, felul poetic (era doar poet, nu?) cu care isi tinea fruntea sus, aerul degajat, cu o vaga expresie de dispret pe chip la adresa multimii prin care treceam, tacerea lui care se voia superioara il facea putin antipatic. Oricum, nu mai avea nici un haz. Ma gindeam chiar sa pretextez ca am uitat ca am ceva urgent de facut si sa ma scuz, sa ramina invitatia lui pentru alta data. Numita Matilda, cu sufletul ei generos pe seama cartilor si chiar a lemnelor lui Petrica, nu-mi stirnea nici o curiozitate s-o cunosc. Viata acestui cuplu mi se parea ca are in ea ceva minor si stupid, in ciuda faptului ca erau amindoi intelectuali, fiindca nu-mi trecea prin cap sa pun la indoiala ceea ce imi dezvaluise Petrica. Desigur, in conceptia mea si in ceea ce priveste viata sentimentelor nu exista deosebire intre un om cultivat si unul cu o meserie simpla si fara cultura. Intelectualul putea doar complica meschinaria vietii in care traia, perorind si vorbind despre idealuri, in timp ce omul simplu putea recurge la vointa sau sa sufere in tacere, fara generalizari filozofice.
Ma intelesesem cu mama sa ma astepte totdeauna pina la ora doua si, daca nu veneam, sa-mi lase un bilet in care sa-mi spuna ce am de facut ca sa maninc si sa plece. Parca imi parea rau ca no s-o vad decit miine, fiindca, in mod natural, neiubind pe nimeni, incepusem s-o iubesc pe ea, prezenta ei ocrotitoare, tacerea chipului ei care era atit de elocventa: esti fiul meu, parca imi spunea, si dupa Dumnezeu la tine tin si am uitat de mult ca nu mai ai credinta si nu te-ai impacat cu taica-tau Dar esti tinar, si nu se stie daca intr-o zi n-o sa-l intelegi pe Mintuitorul.. Ii ghiceam aceste ginduri si o ocroteam acum si eu, spunindu-mi ca daca Mintuitorul a invatat-o sa fie atit de rabdatoare si sa tina astfel la mine, care o chinuisem pina mai ieri, inseamna ca totusi pe ea credinta o inaltase cu adevarat, in timp ce tata era in stare sa-mi poarte atita vreme ranchiuna, desi era un om de treaba. Da, dar oamenii numiti de toata lumea de treaba nu sint de treaba deloc, daca pot pastra in sufletul lor, atit de multa vreme, o jignire, chiar daca e grava.
Ma trezi din aceste ginduri Petrica: ajunsesem. Locuia pe o strada apropiata de centru. Ceea ce ma izbi de la inceput fu eleganta si somptuozitatea intrarii (era o intrare laterala, din curte, spre al doilea etaj al cladirii, o vila impunatoarE), scara larga in spirala, cu trepte parca de marmora, in orice caz nu erau din ciment obisnuit, cu ferestre imense de o parte si de alta. Uimirea mea insa crescu cind intraram inauntru. Tot etajul de patru camere era al sotilor Nicolau. Nu mai vazusem pina atunci ceva atit de atragator, atit de artistic as zice, camere mari cu draperii violete, cu peretii plini de tablouri si rafturi de carti, cu plafoanele ornamentate, fotolii si scaune aurii, covoare scumpe pe jos, patul conjugal urias, o sufragerie si un hol cu drugi negri de lemn transversali in plafon, nise nenumarate cu geamuri vechi, parca din secolele trecute, colorate ca in vitraliile catedralelor, sobe de teracota alba; nici n-ai fi zis ca sint sobe, atit de fine erau placile si briiele cu incrustatii si semne ornamentale Biroul lui Petrica era atit de spatios incit simtii invidia, mi-ar fi placut si mie sa am ceva asemanator. Oricum, ai fi zis ca un mare savant lucra in el, cu biblioteca lui facuta dintr-un lemn pretios, probabil nuc, care se intindea pe doi pereti. Ma asezai pe canapeaua in care ma infundai, in timp ce repetam: "Frumoasa casa ai, Petrica, n-am mai vazut asa ceva". El isi tinea o mina in buzunarul de la pantaloni, zornaind niste chei. Tic nervos, de care aveam, mai tirziu, sa ma satur. Nu-mi raspunse. Veselia lui radioasa se mai topise si il aud ca zice:
"Ar fi in stare pur si simplu sa nu vina (intelesei ca se referea la sotia lui.) si nici macar sa telefoneze. Ea te-a invitat, dar parca la ea conteaza ca ti-ai luat o obligatie si ca trebuie s-o respecti?"
Dar chiar atunci se auzi zgomot la usa de la intrare si ma ridicai de pe canapea. Petrica imi confirma: ea era. Iesiram din birou. Dar nu era ea, ci servitoarea, care spuse ca "domnu`, nu ghesit vin, mereti dumneavoastra si chcutati" Crunt, Petrica ii lua plasa din mina, ne imbracaram paltoanele si plecaram noi sa gasim vin. Nu gasiram ici, dar gasiram dincolea
Totusi Petrica, contemplind norii, parca nu voia sa ne mai intoarcem acasa. Dar nici nu spuse cear trebui sa facem. Ne plimbaram in tacere cam vreun ceas. Tacere, fiindca incercarea mea de a spune ceva, de pilda despre faptul ca rusii erau iritati ca aliatii lor, anglo-americanii, taraganau procesul criminalilor de razboi (citisem tocmai atunci o reproducere a unui articol din presa sovietica in care se spunea "ar trebui scos din celula banditu-asta de Goering si spinzurat imediat"), nu avu nici un ecou la Petrica. Era insa rindul meu sa vorbesc si continuat interminabil pe aceasta tema. Aveam insa sentimentul ca prietenia noastra se baza nu pe ceea ce aveam eu de spus, ci pe ceea ce avea el. Or, el era stapinit de o mutenie care parca nu prevestea nimic bun.
Parea hotarit in sfirsit s-o bata acum pe Matilda lui, daca bineinteles s-o fi intors. Se facuse ora trei si jumatate. Ma uitai discret la ceas: mi se facuse foame. Eram pe punctul sa-l invit eu la mine acasa, cind el isi cobori deodata privirea din nori, surise strimb si imi facu semn: ne intoarcem.
Dar fara graba, intelesei, ii lasa timp sa vie si sa pregateasca masa. Astfel ne opriram intr-o librarie din centru, care tinea deschis toata ziua, rasfoiram carti, cumpararam reviste literare si ziare proaspete, ne uitaram la pozele de reclama ale unui nou film american cu cowboy si pe la patru Petrica suna la propria lui casa, desi avea cheile in buzunar. Ne deschise servitoarea, cu o expresie de repros: "A venit, fa, doamna? o intreba Petrica grosolan, fara sa treaca pragul. "Nu, domnu`, raspunse ea, dar telefonat ca vine mintenas, domnii nu plecat, vine, vine" "Ce e, draga, ce s-a intimplat?" auzii atunci in spate un glas de femeie incarcat de o mare veselie degajata si ma intorsei si o vazui.
Era ea. Venea agale, imbracata in haina ei de blana, trecatoarea pe care o clipa crezusem prima oara ca n-am s-o mai vad niciodata. Avea aerul ca venea de la o petrecere unde se simtise minunat si acum se intorcea acasa plina de generozitate pentru toti si pentru toate, dispusa sa ierte pe oricine si pentru orice, cu forta pe care ti-o da sufletul cind viata ti-a daruit o clipa de intensa fericire. Se uita la mine cu aceasta bogatie de expresie pe chipul ei de o frumusete care ma coplesi si exclama: "dumneata trebuie sa fii domnul Petrini! Buna ziua!" Si imi intinse mina pe care i-o sarutai. Avea o mina a carei greutate n-o simtii, imponderabila, dar care mi-o strinse pe-a mea intr-o scurta inclestare, stringere fraterna, care transmitea forta feminina, dar si forta fizica, mina groasa, ai fi zis o laba O lua inainte, isi arunca haina pe un fotoliu si disparu. Petrica fusese ignorat in aceste clipe, dar observai la el o curioasa transformare: parea stapinit de o bucurie jenata si confuza, impotrivirea lui crunta se retrasese (nu disparuse, vedeam binE), un vag suris ii flutura pe chipul lui mic, delicat, de o frumusete minora, daca pot sa spun asa, caci astfel imi aparea in acele clipe. "Hai, zise el in soapta, ca si cind s-ar fi ferit sa nu trezeasca pe cineva din somn, sa-ti arat cartile mele."
Intraram in biblioteca si incepu intr-adevar sa mi le arate, una cite una, editii rare, din clasicii francezi, legate, cu tiparitura veche de prin 1860. Le desfacea coperta, intirzia asupra primei pagini, apoi asupra celei de-a doua, imi dadea, tot in soapta si cu religiozitatea aceea curioasa a livromanilor, explicatii asupra personalitatii, nu a autorilor, ci a acelora care ingrijisera si prefatasera editia, biografia lor, polemicile lor din epoca etc, ca si cind aceste personalitati erau mai presus de Rabelais, de Boileau, La Fontaine De ce vorbea el in soapta? ma intrebam. Ce sentimente il stapineau pe Petrica, de arata ca si cind un devotament straniu pentru cineva scump si drag care zacea bolnav in camera vecina il impiedica sa fie firesc, sa dea curs ca altadata gindirii lui libere, sa vorbeasca cu un timbru normal?
Deodata lasa cartea si se intoarse: intrase ea. Chipul lui Petrica inflori brusc si de asta data bucuria lui jenata fu inlocuita de o bucurie plina si spuse: "Matilda, bine ca ai intirziat, ne-am plimbat prin oras, am cumparat vin, am fost prin libraria din centru Credeam ca o sa gasesc cele doua carti vezi, asta e, cind traiesti in provincie, trebuie sa te multumesti cu farimiturile din capitala, daca mai vin si farimiturile acelea" "Petrica, imi explica ea, asezindu-se, nu doarme de citva timp din pricina a doua carti Vrea sa se duca la Bucuresti dupa ele" Si spunindu-mi asta isi arata deodata chipul, pe care pina atunci nu-l vazusem bine si ramasei impietrit pe canapea.
Ceea ce luasem eu drept frumusete la Caprioara era ceva palid, sters, inexpresiv, fata de bogatia stralucitoare a chipului acestei femei. Exista chipuri intr-adevar frumoase care nu exprima decit atit, adica ceea ce a facut natura fizic, dar un chip frumos prin care sa izbucneasca dinlauntru o lumina a unei vieti a gindirii si sentimentelor, care arunca parca intr-o transa privirea unor ochi lucind, ai zice, in triumf, a unui obraz cu ten alb, a unei guri care nu poate parca sa stea inchisa din pricina tensiunii launtrice a poftei de viata si de comunicare, un astfel de chip si o astfel de frumusete nu mai vazusem. Un fior rece de invidie grea ma strabatu. Cum de nu intilnisem eu o astfel de femeie si o intilnise Petrica? Cum dracu au noroc unii si dau peste astfel de femei fascinante, cum SE intimpla, unde le gasesc, sau, culmea, cum de sint gasiti de ele? Si, ce era mai rau, intelegeam acum vorbirea in soapta a prietenului meu: aceasta femeie in propria lui casa, hm! desigur, nici vorba, intelegeam prea bine, il subjuga; in prezenta ei gindirea lui se topea, revolta impotriva ei si tot ceea ce ii tortura sufletul, asa-zisele fapte pe care mi le povestise zile in sir, deveneau, desigur, o amintire palida. El incepu sa-mi explice ca nu era vorba de carti obisnuite si se insufleti, inceta sa mai vorbeasca in soapta. Ea isi aprinse o tigare si il asculta cu un minunat si ironic suris afectuos, uitindu-se adesea si la mine, care ma facusem in forul meu interior crunt si dusmanos. "Unde sint, Petrica, invinuirile tale? ma intrebam. Ce-a mai ramas din superba ta revolta? "Hai, Petrica. Continuam la masa, zise ea intrerupindu-l, domnul Petrini, vad eu, nu are acum gindul la carti, ca tine, ci probabil i se profileaza mai degraba in minte, prin telepatie cu bucatareasa, imaginea unei supe fierbinti si a unui muschi de porc impanat, care sint gata. Poftiti la masa!"
VII
"Unii oameni, continua Petrica deodata patimas, in timp ce servitoarea ne aducea sus-zisa supa, desi au cultura, sint analfabeti prin conceptia pe care o au despre cultura. Ei confunda civilizatia, pasta de dinti, cu cultura si am intilnit chiar creatori de cultura, pictori si scriitori, care nici ei nu sint mai prejos de analfabeti. Dotati de la natura cu talent, traiesc si mor in ignoranta, alergind toata viata dupa muieri si intre o opera si alta petrecind in chiolhanuri nemaivazute care le ruineaza sanatatea si ii trimit in mormint inainte de vreme. Si ne mai plingem ca valorile noastre nu intra in circuitul universal! Cum sa intre daca inaintea ta intra Proust si tu nu faci decit sa-l imiti? Cit apare pe lume un scriitor mare, romanii imediat inceteaza orice cautari proprii si il imita pe acela. Cultura e o forta si ca atare atrage in sfera ei gravitationala pe cei slabi, care nu mai au nici o sansa. Pentru a scapa de acest blestem, culturile tinere, cum e a noastra, trebuie sa faca un efort urias pentru a deveni independente, si anume incepind cu violenta prin a fi polemice cu valorile dominante ale occidentului. Scopul final, sarcina a tuturor generatiilor, ar fi mutarea culturii si artei europene aici in rasarit, sau macar impartirea ei in doua". "Nu se poate, Petrica, ii raspunsei, cultura e un fenomen natural, a carui forta nu poate fi schimbata prin simpla vointa."
"Te inseli, zise el fara sa reflecteze, semn ca reflectase inainte, literatura rusa e o literatura polemica, si zadarnic a ignorat-o un timp occidentul: a cucerit lumea si acum francezii se uita uluiti la sufletul rus, ale carui adincimi sondate de un Gogol, Dostoievski si Tolstoi ii ametesc, fiindca se simt rusi, asa cum bunicii si strabunicii rusi ai lui Tolstoi se simteau francezi, a caror limba o vorbeau si in intimitate Si atacul rus asupra literaturii europene, se grabi Petrica sa precizeze, este premeditat, antagonic, deci "nenatural", desi e perfect natural prin desvaluirea altor adevaruri despre om." "Petrica, chiar ideea ta despre mutarea culturii in rasarit nu e originala, e a lui Spengler, tot un occidental, numai ca el o revendica pentru Germania. Si nu uita ca marele Tolstoi, inainte de a ajunge sa-si cristalizeze propriile lui reflectii despre cauzele razboiului, l-a citit pe un Proudhon, a carui idee, ca razboiul e de origine divina, si-a insusit-o cu entuziasm; dupa cite imi amintesc, Tolstoi l-a intilnit in 1861 la Bruxelles pe Proudhon, cu care probabil ca a discutat indelung si de la care a imprumutat chiar titlul de Razboi si pace, care pesemne ca i-a placut atit de mult incit n-a ezitat de asemenea sa si-l insuseasca. Acest scriitor francez suferise la rindul lui influenta lui Joseph de Maistre, care in Du pape si Soirees de Saint-
Petersbourg se arata adversar al revolutiei franceze. Noutati, deci, in materie de idei, n-a adus
Tolstoi francezilor, afara doar de faptul intr-adevar coplesitor al geniului sau epic. Or, acest geniu era natural, nu era o consecinta a unui spirit polemic, premeditat si antagonic." Credeam ca il strivisem pe Petrica, dar el avu un suris spontan de superioritate, nu se grabi sa-mi raspunda, astepta ca Matilda sa ne schimbe farfuriile. Ea ne ascultase cu o expresie care sugerase ca ii venise in cap un gind, mai degraba o intrebare pe care astepta sa i-o puna la urma sotului ei; in aceasta aminare savura parca reactia lui, cu care urma sa se delecteze si prin priviri neascunse pe care mi le arunca din cind in cind, imi promitea ca si eu o sa ma distrez; sotia isi cunostea sotul, punctele lui vulnerabile; fireste, nu le va dezvalui, sa-l faca de ris, dar nici nu va ezita sa-i atinga putin morga aceea a lui despre care, probabil, stia multe; devenisem curios, incit ma hotarii ca dupa replica lui Petrica sa nu mai raspund. Totusi nu ma putui stapini sa adaug, fara sa-mi dau seama ce spun, lucru care, reflectind mai tirziu, ma facu sa inteleg de ce prietenul meu ma evita apoi citeva saptamini la rind. "Si apoi, Petrica, cum sa te smulgi de sub influenta marilor culturi, cind chiar tu insuti ca poet nu te-ai putut smulge de sub influenta lui Arghezi? E o lege naturala!"
"Nu recunosc aceasta influenta, rinji el deodata si frumusetea chipului sau se schimonosi. Idolul meu e Ion Barbu, care a descoperit in spatiul nostru poetic balcanismul. Influenta lui, da, o recunosc si nu vad nimic rau ca, in cadrul unei literaturi, unul mare sa ne influenteze. Spiritul polemic trebuie indreptat impotriva culturilor straine dominante, chiar insusindu-ne de la ele idei, cum nu neg ca a facut-o Tolstoi. Asta e, in lume e cunoscut astazi Tolstoi, in timp ce micul
Proudhon francez e uitat. Este exact ceea ce vreau eu sa spun"
Se lasa o tacere. Bine, fie, gindii, dar de unde pornisem? Da, el incepuse prin a afirma ca unii oameni, desi au cultura, sint de fapt analfabeti. Ce vroise sa spuna prin aceasta idee, careia apoi, dupa obiceiul lui, ii daduse proportii europene? "Eu sint analfabeta aceea, zise atunci Matilda facindu-ma sa tresar cu putere (gindurile se ghicesc!). Eu, continua ea cu o veselie extraordinara pe chip, desi am cultura, sint o analfabeta care rid de el ca nu poate dormi fiindca nu gaseste aici la noi in oras doua carti despre care se face vilva in Franta si vrea sa se duca la Bucuresti sa le caute" Toata veselia ei deveni apoi brusc generoasa, ai fi zis dincolo de limite, cind adauga:
"Dar du-te, Petrica, ti-am spus de la inceput si nu stiu de ce si atunci te-ai simtit jignit" Intinse mina, i-o puse pe brat si il mingiie: "Du-te chiar duminica viitoare, si luni intoarce-te". Sub aceasta mingiiere Petrica se relaxa. Dar ea relua imediat: ..Si lasa-i pe acesti artisti si scriitori care alearga toata viata dupa muieri si petrec in chiolhanuri nemaivazute. Ce-ai tu cu ei? Poate ca altfel n-ar putea crea!" "Pe dracu, rinji Petrica, batjocoritor. Cu ce te ajuta curul unei muieri sa creezi! Balzac nu s-a insurat pina n-a dus la apogeu Comedia umana. Toata forta spiritului trebuie concentrata in creatie, daca vrei sa nu ramii vesnic la marginea marilor culturi. Intrucit burta unei muieri, unde zac toate fortele turbulente si distructive, poate stimula un artist?" "Bine, exclamai eu, dar despre idolul tau, Ion Barbu, se zice ca" ..Da, ma intrerupse el imediat, stiu, poti sa alergi dupa curul unei muieri, dar sa nu te indragostesti de el! E ridicol!"
Devenise parca furios, insa avea o furie rece, iar chipul sau arata acum duritati de cremene.
