PARTEA A SAPTEA
I
Nu era mai bine! Aceasta intr-adevar fatala Nineta (fiindca Tamara avea doar aerul, nu fusese fatala nimanuI), aceasta securista care isi plingea ca o Rasela copiii pierduti, ma impinse in conul de umbra al unei organizatii regionale de achizitionare a carnii (ORACA) din care aveam sa esuez in aceasta celula, ca sa sfirsesc in moarte (nu voi sovai sa mi-o dau!), Nineta imi trecuse mie ideea cu tubul, adica ideea pe care ea nu avusese curajul s-o puna in practica. Eu o voi pune insa, chiar in noaptea de dupa pronuntarea sentintei. Daca ea ar fi folosit acel tub n-asi mai fi reintilnit-o si, desigur, n-ar mai fi trebuit si parasesc uzina unde incepusem sa ma simt bine si, era clar, ordinea clipelor vietii mele ar fi fost alta, viata mea nu s-ar fi frint.
Dar poate ca ar trebui sa alung aceasta obsesie a ordinei clipelor, fiindca, iata, daca la Oraca, intr-o dimineata, asi fi luat din vasul lui inocentul fir de floare care aparuse pe biroul meu si pur si simplu l-asi fi aruncat (am avut acest impuls, dar mi s-a parut fara sens, de ce sa arunc o floare, ce rau poate sa-mi faca un boboc rosu de trandafir; acum imi spun ca puteam sa-l pastrez si sa alung doar sugestia lui poetica, vinovata intruziune a miinii care il pusese acolO), atunci insa s-ar mai fi putut schimba ordinea clipelor existentei mele. Intr-adevar, doar atunci! Fiindca mai tirziu, zilele, orele, clipele se inlantuira strins, si nicaieri nu mai aparu pentru mine veriga desfacuta sau mai slaba care putea fi rupta si liberul meu arbitru, libertatea mea sa reapara si sa ies din jocul hazardului. Asa simteam atunci, ca nu mai era posibil!
Dar sa vedem
Da, asa este, aceea a fost clipa, fiindca pina atunci, timp de citiva ani n-a mai aparut in viata mea nimic decisiv, despre care sa pot spune ca i-ar fi putut schimba cursul. Nu am facut nimic cu Amaicalitului, desi am incercat, am scris un articol despre Giordano Bruno si m-am dus la el sa mi-l publice, mi l-a publicat, dar pe urma cind am vrut sa continui colaborarea, insul m-a primit rece si mi-a spus ca au fost criticati pentru el, din pricina viziunii mele sumbre asupra filozofului. "Bine, i-am spus, dar a fost ars pe rug, cum am putea avea o viziune luminoasa despre un final atit de tragic?" "Ati apasat prea tare si intr-un fel prea ambiguu pe aspectele abjurarilor lui." "Asa vi s-a spus?" "Exact!"
"E adevarat, i-am raspuns, asa pare, ca asi fi apasat eu, dar in realitate a apasat Papa; nu i-a suportat denegarile care ii anulau abjuratia si l-a ars pe rug. Am cintarit faptele fara sa-mi permit vreo ambiguitate."