In acelasi timp glasul avea tonalitati de un sarcasm ucigator. Matilda zimbea, dar imi evita privirea. "Tolstoi, continua el, a rezistat, cu toate ca era dotat cu o neobisnuita forta virila, careia insa i-a pus friu, a convertit-o in spirit si a invins. La noi, romanul lucid a descoperit raul, dar nu-i poate rezista. Muierile au sa-i manince capul, spune el cind vede un barbat inzestrat, dar care alearga ca un smintit dupa ele, in timp ce dupa el alearga ratarea. In care el nu crede. Cum sa creada? Femeia e idealul, ce e mai frumos in viata? Nu e ea floarea pamintului? Facind confuzie intre femeia care naste si care in timpul sarcinii ne e superioara, traind in apropierea mortii pe care, nascind, o sfideaza, si muierea stapinita de toti dracii cu care bea, chefuieste si danseaza"
"Cu cine, Petrica, bea, chefuieste si danseaza? ii intreba Matilda cu un glas suav. Cu dracii sau cu artistii?" Dar Petrica, sardonic, rise din plin, cum nu-l auzisem pina atunci, si nu raspunse. "Petronius e un naiv descriind moravuri romane naive. Ei da! exclama el, ca eroul nimereste printre vestale, care ca sa-l vindece de impotenta ii vira un falus de lemn in cur tavalit prin ardei pisat si urzici si el o ia la goana urlind, in timp ce vestalele il urmaresc cu tipetele lor: hotul, hotul Saracul, era constient ca impotenta lui fata de femei venea din faptul ca iubea un baiat cu care traia. Dar ar fi vrut sa faca fata si unei frumoase matroane, indragostita de el, deci nu era cu totul corupt. Sigur, capacitatea de regenerare a fiintei umane este, practic, nelimitata, dar numai la noi, la romani, care avem simtul humorului. Cunosc un bun tata de familie care te poate distra la infinit cu amestecul de humor si abjectie care il caracterizeaza. Si fiindca sintem admiratori ai lui Zola, care a scos afara matele fiintei umane, ca sa depasim faza, sa nu strimbam din nas, stapiniti de un idealism puturos. In fata scenelor memorabile pe care le traiesc semenii nostri"
Matilda se uita la mine cu o privire rapida si alarmata. "Retrag, parca imi spunea ea, invitatia sa te distrezi pe seama spuselor lui Petrica. Vrea sa ma jigneasca, nu mai e vulnerabil, l-am jignit cu cele doua carti din pricina carora nu doarme si acum ma ataca." "Petrica, ii zisei, dar poeziile tale sint atit de pure, de idealiste" Petrica primi elogiul, dar nu renunta. "Citi oameni, continua el, mai sint impresionati de codul moral pe care putini dintre noi il mai ridica in fata abjectiei?
Humorul e suveran! Hohote de ris se aud in casa de vizavi, unde oamenii petrec. Dracul ride cu noi, singurul supravietuitor dintre ingeri. Sintem singurul popor din lume care avem granita nu cu
Dumnezeu, cum spunea cineva, ci cu diavolul, dar nu prin faptul ca am fi diabolici, ei prin humorul nostru distructiv demolator, al oricarei inaltari. Nu se poate rezista. E ca un viciu. N-am crezut niciodata ca o sa pot ride cu pofta cu un ticalos care imi povestea zilele trecute, uluit el insusi, uimitoarea sa aventura cu o gagica"
"Dar chiar acum, in celula mea, nu ma pot stapini eu insumi, in fata perspectivei apropiate a mortii, sa nu rid de povestirea pe care Petrica ne-a relatat-o atunci dupa masa cu lux de amanunte.
Cunoastem toti asemenea intimplari scabroase si in acelasi timp de un comic imens, ca s-o mai relatez aici pe a lui. Rid acum, cind sint detasat de tot (si aceasta detasare imi aduce in suflet, ca o scurta zguduire, o suferinta insuportabila ca n-o sa mai pot trai si n-o sa mai ma pot bucura de viata, tocmai cind ii redescopar secretul, care e tocmai aceasta detasare, secret pe care ea m-a facut sa-l pierd si sa ma pierD) si cind simt eu insumi, ca acel erou al lui Albert Camus, ca e cu putinta, in fata mortii chiar data de oameni, sa cistigi o tandra nepasare fata de lume Dar atunci nu rideam, Petrica mi se parea batrin si uzat in starile lui contradictorii, de la umilinta si adoratie fata de Matilda, la peroratie sceptica si misogina, tot impotriva ei, din motive care imi scapau, caci cele relatate de el mie pina atunci apareau meschine in fata noii lui stari de spirit.
Ne-am baut cafeaua in biroul lui si conversatia a urmat mai potolita pe tema celor doua carti, una de Camus, L Etranger, si a doua L Existentialisme c est un humanisme de Sartre, o brosura, un dialog cu un public dintr-o sala, cum aveam sa aflu mai tirziu, al acestui indignat om de litere si filozof francez care incerca inca de pe atunci cu frica in oase, sa se impace cu marxismul.
"Si unde stai dumneata, domnule Petrini?" ma intreba ea la plecare, in timp ce isi tinea cu tandrete sotul de brat, care sot ma privea parca de sus, nu stiu de ce, ca si cind ar fi obtinut asupra mea o victorie. "In orice caz, doamna, i-am raspuns, nu intr-o casa asa de frumoasa ca a dumneavoastra." "Si puteti fi vizitat?" N-am inteles sau n-am auzit bine intrebarea, sau eram brusc plictisit si dispretuitor fata de acest cuplu bizar ca sa nu mai fiu atent la ceea ce mi se spunea, daca era vorba de o vizita a lor impreuna, banalitate, sau numai a ei, ceea ce mi s-a parut din capul locului absurd Am uitat sa-i raspund.
VIII
Si totusi acest lucru absurd avu loc: intr-o dupa-amiaza, cam la o luna dupa vizita mea la ei, ma pomenii cu ea la usa. "Buna ziua, domnule Petrini, mi-a spus sotul meu ca te-a invitat la noi de citeva ori si ne-ai refuzat, incepu ea chiar din prag. E adevarat?!" ma interoga in timp ce ii tineam blana, cu care ma lasa in mina si intra in biroul meu cu pasi fermi, ca si cind ar mai fi fost pe la mine si era familiarizata cu casa. Se aseza chiar pe scaunul meu si isi ridica fruntea sa-i vad chipul fascinant, cu intrebarea in frumosii ei ochi verzi neclintiti si ametitori.
Uitai sa-i raspund, prins de o turburare care ma indigna si din care nu-mi reveneam; deschisei gura sa vorbesc, dar glasul imi pierise. Si totusi in acelasi timp, in forul meu interior, eram stapin pe mine, desi imi dadeam seama ca sint paralizat. Simteam in clipele acelea, intr-un mod aproape fizic, diferenta de virsta dintre noi (ea mergea, dupa spusele lui Petrica, spre treizeci, in timp ce eu abia ma apropiam de douazeci si cincI), o astfel de cucoana era pentru mine batrina si in mod straniu bariera celor cinci-sase ani in plus dintre noi mi se parea greu de trecut.
Miinile ei cu palmele mari si corpul care vedeam acum ca era voinic, picioare pline sporeau acest sentiment acut care ma stapinea ca aceasta vizita n-avea nici un rost; numai ca n-o dadeam afara prin tacerea mea mohorita, fara sa-mi pese insa ca purtarea mea putea fi jignitoare.. Ei si? "Sa nu spui ca te-am deranjat, cu toate ca ai aerul", relua ea si izbucni intr-un hohot de ris de o sinceritate cuceritoare. Parea sa spuna ca stie ca sint turburat si ca de aceea nu pot vorbi si se uita deodata la mine cu o intensa afectiune, care ma elibera brusc din paralizia mea.
Da, iata, afectiunea, sentimentele pot sari usor barierele daca oamenii nu-si poarta sufletul intr-o carapace. Stiam ca si eu o aveam pe-a mea si desigur turburarea venea de-acolo ca aceasta femeie vroia s-o ridice. Sinceritatea risului ei si afectiunea cu care ma privi ma imblinzira: nu, nici vorba, nu venise cu aceasta intentie, ci din pura simpatie. "Nu, doamna, ii raspunsei, n-am refuzat invitatia. Am asteptat doar ca Petrica sa precizeze ziua. Vino pe la noi, mi-a spus, dar cum sa viu daca nu spui cind si la ce ora? " "Dar ce rost are formalismul asta? zise ea. Vino cind vrei, sinteti doar prieteni. Dai un telefon sa vezi daca sintem acasa si poti veni imediat. Petrica era nedumerit, tine mult la dumneata si mi-a spus: du-te tu pe ia el si invita-l." "Da, doamna, o sa vin cu placere Nu stiam In fine Doriti o cafea?"
Si ma ridicai si intrai in bucatarie. Ceva nu era in regula in toata chestia asta. Dupa doua saptamini de instrainare, Petrica ma abordase din nou si plimbarile noastre impreuna, dupa terminarea orelor, reincepura. Nici vorba de armonie intre el si Matilda, cum imi sugera ea acum.
Permanente jigniri, atitudine de dispret sub masca acelei generozitati care numai el stia ce ascunde. Era, povestindu-mi scenele care aveau loc intre ei doi (si pe care le ascultam ca si cind as fi citit un roman pasionanT), de la o zi la alta tot mai indirjit impotriva ei. Sensibilitatea lui era zilnic ranita si n-ar fi fost nimic, ar suporta totul daca ar putea sa scrie. Daca ar fi un om obisnuit ar cuceri in forul lui interior nepasarea, ar lasa sa apara in sufletul lui cinismul si dispretul si ar trai ca oricare altul. Dar el e poet, vrea sa scrie si cum poti sa scrii cu nepasare, cinism si dispret?
Foaia de hirtie ramine vesnic alba in fata ta, seara de seara, cind te retragi si, impins de dorinta de a scrie, vrei sa scrii. Volumul de versuri pe care l-a publicat fusese scris inainte de casatorie.
De cind traieste cu ea, adica de trei ani, n-a mai scris un rind "Petrica, i-am spus, asta e grav", in timp ce imi era din ce in ce mai limpede ca nu femeia era cauza, ci el insusi. Femeia era asa cum era, dar el de ce era asa cum era si nu un altul, care sa vada lucrurile in finalitatea lor si nu in necontenita ciocnire, care intr-adevar pe el il putea, daca continua astfel, sa-l uzeze definitiv, sa-l epuizeze. De ce nu se despartea de ea? "Bineinteles ca o sa ma despart, raspunse el, dar iata cum s-au dus dracului trei ani din viata mea, in care timp n-am putut nici sa citesc ca lumea. Ar fi fost o compensatie." "Bine, i-am raspuns, dar n-o mai lungi si inceteaza sa mai vorbesti in soapta in propria ta casa, cum ai facut atunci cind ai uitat imediat tot ceea ce iti facuse, ceea ce imi povestisesi si altele pe care nu mi le-ai povestit, dar care probabil ca dureaza de mult, si asta numai la simpla ei aparitie. Ai uitat, dar de fapt n-ai uitat, ai facut-o analfabeta." "Pentru ca realmente conceptia ei despre cultura e a unei analfabete, cu toate ca a citit ca si mine e arhitecta, dar parca ai zice ca nivelul ei spiritual nu se ridica deasupra zidarilor cu care lucreaza
Intr-o seara, de bine de rau, am scris o poezie si m-am dus la ea sa i-o citesc. A ascultat, dar pe urma a pufnit-o risul. Ridea in hohote fara nici o jena si nici o rusine. De acord, poezia era proasta, dar nu asta era important, ci faptul ca o scrisesem totusi. Am aruncat-o furios la cos si am iesit de la ea injurind." "Bine, zic, dar de ce trebuia sa i-o citesti ei?" "De unde sa banuiesc cum va reactiona? Orice om de bun-simt mi-ar fi spus ca poezia e buna si ca trebuie sa continui, pe ideea ca pe urma, scriind altele mai bune, singur mi-asi fi dat seama ca aceea pe care i-o citisem era timpita." "Bine, Petrica, nu e o muza, dar" "Dar bun-simt poate sa aiba? ma intrerupse el.
Citesc o carte care ma entuziasmeaza, o ia s-o citeasca si ea, casca si se mira ce mi-o fi placut mie, ceva asa de idiot n-a mai citit de mult Adica ma face pe mine idiot?! Bunul-simt ar trebui s-o indemne sa spuna ca n-a inteles sau nu e pe gustul ei. De ce trebuie sa treci la insulte? "Rupe, ca sa zic asa, relatiile culturale si traiti mai simplu, ca barbat si femeie: un profesor, o arhitecta, fiecare cu profesia lui."
El tacu in ziua aceea, dar a doua zi relua: ..simplu, ca barbat si femeie asta inseamna sa fac eu totul si ea nimic Am facut si asta, nu mi-a fost rusine, dar mi-a spus cu ironie ca ea a luat un barbat, nu o fata in casa." Divortul, Petrica, rezolva totul. I-ai pus problema?" "Un divort e un esec! murmura el si isi ridica privirea spre nori si tacu vreme indelungata. Aha! Asadar el spera in indreptarea ei, nu suporta gindul unui esec? "Un esec, spune filozoful, poate fi, Petrica, premisa unei victorii. Pune-i problema. S-ar putea sa ai surprize, sa-si dea seama ca nu se poarta bine cu tine si sa se schimbe." "Nici vorba, zise Petrica, i-ara pus problema." "Si?" "A ris ca de o gluma reusita." "Perfect, du gluma pina la capat si las-o sa rida. Stii ce spune Puskin: poet care indragesti lucrurile pe care le faci, esti tu multumit? Esti rege, traieste in singuratate si lasa lumea sa rida, nu te increde in elogiile ei si nici sa nu-ti pese daca iti darima altarul. Asta era un mare tip, nu degeaba a fost admirat de Gogol si Dostoievski." "Ma duc chiar miine la un avocat, spuse el. Mai bine un sfirsit cu groaza, decit o groaza fara sfirsit." "De ce groaza?! risei eu. De ce sa-ti dramatizezi singur un act simplu de vointa?" "De-un mormint toti avem parte, mai spuse el, e un drept pe care nimeni nu ni-l poate lua, cel mai sigur." Am dat din umeri. Incepea vag sa ma plictiseasca si el simti acest lucru si citeva zile nu ma mai conduse acasa
Nimic din toate acestea pe chipul Matildei. Ii adusei cafeaua si ea isi deschise poseta si isi aprinse o tigare. Se vedea ca nu era fumatoare si ca fumul de tutun nu-i facea nici o placere. De altfel o si stinse dupa ce trase din ea de citeva ori. "Nu vrei sa iesim? zise. E soare afara si e asa de frumos orasul nostru sub zapada." "Ba da", raspunsei si ii adusei haina.
Zapada scirtiia sub pasii nostri. Chipul ei se imbujora din pricina gerului, care parca ii pria, nasul i se facu de statuie, obrazul ii deveni si mai frumos sub o noua simetrie si mai armonioasa a trasaturilor; numai privirea ii ramase aceeasi, neclintita ca un diamant verde. Ma indepartai de ea si merseram astfel la distanta unul de altul, intr-o tacere pe care nici unul n-o rupse vreme indelungata. Intr-un tirziu ea spuse cu un glas in care razbatea, ai fi zis, o patima mistica: "Petrica sufera mult". "Da, doamna, stiu", raspunsei si tacerea se asternu din nou. Orasul stralucea. Casele lui vechi cu tencuieli medievale, in contrast cu albul orbitor al zapezii, pareau incendiate in amurgul care se lasa cu repeziciune. Marea biserica din piata, cu statuia ecvestra a regelui maghiar de odinioara mi se parura ca sint aparitii ciudate, pe care le vedeam pentru intiia oara si melancolia mi se strecura in inima, amestecata cu o vaga, nedefinita deprimare. Ceva ma infiora, dar nu stiam ce. Poate faptul ca ma simteam atit de strain de aceasta femeie cu care ma plimbam, trecatoarea care ma facuse sa tresar si pentru care apoi simtisem o atractie turbure si o invidie grea ca astfel de femei le intilnesc altii si nu eu? Ea era a lui Petrica si imi dadeam seama ca a lui
Petrica va ramine. Petrica sufera mult, spusese ea. Era deci in gindul ei
Iesiram spre marginea orasului. "Iata, zise ea la un moment dat, cita tristete zace peste casa aceea." Ma uitai si intr-adevar casa aceea parea, cu acoperis cu tot, scufundata in tristete.
"Pamintul pe care calcam, relua ea apoi, nu stie nimic de dramele noastre. Nu exista remediu
Ambitiile, vanitatea, egoismul ne maninca viata Cind viata e o bogatie, o revarsare de daruri, un riu cu ape bogate si vesnice, sa ajunga pentru toti noi ne facem ziduri, ne inchidem in ele, ne urim, ne detestam si uitam prezentul, astfel bucuria vietii ne scapa." "Da, doamna! murmurai intr-un tirziu. Asa este" Tot gindind: e si filozoafa pe deasupra; s-o fi molipsit de la Petrica, dar intr-un sens exact contrariu, vazind viata ca pe-un ospat, in timp ce Petrica era un idealist auster, amenintat de scepticism agresiv. Am gindit: hedonismul tau. Matilda, miroase a apropierea toamnei cum esti si analfabeta, ai putea fi impinsa sa faci ceva necugetat
Ne intoarseram si plimbarea se termina in aceeasi tacere. La despartire imi intinse mina, pe care i-o sarutai si ea mi-o strinse pe-a mea scurt, si pastrai apoi in minte inca o data marimea si vigoarea palmei si in acelasi timp imponderabilitatea turburatoare a bratului, ascuns in blana
Ratacii apoi singur pina ajunsei acasa. Luminile reclamelor, foiala de pe strazi, vitrinele luxoase
(in ciuda saracieI) imi alungara bizara melancolie, vraja depresiva care ma stapinise tot timpul in lunga mea plimbare cu Matilda, sotia detestata a prietenului meu. Ii uitai pe amindoi, ca pe doi straini a caror drama de fapt nu ma interesa. Desigur, imi spuneam, si imi aminteam cum observasem acest lucru la oameni, la tatal meu mai ales, dar si la Caprioara, imobilitatea sufletelor e spectaculoasa. Casatoria o o temnita in care oamenii, cu vini diferite, se inchid si SE urasc reciproc crezind ca au fost pedepsiti sa ispaseasca pe nedrept pedeapsa celuilalt
Am adormit cu gindul ca acest lucru, mie, nu trebuie sa mi se intimple niciodata
IX
Dar nu numai acest lucru. Iata, citesti un bun roman, vezi un excelent film eroii se cauta besmetici unii pe altii savirsind exact ceea ce bunul-simt ar trebui sa-i indemne sa nu faca. N-a venit la intilnire, a prins-o cu altul, a descoperit niste scrisori, i-a descoperit un trecut infamant, nu-l poate lua fiindca sint din clase sociale diferite sau se inchina la dumnezei diferiti, ea e prea frumoasa ca sa nu doreasca situatii inalte, el e un cinic si un destrabalat, copiii se opun parintilor si ii parasesc Nimeni nu rezista in fiinta lui la astfel de dezastre, ca si cind viata din ei n-ar avea alt continut. Nici vorba, gindeam, asta e doar ceea ce are exterior viata. Ceea ce are ca spectacol.
Asta li se intimpla lor, dar nu mi se va intimpla mie. Eu stau doar in pat sau in scaunul teatrului si cinematografului si citesc sau privesc cu pasiune de spectator. Iata, apare o ceata de ticalosi, minuitori de pistoale, care terorizeaza o regiune indepartata de pe pamint, apare insa si un tip inteligent si abil care nu da nimanui de banuit ca poseda si alte calitati decit ale acelora, aparator innascut al ordinii si al legilor, plus minuirea si mai fulgeratoare a pistolului, de care nu se va folosi decit in final, intr-o scena uluitoare de tensiune insuportabila. E perfect! Bine ca m-am nascut intr-o alta regiune a globului, unde ordinea si legea domnesc demult si unde forta noastra vitala se poate converti in valori ale spiritului, care ne pot ingadui sa privim in intemporal si sa sfidam nelinistea mortii, a sfirsitului, traind cu intensitate sentimentul eternei intoarceri, cum spunea Nietzsche.
Incit dupa vizita Matildei prinsei aversiune impotriva ei si o dorinta de asta data vie se nascu in mine sa-l scap pe prietenul meu de ea. Il intrebai daca se dusese la avocat. Nu se dusese. "Pai de ce, Petrica?! ma mirai. E clar pentru tine, un talent, dupa cum bine stii si tu, daca isi indreapta cu toata energia puterea intr-o directie unica, poate egala pe cele mari. E chiar teoria ta, cu violenta polemica si antagonica. Pune-o in practica! Indreapt-o intii impotriva conditiilor care te impiedica sa scrii. Uita-te la sudorul acela, exclamai eu aratindu-i un sudor pe linga care tocmai treceam, sudeaza o linie de tramvai. Dar cu ce? Cu o flacara! Dar e o flacara albastra, care topeste fierul. Una obisnuita nu arde decit lemnul si paiele. Astfel se transforma si flacara talentului, din galbena cum e de la natura, in flacara albastra sub taria puterii de concentrare a vointei intr-un singur punct Eu nu zic sa te desparti neaparat de Matilda, reluai prudent observindu-i tacerea.
Numai tu singur stii ce inseamna ea pentru tine, dar desparte-te de ceea ce inseamna ea rau in existenta ta. Mai precis, sa ramii sensibil la ceea ce iti place la ea si absolut insensibil, de gheata, la ceea ce te face sa suferi
Ma oprii, uitindu-ma indiferent in jurul meu. Pasii nostri continuara multa vreme, batind asfaltul ud al trotuarelor pe care zilele babelor topisera zapada. "Operatiune de scindare a constiintei care imi repugna, exclama in cele din urma, indirjit, Petrica. Ori totul, ori nimic." "A, bine, exclamai si eu, consideri deci ca Matilda e totul. Trebuie sa raspunzi in sinea ta la intrebarea daca nu cumva te inseli. Nimeni dintre noi nu e totul, nici tu, nici Matilda, nici eu insumi, desi in forul meu interior nu vad de ce n-as fi. Numai ca natura e vicleana si pentru un om inteligent se pune intrebarea care i s-a pus si lui Arhimede, sa afle, fara sa topeasca o coroana de aur, cit aur si cit argint are in ea, fiindca regele avea banuiala ca bijutierul il inselase sustragind o parte din aur si inlocuind-o cu argint. Trebuie sa fim ca acel rege al Siracuzei si sa punem la indoiala chiar exemplarele cele mai reusite ale naturii (si Matilda pare sa fie un astfel de exemplaR) si sa strigam evrika, fireste in sinea noastra, pentru noi insine cind ne vom trezi in posesia adevarului crud
Da, toata lumea o poate admira, dar noi stim ce se ascunde sub stralucirea aparenta. Putem sa suridem sardonic cind vom vedea barbatul ametit de privirea ei dispus sa-i puna viata la picioare Da, sa i-o puna O sa vada el pe urma; ba chiar acest «pe urma» sa fie un «indata», lasa-l sa-i devina sclav, daca are suflet de sclav. Poate ca, Petrica, Matilda chiar asta doreste, un sclav, desigur fara sa fie constienta Lasa-i deci pe altii sa admire coroana. Numai tu singur vei sti cit aur contine"
Ma oprii. In mod straniu, simteam nevoia sa-i spun mai multe, dar imi dadeam seama, din instinct, ca mai multe ar fi putut trezi in celalalt banuieli. Or, ce banuieli? La acest gind izbucnii in hohote lungi de ris, la fel de stranii pentru mine insumi, ca si dorinta de mai inainte de a-i vorbi inca, de a-l convinge. El se uita la mine cu o expresie de deruta care tinu cel putin citeva secunde, pe urma se gindi poate ca rid de el, asa, cum rid cei mai tineri de dramele celor mai in virsta, intrun fel stupid, dupa ce mai inainte ai fi zis ca stateai de vorba cu un om matur si cu gindirea grava si adinca, si rise si el prin reflex Ii apucai de brat cu simpatie si il invitai la mine
"Mi-a facut o vizita, ne-am plimbat prin oras", continuai in timp ce mama ne servea. "Da, mi-a spus, zise Petrica, tine foarte mult la tine si ma bucur" Auzindu-l si vazindu-i si chipul, usor topit intr-un sentimentalism dulceag, izbucnii iar in ris. Mi se pareau de asta data ridicole si tinutul ei la mine, si faptul ca el se bucura spunindu-mi acest lucru. Risul meu jignitor nu-l mai deruta insa, expresia inmuiata de o tandrete ai fi zis generoasa {"o imita", gindiI) i se accentua chiar si relua: Zice ca esti un om orgolios, dar ca orgoliul tau e o platosa, nu-ti altereaza fiinta interioara" "Ce de mai banalitati, Petrica, exclamai eu sarcastic, cine nu e orgolios si la cine orgoliul nu e platosa care ascunde fiinta interioara?" "N-ai dreptate, zise mereu cu aceeasi tandrete care incepea sa ma irite (intuiam, aceasta tandrete era pentru ea, gindul ii era la eA), exista orgoliosi care nu ascund decit un vid, in timp ce" Urma sa spuna ca la mine ascundea nu stiu ce comori sufletesti. Devenea penibil si il intrerupsei cu un nou hohot de ris, izbindu-l puternic pe umar, sa-l trezesc din narcoza dostoievskiana in care cazuse si la care ar fi vrut sa iau si eu parte, eu, el si Matilda, bineinteles de la ea ii venea starea aceasta. "Petrica, zisei, Matilda nare cumva singe rusesc?" "Ba are, dupa tata, ca fata o chema Matilda Dimitrievna." ,.I-auzi ! Te pomenesti ca stie si ruseste!" "Stie! Cind ne viziteaza rude de-ale ei, vorbesc intre ei ruseste."
"Casa, adica apartamentul, al cui e, Petrica?" "E al ei!" "Nu mai spune, de unde a avut atitia bani sa-l cumpere?" "Primul ei sot i l-a cumparat, un profesor universitar evreu, care a fugit din tara cind au venit legionarii la putere." "I-auzi! Si ce e al tau din casa?" Petrica nu raspunse si se lasa o tacere. "Incit, continuai eu, trebuie sa iesi intr-un fel din istoria asta. Suferinta, dupa
Dostoievski, e singurul remediu, dupa mine suferinta e o criza din care trebuie sa iesi cit mai rapid, adincimile ei ne ratacesc spiritul. Ce e de fapt suferinta? O depresiune. Ce rost are sa zaci in ea si, mai rau, sa te acomodezi cu ea? Dostoievski se sperie la gindul ca omul, redevenit liber, n-o sa stie ce sa faca cu libertatea. E un gind pur rusesc. Ia vezi!" Dar Petrica nu vazu nimic si masca sa, altadata indirjita, cu profil de cremene, continua sa ramina bleaga, iar expresia de sentimentalism dulceag care ii inmuia trasaturile persista pe chipul sau. Mai rau era ca ma plictisea. Unde era pornirea lui impotriva tuturor, incepind de la sotia lui, continuind cu profesorii care ii erau colegi, iesind afara din scoala in istoria contemporana si terminind cu Stalin? Curios cum o prietenie se naste si apoi se hraneste dintr-o anumita stare de spirit a cuiva, ca sa se stinga indata ce flacara acelei dispozitii, care ne-a facut o vreme sa credem ca avem inaintea noastra un om inteligent, cu mintea scaparatoare, s-a retras sau chiar a consumat ceva interior, ceva pretios.
Desigur, acum omul nu ne mai spune nimic si ne miram ca avem in fata noastra un ins obisnuit si tern! Intelesei ca trebuie sa-l vizitez (n-am inteles cum de a tisnit in mine aceasta intelegerE), ba chiar avui banuiala ca sufera fiindca nu-l vizitam. Dorea in mod obscur sa-l vizitez, sa-l vad acasa, sa fim noi trei impreuna, el, Matilda si cu mine. Ba da, acum imi amintesc. Ideea de a-l vizita mi-a venit intr-o zi, adica intr-una din acele zile cind ai mare pofta sa vezi un prieten, si daca nu ai, e ziua cind ti-l faci, cind esti disponibil (si acest lucru se simtE), disponibil chiar sa te impaci cu un dusman sau sa te imprietenesti cu cineva pe care pina atunci il dispretuiai, spre uimirea aceluia. Aveam mare pofta sa vad iar apartamentul atit de artistic mobilat si decorat al sotilor Nicolau si in acelasi timp ceva imi spunea ca voi intilni in casa lor neprevazutul.
Bineinteles, l-am intilnit chiar din prag: era Petrica, desfigurat de furie. Petrica cel de altadata, mi-a deschis, mi-a intors spatele, si cu mina in buzunar, semet, zornaind niste chei, a intrat in hol si a continuat sa strige. Nici prin cap nu mi-a trecut sa ma retrag, fusesem invitat, venisem, acuma n-aveau decit sa se descurce cu mine. "Ia loc, domnule Petrini", zise Matilda cu un glas care ma facu sa ghicesc ca era altul decit cel pe care il avea in acele clipe, facuse o sfortare ca sa si-l schimbe, glas neutru, straniu, ca de pe alta lume, "Petrica", zise ea mai departe Dar ce striga Petrica? Mi se parea oribil, auzii cuvintele, "dar ce crezi tu, fa? Ca o sa mai suport ca pina acuma ani de indobitocire sistematica? Daca iti pocnesc una te invat eu minte sa mai stai cu curul spre usa cind iti intra barbatul in dormitor Cum dracu de n-am pus eu mina atitia ani pe curea si sa te croiesc peste buci pina la singe, sa nu poti sa stai pe scaun decit pe-o dunga, sau pe-o vanga, pe zbant Un intelectual e un imbecil cind crede ca o femeie poate sa-l inteleaga, eu am fost, in orice caz, un astfel de imbecil (si-si zornai cu putere cheile in buzunar in timp ce masura holul cu pasi rari, sigur de sine, cu fruntea spre norI) pina au fost atinse si distruse cele mai fine coarde ale sensibilitatii mele" "Dar, Petrica, ti-am spus, o sa fie asa cum vrei tu, reusi Matilda sa-l intrerupa. Pot sa vorbesc si eu? Ce mai e de facut? Vrei sa ma convingi ca ti-am facut rau? Cum ar fi posibil? Cine accepta sa fie convins ca a facut un lucru de care se simte nevinovat? Purtarea mea a fost asa cum spui tu ca a fost, dar a fost fireasca, ridica ea vocea rostind acest cuvint. Poti tu sa afirmi daca o singura data ti-am reprosat purtarea ta? Era asa, nu aveam dreptul, cu toate ca si eu sufeream ca si tine" "N-aveai ce-mi reprosa, iata secretul", striga Petrica. "Da. Crezi?", rosti ea si in clipa aceea o raza de soare ii aprinse privirile verzi, sau poate un sentiment de o cruzime rece, neinduratoare ii luminase ochii din interior. Gura i se subtie, gura ei acum parca mare, se apleca brusc inainte in fotoliu si un suris secret, ai fi zis feroce, ii inflori la colturile gurii. Se pieptanase lins, pe spate, eliberind complet figura de podoaba parului si i se vedea chipul intreg, transfigurat de tensiunea clipelor
Inlemnisem si parca ma cuprinse spaima ca ar fi putut spune ceea ce mi se parea iminent in acele clipe, si ceea ce o femeie nu poate spune fara enorme riscuri. Petrica insa nu-i vazu surisul si nu-i auzi raspunsul, rostit cu o tonalitate care ar fi trebuit sa-l ingrozeasca sau s-o ucida, caci din glasul ei nu se ascundea totusi ceea ce nu se putea rosti. Avea ea ce-i reprosa, un singur repros, unul singur, nu mai multe Sursa tuturor relelor cind femeia vrea sa ramina totusi fidela
Pe el insa il scotea din sarite dialectica gindirii ei, sau mai bine zis absurda ei gindire in care punea ca si el patima, dar, desigur, prea putina minte. Ei si? Avea dreptate, dar nu acolo trebuia cautata cauza adincului conflict "A fost fireasca, rinji el cu o veselie feroce ca si zimbetul ei pe care el nu-l vazuse sau il ignorase, ca si cind daca un ticalos e firesc, n-avem dreptul sa ne legam de ticalosia lui." "Da, sopti ea, n-avem dreptul. Asa e el, trebuie sa cautam sa-l intelegem, el poate ca sufera, si daca noi facem pe virtuosii si nu incercam sa ni-l apropiem, sporim ura si ticalosia din el." "Nu mai spune! rinji Petrica. Si de ce nu aplici pe propria-ti piele aceasta teorie? Eu, da, eu am facut exact ceea ce spui tu, am incercat sa te inteleg, sa ma apropii de tine. Si nu o data sau de doua ori, he, he, mai mult de saptezeci de ori cite sapte. Cristos credea ca cifra asta masoara puterea rabdarii umane Eu am depasit aceasta cifra si nu numai eu, nu sint singurul timpit care a facut-o din dragoste pentru o muiere. Daca ar fi trait cu una, Rastignitul ar fi exceptat femeile din cifra lui si ar fi facut semnul lui opt culcat infinitul Infinite sint greselile pe care un indragostit le iarta iubitei lui, dracul le numara, cite o mie pe zi, in miscarea privirii, in intorsul capului, in miscarea degetelor, in melancolia glasului De ce melancolie? Ce cristosul ei o apuca? La cine se gindeste? De ce nu-si ascunde gindirea infidela? De ce beleste ochii spre perete dupa ce a facut dragoste cu tine? Nu i-a placut? Sa caute pe altul, dar nu dupa framintari sufletesti, ci chiar atunci, de indata, ca sa fim lamuriti (izbucnii, din fotoliul meu, intr-un hohot de ris nemasurat . Il iubeam in clipa aceea pe Petrica. Verva lui il ridica deasupra conflictului in care era implicat; gindirea lui era libera; intelegeam bine, pricepuse ca locul lui nu mai era in acea casa, alaturi de acea femeie Risul meu ii aduse si lui un ris care ii decontracta falcile inclestate; deveni aproape liriC). Rezultatul! In loc sa te indrepti, exclama cu humor, cuvintul indreptare nu numai ca era departe de tine ca griva de iepure, dar trebuia modificata formula lui Hamlet, usurinta, numele tau e femeie, prin: incapatanare, numele tau se inscrie intre sprincenele unei muieri; dimpotriva, cheful, placerea de a-ti bate joc de barbatul tau cresteau invers proportional sau direct proportional (cu tine si formulele matematice se incurcA) cu incercarile mele de apropiere."
In secundele acelea cineva suna lung, insistent. Petrica parasi holul si in curind auzii, eu si
Matilda, schimbul de cuvinte din antreu. Intii glasul celui care sunase, indignat, intepat, ofensat la extrem, dar perfect acoperit de cuvinte, ai fi zis chiar magulitoare daca indaratul lor nu s-ar fi ascuns ironia jignitoare: "Domnule, foarte interesanta discutie, am ascultat-o si eu si sotia mea, ore intregi, dar prea tare!!! Nu pot sa dorm, e inadmisibil!" Apoi glasul lui Petrica de un calm brutal, neasteptat: "Du-te, dom`le, sa te calce vaca neagra, sa poti dormi!" "Domnule, am sa te dau in judecata" "Cara-te si da-ma in judecata." "Insulta, o sa te coste" ,.Hai sictir!" Si usa trintita.
Petrica reveni si isi viri iar mina in buzunar zornaind cheile. "Ati auzit?! Au ascultat si el si nevasta-sa ore intregi." ."Si esti mindru ca l-ai injurat, cu toate ca omul a fost extrem de politicos", zise Matilda. "Vezi sa nu te trimit si pe tine sa te calce un bou baltat, daca asta te intereseaza, ca n-am fost eu politicos cu individul de la parter. Nu l-am inteles ! Ei, na! Planseul e gros de-un metru", adauga el ca sa savureze pentru sine inca o data scena (La Matilda nici nu se uita, dar ea se uita si avea pumnii strinsi si intr-adevar la radacina nasului parca se inscrisesera cuvintele care dupa Petrica trebuiau sa inlocuiasca formula hamletiana; nimic nu se clintea din ceea ce gindea ea, comportarea sotului insa ii marise privirea, care de incordare interioara nu mai clipea: deruta? Nu, nicidecum. Uimire? Stranii lumini ii luceau in ochi, ca si cind si-ar fi privit sotul cu un telescop si ar fi perceput cu tristete si de la imensa distanta jocul teatral la care el se deda, nefiresc dupa simturile ei, inutil, fara inteles.) "Cum poate el auzi o discutie de-aici, continua Petrica, si inca sa-si dea seama ca e interesanta si, culmea, ca e prea tare, nu poate dormi? N-are treaba, altfel urechea lui n-ar recepta lucruri care nu-l privesc. Hai, Petrini, sa iesim si sa ne plimbam."
Si se duse si se intoarse de indata cu fulgarinul pe el. Imi statea inca in git o mare veselie, o satisfactie groasa, daca nu grosolana, ca disparuse Petrica cel bleg si duios, care ma plictisise destul si reaparuse cel care ma incintase atita vreme. Ce i s-o fi intimplat? Buna idee sa iesim sa aflu si sa ma inveselesc din plin. Il urmai uitind sa-mi iau la revedere, sa-i dau buna ziua
Matildei.
Petrica insa nu-mi comunica decit ca despartirea era iminenta, dar fara sa fie indirjit, ci linistit si senin si de asta data il crezui. Intelesei ca facuse cu ea o ultima incercare, se pliase adica pentru ultima oara in fata firii, caracterului, ideilor ei, putine, dar tenace De aici, ca sa zic asa, umanismul lui dulceag, tacerile lui nesarate, senzatia parca a topirii personalitatii lui Si ca nu iesise nimic. Ne distraram, vazuram un film impreuna, luaram masa la restaurant si goliram cite-o sticla. Verva lui Petrica era egala, domoala, sarcastica, dar nu-si mai tragea sursa din viata lui cu
Matilda, ci, ca la inceput, din lumea noastra de profesori, din cea a oamenilor de cultura, din politica la ordinea zilei. Subiectul Matilda parea definitiv inchis
XI
Eram insa extrem de curios sa aflu totusi ce se intimplase intre el si Matilda si daca intradevar era ultima incercare prin care trecuse Petrica si aflind ,sa-mi dau seama daca dupa o saptamina n-aveam sa-i vad iar figura "umanista", cum ii spuneam in sinea mea, in dosul careia domina indefinit Matilda, dominatie al carei secret imi scapa. Ii dadui un telefon dupa citeva zile de la scena presupus decisiva la care asistasem fara sa ma jenez citusi de putin "Ce s-a intimplat, doamna, o intrebai cu o veselie neincrezatoare in glas, ce e cu Petrica?" "Petrica, imi raspunse ea, a plecat" Voce neutra, oare nu se ferea sa-mi spuna totul, dar care, spre surprinderea mea, era lipsita de orice dramatism. "Unde a plecat?!", insistai. Si atunci ea imi raspunse intr-un fel ciudat: "A plecat la taticu` si la mamica!" "Unde, la Bucuresti?" "Nu, parintii lui sint din Bucuresti, dar domnul Nicolau s-a mutat aici, la aer curat si in afara zonei seismice" "Asta ce mai e?" "Dupa cutremurul din 40 i-a spus lui un prieten, un specialist genial in chestiuni seismice (dar pe care nu-l ia nimeni in serioS), ca in zona Vrancei, dupa nu stiu ce calcule ale lui, dupa o anumita periodicitate a cutremurelor cu epicentrul acolo, distanta de la un cutremur la altul se va micsora din ce in ce mai mult si Bucurestiul va fi ras, pamintul se va casca, si un fluviu va tisni peste ruinele lui Cica a intocmit si un fel de harta cu imobilele care se vor prabusi la cutremurul apropiat (printre care si blocul in care domnul Nicolau poseda un vast apartamenT) si a depus acea harta unde trebuie si unde bineinteles ca i s-a ris in nas Cica e un tinar foarte inzestrat, dar ca, asa cum se intimpla adesea la noi in tara, e blocat in cercetarile lui de mafia gerontocratiei academice Un nebun" "Si de ce «la mamica si la taticu`»? Ce, e fata mare, nu s-a inteles cu barbatul si a fugit la parinti?" "N-am spus-o cu ironie, e o istorie intreaga, raspunse ea cu un glas de asta data confesiv. Unde esti dumneata, de unde vorbesti?"
"De la Telefoane! As vrea sa va vad, adaugai, nu puteti sa repetati vizita si sa veniti pe la mine?" Raspunse afirmativ dupa o tacere care nu era o ezitare, ci un calcul al orei pe care mi-o fixa
Veni spre seara. De asta data aparitia ei nu ma mai turbura ca intiia oara, incepusem s-o vad cu ochii lui Petrica Nu intelegeam pe atunci de ce dau oamenii intre ei o lupta atit de nemiloasa, de inversunata si adesea otravita pentru opinie. Fiinta noastra e la discretia celorlalti, nu apari tu in ochii unuia asa cum esti, ci asa cum au reusit altii sa sugereze o imagine despre tine. Si astfel viata noastra se scurge intr-un efort permanent si adesea disperat de a demola aceasta imagine
(caci rar se intimpla sa nu fie rea, in timp ce tu crezi cu naivitate ca esti un inocenT), actiune de reusita careia depinde totul, realizarea in societate, fericirea si adesea evitarea primejdiilor mortale.