A urmat o tacere. Amaicalitului nu arata chiar asa cum mi-l descrisese Micu, poate doar fizic, dar s-a purtat cu mine sincer si corect, fara vreo agresivitate, desi fusese criticat din pricina mea. "Si nu pot colabora mai departe?" l-am intrebat. "Nu!" Foarte clar! Si fara urma vreunui regret. "Ma scuzati ca va mai intreb ceva: nu cumva n-aveam dreptul sa public, din pricina condamnarii mele?" "Nu mi s-a spus nimic. De obicei ni se spune dinainte si atunci, bineinteles, articolul nu mai apare. Or, al dumneavoastra a aparut, asa ca" "Si nu mai pot colabora, chiar daca asi trata teme care sa nu se preteze la nici un fel de ambiguitati?" "Da. dar ceva mai tirziu" "Adica? Cit de tirziu?" "Mai tirziu! repeta el cu o sugestie in glas, adica intr-un tirziu nedefinibil, mai incolo, cind o sa se uite articolul aparut Se mai schimba optica, surise el, mai sint schimbati oamenii"
Or, atit oamenii cit si optica se schimba greu, sau daca se schimba mai repede nu e sigur ca se schimba si pentru mine! Si nu incercai nici sa-i reamintesc lui Micu promisiunea pe care mi-o facuse ca daca publicam o carte ar fi putut sa ma ajute sa reintru in invatamintul superior la Bucuresti. Abandonai deci pe Giordano Bruno definitiv. Asadar pirtia aceasta pe cursul vietii mele nu putuse fi urmata, chiar daca m-asi fi incapatinat sa insist. Si in nici un caz n-asi fi pucut parasi Oraca mai curind de citiva ani. Or, tocmai de acolo avea sa tisneasca
Dar tocmai in urmatorii ani veni pentru mine o perioada in care incepui sa lucrez cu o pasiune linistita si adinca asupra temei mele despre o noua gnoza, pe care o terminai. Cum am spus, caietele ma ghidau. Departe insa de a ma simti epuizat, dupa terminarea acestui studiu, despre care prietenul meu, Ciceo, spuse dupa lectura ca l-a citit pe nerasuflate si ca daca ar putea sa apara ar avea un succes-bomba, adica ar fi un best-seller filozofic care ar stirni mare vilva, dorinta mea de a scrie mai departe crescu cu o putere extraordinara. Si nu trebui sa treaca mult si in reveriile plimbarilor mele solitare pe potecile si drumurile inguste din afara orasului avui la intrebarea ce mi se punea cu o dulce betie, ce sa scriu, revelatia simpla dar nu mai putin coplesitoare: ce altceva decit despre ceea ce imi spunea mie timpul pe care il traiam? Bineinteles, nu un roman si nici o povestire fie ea si directa a vietii mele, ci tot filozofie, adica esenta despre viata mea si a semenilor mei, asa cum imi aparuse ea mie, dar si altora, viata de cobai ai divinitatii, care experimenta pe noi (si nu se stia daca si pentru noi sau doar pentru alta lume, la asta urma sa raspunD) legi bizare, insondabile, amenintari misterioase, transformari rapide care aruncau in aer vechi credinte si structuri naturale, alaturi de mituri barbare si primitive care involburau oceanul uman, ocean pina in acest secol atit de linistit.
Tema intra in mintea mea in ebulitie si dupa citva timp imi dadui seama ca era prea vasta, nu fiindca n-asi fi putut-o stapini, ci pentru ca, asa cum spune Nietzsche, mi-ar fi cerut o mare incordare a spiritului, care s-ar fi transmis si cititorului si l-ar fi obosit. Trebuia sa-mi aleg pentru inceput, sa extrag adica din ea una mai modesta. Dupa aceea asi fi extras alta, daca forta gindirii mele n-ar fi slabit. Mi se paru firesc sa consider ca oamenii, desi erau oameni care gindeau ca si mine, nu erau constienti ca, de mii de ori mai mult ca in trecut, sint cobai Se cred totusi stapini pe destinul lor si sint, din aceasta pricina, de o trufie fara limite. Au creierul inflamat. Si poate ca pentru intiia oara in istoria cantitativa a omenirii, eliberati de credinta in Dumnezeu, de chingile unei morale careia i se supuneau fiindca stiinta nu sfisiase inca valurile divine care le inspirau vina si teama, ticalosii se simteau din ce in ce mai in largul lor si domnia care li se asternea inainte, care li se prepara sub ochii nostri, nu era insotita de nici un fel de amenintare si formele de ticalosie incepeau sa apara pe pamint drept cele mai fascinante spectacole, expresia de jubilatiune a ticalosiei mai puternica, mai atractiva, mai curajoasa fata de moarte (eterna tragedie!) decit cea a constiintelor pure, tot mai rarefiate si carora li se rinjeste: ei bine, asa este, recunoastem, sinteti puri, aveti revelatiile voastre sublime, dar rezista ele gindului ca pina la urma o sa muriti intr-un mod tot atit de scandalos ca si noi si lespedea mormintului va inchide odata cu trupurile voastre si idealurile care v-au animat si ideile generoase pentru care ati luptat? Nu exista dincolo un empireu in care sa va regasiti. Ha, ha, ha! Dincolo nu mai exista nimic! Adio, tont est fini, dirlalai, dirladada! in timp ce noi sfidam moartea, ne batem joc de ea Era ticalosilor, astfel imi veni in minte titlul noii mele lucrari. Nu secolul, nici mileniul, ci Era, care putea fi mult mai mult.