Iata, pina si frumusetea unei femei se altereaza din pricina unei imagini despre ea pe care altul ti-a transmis-o. Matilda imi aparea de pilda acum in primul rind ridicola, pe linga faptul ca nu imi mai parea fascinanta fiindca opinia ei, ca un ticalos nu poate fi invinuit daca e firesc in ticalosia lui, imi staruia in amintire ca o mare stupiditate, care lasa sa se ghiceasca in spatele ei un sir nesfirsit de alte stupiditati, cum ar fi aceea ca nu avem dreptul sa invinuim un astfel de om ci, dimpotriva, sa ne purtam frumos cu el De aici si pina la ideea culpabilitatii noastre eterne nu mai era decit un pas, fiindca atita timp cit existau pe lume ticalosi, noi trebuia sa ne umilim mereu, crezind ca putem Hm! Stupid! O lume ideala, dupa parerea ei, se putea realiza deci numai daca fiecare, nici mai mult, nici mai putin, ar fi gindit ca ea N-a exprimat atunci aceasta convingere, dar i-am ghicit-o din fermitatea glasului, sau mai bine zis din lipsa de nuante, din refuzul detaliilor; atit, ideea si nimic mai mult, ca si cind o idee singura nu s-ar ciocni imediat cu contrariul ei, in cazul dat aceea ca un ticalos trebuie silit sa-si invinga pornirile, pus cu botul pe labe si nu sa-i cautam in coarne. M-am uitat in ziua aceea, in mijlocul ciocnirii ei cu Petrica, foarte atent la ea. Era rigida (tinea pumnii strinsi!), facea impresia ca nu aude, semn ca un dialog cu ea era daca nu imposibil, in cele din urma ineficient, cadea in apa. (La demonstratia stralucita a sotului ei ca el trecuse in viata cu ea mult peste cifra nazarineanului, de a ierta de saptezeci de ori cite sapte, nu raspunsese nimic.)
Si acum o aveam in fata mea si ma simteam stapinit de o mare curiozitate: Ecuatia fiintei ei interioare imi aparea simpla, de ce totusi se chinuise cu ea Petrica atitia ani? "Spuneti-mi, doamna, incepui eu, ce intelegeti dumneavoastra prin ideea ca firescul comportarii noastre ne justifica si cele mai rele comportari?" "N-am spus ca ne justifica, ci ca nu ne justifica pe noi, ceilalti, sa ne credem superiori si sa devenim intoleranti cu cel care este impins in mod inconstient la cele mai rele comportari. Cina ne da noua dreptul sa ne credem mai buni!?"
Zbang! Spusese totul pe un ton inalt agresiv si intolerant, adica exact cum afirmase ca nu trebuie sa fim. Izbucnit in ris, ma dadui chiar pe spate, lucru care o deruta cel putin citeva secunde, apoi redevenii tacut, dar continuind sa zimbesc, si ii spusei: "Cine ne da dreptul? Cum, doamna, chiar faptul ca in mod firesc ne credem mai buni. Deci cei superiori, ca dumneavoastra, adaugai cu ironie, trebuie sa inchida ochii si in fata celor care, crezindu-se la rindul lor mai buni
(in mod firesC), vor sa-i reprime pe cei rai. Sau la dumneavoastra firescul acesta e un blazon doar pentru cei detestabili?" "Nimeni nu e bun, raspunse ea cu acelasi glas inalt si de asta data ma privea de sus, si aerul acesta al ei deodata ma irita. Nimeni n-are dreptul sa dea lectii altora, continua ea si mai peremptoriu, si cei care in mod sincer se cred mai buni, cu atit mai putin. Ei trebuie sa dea dovada de intelegere, daca vor sa micsoreze raul din lume." "A, si dumneavoastra sinteti hiperbuna, daca va arogati dreptul de a-i judeca si pe cei care se cred in mod firesc buni, dar care pacatuiesc prin intoleranta in fata raului. " "Am spus ca nimeni nu e bun, deci nici eu."
..Doamna, asta o spuneti cu trufie, rinjii eu si adaugai batjocoritor: nu sinteti fireasca!"
Ma racorii astfel de iritarea pe care o simteam privindu-i chipul care pina atunci ma turburase atit de tare. Statea, ca si la prima vizita, pe scaun si eu pe pat, cu coatele pe genunchi. Si asta, gindeam despre iritarea mea, numai dupa citeva minute de conversatie. Dar sa stai cu ea in casa permanent? Trufia ei te ispitea s-o reprimi, lucru pe care insa nu-l puteai face din pricina unui sentiment obscur care iti soptea: de fapt era fireasca, asa era ea, isi traia ideile cu toata fiinta, nu vedea ce i se poate reprosa, conceptia ei, ca sa zic asa, despre lume era generoasa si nimeni nu te obliga sa discuti sau sa traiesti cu ea sub acelasi acoperamint daca nu-ti placea. Nu era "scrintita", cum ai fi fost tentat sa crezi la prima vedere, si de acest lucru imi dadui seama continuind conversatia, care, odata iritarea mea trecuta, se mai potoli. Nu se supara de replicile dure sau ironice si te ispitea sa-i dai altele de-a dreptul grosolane (intelegeam astfel verva in acest sens a lui PetricA). O intrebai daca ideile ei ii veneau cumva din Biblie. "Nu, zise, Biblia e depasita." "In ce sens?" "Nu accept, daca mi se trage o palma, sa intorc si obrazul celalalt." "Si ce faceti?" "Nu stiu, nu mi s-a intimplat acest lucru niciodata!" "Si totusi?" "Am spus, nu accept.
Forma de neacceptare se va manifesta atunci, dupa caz. Poate sa-mi stirneasca ura, dar tot atit de bine si mila, compatimire sau poate rusine ca am impins pe cineva s-o faca. In nici un caz n-as intoarce si celalalt obraz". "Si de ce credeti dumneavoastra ca nimeni nu e bun? E o idee disperata, cum ati ajuns la ea?" "N-am spus ca nimeni nu poate deveni bun. Daca n-am crede acest lucru, ca putem sa ne depasim pe noi insine, atunci, da, ar fi o idee disperata." La intrebarea mea daca si ce filozof a citit, raspunse ca n-a citit nici unul. De-aici ii venea deci trufia, din credinta ca ideile ei erau o descoperire proprie
Am observat aceasta exaltare trufasa la multi oameni, mai ales, desigur, la cei inculti, care nu o data treceau, in societate, drept foarte inteligenti, chiar superiori celor cultivati. La o privire superficiala, cei cultivati pareau cei mai anonimi indivizi, blocati in forul lor interior de jena de a nu parea ridiculi exprimind idei despre care ei stiau ca nu sint ale lor, si cum a avea idei proprii nu era o gluma, si in nici un caz sa faci cu ele parada in societate, ei discutau pasnic despre vreme, despre boli, despre avantajele sau dezavantajele carierei care le statea in fata, aveau nu o data un limbaj voit vulgar, chiar desucheat, se injurau de mama si stirneau nedumerire si desamagire fiindca se stia ca sint totusi mari specialisti in medicina, biologie, matematici etetera In timp ce incultul aborda cu verva, dar bineinteles amestecindu-le, idei din istorie, filozofie, politica, etnografie, culese dupa ureche. N-avea complexe. Ba chiar ironiza pe altii
Astfel mi s-a intimplat o data sa aud cum cineva ar fi spus ca de nenumarate ori s-a straduit el sami explice mie ca Platon si Plotin nu e unul si acelasi filozof, ca sint doi filozofi deosebiti si ca eu ma incapatinam sa nu inteleg Era un asistent de la Litere si filozofie, care ajunsese acolo numi explicam cum, in orice caz foarte rapid, desi se stia ca era un dandy superficial si ignorant
L-am pindit si invitat in aceeasi casa unde stiam ca o sa vina si el, l-am intrebat, dupa ce i-am repetat ceea ce spusese despre mine, ce carti scrisese Plotin? "N-o sa ti le insir acum pe toate", a zis el rizind batjocoritor si plin de sine. "Nu trebuie sa le insiri pe toate, i-am raspuns sarcastic, fiindca n-a scris decit una singura Dar acum am un lapsus, nu vrei sa-mi spui dumneata cum se numeste?" "Despre suflet", zice. "A, zic, despre suflet, da, da, da, despre suflet. Am putea zice ca fiecare filozof a fost tentat sa scrie despre suflet, dar Plotin a scris alta, una singura, nu despre suflet, are alt titlu" S-a facut o tacere penibila, fiindca imbecilul nu stia cum se numeste acea carte stia insa ca Platon e unul si Plotin altul, asta, ce e drept, era adevarat.
Matilda insa imi declarase fara ocol: nu citise pe nimeni, adica nici un filozof Dar ma inselam cu ea. Aerul ei de sus disparuse si vazui cu surprindere cum i se accentua pe chip o boare de tristete, expresie parca a unui regret acid, a unui secret al ei despre care se vedea ca n-avea de gind sa vorbeasca, desi sugera ca era strins legat tocmai de discutia care avusese loc, discutie care nu mai putea continua. Isi lasa fruntea in jos si tacu vreme indelungata. "Doamna, ii spusei, vroiam sa va intreb in legatura cu Petrica" Ea clatina imediat din cap, semn ca se asteptase sa abordez acest subiect. Tocmai de aceea o rugasem sa-si repete vizita. "Nu, zise, alta data"
Si se ridica si pleca si abia la usa imi spuse, dar cu un glas neasteptat, incarcat brusc de o tandrete care venea parca de la o alta Matilda, nebanuita si coplesita parca de o trista soarta: "Idei blestemate! Fara ele sintem orbi, cu ele ne instrainam de noi insine! La revedere, domnule
Petrini. Astept telefonul dumitale
XII
Nu ma grabii insa s-o caut. Gindul mi-era la Petrica. El ma insoti ca de obicei in drumul meu pina acasa, dar se feri sa-mi spuna ceva de plecarea lui. Se pare insa ca se produsese in el o armonie intre starea de iritare universala care il facea atit de interesant si "umanismul" sau de ultima era, care il facea total plicticos: era linistit, ironia mai domoala, insotita de un suris care nu se stergea, limbajul cu tresariri caustice si adesea memorabile. In acele zile fusese gasit de catre sotia lui, spinzurat de plafoniera, un flautist al Filarmonicii din orasul nostru. Petrica imi povesti cu lux de amanunte aceasta drama, dar fara sa se infioare de ea, ba chiar rise de detaliul care o declansase. Cica acest flautist era un om pasionat de meseria lui si avea si el un vis: ca orchestra simfonica a Filarmonicii sa faca un turneu in strainatate si sa vada si el cu ocazia asta Parisul. Nu bea, nu fuma, tinea la familie etetera. Si intr-o zi se intimpla cu el la o repetitie ceva ciudat. De atitia ani de cind era flautist niciodata dirijorii nu avusesera dificultati cu el, era extrem de constiincios, isi studia atent partitura si rar i se intimpla sa i se spuna, ei, flautul, mai accentuat, sau, flautul, ssss, piano. De asta data insa flautul nu numai ca era prea forte sau prea pianissimo, ci pur si simplu nu cinta partitura, ci cu totul altceva Dirijorul batu enervat in pupitru, crezind ca flautul fusese pur si simplu neatent, adica deschisese din greseala la alta pagina. Si orchestra se pregati sa reia a, a, a, si apoi incepi ataca respectiva simfonie, flautistul insa aiurea, tot asa cinta. Atentie, flaut, striga dirijorul oprind, flaut, ce-i acolo? Pai ce dirijez eu aici? Atunci flautistul iesi in fata orchestrei, isi dadu pantalonii jos si se indoi: mie, zise el, sa-mi dirijezi curul! Dirijorul, uluit, il dadu afara (el era si director al FilarmoniciI). Ce se intimplase? Se afla mai tirziu, il luasera niste colegi, insistind mult, la o bere care se cam prelungise. Asta era tot.
Flautistul se inchise in casa si intr-o zi citi intr-un ziar ca Filarmonica avea sa plece curind la
Paris. Fara el, bineinteles, care visase o viata tocmai aceasta clipa, ratind-o chiar in preziua implinirii ei. Si se spinzura. Am relatat aceasta istorie gogoliana sau cehoviana nu pentru interesul ei, epuizat in literatura, ci pentru starea de spirit a lui Petrica. El o povesti cu o veselie care ma intriga, cu acea superba nepasare pe care o avem, cind sintem foarte tineri, fata de dramele altora, din care nu retinem finalul tragic, ci amanuntul declansator, deraierea, grotescul psihologic; putin ne pasa ca aceasta deraiere care in mod normal nu putea sa aiba cine stie ce urmari, in cazul de fata flautistul dat afara se putea angaja in alta parte, da, dar omul avusese si el un vis Petrica mi se paru ca povestise intimplarea stapinit de un sentiment de eliberare Era liber, adica era el insusi, iata, putea ride linistit de o drama, daca avea chef Stia el de ce risese, nu trebuia nici sasi explice cuiva reactia si mai ales nici sa si-o reprime si cu atit mai putin sa fie pus sub acuzatia, de pilda, de cinism, insensibilitate sau alte crime. Cine ar fi putut s-o faca? Matilda, bineinteles
Matilda, citii eu pe chipul destins al lui Petrica, este acum hat departe, si ce bine era fara ea, sa simti cum intreaga ta fiinta se poate manifesta in toata libertatea si complexitatea ei intima, fara sa te pliezi cuiva sau sa lupti impotriva cuiva ca sa te faci inteles. Avea dreptate. Auzind povestirea dramei flautistului puteam eu insumi sa ghicesc acum ca Matilda ar fi spus: "nu e nimic de ris aici". Bineinteles ca nu era, si totusi ridea. "Mie sa-mi dirijezi" Nu totdeauna receptam in primul rind drama, ci in mod stupid declansarea ei stupida. Oricit te-ai stradui sa ignori faptul evident ca constiinta noastra are si o periferie (si la noi, la romani, aceasta periferie e mai intinsa ca la altii, si acolo, cred, se afla cea mai mare parte a vestitului nostru humoR) nu vei reusi sa faci abstractie de ea. Matilda receptiona probabil faptele vietii direct in miezul constiintei si confunda la altii periferia cu centrul. Dar anticipez. Acest adevar al reactiei ei fundamentale in fata existentei aveam sa-l aflu pe de-a-ntregul ceva mai tirziu, acum doar il intuiam observind schimbarea lui Petrica.
Astfel, totul se terminase intre ei? ii dadui un telefon.
"Am iubit la el inca din primele clipe cind ne-am cunoscut sensibilitatea si delicatetea sufletului lui, incepu Matilda cind ne vazuram iarasi fara alta introducere. Stiu, continua ea, eu am in mine si ceva grosolan si cred ca aceasta trasatura de care nu eram pe atunci constienta s-a agatat de Petrica, asta a fost greseala mea, fiindca sa vezi ce s-a intimplat"
De indata ce intrase in odaia mea intelesesem de ce data trecuta daduse din cap cind venise vorba de Petrica si dupa aceea si plecase! Nu-si daduse seama de la inceput ca eu o judecam cu ochii barbatului ei si ca o destainuire in astfel de conditii era imposibila. Iar a doua greseala era ca acceptase o discutie cu mine pe acest teren neprielnic. (Mai tirziu aveam sa aflu ca discutiile pur si simplu o indirjeau, nu le putea birui, adica nu-si putea birui nici adversarul, nici pe sine, care, zicea ea, era constienta ca produceau o stranie surpare in simpatia celuilalt; nu stia de ce, dar era un fapt, dupa cum tot un fapt era si acela ca le declansa, aceste discutii, uneori doar printrun singur cuvint rostit sau o simpla remarca.) Acum venise asa cum plecase, ca si cind tot timpul ar fi trait in aceeasi stare, cu tandrete pentru mine, nu atit de rece si de straina ca atunci, si cu aceeasi boare de tristete pe chip si fara acel aer de sus pe care il avusese, iritindu-ma, in tot timpul discutiei. Incepuse fara introduceri sa-mi povesteasca istoria casniciei ei cu Petrica.
"Primul meu barbat era de o grosolanie inimaginabila, si cind nu rezistam, si grosolania lui se intilnea cu a mea, parca eram paralizata. Fara sa-mi faca nimic propriu-zis, fiindca altfel era plin de atentie si ma iubea, eram foarte nelinistita, aveam sentimentul ca iubea numai ceea ce era rau in mine; ma impingea spre aceasta zona, spunindu-mi ca e mai bine sa traiesc de pe acum asa cum sint, si voi fi fericita, decit sa fac din viata mea o lupta, al carei sfirsit e tot acolo, unde ma tem sa nu fie Or, cu stiam ca nu e adevarat, in realitate eram dominata, fiindca nu grosolania lui ma atrasese, ci momentele de extraordinara puritate, pe care insa el repede si le alunga, spunindu- mi ca asa ceva nu se arata Cit de surprinsa am fost cind l-am cunoscut pe Petrica! Nu spun ca nu-l iubeam pe fostul meu barbat si daca n-ar fi trebuit sa plece nu m-as fi despartit de el niciodata, dar Petrica era un om a carui fire imi aparea cu totul opusa lui. Traia cu ceea ce avea mai bun in el si ai fi zis ca intreaga lui fiinta vibra de sensibilitate si puritate. («Aha, am gindit, te obsedeaza puritatea, Matilda, ca si cind n-ai sti ca puritatea nu exista, ca sa zic asa, in stare pura
Dar sa vedem ce-a urmat, m-ai facut curioS) Nu-mi venea sa cred ca poate sa existe un astfel de om si cautam zadarnic sa provoc in el ceea ce credeam ca ascundea Am fost turbulenta o lunga perioada, ceea ce spuneam azi, negam a doua zi, il jigneam fara motiv, rideam cu rautate cind imi spunea ca ma iubeste Petrica, tu te iubesti pe tine si iti inchipui ca te daruiesti (dar el chiar se daruia, asta E), nu ma cunosti, ce stii tu cum sint eu?! Avea un suris de copil, care ma desarma.
Da, fara sa ma cunoasca, ma iubea, se daruia (
Imi venea sa rid, dar ma stapineam, o ascultam cu o gravitate fortata, fiindca imi dadeam seama ca altfel n-as mai fi aflat nimic.) Am incetat sa mai fiu turbulenta si era pentru mine o bucurie sa-l vad cu fruntea sus, putin ironic cum il stii, stapin pe el, degajat si fericit, trebuie s-o spun. Am hotarit sa ne casatorim si el s-a mutat la mine. Tatal sau mi-a pus o singura conditie, care m-a uluit: sa trec apartamentul pe numele lui Nu, nu al lui Petrica, ci al lui, al tatalui. Cum adica, am sarit, dar e apartamentul meu! Tot al vostru ramine, mi-a raspuns el, nu-ti inchipui ca o sa va dau afara, dar a fost al unui evreu si s-ar putea sa-l pierdeti. Razboiul nu merge bine pentru nemti, nu l-au cistigat in citeva luni si se vor incleia in Rusia; or sa fie invinsi si se vor intoarce jidanii si vor reclama bunurile care le-au apartinut. Dar apartamentul a fost al meu de la bun inceput, i-am raspuns, fostul meu sot mi l-a cumparat inainte sa ne casatorim, pe numele meu N-are importanta, zice, toata lumea stie ca ti l-a daruit si cind o sa se intoarca si o sa te vada casatorita cu altul, o sa ti-l ia. Vor veni la putere, n-o sa poti face nimic. Foarte bine, am zis, daca o dori sa i-l dau inapoi, i-l dau si gata. Tocmai asta e, a zis el, daca il treci pe numele meu, n-o sa mai poti face acest lucru si apartamentul va ramine. Eu sint avocat, o sa cer in cel mai rau caz sa mi se dea banii pe care i-am dat pe el, trecem in act o suma mare. Facem si-o clauza: in caz de divort, ti-l dau inapoi. Nici nu ma gindesc, i-am spus, nu vad rostul acestei masinatii. Asta l-a jignit, cuvintul masinatie. S-a uitat la mine cu o privire de otel, a tacut o vreme, pe urma a revenit: ca daca refuzam sa-l trec pe numele lui, sa-l trec atunci pe numele lui Petrica. M-am uitat la Petrica: tacea. N-am inteles de ce tacea, ar fi trebuit sa protesteze. Petrica, i-am spus, daca tu doresti acest lucru, eu il fac. Nu, a zis.
S-a lasat o tacere de gheata. Domnul avocat era ca un sfinx. M-am ridicat sa plec. M-au lasat.
Petrica m-a condus o suta de metri si s-a intors inapoi. Mi-a spus ca vrea sa-l convinga pe taicasau sa renunte la ideea lui. Ce idee, i-am spus, si daca il lasi neconvins ce-o sa se intimple?
Nimic, zice, dar nu e bine sa-ti poarte pica. Dar n-are decit, zic, auzi ce i-a trecut prin cap! Nu cumva e ticnit? Cum o sa-i dau eu lui apartamentul meu? Ca ce chilipir? Te rog, zice el ofensat, sa nu-l faci ticnit. E tatal meu! O fi, zic, dar trebuie sa-ti dai si tu seama ca e sarit de pe sina. Ce, te crede o comoara, sa-ti daruiesc eu, chiar si tie, apartamentul? Nu cumva vrea sa te inzestrez?
Eram grosolana, dar ma scotea si el din sarite; in loc sa vina cu mine, ma lasa singura, sa-l
«convinga» pe taica-sau. Ca si cind, daca nu l-ar fi convins, imi pasa mie ca o sa-mi poarte pica! Am avut banuiala ca discutasera intre ei acest subiect si ca in ultima instanta, adica in fata mea, Petrica isi retrasese acordul. Probabil ca mai degraba asta il tragea acum inapoi, sa dea socoteala ca nu s-a tinut ferm pe pozitie. Am plecat nedumerita. Imi scapa ceva, dar nu-mi dadeam seama ce. Nu, nu-mi scapa doar ceva, imi scapa totul, acum cind iti povestesc e foarte clar, ar fi trebuit sa lamuresc scena care avusese loc acasa la Petrica pina in pinzele albe si sa vad adevarul in fata, fara sa-mi fie frica de ceea ce o sa descopar. Dar asa se intimpla, adevarul nu e usor de suportat.
Puteam sa descopar ca nu trebuia sa ne casatorim asa curind, sa mai fi asteptat un timp, dar mie mi-era frica (o frica nelamuritA) ca Petrica sa nu puna alta mina pe el Orice s-ar zice, un barbat care sa-ti placa, sa te simti cu adevarat bine cu el, sa ai ce vorbi si nu sa fii numai rob al naturii, sa faci copii si sa descoperi curind ca totul s-a sfirsit si sa inceapa istoria cu divortul, cu tot alaiul, copiii sa vada pe urma in casa mamei un alt barbat, in casa tatalui o alta femeie, un astfel de barbat, care sa-ti dea sentimentul plenar ca e pentru totdeauna, e greu de gasit O femeie e mai usor, ea cunoaste de mult arta de a se ascunde, care a devenit la ea a doua natura si iti da acest sentiment plenar de care vorbeam, uneori, simplu, prin simplul ei farmec, care nu vezi cum poate disparea, alteori, cum am mai spus, prin arta de a invalui. Spune-i unui barbat cit e el de inteligent, cit de bine ii vine costumul, cum nu seamana el cu nimeni altul, si daca nimeresti peste unul care tocmai vrea sa se insoare, gata, nu rezista, in timp ce o femeie e mai putin dispusa sa-si piarda capul la astfel de trucuri, chiar daca sint sincere. In paranteza, de aceea am fost eu turbulenta cu Petrica si n-am folosit nici un fel de trucuri, tocmai fiindca vedeam ca se indragostise foarte tare de mine si vroiam sa-l trezesc putin, sa ma vada asa cum sint si sa se gindeasca: chiar e buna aceasta femeie pentru mine? In ceea ce ma priveste, Petrica imi placea, fiindca simteam o mare liniste linga el, si asta nu pentru ca as fi dus inainte o viata furtunoasa, ci pentru ca fostul meu barbat rar ma lasa linistita o zi intreaga. Alternau in firea lui cind nepasarea
(dar ce nepasare, se uita la mine ca la un obiect pe linga care treceA), nepasare care ma ranea, cind gelozia furibunda, gelozie pe tot, pe un telefon pe care il dadeam sau primeam, pe toaleta mea (pentru cine te imbraci cu atita grija? - si imi smulgea rochia de pe minE), pe tacerile mele
(la ce te gindesti, spune-mi imediaT), pe o privire care nu-i era adresata Cind grosolania, care ma exaspera, pur si simplu nu puteam s-o mai suport, imi pierea glasul, parca ma sufocam («Ei bine, am gindit, cum se manifesta, Matilda, aceasta grosolanie?» Ea imi ghici gindul si continua.)
Erau intii injuraturile, in special una, pe care mi-o adresa pe tonurile cele mai variate, cu dispret, sau furios, sau cind nu mai avea replica, sau cind eram exaltata de ceva frumos, si mai ales atunci ma soca foarte tare: du-te in p ma-tii! Nu ma puteam obisnui, era peste puterile mele. Intr-o vreme parca ma ingrasasem putin. Vezi, Matilda, mi-a spus, ca ai facut un fund cit o banita. Nici nu stiam ce e aia banita, am intrebat pe cineva si am inteles de unde stia el. Taica-sau, din Braila, fusese negustor de cereale. M-am desbracat, m-am uitat in oglinda si m-a apucat furia. Nu ma ingrasasem nicidecum, dar asta era limbajul lui "Era o grosolanie de fond sau de forma?" o intrebai. "Cum sa nu fie de fond?!" se mira ea. "Se poate intimpla, raspunsei. Spuneai ca era profesor universitar. Un intelectual se poate distra injurind, ca sa puna in oarecare armonie gindirea, satula de abstractiuni, cu sentimentele, care nu sint tot timpul la inaltimea gindirii." "Nu vad intrucit o injuratura poate sa-ti aduca armonia. E absurd, mai ales cind vezi cum, cineva, propria ta sotie, sufera din pricina lor" Am tacut, extrem de amuzat. Profesorul acela universitar trebuie sa fi fost un tip incintator. "M-am grabit sa ma casatoresc cu Petrica, desi acum, imi dau seama ca de fapt chiar daca mai asteptam, tot n-aveam cum sa descopar din scena aceea ceea ce am descoperit indata dupa casatorie, continua Matilda. Da, repeta ea, indata . Adica dupa doua saptamini. Era intr-o seara, cind cineva suna. Am iesit eu, crezind ca e doamna Cherestesiu, de la parter. Nu, era domnul avocat, socrul meu, care foarte politicos dadu buna seara si-mi spuse ca ar vrea sa vorbeasca trei minute cu fiul sau Glas mieros, dar extrem de prevenitor si distins, imi facuse o plecaciune cind ma vazuse si imi mai facu una dupa ce isi debita frazele lui graseiate.
Bine, zic, dar poftiti inauntru, fiindca rigiditatea cu care statea pe loc ma facu de indata sa inteleg ca ori avea nevoie de invitatie speciala, ori nu vroia sa intre, cine stie de ce. Intr-adevar, nu vroia.
Nu, zise, nu e ora de vizite Dar ce importanta are, poftiti inauntru Nu, zice cu un glas dulceag de Iuda inselatoare, mereu zimbaret, numai cinci minute vreau sa fac o plimbare si sa vorbesc cu fiul meu Era a doua oara cind nu spunea Petrica, ci fiul meu. M-am intors, i-am spus sotului meu despre ce e vorba, el si-a imbracat haina si a iesit Dupa un timp observ ca plimbarea tatalui si a fiului se prelungise de la cinci minute la o ora. Sonerie. Cine putea fi? Petrica avea chei
Cobor, tot el, socru-meu, care imi spuse, tot asa, fara sa intre, de asta data vag ofensat, ca Petrica s-a intors singur la parinti, ca fiul lui se simte cam prost cu ficatul si ca «il gaseste» cam palid si cam obosit, si ca el, tatal, de mic a avut grija de el cu ficatul Ce ficat, zic, de cind il cunosc nu mi-a spus nimic niciodata ca ar suferi de Am tacut deodata, intelegind: Petrica fugise de-acasa, fara un cuvint, fara o explicatie. In fata muteniei mele, Iuda relua ca nimeni nu poate sa ingrijeasca de un baiat mai bine ca tatal sau, propriul lui parinte, ca o sa revina, sa nu iau lucrurile in tragic, si acestea zise s-a inclinat si s-a carat () Intr-adevar, eram dispusa sa iau lucrurile in tragic, continua ea, nu stiam ce e, era o despartire? Ce se intimplase?
Cele doua saptamini de miere fusesera chiar asa cum visasem, o bucurie intreaga, o daruire, si deodata, hop, aceasta scena inexplicabila. Am pus mina pe telefon Sint lucruri care, cind ni se intimpla, ne fac sa ne dispara orgoliul, umilinta nu ne mai umileste, adevarul, oricare ar fi el, e singurul care ne poate linisti. Auzisem si eu de casatorii care se desfaceau a doua zi dupa incheierea lor si iata-ma si pe mine, imi ziceam, in aceasta situatie incredibila. Cu Petrica, va rog, am cerut (era la telefon chiar IudA). Cine il cauta? Matilda! Nu e acasa! Si, pac, imi inchide telefonul in nas. Am sunat din nou. Trebuia sa reactionez. Stiu sigur, i-am spus domnului avocat, ca Petrica e acasa. Transmiteti-i ca nu accept comportarea lui si fara sa iau lucrurile in tragic, fiindca ceea ce s-a intimplat nu e o tragedie, este in primul rind din partea dumitale o necuviinta ca ai refuzat sa intri la noi in casa, iar din partea lui un lucru pe care daca nu-l explica imediat, sa pofteasca totusi miine dimineata, daca nu chiar acum, sa-si ia lucrurile, fiindca eu chem chiar in seara asta avocatul si introduc divort. Nu accept sa fiu eroina ridicola de comedie. Si pac, i-am inchis si eu telefonul in nas. Imi spuneam ca daca nu telefoneaza intr-un ceas ii string eu insami lucrurile, il chem pe Boris si pe Mitia sa faca rost de o furgoneta si i le trimit sa i le descarce in fata casei. A telefonat imediat. Ce este, zice, ce te-a apucat, nu pot sa-mi vizitez si eu parintii intro stare de urgenta? Cine e intr-o stare de urgenta, tu sau parintii? Tatal meu, raspunde el, si cind a spus «tatal meu» a spus-o cu uimire si evlavie, ca eu nu inteleg ce inseamna un tata, parca ar fi zis ca e Dumnezeu din cer. De acord, i-am raspuns, daca ar fi intrat in casa, daca s-ar fi comportat intr-adevar ca un tata care stie ca fiul sau s-a casatorit, ca are o sotie care trebuie, daca nu iubita, cel putin respectata, si ar fi explicat, fara amanunte, ca are nevoie de tine pentru o noapte sau mai multe, as fi acceptat, desi el mi-a spus ca intr-o stare de urgenta esti tu, ca si ca vrea sa te ingrijeasca de ficat. Dar asa, vine la usa, nu intra, te cheama, tu te duci si nu te mai intorci, macar sa-mi invoci un pretext, fiindca adevaratul motiv vad ca mi-l ascunzi Petrica, ce e cu tine? Nu pot, zice, sa-ti explic la telefon M-am gindit citeva clipe. Bine, zic, ramii acolo pina miine, dar nu uita ca imi oferi o noapte intreaga in care o sa ma gindesc ca taica-tau e un om necuviincios, iar comportarea ta anormala. Te rog, zice, sa nu vorbesti astfel despre tatal meu.
Indignat. Iar eu iti spun, zic, ca vorbesc despre el asa cum merita. Si, la raspunsul meu, pac, imi trinteste si el telefonul in nas. Am gindit linistita: am intrat intr-o casa de straini, care ma trateaza ca pe-o straina. Am sa ma retrag, mi-am spus, fiindca oricit incercam sa ghicesc care mi se invocase, ceea ce vazusem eu cu propriii mei ochi imi spunea altceva, ca nu era vorba despre nici o stare de urgenta. Atunci ce era? Am ramas doar curioasa, fiindca hotarirea mea era luata: orice-ar fi fost, purtarea lui Petrica nu era de inghitit A tatalui sau mai degraba, dar asta il privea, nu traiam cu el, ci cu Petrica N-a venit a doua zi, ci peste doua zile, cu aerul ca nu s-a intimplat nimic (si aerul asta, cind il vezi la cineva, e un semn ca lucrurile pe care ai de gind sa i le reprosezi nu numai ca el le va respinge, dar considera normal sa le repete si in viitoR).
Ei, Petrica, zic, ce s-a intimplat? Ma uitam la el cu adevarat curioasa si, curios lucru, dispus sa trec peste cele intimplate Cine stie, imi spuneam, pe lume se petrec tot felul de ciudatenii, un barbat, pina se formeaza, iti ofera tot felul de surprize, chiar comice. Ne laudam cu inteligenta, dar ce se petrece la noi, acolo unde spunea Petrica, in subconstient si in biologic (cind vorbea de
ZolA) O colega a avut ambitia taraneasca sa nu faca dragoste cu iubitul ei decit in noaptea nuntii. Dar in noaptea nuntii, pe la patru dimineata, tinerii casatoriti au chemat Salvarea care i-a gasit stind unul linga altul disperati si casti! Ce sa le faca salvarea? Medicul le-a ris in nas si le-a recomandat batjocoritor sa bea si ei un pahar de vin Pina la urma, desi se iubeau, s-au despartit si au fiecare, el cu alta sotie si ea cu alt barbat, copii Si tot se mai iubesc, dar"
Matilda se opri. Era vesela, ii sticlea privirea, parca uitase ca ajunsese cu povestirea ei intr-un moment culminant. Avea pe chip acea expresie de amuzament extrem si retrospectiv pe care o avem totdeauna cind relatam ceva din mediul nostru cuiva care nu-l cunoaste si ne e greu sa-l evocam, fiindca am facut-o de-atitea ori Pesemne ca se distrasera mult pe socoteala celor doi si desigur, mai ales, chemarea Salvarii ii inveselise copios. Bravo, Matilda, am gindit, va sa zica rizi de nefericirea altora
"Petrica imi oferise si el o surpriza, continua ea, dar nu de acest gen, ci ceva ciudat in legatura cu taica-sau. La intrebarea mea imi raspunse foarte grav ca tatal lui e un om sensibil si ca insuratoarea fiului sau a fost pentru el un soc pe care nu l-a suportat. Ca era, in seara aceea, foarte agitat si ca trebuia sa se duca si sa stea cu el citeva zile ca sa-l linisteasca. Si de ce, ma rog, era agitat? am zis eu. Din contra, mie mi s-a parut foarte calm si refuzul lui de a intra in casa premeditat Parca venise sa te fure, parca erai fata mare care cazusesi pe miinile unui capcaun si venise sa te salveze Toate astea puteau fi de inteles, nu era nevoie de o astfel de punere in scena. Bine! Raspunde-mi: de ce n-a vrut sa intre in casa? Tacere. Repet, am repetat, ca tatal tau nu arata nicidecum agitat, dimpotriva, ii flutura pe figura un suris subtire, cum au oamenii in virsta cind te ucid cu acest suris in care se distileaza ironia, batjocura fina, sfidarea, protejati cum se cred de anii si parul lor alb, care i-ar face intangibili. Ti-o spun ca s-o stii, pentru mine cineva care jigneste nu e intangibil si in casa lui n-o sa calc, si nici el intr-a mea, pina nu-si cere scuze.
Petrica se plimba indirjit prin fata mea. A tacut. Bine! Am tacut si eu Nu stiu insa pentru cine casatoria aceasta fusese un soc, pentru tata sau pentru fiu? Peste doua luni, de sarbatorile
Craciunului, surpriza, chiar in seara de Ajun cind il asteptam sa aduca vin, n-a mai adus nici un vin M-a lasat singura, cu toate ca pregatisem si eu, stind pe la cozi, tot ce era nevoie ca sa ne simtim bine. Asta e, cine cedeaza prima oara, cedeaza pe urma mereu, a pornit-o gresit, trebuie sa se intoarca indarat Drumul parcurs de mine cu Petrica nu era lung, m-am gindit sa fac acum ceea ce nu facusem prima oara, dar m-am trezit ca n-aveam impotriva lui Petrica un sentiment suficient de puternic ca sa pot rupe aceasta casatorie Ba nu, ceea ce facea el acum mi se parea incredibil, un alt Petrica, nu intelegeam acest infantilism care in convietuirea cu mine nu se manifesta, ca sa-l pot ajuta sa scape de el, era normal, stapin pe sine, orgolios, batos si deodata clic! din nou fuga acasa, fara sa ma previna, fara sa-mi explice ()
Bineinteles ca am pus iar mina pe telefon. Bineinteles imi raspunde taica-sau, care imi sopteste la aparat, cu imensa satisfactie, l-am ghicit rinjind: il despart eu de tine, n-ai nici o grija. Stiu ca lupta e mai grea, imi dau seama, esti frumoasa, te iubeste, dar pina la urma tot te despart. Lupta e mai grea! Nu mi-a scapat aceasta nuanta revelatoare. Insemna ca il mai despartise si de alta si ca lupta fusese usoara, acum era mai grea. Uite, ii spun si eu, sa vedem care pe care. Nu stiu daca o sa ma inteleg cu Petrica in viitor, daca o sa pot sa-l iert pentru ceea ce mi-a facut, dar mai intii il despart eu de dumneata si te asigur ca lupta va fi usoara si pe urma mai vedem. Esti un batrin inconstient, care nu-ti iubesti copilul, abuzezi probabil de afectiunea pe care ti-o poarta si il impiedici, dar pentru cit timp?, sa-si intemeieze o familie, fara sa-ti dai seama ca pina la urma tot te va parasi si nu se stie daca nu te va detesta. Mi-a raspuns printr-un hi, hi, hi si a inchis. M-am imbracat si m-am dus la ei. Am sunat. M-au tinut la usa crezind ca o sa plec. Am sunat insistent si n-am plecat deloc. Mi-a deschis batrinul dupa o jumatate de ora, parca as fi venit la Canossa sami pun cenusa in cap si mi-a spus din prag ca Petrica nu e acasa. Dar eu am intrat in hol, si deacolo l-am zarit pe barbatul meu prin glasvandul care despartea holul, probabil de sufragerie, umbra i se plimba nervos incoace si incolo. M-am asezat fara sa ma dezbrac si i-am spus batrinului
(care de fapt nu era chiar atit de batriN) ca am fost furioasa la telefon si imi cer scuze, n-am nici un drept asupra nimanui, casatoria e un petic de hirtie care se poate anula in doua saptamini.
Ar fi fost insa corect ca Petrica sa-mi spuna ca de fapt el nu-si iubeste sotia si ca regreta pasul facut, ne desparteam in mod civilizat, fara sa fie nevoie sa ma lase singura de sarbatori, putea in orice caz sa ma previna Umbra agitata de dupa glasvand se oprise si asculta. Poate ca el nu stie ce inseamna sa te insori, am continuat, se intimpla, se pare ca si insuratoarea se invata, dar dumneata, ca tata, poate ai auzit mai bine decit el ce-a spus preotul la cununie in biserica: iti lasi parintii, pe mamica si pe taticu`, si te unesti cu barbatul sau femeia ta, ar fi trebuit sa i-o spui
Tu, zice batrinul rinjind, care te-ai maritat cu un jidan, n-ai dreptul sa ne dai lectii. Ticalosia dumitale, i-am raspuns, nu ma jigneste. Pentru mine un om nu e mai prejos decit altul, fiindca e evreu sau de alta natie. Numai trogloditii din Africa se ucid intre ei fiindca fac parte din triburi diferite. Da, zice el, fiindca si tu esti troglodita. O (facea aluzie la familia meA). Atunci a aparut
Petrica, a deschis usa glasvandului, palid, si a strigat la mine: iti interzic sa-l insulti pe tatal meu.
M-am uitat la el zimbind si i-am raspuns: Petrica, ar fi trebuit sa te exprimi invers: tata, iti interzic s-o insulti pe sotia mea. Da, da, am insistat, sint sotia ta, trebuie sa ma aperi, chiar daca sint jignita de tatal tau. El a scos atunci un strigat, si-a dus miinile la cap si a disparut din hol intruna din odai. M-am ridicat si m-am dus dupa el. Cind m-a vazut s-a precipitat spre sifonier, a deschis usa si s-a virit in el. Asta nu e barbat, am gindit uluita, e inca in scutece. Are dreptate taica-sau Si m-am intors in hol. Ai dreptate, i-am spus, lui Petrica ii e frica de mine, s-a virit intr-un dulap. Sa veniti dupa sarbatori si sa-i luati lucrurile. Dar in aceeasi clipa a reaparut
Petrica. Ma intorc, zice, cu conditia sa nu-mi mai insulti niciodata parintii. Am tacut. M-am gindit ca Petrica era un barbat admirabil, in afara de cultul acesta al lui anormal pentru taica-sau. Ar putea sa se schimbe. Bine, i-am spus, sper sa nu mai am ocazia sa-l vad sau sa-l aud pe socrumeu.