Sint eu oare atit de sceptic, sau poate atit de inspaimintator? ma intrebai dupa ce aceasta veche idee ce imi incoltise in minte inca din adolescenta, citindu-l pe Platon, se cristaliza imbogatita de propria mea viata. Fiindca imi dadeam seama: ar fi insemnat sa sperii pe semenii mei cu o astfel de viziune asupra rupturii echilibrului nostru interior care ne ajutase sa traim totusi pe planeta noastra cel putin un milion de ani. Natura umana fusese studiata cu mult inaintea mea de toti marii filozofi si artisti. Se produsesera in ea astfel de mutatii catastrofale? Ajunsese ea chiar atit de fundamental diferita? Nu, dar ceva grav se produsese totusi. Omenirea va sombra in urma acestei ere sau va reinvia? Iata intrebarea. Nelinistea trebuia sa se insinueze in spiritul cititorului. Totusi, cei virtuosi nu aveau chiar nici o sansa sa domine, sa evite, sa scruteze aceasta domnie, aceasta frenetica era a ticalosilor? Ba da, trebuiau afirmate vechile valori Teama de moarte cred ca e cu atit mai mare, gindeam, cu cit sintem, de pilda, mai putin legati de viata. Se zice contrariu despre batrini, care, chipurile, "se desprind" de ea, se linistesc. Nu se linistesc, dorintele ramin, cum mi-am dat seama din starea de spirit a bunicului. Nu se desprind. Se desprind ca sa vada ce? Dincolo de viata e neantul, nimicul, spun ticalosii.
Ce sa contempli? (Se ia drept contemplare nemiscarea batrinilor.)
Adincimea infinitului mic? Vastitatea infinitului mare? Nici vorba, batrinul contempla tot viata, a lui si a altora, e mindru ca a atins o asemenea virsta si si-a trait bine viata, sau e deprimat daca nu si-a inteles-o Aici e aici! Lumina nu e decit pe pamint, universul e de catran. Spiritul bijbiie incercind sa patrunda negrul cosmos, din care miliardele de stele nu pot alunga intunericul. Cum am putea sa nu ne speriem de sfirsitul nostru? Nu ne speriem fiindca ne nastem cu bucuria de a fi, iar aceasta bucurie se alimenteaza din noi insine si ne pune in miscare sa ne dovedim ca sintem. Ati observat? Cit de intelepti devenim in orele cind muncim! Moartea nu mai exista decit ca o pura idee. Daca ne-ar prinde cu ciocanul in mina, sau la arat, sau in toiul oricarei alte munci in care ne-am darui cu toata fiinta si am muri inainte ca bucuria daruirii sa se spulbere, aceasta daruire ar fi ca un scut, am muri tot atit de impacati ca intr-un somn, care ne-ar dobori irezistibil si ne-am scufunda euforic, ca si cind am fi drogati (si nu este oare somnul minunatul drog pe care natura l-a daruit inca de la inceputuri fiintei monocelulare din care am devenit apoi constiinte?).
Bucuria unei impliniri ne invaluie sufletul si il apara de groaza mortii.
De aceea dupa o credinta populara mor greu ticalosii, adica cei care n-au trait decit pentru ei, sau au facut rau altora (Shakespeare le aduce in acele clipe inaintea ochilor fantomele victimelor loR), dar nu numai marii scelerati au cosmarul sfirsitului, ci si egoistii de toate nuantele, de la cei care au trait pe spinarea altora, pina la cei care n-au iubit pe nimeni. Cit de apropiata, de familiara e moartea, cit de amestecata e ea printre treburile noastre si cu cit humor simplu stam de vorba cu ea, ca Ivan Turbinca, acest erou care ii tragea de-atitea ori clapa. N-o sa traiesc cit lumea si n-o sa mor de doua ori, se mai spune.