O sa-l evit. Si ne-am intors acasa Cu mine Petrica era absolut natural, asa cum il cunoscusem, dar eu stiam acum ca in mintea lui exista un tabu, despre care nici macar nu puteam discuta. Bine. Nu e un tabu definitiv, o sa-i treaca in clipa cind o sa devina el insusi tata si la urma urmelor alti barbati au pacate mai grave, sint superficiali, muieratici, betivi, hahalere, mediocri in profesiune, ca sa nu mai vorbim de alte trasaturi de caracter oribile, de pilda, sa se spuna, si sa fie si adevarat, ca barbatul tau e un mincinos. N-as suporta! Prin martie, a plecat iar de-acasa. L-am lasat in pace. De asta data a stat vreo doua luni, s-a intors prin mai, cind n-am mai trait impreuna decit o saptamina, fiindca a fost concentrat A plecat direct pe front. Iata o catastrofa, am gindit cind am primit intiia scrisoare Citeam tremurind listele de morti si raniti care apareau in jurnale.
Gindul ca Petrica putea sa moara (era ofiter de rezerva la transmisiunI) ma facea sa-mi dau seama cit de tare ma legasem de sufletul lui, asa cum i-l cunosteam, suflet de o mare sensibilitate, pe care un glont il putea stinge pentru totdeauna Ma simteam ratacita la gindul ca il puteam pierde si il intelegeam mai bine si pe taica-sau, ca nici el nu vroise sa-l piarda de linga el prin casatorie.
Ce era? Ce ma turbura in amintire? Amestecul de barbat si copil, cind indignat de oameni, si atunci vorbea mult si te pasionau ideile, gindurile lui, puritatea spre care nu numai ca aspira, dar o si avea si iti cucerea sufletul, cind duios, renuntind la orice inversunare, retras intre cartile si manuscrisele lui, si atunci era blind, tacut, generos, gata de daruire, cu acel farmec al fiintei neatinsa de orgoliu si care nu stie ce daruieste, asemeni florilor () Prinsa de aceste sentimente am sunat intr-o zi la usa socrilor mei. Le-am spus ca mi-e greu fara Petrica si ca tremur de teama sa nu-l gasim intr-o zi pe lungile liste de morti sau disparuti Ramii la noi, mi-a spus soacra-mea, si noi tremuram si ne gindim ca scrisorile lui pot veni in urma si noi sa tot credem ca traieste Da, a zis si batrinul, numai sa se intoarca Vroia sa spuna ca sa-l vada iar viu printre noi, ca vechiul conflict nu va mai exista intre mine si el Citeva zile a fost bine Pina ce socru-meu mi-a cerut sa-i dau tot salariul. Eu tocmai terminasem facultatea si fusesem angajata de eforia spitalelor, sa construim niste cladiri noi Aveam datorii fata de rude, care ma ajutasera in timpul studentiei si acum asteptau sa-i ajut si eu pe ei, fiindca le era si lor greu Dimpotriva, domnul avocat Nicolau cistiga bine, era seful unui contencios si avea si procese, dar m-am gindit ca dupa ce impacarea noastra se va consolida, o sa-i explic care era situatia mea fata de rude si Curind insa a trebuit sa plec. Omul era de o zgircenie insuportabila: intii ca la ei in casa totul era incuiat si cheile erau la el, dormea cu ele sub perna, siun morcov, daca raminea de la masa, il lua si il incuia in dulap cu cheia, ca sa nu mai vorbesc cum era masa, ce ne dadea el, mie si soacra-mii, sa gatim si cum chiar si dupa aia mi se uita in farfuria in care imi punea trei fire de macaroane fara unt, ca si cind ar fi suferit ca acele macaroane vor fi totusi inghitite si va ramine fara ele. Scirbita, dadeam farfuria la o parte si ramineam dusa pe ginduri. Ce sa fac? Unde sa ma duc sa maninc? Fiindca ii dadusem toata chenzina si economii nu aveam. Fara sa clipeasca, imi lua farfuria dinainte si mi-o servea seara din nou, cu vadita incintare ca facuse o economie. Sotia lui, am surprins-o cu un furou cirpit Se tot urca si cobora pe scara podului si intr-o zi cind lipsea de-acasa m-am urcat sa vad ce e acolo
N-avea capacul incuiat, in sfirsit o mizerie colectii de ziare foarte vechi, roase de soareci, cutii pline cu pantofi scilciati si descompletati, nasturi de toate marimile si culorile, rufarie zdrentuita, broaste, lacate, sirme ruginite, toate in lazi si cutii Era clar pentru mine, le adusese de la Bucuresti cind se mutase, nu le putuse stringe aici intr-un an Ma intrebam cum traise
Petrica toata copilaria si adolescenta linga acest tata sordid si in ce consta fascinatia pe care o exercita asupra lui. Sau devenise sordid doar in ultimii ani, din pricina evenimentelor turburi? Iam spus ca trebuie sa fac curatenie acasa, am plecat si n-am mai revenit. Dupa un an Petrica s-a intors de pe front, detasat in interior, la un batalion de instructie. Nu patise nimic. Era insa mai tacut si mai dur, dormea putin si momentele de duiosie erau rare si scurte, dar si cele de revolta erau la fel de rare. Nu stiu cum, dar parca aveam sentimentul ca regreta frontul, sau parca nu mai gasea ca viata era ca inainte, i se parea searbada si cu sensul micsorat. Luna de permisie si-a petrecut-o cu mine, nu s-a dus decit o singura zi pe la parinti, unde n-a stat decit citeva ceasuri.
Batalionul lui de instructie unde fusese detasat se afla la Birlad. O data pe luna luam trenul si ma duceam la el, ieseam undeva la marginea unei paduri si puneam masa la iarba verde, destupam o sticla de sampanie. Odata a trecut pe linga noi maiorul, comandantul lui de batalion. A oprit masina, s-a apropiat si a inceput sa-i faca lui Petrica reprosuri. Se putea? De ce n-a raportat ca a venit doamna? Cum, un ofiter sa n-aiba si el unde sa stea in asemenea situatie si sa iasa la cimp, ca orice soldat? Si ne-a poftit la el, unde am ramas pina a doua zi 23 August, cu intoarcerea armelor, l-a gasit pe Petrica la Tulcea. A fost trimis pe front, unde a luptat in muntii Tatra pina la incheierea pacii. Ba, mi-a spus ca si dupa ce nemtii fusesera infrinti la Berlin, ei tot mai rezistau in acei munti si ca ar fi fost caraghios sa mori tocmai atunci cind toate armatele incetasera focul.
Popor smintit, nemtii astia. Cica in acele zile l-au cuprins pe Petrica lasitatea si furia. S-a intors cu aceasta furie in el, care i-a trecut greu. Numai ca la nici o luna dupa, a plecat iar la parinti, unde a stat si a tot stat Va sa zica barbatul meu trecuse printr-un razboi in care luptase o data la rasarit si a doua oara spre apus, vazuse moartea cu ochii, anii trecusera peste el si il intarisera, devenise barbat intreg, facuse creturi la ochi, avea acel ten batut de vinturi si ploi si ars de soare care ma facuse sa ma indragostesc de el a doua oara, si el deodata reincepea istoria cu taica-sau.
Atunci m-am simtit eu de fapt lovita Nu m-am despartit de el, dar ceva s-a inchis in mine, m-a cuprins un fel de nepasare. Bine, Petrica! Fa ce vrei!" (Si atunci ai inceput sa stai cu fundul spre usa cind intra el in dormitor, am gindit, nu e bine, Petrica, ai omis in relatarile si indignarile al caror martor am fost, acest aspect esential al vietii tale cu Matilda.) "Si aceste plecari au continuat?" "Da, zise Matilda, exact ca inainte Razboaiele nu schimba nimic intr-un om, sint ca niste furtuni pe care, odata trecute, le uitam ca si cind n-am fi fost prinsi chiar in mijlocul lor, unde puteam muri. Puteam Dar uite ca n-am murit si ne intoarcem la vechile
Dar Matilda nu-si mai termina fraza. Cu o expresie vie de oboseala pe chipul ei frumos se ridica si pleca.
XIII
Totusi eu stiam ca de asta data Petrica nu se va mai intoarce. Schimbarea lui era, pentru mine, semnul sigur ca va divorta curind. Ii spusei acest lucru Matildei, la telefon. Ea tacu citeva clipe lungi, apoi imi spuse ca pot sa am dreptate, "oricum, adauga ea, daca n-o s-o faca el, atunci voi intenta eu actiunea".
In acele zile primii ordin de chemare. N-as putea sa-mi explic nici azi prea clar cu ce drept, sau mai bine zi cu ce sentiment i-am scris apoi dupa o luna Matildei si am intrebat-o in ce stadiu se afla despartirea. In nici un stadiu, mi-a raspuns ea imediat. Petrica sta mai departe la parintii lui, dar de divortat nici gind. Atunci am luat-o la rost. Bine, si cit are de gind sa-l mai astepte? Ea se arata mai degraba impaciuitoare, lucru care ma scoase din sarite. "Nu trebuie, imi scrise ea, facut nimic cu violenta "Ce violenta? ii raspunsei, ce e violent in faptul ca divortezi de un barbat care a fugit de-acasa?" "Nu e asa simplu, imi raspunse ea laconica, nu fi impulsiv, un proces daca nu-l cistigi, daca una din parti se opune, intii ca poate sa dureze si doi ani, si al doilea te poti trezi cu o hotarire care respinge actiunea si atunci Ei? Ce-i mai faci? Lasa-ma pe mine ca ma descurc eu"
Asadar ea nu credea totusi ca Petrica se va decide usor si ca trebuia lasat s-o faca el, sa nu reactioneze ca o pisica, adica sa se intoarca acasa si sa nu mai vrea, de indata ce Matilda s-ar smulge brusc de el. Ei da! Dar asta putea sa dureze cine stie cit Dupa trei luni incepui sa-i trimit
Matildei scrisori rele, dure, la adresa lui Petrica, pline de injuraturi si insulte. "Cum, idiotu-asta credea ca are dreptul sa tina astfel incurcata o femeie? Cu moaca lui stupida de poet minor se crede sultan, sa te tina inchisa in casa, stapin atotputernic, cu gindire medievala? Trimite-i lucrurile, schimba cheile apartamentului si intenteaza imediat actiunea de divort"
Nici vorba! Matilda incerca sa-mi explice cu rabdare ca exista mari pericole pentru ca daca face pasul, rasuceam filele scrisorii furibund, gelos, orbit Gindul ca in realitate nici ea nu vroia sa divorteze nu-mi trecea prin cap Matilda era a mea, o simteam pina in adincul fiintei mele si nu mai exista nicaieri in constiinta loc pentru indoieli. Eram pur si simplu scos din pepeni ca femeia mea isi avea numele legat de un altul si ca acest altul nu se grabea citusi de putin sa ia o decizie. Lasa ca te grabesc eu, gindeam, o sa-ti placa. Nu mai am mult si ma intorc in orasul nostru. Si deodata primesc o telegrama: "Nu-mi mai scrie, Petrica s-a intors acasa". Numai ca o scrisoare de-a mea era pe drum. Foarte bine, am gindit, lasa-l s-o prinda, s-o citeasca si sa vada.
De asta data nu mai erau referinte brutale, la el, totusi erau.
Tocmai imi faceam planul sa ies la raportul generalului si sa-i spun ca o chestiune urgenta ma chema pentru trei zile acasa, cind chiar generalul ne anunta ca scoala de ofiteri ne da o permisie de zece zile. Cind ajunsei ii dadui, chiar din gara, un telefon Matildei. "Asteapta-ma acasa, imi sopti ea, viu indata."
Acasa avui timp sa-mi schimb uniforma si sa ma rad. Era spre seara. Acest ras, precum si odaia, cartile si lucrurile mele parca ma trezira dintr-un vis. Imi dadui seama, avui o brusca iluminare ca mai aveam inca timp sa dau inapoi, ca timp de citeva luni savirsisem un lucru foarte urit injurindu-mi prietenul, ca poate ei doi se iubesc asa cum sint si ca intrusiunea mea brutala in viata lor n-avea nici o justificare. Ce ma apucase? Dar o boare de fericire se abatu asupra acestor ginduri, care se spulberara si imi ramase numai bataia inimii, pulsatia ei inalta si nebuna Cum, dar o iubeam demult, inca din clipa cind o intilnisem pe strada sub ninsoare, si apoi scena din birou, cind devenisem sumbru, cuprins de o invidie de moarte pe sotul ei, si privirile pe care mi le aruncase ea tot timpul, si vizitele, si plimbarea Rupt de ea uitasem ca niciodata nu-i spusesem ca o iubesc, dar ca stia, dovada raspunsurile ei la scrisorile mele, putin speriata de violenta lor, violenta care in fond continea declaratia mea de dragoste, pe care ea o acceptase prin raspunsuri cu mult mai turburatoare decit daca mi-ar fi desvaluit direct sentimentele pe care le avea pentru mine era complice cu ceea ce nu-i spuneam lasa-ma pe mine ca ma descurc eu Nu-mi spunea: de ce te amesteci, cu ce drept, intre noi nu e nimic Era, scrisorile ei semanau cu o soapta, te iubesc si eu, parca imi spunea, dar fii cu grija, o greseala se indreapta greu, lasa-ma pe mine s-o indrept, eu care am facut-o
Soneria sbirnii. In prag era Matilda, imbracata de vara, cum n-o vazusem si cum nu mi-o puteam inchipui. Nici acum n-o pot descrie. Pot spune doar ca semana cu un fluture mare; aducea cu ea pajistea, gradina, cimpul plin de iarba, soarele de primavara. Matilda stralucea ca o floare si nici urma de drama pe chipul ei si simtii de indata ca aceasta stralucire care iradia din intreaga ei fiinta era in legatura cu mine. O luai in brate si imi lipii fata de a ei, cu sufletul la gura. Ea imi raspunse la imbratisare, ceva ii cazu din mina si rochia ei pirii, pe undeva pe la spate. De citeva ori intoarse capul, de citeva ori isi feri gura, corpul ei voinic se intari, se impotrivi fara sa se retraga, imi primi sarutul inclestat si in cele din urma ii simtii palmele in piept; nu ma respingea, dar era vadit ca nu-i placea asaltul meu, rasuflarea mea nestapinita, sarutarile mele pe gura reinnoite, strinsoarea bratelor care o inlantuisera. Ma cuprinse o furie, stirnita de un presentiment obscur: nu venise sa-mi daruiasca iubire, venise cine stie pentru ce Ma asezai pe pat tacut si sumbru, hotarit la orice, sa rup chiar cu ea si sa ma smulg din aceasta istorie si sa nu-mi mai amintesc de ea. Imi simteam spinarea strabatuta de fulgerari scurte, descarcari electrice tot mai adinci, pina in mate. Niciodata nu mai simtisem o astfel de violenta care venea din mine insumi si ma ameninta tot pe mine.
Matilda insa era vesela. Isi ridica poseta de pe jos, se aseza pe scaun si imi spuse dind si din cap, subliniind cu un repros amuzat sensul cuvintelor:
Fire-ai sa fii, mai baiete.
Ca ma sarutasi cu sete
De-mi rupsesi rochita in spete
Si trei nasturi de la ghete
Stupiditatea acestor versuri (probabil un cinteC) si mai ales datul ei din cap mi se parura incredibile. Ma uitai la ea in sfirsit stapin pe mine, trezit din socul prin care trecusem. "Da, da, continua ea dind din cap, de asta data cu alt inteles (adica nu ma inselam in gindurile melE), e cam stupid, dar asa este, din contra, am crezut ca esti un barbat puternic si stapin pe tine, ca sa ma pomenesc ca Petrica a pus mina pe scrisori si mi-a declarat ca nici gind sa divorteze si ca se va opune la proces daca divortez eu. Ai vazut ce-ai facut? Si doar te-am sfatuit, ti-am scris" "Cum a pus mina pe scrisori? Tu unde-ai fost?" "A venit acasa fara veste, cind eu lipseam, a lipsit si el de la scoala, a scotocit, peste tot si a dat de ele. Si te asigur ca le ascunsesem bine. Se pare ca l-a avertizat cineva sau a banuit, in privinta asta intuitia celor aflati in situatia lui este extraordinara.
Dar fii linistit, nu e suparat pe tine (tine la tine!) si nici pe mine nu e, a zis doar atit:
Matilda, mi-am platit datoria fata de tatal meu, de-aici inainte nu mai plec Aveam eu o datorie de platit fata de el, o sa-ti povestesc (dar nu mi-a povestit!), acuma sint liber> Vezi ce-ai facut? repeta ea parca bucuroasa de ceea ce facusem. Si acum nu pot sa mai stau, nu e exclus sa vina aici, stie unde am plecat N-a auzit telefonul tau, dar cind am plecat (statea la biroul lui si citeA) s-a uitat la mine, a zimbit cu blindete si m-a intrebat: a venit? Transmite-i salutari si invita-l duminica pe la noi Ti-am spus, intuitia Asa ca esti invitat duminica Vino!"
Si Matilda isi scutura parul. In tacerea care se lasa cind ma trezii, ma pomenii singur Ce sa fac eu acuma cu mine insumi? ma intrebai. Incepui sa ma plimb prin odaie, ma uitai la carti, ma asezai la birou Gindul imi zbura departe, spre ceva nedefinit, care era viata mea, o cantitate uriasa de ani Acest gind imi umplea sufletul si multa vreme uitai ce mi se intimplase, apoi sufletul mi se goli si scena al carei erou fusesem reinvie cu toate amanuntele. Ce mi se intimplase?
Cind iubesti si te stapineste un sentiment de triumf, are grija femeia sa te faca sa te simti ridicol. Astfel ma simteam ridicol Pentru a da un raspuns care sa-l salveze, un barbat are nevoie de ani de meditatie asupra oamenilor, de ani lungi pentru un simplu raspuns, nu va mirati, citeva cuvinte Ei da, dar cuvintele acelea daca nu le stii, nu le spui, si ramii singur si inregistrezi la partida ta: sint ridicol! Ce era ridicol in postura mea? Nimic complicat, o iubeam, asta era ridicol, mi-aduc aminte ca in timpul imbratisarii simtisem mirosul rochiei si al parului ei, miros turburator de bumbac ars bine de fierul fierbinte care trecuse peste el si al parului spalat cu un sapun bun, ei da, mirosul gurii, miros de migdale, si acea dulce moliciune a buzelor, ca si cind as fi sarutat un trandafir cu invaluitoare catifelari Ce catifelari? Ceea ce facusem scriindu-i era bine, o astfel de declaratie de dragoste era singura potrivita, calci peste tot ceea ce iti sta in cale si mergi drept la tinta, dar nu te impiedici de un Petrica Ea nu numai ca se impiedicase, dar se imbracase bine, se parfumase sa vina cu el la mine in protap. Da, asta era imaginea, in protap
Ca Petrica daduse de scrisori Cum, dar asta fusese si intentia mea ascunsa, sa dea peste ele, si cind colo ma trezisem spunindu-i ca de ce n-a avut grija Cind iubesti, iubirea trebuie implinita, orice-ar fi, fiindca nu se stie daca te vei mai intilni vreodata cu clipele acelea. Matilda insa nu ma iubea si altfel trebuia primita O varianta: venise sau nu pentru mine? Trebuie lasata sa arate ce insemnam eu pentru ea, pina la capat, si nu ce insemna ea pentru mine. Alta varianta: venise sa vada ce insemnam eu pentru ea, prevazuta in acelasi timp cu toate armele seductiei. Dar duca-se dracului toate aceste arme de seductie. Trebuia s-o primesc ca un militar sub arme, venit din campanie, oricum de pe drum, cu pantalonii pe solduri, cu bustul gol si cu crema de ras pe fata. Si sa astepte Apoi intrarea intr-un halat elegant dar totul era neverosimil, Matilda nu era o fetita sedusa, care putea fi primita in timp ce imi radeam barba, intre noi nu se petrecuse nimic A treia varianta putea fi si cea care avusese loc, minus plecarea ei. Trebuia s-o fac sa-mi auda raspunsul si sa nu ma trezesc singur cu o invitatie care ma facea ridicol. Ce e un om singur, singur cu adevarat? E un om fara solutie, fara un raspuns pe care ar fi trebuit sa-l dea, fara puterea de a-l da in singuratate si a-l urma. Rece, linistit, rasucit asupra adevarurilor tale, necunoscute de nimeni, absent, obsedat de drumul tau, care ti-e dat, fara sa-l cunosti, sa-l parcurgi pina la mormintul de care ai parte: "Doamna, resping invitatia dumneavoastra, nu doresc sa va mai vad, ma bucur ca prietenul meu nu-mi poarta pica, e cu atit mai bine, ardeti scrisorile pe care vi le-am trimis, nu asteptati sa va salut daca va intilnesc pe strada, nu aveti teama ca adevarurile intime pe care mi le-ati desvaluit vor fi aflate de altii Complicitatea dumneavoastra la violenta mea ramine un vag secret pe care vi-l inmin, scrisorile primite de mine, iata-le" O consecinta: totul s-ar fi terminat cu Matilda. Ce minune, sa lichidezi o eroare intr-o clipa si nu sa traiesti cu ea ani .Dar se insinueaza intrebarea daca la acei ani ai vietii mele n-as fi trait savirsind alta eroare. Cine poate sa stie? Filozofia comuna raspunde ca viata unui om e un nesfirsit sir de erori. Un cintec imbecil spune ca "de-ar fi sa ma mai nasc odata, acelasi om as fi, pe tine te-as iubi" si se incheie cu un oftat inecat in aplauzele publicului: "mai tata, ma!", inseamna ca asta a trait in adevar, daca acelasi om ar fi si tot pe ea ar iubi-o. Un imbecil! Cind scriu aceste rinduri am sentimentul ca daca as fi, printr-o minune, eliberat, as putea trai in sfirsit in afara erorii, uitind ca acest lucru se si intimplase, ca traisem multi ani eu acest sentiment, pina intr-o zi, cind o fata a pus pe biroul meu o floare Dar mai e pina acolo Sa revin la Matilda. Alta consecinta: nimic nu s-ar fi terminat intre noi, si ea m-ar fi urmat; poate ca eroarea ar fi fost eliminata, in orice caz s-ar fi scurtat considerabil timpul pe care il aveam de trait urmind poteca ei sinuoasa. Expresia m-ar fi urmat e plina de grele intelesuri. Taranii le cunosc de secole, ei chiar fac practic muierea sa-i urmeze, el merge inainte si muierea vine cu o jumatate de pas in urma taranului. De aceea au si reusit taranii sa ne aduca pina aici, posesori ai unei morale severe al carei cod ar trebui sa-l preluam si sa-l descifram, acum cind in acest secol misiunea lor va inceta.
Bineinteles ca. m-am dus, adica am acceptat invitatia sotilor Nicolau. Trebuie sa spun ca n-au fost deloc ridicole intilnirea si orele petrecute cu ei in acea duminica memorabila si decisiva. Cel putin atunci nu mi s-a parut
XIV
Dimpotriva, m-a stapinit tot timpul un sentiment de sarbatoare din chiar clipa cind am iesit din casa. Orasul, sub soarele unei dimineti de august, parca sarbatorea si el ceva. Era o proiectie a starii mele de spirit? M-am intrebat totdeauna ce simte de pilda un sinucigas intr-o astfel de zi, ultima pe care o mai are de trait, seara fiind hotarit sa se culce si sa nu se mai scoale. Poate amina totul pentru o zi mohorita? Acum pot sa spun ca ziua n-are importanta, sentimentul meu ca e sarbatoare coincidea doar cu al orasului Exista in noi ceva autonom si mai puternic decit natura si locurile, de pilda am putea muri rizind, daca moartea ne-ar surprinde intr-o astfel de stare si, dimpotriva, la nasterea copilului nostru sa ne simtim doboriti de o tristete de moarte. Mama de pilda, in chinurile facerii si chiar pindita de primejdie, a pufnit-o risul, cica nu vroiam sa viu pe lume decit cu mina la timpla. Inspirat, doctorul m-a ciupit de ea furios si mi-am retras-o, dar pe urma iar am revenit: "Ce faci, ba, a strigat medicul cu un astfel de glas incit mama a incetat pentru o clipa urletele si a pufnit-o risul, vrei sa ne arati ca o sa ajungi general, a continuat acela, ia mina de la timpla", si m-a ciupit din nou, bineinteles atit de tare incit mi-a pierit cheful s-o mai scot si am iesit pe lume precum toti copiii Mai curios era de unde stiuse ginecologul, vazindumi doar virful capului, ca sint baiat si nu fata
Nu era o proiectie, fiindca am citit pe chipurile oamenilor, pe strazi, aceeasi descoperire care ii incinta: orasul traia ceva deosebit, o bucurie a lui secreta. Vocile noastre, de pilda, gaseau in el un ecou parca muzical, pasii pe trotuare sunau invaluiti parca in vata, acoperisurile pareau aeriene, ai fi zis gata sa zboare, vitrinele ai fi zis ca te privesc si clipesc, uriasi ochi ai orasului care traia ca un singur tot insusindu-si si topind in corpul sau toate casele, pietile si bulevardele, impreuna cu noi, cei vii. Ginganiile din trupul lui care respira domol sub un cer de un albastru pur, pe care soarele stralucea proaspat si viu, racoros si vesel: orasul nostru e asezat intre dealuri inalte si impadurite care ne aduceau vara curentii de aer proaspat, iarna zapezi linistite, ferite de crivatul de dincolo de lantul Carpatilor.
Ii gasii pe sotii Nicolau trebaluind, proiectasera o excursie, impachetau in rucsac fripturi, tacimuri, sticle, o patura. Tocmai picase o doamna care le aducea un cozonac rumen, auriu, care stirni entuziasmul Matildei, sau mai bine zis acest entuziasm isi gasi un pretext ca sa se exprime
(era entuziasmata dinaintE). "Ah, Tasia, exclama ea rapita, ce cozonac frumos, draga mea, c est de tres beau cozonac, o dadu ea pe frantuzeste, apoi imediat pe ruseste, crasivaia, davai, nu stiu cum si de indata incepu sa cinte, tibiaaa" (aveam sa-l mai aud peste ani, acest tibia, era parca un laitmotiv al vietii ei care aparea cind te asteptai mai putin, n-am avut niciodata timp s-o intreb ce dracii insemnA). Petrica o ajuta aferat, cu o expresie pe care o banuisem de ieri, cind ea imi spusese ca nu e suparat pe mine, umanista, dar mult mai accentuata ca in alte dati, as putea sa spun hiperumanista
Numita Tasia, o doamna grasa, tip gospodina, detinatoare de mari secrete in ale bucatariei, se retrase insotita de mai multi "spasiba, Tasia, ocin spasiba", ai Matildei, Petrica se inhama cu rucsacul, Matilda isi lua pe brat o haina scurta de vint, din gabardina albicioasa, si porniram
Numai eu eram crunt, in ciuda sentimentului de sarbatoare care ma stapinea. Vedeam ca o pierd pe Matilda, ca era bucuroasa de intoarcerea sotului, cu care proiecta excursii si nu intelegeam ce mai cautam eu acolo. Totusi ceva nou aparuse in comportarea lui Petrica fata de mine: ma privea fara a dori sa ma vada, cu pleoapele lasate, adormit, in timp ce trasaturile ii curgeau si ele parca in jos, ai fi zis ca daca mai continua asa o sa inceapa sa-i pice din chip picaturi din el, ca si cind ar fi fost din ceara. Cum a fost in armata, cit mai am pina termin, cum e acum o scoala militara (vroia sa spuna acum dupa razboi, sub noul regiM), pentru care arma ma pregateam, cam despre asta discutam urcind intortocheatele poteci ale dealului. "Da-mi, ii spusei la un moment dat, sa mai duc si eu rucsacul." Mi-l dadu si o lua vadit inainte. Tot atit de vadit, Matilda, care mergea inainte, ramase in urma: "Poarta-te frumos cu el, imi sopti, tine foarte mult la tine". Furios si drept raspuns trasei o injuratura grosolana la adresa tinutului lui Petrica la mine. "N-am nici o incredere in el, ii spusei, e topit de dragoste pentru tine, ii cunosc eu aceasta expresie bleaga, care bineinteles nu e de durata, iar daca e de durata cu atit mai rau pentru el si pentru tine. Eu o sa stau putin dupa ce ajungem la poiana unde o sa ne oprim si am sa plec." "Te porti ca un copil, zise, e bine asa, iti spun eu ca e bine, ai rabdare" Petrica ne astepta ca sa ne arate o veverita. Suridea cu gura pina la urechi. Matilda il lua de brat si Petrica imi facu impresia ca se sprijinea de ea, atit de tare se lipi si se facu parca mai mic linga umarul ei, desi era mai inalt. Pe urma, dupa lungi minute se oprira sa ma astepte, tot la brat, dar de asta data Petrica se desprinse si ramase cu mine.
Mirosea puternic a brazi Se auzeau chemari indepartate, acel stupid olareti al excursionistilor, risete gilgiitoare de fete de pe alte poteci. "Sa nu fii suparat pe mine, imi sopti Petrica, stiu ca
Matilda te iubeste, stiu demult, nu din scrisorile pe care i le-ai trimis si unde imi faci un portret nu prea agreabil Poet minor Si Eminescu era minor pina nu si-a dat masura Erai furios, te-am inteles si aveai dreptate, trebuie insa sa ai mai multa rabdare. N-o cunosti pe Matilda, desi ti-am povestit destule despre ea
Si cu asta tacu. Parca vroia sa ma previna? Da, asta era, imi sugera sa fiu prevazator. Mi se paru superior mie si ma imblinzii. In acelasi timp vedeam ca figura lui nu mai era hiperumanista, ca pina atunci, ci doar umanista. "Noi ne despartim, relua el vazind ca tac. Nu te lua dupa linistea aparenta dintre mine si Matilda, o sa ne despartim, dar dar asta e o chestie intre noi doi. Ce-o sa faca ea pe urma nu ma priveste. Iti spun eu: nu va potriviti, ea are cinci ani mai mult decit tine si e o fire In fine, ai sa vezi, daca o sa ai timp vreodata sa vezi" incheie el cu aceasta prevestire obscura, pe care n-o luai in seama "Petrica, ii raspunsei, te rog sa ma scuzi, tin la tine tot atit de mult ca si tine si sper, continuai eu cu un stupid joc comun caracteristic pentru aceste situatii, ca o sa raminem prieteni "
El nu zise nimic auzind aceasta declaratie si in tacerea care se lasa ne astepta Matilda. Brazii se rareau. Petrica o lua incet inainte, noi ramaseram, tot incet, inapoi. "Ti-a spus?", ma intreba ea.
"Da, mi-a spus", raspunsei si tacui. "Si ce ti-a mai spus?", insista. ..Atit, ca o sa va despartiti, ca sa nu ma iau dupa linistea aparenta dintre voi." "Da, asa este ", si tacu si ea devenind ginditoare.
Si dupa acest repetat dialog cu unul si cu celalalt, urcaram apoi impreuna si curind ne opriram in virful dealului. Era foarte frumos. Vintul spulbera rochia si parul Matildei, care imi aparea ca o zeitate a padurilor Natura n-o diminua, cum se intimpla de obicei cu un om aflat in mijlocul ei, cind bolta uriasa a cerului, norii din zare, padurile pline de maretie micsoreaza parca chipul uman, mai ales daca acest chip nu se spala de o gindire meschina, de un sentiment marunt sau trivial. Matilda, trebuie sa spun, era rapitoare, abia ma puteam uita la ea mai mult de-o clipa.
Petrica, in schimb, o ignora de asta data.. Credeam ca o sa-l vad in sfirsit ridicind fruntea spre cer, ca odinioara Nu, statea cu ea plecata, dar n-as fi putut spune ca reflecta la ceva din interiorul lui. Da, reflecta, dar parca la un lucru strain, din afara lui, totusi prezent, apropiat.
Ne plimbaram citva timp pe coama dealului, tacuti toti trei, apoi Petrica spuse ca trebuie sa coborim putin si sa gasim o poiana unde sa putem minca, aici vintul Si gasiram o poiana linistita, in care printre brazii care o inconjurau se gaseau si mesteceni inalti, cu coaja lor alba, te intrebai cum de crescusera pe-aici acesti arbori de cimpie Incetul cu incetul, in timp ce Petrica intindea masa si scotea din rucsac pui fripti, mujdei de usturoi, oua fierte, cozonacul si sticlele cu vin si cu apa, privirea mea se deschise in sfirsit indrazneata si se holba la chipul Matildei. Ea nu ma vazu la inceput, se uita flaminda in jur, si cu toata puterea sufletului meu incercai s-o resping, s-o vad asa cum e, fiindca traind cu Nineta si Caprioara, si nu numai de la ele, ci prin simpla postura in care ne pune esecul, invatasem ca adevaratul chip al femeii nu apare cind sintem indragostiti, ci, ca in basme, de asta data in sens invers, nu intr-o baba vrajita care ne cere un ajutor umil, zace o tinara si rapitoare printesa, ci intr-o printesa divina in frumusetea ei zace o cotoroanta urita si respingatoare. Ca Matilda putea fi o cotoroanta imi sugerase inca de la inceput
Petrica, fireste prin optica lui bizara, chiar si prin ceea ce omisese sa-mi povesteasca, fuga lui alaturi de taica-sau, viritul lui in dulap, deci o anumita groaza de ea, apoi generozitatea ei exasperanta care umilea dragostea lui pentru ordine si mai ales pentru cartile care ii dispareau din biblioteca si i se intorceau ferfenitite sau nu se mai intorceau deloc. Dar pe chipul Matildei nu descifrai nimic din toate acestea. Cum putea acest chip minunat sa ingrozeasca pe cineva?
Vedeam cu uimire ca puritatea de care vorbea ea (si care mi se paruse ridicolA) exista cu adevarat pe chipul si in privirea ei, reflex misterios al sufletului, fiindca nu-mi scapa ca acest chip de fapt nu era frumos fizic, asa cum era al Caprioarei, printr-un dar al naturii, ci prin jocul extraordinar al expresiei. De pilda fruntea si nasul ei erau cam mici, nu intr-o proportie prea favorabila cu gura, ai fi zis prea mare intr-un obraz si el mare si cam prea rotund, iar radacina nasului, separata de rest, putea fi a unui barbat. Dar impreuna? Tisnea o armonie izbitoare, iar din ochi o bucurie de a trai care hipnotiza. Putea o cotoroanta ascunsa sa schimbe toate acestea? Nu intr-o baba, fireste, dar in ceva hidos, am vazut femei care, desi tinere si deloc urite, sugerau ceva hidos, cum era fata aceea care ma intrebase cu indignare daca eu stiu ce este tandretea
Tot uitindu-ma la ea, deodata privirile noastre se intilnira si nu se mai putura parasi clipe lungi: poiana si brazii si bolta cerului parca se clatinara si, daca n-as fi intors, cu un efort de vointa, capul intr-o parte, cred ca s-ar fi rasturnat totul cu mine. "Domnul Petrini e, ca intotdeauna, foarte suparat pe noi, rupse ea vraja, care in realitate nu se rupse deloc, sa bem cite-o tuica, poate ii trece."
Si Petrica turna si bauram. O foame animalica, dar nu stiu daca tot atit de curata ca a animalelor, ne cuprinse, infulecaram, oricum, in tacere, ca ele. In mod curios simteam, adica ma uitam la puiul fript din mina si gindeam: il maninc. Si gindul acesta rupse tacerea: "Ei bine, Petrica, zisei, a sosit momentul, il est grand temps, cind trebuie sa raspundem la intrebarea pe care si-a pus-o inca demult un mare filosof bulgar: mincam ca sa traim, sau traim ca sa mincam?"
Nu cunosc, zise el parca miriind ca ii intrerupsesem mestecatul, nici un filozof, fie el si bulgar, care sa-si puna o astfel de intrebare cretina." Pleosc! vorba Matildei, s-a timpit Petrica, gindii si ramasei multa vreme chiar ginditor. Ce-o fi cu el? Ce s-o fi petrecind acum in capul lui? Era clar, m-a insultat, m-a facut cretin, dar de ce? Am vrut sa glumesc "Petrica, ai uitat ca sint bine pregatit in filozofie, l-am citit eu insumi pe acest filozof bulgar, il cheama Stancio Stancev, sau
Stancov, nu-mi aduc aminte exact Pot sa-ti mai spun unul din aforismele lui, de pilda acesta: ceea ce este, este, ceea ce nu este, nu este! Ei?! Ce zici?" "Cine poate sa spuna ce este, ca sa afirme apoi ca este?" mirii el din nou, aruncind un os in iarba. Formidabil! Ma asteptasem sa ma insulte din nou, cind colo el chiar lua lucrurile in serios. "Ceea ce ti se pare ca este, continua el deodata sarcastic, se termina de pilda intr-o balta de sperma. Si totusi te trezesti ca nu mai este."
Da, iata, era mai rau decit o insulta, o lovitura bine data. Am inteles: vroia sa ne maculeze, pe
Matilda si pe mine, chiar in pragul idilei, si sa ne reduca la neant. Am ramas fara replica. Luam cunostinta ca Petrica nu era cel care afirma Matilda ca este, un prieten care tinea mult la mine. De altfel, nici nu crezusem acest lucru, totusi ma prinsese dezarmat, putin tot crezusem. In astfel de situatii femeile tin cu cel parasit, ii atribuie sentimente nobile si te indeamna si pe tine sa crezi in ele. Te dezarmeaza instinctiv, si nu-l poti lovi pe fostul sot sau fostul iubit. Si Petrica ar fi avut aceeasi stare de spirit chiar daca nu mi-ar fi citit scrisorile. Era firesc! Iata unde ma adusese
Matilda, la acest dejun la iarba verde in care eram inca o data pus intr-o situatie ridicola. Ar fi trebuit sa intuiesc ce avea sa urmeze si sa ma ridic imediat si sa plec, dar bineinteles ca n-o facui.
Petrica relua: "Filozoful tau bulgar Stancio Stancev nu face o ceapa degerata pe linga filozoful ceh Ian Sprjna, care in cartea sa Asupra moravurilor vorbeste despre propensiunea omului de jos, care vrea sa ajunga sus calcind peste cadavre. Prietenia pentru el nici nu exista, dar o mimeaza, stie ca e o forta si o foloseste cu perfidie fara cel mai mic scrupul, lovind cu barosul in fisura pe care un prieten imprudent i-o desvaluie, viata sa intima. Exista pentru el ceva sacru? Cultura e un scop, nu expresia a tot ceea ce avem mai bun in noi. Iata ce scrie un asemenea individ, continua
Petrica scotind din buzunarul vindiacului un plic pe care il puse alaturi, se sterse pe miini cu un servetel si deschise o scrisoare in care de departe recunoscui propriul meu scris: «In chestiuni din acestea, Matilda, il faut couper net» Omul de jos, rinji Petrica, vorbeste franceza Si continua: Dupa cum se vede, comenta Petrica, tinarul, desi are abia douazeci si doi de ani, are experienta despartirilor, precum si a duratei si eroziunii sentimentelor supuse rabdarii celuilalt fiindca el nu urmareste decit un scop, dar, imprudent, sigur de sine, isi desvaluie involuntar ceea ce vrea sa ascunda, putina adincime a propriilor lui sentimente, caci iata ce scrie mai departe: «Or, eu, Matilda, (si aici
Petrica sari ceva, dar eu imi aminteam: te iubesc atit de mult inciT) trebuie sa-ti marturisesc temerea ca rabdarea lui, confuzia starii lui de spirit, intre adoratie fata de tine si firele care il atrag cu putere misterioasa inapoi linga tatal sau, vor fi mai puternice decit noi doi» .Se exprima eufemistic, comenta iar Petrica, in loc sa spuna ca n-are rabdare sa astepte, o implica si pe ea amenintind-o ca pe-o eleva de liceu Si inca aici stilul e retinut, dar in alta parte originea lui roturiera iese la iveala cu violenta, prietenul pe care il denigreaza are moaca in loc de chip, nu ma injosesc sa mai citez si altele"
Si se opri si viri la loc in buzunarul de sus al vindiacului acest document pretios pentru el (in ce sens mai era pretios, dupa ce il utilizase, nu intelegeaM), incheie adica cu grija nasturele, sa nu cumva sa-l piarda! Ce ticalos! Premeditase totul, venise deci de-acasa cu scrisoarea in buzunar si, dupa ce ma anesteziase pe drum cu marturisirea ca se va desparti de Matilda, parasise starea lui umanista si ma lovise cu atita abilitate incit ramasei atit de uluit si in continuare dezarmat, ca nu raspunsei nimic. As fi putut de pilda sa-i spun ca tatal meu e monteur de avioane, o meserie de inalta calificare, iar mama e fiica de functionari, cu o inalta conceptie morala despre lume, mai nobila decit aceea de avocat. Da, dar despre rest ce puteam sa-i spun? Da, as fi putut sa-l intreb incotro si in ce masura o casatorie a mea cu o arhitecta, eu fiind profesor, m-ar fi plasat sus?
Unde anume? Familia Matildei, din spusele ei, avea o situatie sociala la fel de modesta ca si a mea. Atunci ce? Si deodata avui revelatia: casa, ei da, luxosul apartament al Matildei, pe care tatal lui Petrica vrusese sa puna mina inca de la inceput Pentru asta deci vroiam eu sa trec peste cadavre Ce nemernic! Inseamna ca el insusi se gindise la asta impreuna cu taica-sau si renuntase tocmai la timp cind ea le risese in nas! Si acum imi atribuia mie acelasi gind.
"Bine, zise Matilda joviala, vad ca ati terminat inalta voastra discutie despre filozofii bulgari si cehi, Stancio Stancev si Ian Sprjna, acum tu, Petrica, retrage-ti insinuarile, si tu, Victor, cere-ti scuze ca ai vrut sa-l umilesti primul prin cuvintele pe care i le-ai spus si sa bem impreuna un pahar de vin. Mai crestinilor, continua ea vazind ca vorbea copacilor, dar toate astea ce importanta au? E curios cum abia dupa multi ani rosim ca n-am ris cind trebuia de femeia pe care o iubim. Mai crestinilor! asa se exprimase Matilda, adica ma punea pe acelasi picior de egalitate cu barbatul ei. Devenisem "crestin". Si ne lua de sus, ironizindu-ne pentru calitatea discutiei noastre. Arbitra! Ne cerea sa ne impacam, in stil dostoievskian, eventual sa plingem si sa ne imbratisam: Victor Petro-vici, sa exclame el cu glas gituit, unde am ajuns, ce trepte ale josniciei am coborit, Piotr Nicolaevici, sa-i raspund si eu strangulat de emotie, o iubim, o iubim amindoi, sa fim mindri de ea Sa uitam totul, da, Piotr Nicolaevici, nu te mira, asta trebuie sa facem, sa fim demni de ea si sa-i sarutam piciorusele
Brusc, ma ridicai "Ma scuzati, doamna, spusei eu rece, trebuie sa plec." In aceeasi clipa se ridica si el: "Nu, zise, te rog sa ramii, Matilda are sa-ti spuna ceva, plec eu, ne vedem acasa Nu in mijlocul naturii superbe se discuta astfel de chestiuni, continuam intre patru pereti, e mai potrivit, acolo se varsa toate murdariile."
Si dadu sa plece. Ei na! Hodoronc-tronc! Taci ca intriga in care cazusem era atit de Aveam sa murim toti trei. "Stiti ce spune Fortinbras, adauga ei rinjind: ridicati de aici lesurile, care pe cimpul de lupta sint firesti, aici vederea lor e sinistra." "Venim si noi, Petrica, ii striga ea din urma, apoi mie, cu humor: n-o sa ma lasi singura prin padure Tu esti vinovat, continua ea dupa ce pasii lui Petrica nu se mai auzira, l-ai jignit, stii cit e de susceptibil. I s-a parut ca iti bati joc de el si in fata mea n-a putut sa suporte" "Aha, zic, si atunci si-a pregatit scrisoarea de-acasa, stia ca o sa-l jignesc, si atunci ce si-a fi zis: ia sa iau eu cu mine documentul" "Bineinteles, zise ea simplu, nu mai are incredere in tine Ce te miri?" "Si atunci de ce mi-ai spus ca tine la mine?"
"Fiindca tine! Ce, nu poti sa concepi?" "Nu, e o prostie sa crezi si sa aluneci in acest gen de lucruri spre care te impinge un om care vrea sa imparta despartirea sa cu altii, adica cu femeia care il lasa si cu iubitul ei. Despartirea se suporta, daca nu, du-te si te spinzura! Cum, strigai eu indignat, dupa ce luni de zile a facut din relatia cu tine un caz universal, povestindu-mi mie ce blestem esti tu pe capul lui si cum ar face sa scape de tine, scapa in cele din urma, fuge de-acasa, arata multumit si echilibrat, eu iau drept buna si definitiva aceasta schimbare (nu mi-as fi permis sa-ti scriu daca n-as fi crezut sincer ca ruptura era realA) si apoi deodata se razgindeste, se intoarce acasa si" "Potoleste-te, ma intrerupse Matilda. Iti repet, scrisorile tale l-au tulburat"
"Da?! strigai. Daca erai convinsa de acest lucru si nu-l doreai, de ce nu le-ai rupt?" "Nu eram convinsa, m-am lasat influentata de torentul furiei tale Imi placeau, cum sa le rup?!"
Ramasei posomorit, desi inima imi batea. Ma asezai alaturi. As fi vrut s-o imbratisez, dar imi venira in minte versurile ei de-aseara cu textul acela care ma asemuia cu un taran nestapinit, care saruta "cu sete". Dar cum ar fi vrut s-o sarut? Si gustul bizar de migdale al gurii ei imi reveni, o apucai de umeri, o intinsei in iarba si il regasii intr-o sarutare care ne sufoca pe amindoi. Un miros de viorele emana din ea sau dimprejur si o dorinta inexorabila de a fi in fiinta ei ma imbata.
Traisem cu doua fete, care erau acum uitate, aveam acum in brate o femeie, o muiere al carei corp imi lua mintile. Incepui sa trag furios de rufaria ei intima. O clipa avusei senzatia ca ea se impotrivea, doar o clipa, ca de indata sa-i aud glasul, deloc turburat, ai fi zis doar extrem de uimit, desi uimit nu era "Ei, ei, ei!" Si se zbatu, raminind totusi intinsa, intelesei intr-o clipa, privindu-i ochii limpezi, ca nu vroia si ca vointa ci de a se impotrivi era totala; nici nu se gindise macar. Ridica bratele relaxindu-se: o comoara bine inchisa, cu un cifru secret care mi-era strain.
Rostogolind cutia, lovind-o cu toporul, lovind cu dalta si ciocanul, n-as fi reusit in cele din urma decit sa descopar imensa oboseala a trupului, biciuita de dorinta neistovita, dar neputincioasa, de a ma afla in posesia bogatiei ei ascunse. Trebuia gasit "pergamentul", descifrat codul de pe el.
Dar erau chiar in fata mea si cutia si codul si gifiind exasperat ii soptii: "Te omor". "Ei si?" raspunse ea si izbucni intr-un hohot de ris care, in cascadele lui, duse cu sine si vraja care ma stapinea. Gindii, si imi vazui parca si cu o mare claritate gindul: "O voi parasi! O parasesc chiar in aceasta clipa." Si ma linistii.
Ea nu se uita la mine, privea cerul. Stateam alaturi simtind in preajma doar padurea. Da, era si ea alaturi, dar ma aruncase mult inapoi, in timp ce eu crezusem ca sint aproape Inapoi. Inapoi mult, spre gradul zero al intilnirii noastre care nu ma mai interesa, ii spusei: "Din clipa aceasta te dau uitarii " Ea se indigna: "Dar e firesc!!!! Cine sintem noi? Cu ce drept venim unul spre altul? Trebuie sa aflam totul, dar totul "Afla tu totul, ii raspunsei, eu nu sint amator", si izbucnii la rindul meu in ris, satisfacut de vulgaritatea ultimelor cuvinte. Ramasei apoi tacut in timp ce ea isi continua soaptele. Ca in fata acestui cer minunat doua inimi nu se pot apropia daca nu arunca, nu topesc din ele tot ceea ce au acumulat inainte ca zgura, vanitate, porniri oarbe, inconstiente, si nu ajung la fel de pure ca si el, cerul nu avem dreptul Trebuie sa ardem ii da zor cu acest drept si cu acest ars, vorbea aiurea, ca si cind un sentiment puternic ar arde tot ceea ce a fost inainte si nu si-ar cuceri astfel dreptul de a fi neingradit de nimic Da, vedeam si eu cerul si ma simteam la fel de curat ca si albastrul lui intens, ce mai trebuia sa simt? Dar cine era asta care venea spre noi? Petrica "Petrica", ii soptii Matildei, dar ea nu se ridica si nu tresari
"Da, zise, fara nici o sugestie, stiam ca n-a plecat" Dar sugestia mi se transmise totusi: vezi? iti dai seama? atita timp cit exista Petrica
Petrica nu veni spre noi cum credeam, se opri la marginea poienei si deodata il vazui cum, cu o agilitate uimitoare, incepu sa se urce intr-un mesteacan, ajunse in virful lui si de-acolo scoase un urlet. De asta data Matilda se redresa si se uita intr-acolo. Petrica urla din nou, infiorindu-ma.
Copacul se clatina cu el ca batut de vint, fiindca animalul care se catarase in el se tinea pur si simplu de virful lui, acolo ajunsese. "Nu te mira", imi sopti Matilda. Petrica scoase iar un urlet.
Apoi deodata incepu sa coboare la fel de iute cum se urcase, si cind ajunse la jumatatea lui se arunca, sari de-acolo, credeam ca o sa-si rupa picioarele. Dar nu, cazu doar in patru labe, ca o pisica. (Aveam sa inteleg mai tirziu, prins de spaima, semnificatia fatala a imboldului lui de a sari de sus: avea sa sara de foarte sus, si aveam sa gindesc atunci ca noi trei, eu, Matilda si el, protagonisti ai unei tragedii, trebuie sa murim Acum insa nu avui decit o tresarire buimacita, strain, cum ma simteam, parasind-o pe Matilda.) Se ridica imediat si disparu la vale in fuga, facind sa-i trosneasca sub pasi cracile uscate "Ce e cu el?" o intrebai pe Matilda. Imi staruia in auz urletul, ceva de cosmar, urlet de ciine, dar si de berbec care iti apare in vis si behaie la tine apropiat, insistent, in fata, cu amenintari de iad, ale carui porti se deschisesera si dracul era acum linga tine, dracul in care nu crezi, virit intr-un berbec. Ma infiorai: Ce era cu Petrica? Nu cumva innebunise? Ma uitai la Matilda. Ea era linistita. Incepuse sa vire in rucsac tacimurile si farfuriile si sticla de vin de care nu ne atinsesem
Coboriram in oras in tacere. Soarele cobora si el cu noi, il vedeam cum cu fiecare pas se misca pe deasupra virfurilor padurii de brazi. Nici nu stiu cind am coborit, sint clipe cind sufletul nostru maninca timpul fara sa observam: in fata mea vedeam spinarea si pulpele Matildei, ca o parere, si abia in amintire mi-a aparut chipul ei: si-a intors de citeva ori capul inapoi, dar privirile noastre nu s-au intilnit, ceea ce ii spusesem nu era doar o replica de efect, cu adevarat incepusem s-o dau uitarii. Am apucat doar sa observ ca expresia ei era intrebatoare. Nu i-am raspuns. Nici macar nu gindeam ca o dadeam uitarii, ci o dadeam pur si simplu, fara sa simt in fiinta mea vreun regret. Ii vedeam de pilda rucsacul gol in mina, care de fapt nu era chiar gol, si abia mai tirziu, dupa ani, aceasta coborire mi-a revenit in minte cu acest amanunt: trebuia sa duc eu acest rucsac, nu, i-l lasasem sa-l duca ea, atit mi-era de straina
XV
Clipe rare, de neuitat: nici nu stiu cind si unde ne-am despartit si daca macar i-am spus buna ziua. Clipe minunate! Fara sa stim ne cucerim in noi insine un teritoriu inatacabil in care ne retragem apoi ani in sir, cind, dupa ce am fost inlantuiti, cautam in urma, in momente de criza, libertatea pierduta. Iar eu l-am largit mult acest teritoriu al meu in orele care au urmat. M-am plimbat prin oras, desi mersesem destul in ziua aceea. M-am plimbat prin oras! Credeti ca e putin lucru o plimbare? Urmariti un om singur care se plimba, de pilda pe mine. Intii ca Dar sa eliminam din capul locului plimbarile melancolice, singurele care nu ascund starea noastra sufleteasca, nu ne jenam sa aratam astfel, in timp ce de pilda un om furios, iesit sa se plimbe, isi va ascunde de indata aceasta stare, in afara desigur de indivizi rari, carora nu le mai pasa cum arata, furia fiind mai puternica decit ei Sau plimbarile in grup, cind de cele mai deseori se povesteste si se ride tare, grupul excita, personalitatea indivizilor se amplifica, cu toate ca singuratatea ar trebui sa le fie mai proprie, fiindca la inceputuri animalul numit om traia izolat
Ma intereseaza plimbarea in libertate, fara ginduri si fara tinta si mai ales fara reverie, fiindca intr-o astfel de stare de obicei nu mai vezi lucrurile din jur Cind singura bucurie de care esti constient consta in insusi faptul ca atare, ca mergi, restul, ca auzi, vezi si mirosi, constituind doar, din cind in cind, o surpriza linistita; vezi un om alunecind si cazind, surizi sau chiar rizi, cineva tipa, te intorci sa vezi ce e, o boare de vint iti aduce in nari miros de piine calda sau de ceva care se prajeste, ceapa in untdelemn sau jumari de porc, ti se face, pentru o clipa, foame In noi insine, dar fara sa ne dam seama, inceteaza sa bata ceasul trecerii, al devenirii, al scurgerii, ceasul care a fost intors pentru noi din chiar secunda cind am fost scosi din neant, acolo in pintecul matern, si a carui durata este inscrisa chiar pe el, ora opririi fatale, pe care n-o concepem, dar pe care o stim, la maladie mortelle, de care vorbea danezul gind de oprire care nu e moarte, gind intim acoperit zilnic de bataia vulgara a ceasului genetic E o stagnare, in timp ce electronii isi continua in noi viteza halucinanta in jurul nucleilor indestructibili. Timpul, acest cosmar destinat fiintei umane, inceteaza sa mai existe. Ceva misterios cenzureaza activitatea interioara a acestei uzine halucinante care este corpul nostru (poate o suprema armonie? dar cum apare ea? si cind apare cum o putem retine?) si iata-ne liberi, descatusati Imi aparea neverosimila violenta pornirii mele impotriva lui Petrica Cum de tisnise din mine si ma tinuse inlantuit atitea luni? O iubeam pe Matilda? Bineinteles ca nu, mi-era straina, dar altcineva de mine, un alt eu insumi imi soptise tot timpul ca da. Contemplam, in timp ce rataceam pe strazi, in timp ce ramineam minute lungi in fata vitrinelor, a caselor frumoase pe care mi se parea ca nu le mai vazusem pina atunci, sau dimpotriva mi se pareau familiare desi imi erau necunoscute, in timp ce ma uitam la un ciine prost si fara stapin, care nu stia ce sa faca, incotro s-o ia si de cine sa se ataseze, oprindu-ma sa ma uit la un copil timp si galagios care isi chinuia niste parinti tineri, dar profund dezamagiti de existenta, atit de scirbiti chiar incit li se parea inutil sa-si corecteze odrasla, in timp ce ma intrebam intilnind oameni foarte batrini daca e bine sa ajungi foarte batrin si ce-or fi gindind ei de sfirsitul lor foarte apropiat, asupra caruia nu mai puteau avea indoieli, nu mai puteau alunga gindul cu superba nepasare (cum il alungam eU), in timp ce intilneam perechi inlantuite prin parc, perechi tacute, frumoase, dar cu o expresie opaca pe chipuri (te pomenesti, gindeam, ca aceasta expresie oi fi avut-o si eu in apropierea MatildeI), contemplam deci tot timpul, dar fara graba, acest alt eu insumi care imi facuse aceasta figura, datorita careia irupsesem in existenta altora, vrusesem s-o dezagreg si sa pun mina pe femeie.
Sotul se urcase intr-un copac si urlase. De ce ai facut acest lucru? l-am intrebat pe acest alter ego cu uimire. Nu stiu, mi-a raspuns. Trebuie sa stii, am reluat. N-a fost o halucinatie, a fost real.
Ai fost violent! Si atunci s-a lasat o tacere si am gindit impreuna: asa este, ai facut-o si sa nu ne mai gindim la asta! Ai fost impins de ei amindoi, intii de el, prin marturisiri neincetate, apoi de ea, prin alte marturisiri, complice cu un gind al tau pe care ti l-a ghicit chiar din prima clipa cind ai vazut-o pe strada si sotii nu s-au salutat intre ei: ea ti-a suris! Alunga acel suris!
Era insa prea tirziu, acel suris, ca un graunte biblic cazuse pe un teren care daduse roade: vertiginos, talgere viforoase acoperira si intoarsera pe dos acest cintec al libertatii mele cind am revenit, la o ora tirzie, pe strada mea, am vazut-o pe Matilda plimbindu-se prin fata casei mele!
Avea acel pas rar care sugereaza trecatorilor ca fiinta aceea e in prada unei atit de mari nenorociri incit nu-i mai pasa de nimic si de nimeni; o ocolesc cu grija, cuprinsi o clipa de un fior, si trec mai departe. M-a cuprins si pe mine un fior. Teritoriul pe care il cistigasem in lunga mea plimbare se inchise brusc, se ascunse adinc in fiinta mea si de indata inima incepu sa-mi bata cu putere.
Fara un cuvint o luai inainte, deschisei usa si ii facui loc sa treaca. Aprinsei lumina, sa-i vad chipul. O, nu, nu numai ca era prea tirziu pentru mine sa ma retrag, dar ajunsesem prea departe: arata asa cum visasem eu ca trebuie sa fie o femeie si cum visasem sa fie chiar ea. Era Matilda, adica o straina, dar o straina de la inceputurile lumii, alta nu mai existase inaintea ei, privirea mare, albita, halucinanta, sugera tocmai acest lucru, ca venea de foarte departe, din ceata veacurilor. "Am venit, zise, pentru ca toata furia ta sa-ti elibereze sufletul."
Alte cuvinte nu s-au mai spus. Sufletul meu se eliberase de furie in timpul indelungatei mele plimbari, dar aparuse acel fior despre care numai eu stiam ca nu e al nenorocirii, in clipa cind o vazusem plimbindu-se parca ratacita prin fata casei mele: nu stia ce face, nu stia ce-avea sa i se intimple, cine poate sa stie? (de aici pasul ezitant, leganat de o nesfarsita lentoarE), dar nu putea suporta ceva, un gind care ii aparuse, un sentiment chinuitor Ca in vis si ca si cind as fi fost singur, am inceput sa ma desbrac, foarte incet, atins de o singuratate coplesitoare dar miraculoasa
(fiindca in acelasi timp facea si ea acelasi lucrU), singuratate in care intirziam luptind cu fiorul care crestea in mine ca un val inspumat Straini cum eram, nu ne imbratisaram, n-o atinsei, dar ea nu ma slabea din ochi, privirea ei albita imi spunea parca tot timpul chiar acest lucru: sintem straini, ce urmeaza sa se intimple e in afara fiintei noastre, o sa ne prabusim, e moartea care urmeaza, ceea ce ai si spus, ca o sa ma omori Si ce-ai vrea sa fie, gindeam in timp ce ea se supunea fara sa i se ceara, se intindea pe patul meu cu aceeasi lentoare in miscari cu care venise, ce altceva decit moarte Si in clipa cind dorinta mea reprimata din padure si care se nascuse in mine din clipa cind o vazusem se implini intr-adevar cu o mare brutalitate furioasa, Matilda scoase un tipat de spaima, ca si cind ar fi fost violata
Acest tipat in abandon aveam apoi sa-l caut ani in sir in viata mea cu ea si adesea avea sa se repete, sau mai bine zis avea sa treaca cu timpul in fruntea dusmanilor cu care lupta Matilda. Caci avea destui, aveam sa aflu, dusmani, bizari din interiorul fiintei ei si care ii chinuiau puternica ei forta vitala. In acele ore insa uitase de ei, ii biruise si venise la mine. Si numai o clipa violenta mea daduse la o parte ca un fulger perdeaua abandonului si la lumina lui ii vazuse foind si tipase.
Or eu, abia in acea clipa, auzind acel tipat, ma indragostisem cu adevarat de ea. Si aveam sa traiesc cu aceasta amintire, tot asa, ani in sir, biruind conflicte care nu credeam ca pot fi acceptate
Singuratatea miraculoasa nu ma parasi in minutele care urmara, tinind-o in brate pe Matilda, si nici in anii care venira. Ea ma intreba doar, atunci, daca am incetat s-o dau uitarii, asa cum spusesem in padure, si daca furia mea s-a topit. "Bineinteles, i-am raspuns jubilind in teritoriul meu cucerit si in care ma intorceam stapin, bineinteles, te iubesc si nu te-am dat o clipa uitarii"
Astfel am cunoscut-o pe Matilda, cu care ma casatorii abia peste doi ani, caci Petrica se opuse cu o abilitate as zice diabolica la divortul pe care tot ea il intenta, nu fara intirziere, tot sperind ca el va fi de acord si despartirea va dura doar o luna. Ma mutai in casa ei intr-o frumoasa zi din toamna anului 48