E un gind de om, legat de viata plina, singura care exista si care continua si dupa noi, in timp ce ticalosul e pedepsit sa se sperie necontenit. De aceea ii e atit de groaza sa ramina singur in tacerea odaii sale. Daca mor, ii vine lui gindul, n-o sa mai pot infuleca si bea la nesfirsite petreceri, n-o sa mai pot sa tes intrigi impotriva altora, n-o sa mai pot sa-mi aduc in pat in fiecare noapte alta muiere. Ticalosul e legat de viata, nu "si-o traieste", cum e el ferm incredintat, caci viata inseamna si moarte, or cu moartea el nu e in regula, desi o sfideaza tot timpul galagios si cinic Se mai spune ca adesea ticalosul are somnul adinc si linistit si ca putin ii pasa de indrasnetele lui faradelegi comise peste zi. Cine n-are constiinta n-are nici turburarile ei. N-asi crede!
Constiinta are orice om, in sensul propriu al ticalosului, zace in intuneric. Ei si? Nimeni nu-i garanteaza ca o mica intimplare, un fapt neinsemnat, un gind viclean care i se sopteste la ureche de catre un alt ticalos (unul mai mare!) nu i-o va trezi cind ii va fi lumea mai draga.
Hm! dar ticalosul se poate si indragosti si poate fi si respins, poate avea un copil care sa-i moara, poate cadea la pat si poate fi strins fara mila in clestele implacabil al suferintei indelungi cu sfirsit doar in moarte. Ni se poate raspunde ca si virtuosul poate avea aceeasi soarta si dragostea lui poate fi respinsa, si copilul lui poate muri si ca microbul, virusul sau cancerul nu aleg. Da, dar constiinta lui nu va fi surprinsa. Nu va intra in deruta ca e respins in dragoste, isi va iubi copilul si in moarte (nu va fi disperat ca nu l-a iubit in viata, ca n-a avut grija de el, ca l-a abandonat mizeriei fizice si moralE).
Cit despre propria lui suferinta in boala si in ghearele mortii nici atunci nu va fi surprins, caci el ii cunoaste demult pe acesti inamici implacabili, in timp ce ticalosul se crede nemuritor si il va apuca in acele clipe groaza cea mare. Da, ni se poate raspunde, dar am vazut virtuosi chinuindu-se pe patul mortii si ticalosi murind fericiti in bratele unei femei sau in toiul unui chiolhan E adevarat, exista si virtuosi chinuiti si ticalosi care jubileaza o viata intreaga si mor fara chinuri in citeva secunde. Dar cine iti garanteaza ca vei avea acest rarisim noroc sa fii mereu ferit de chinurile constiintei si sa inchizi ochii pentru totdeauna stringind in brate o muiere? Dimpotriva, infinit mai multe sanse sint sa dai, nepregatit, de belea Si pe urma cine spune ca a fi virtuos inseamna sa nu stringi in brate o muiere si sa nu iei parte la un chiolhan? Da, dar felul cum o face un ticalos are o coloratura aparte
El inspira o veselie de care amintindu-ti te apuca intii o vaga neliniste, apoi o insuportabila greata
II
Nu e greata de a exista si nici nu e vorba, cum cred unii, de un cit de mic deficit al fortei noastre vitale. Nu, greata survine dintr-o pornire cu care sintem daruiti de a respinge amestecul in care am fost ispititi sa intram, asa cum un ficat sanatos arunca bila in singe cind ii trimiti, prin stomacul care primeste orice, o fleica grasa si rinceda. Pentru ca nici macar nu putem sa spunem contemplind o ceata de ticalosi in toiul unui chef, asemeni poetului in fata stirvului asaltat de viermi, ca pastram totusi in noi esenta divina a solidaritatii noastre descompuse.
(Celor care au revelatia absurditatii existentei nu le-ar strica munca dura intr-o mina de plumb, sau la un canal, si fara posibilitatea de a se retrage si mai mult in domeniul absurdului printr-o condamnare absurda; nu, sa ramina liberi si sa descopere foamea si setea si bucuria somnului demult pierdute, sau sa piara, alternativa fireasca, deloc lipsita de sens!) Nu, prieteniile se desfac, interesele superioare devin divergente, amintirile comune se coloreaza in negru, sarutul iubitei devine simbolul tradarii, idealurile comune se retrag si ura acerba, ura tenace si totala, insotita de surorile ei bune, ranchiuna nedomolita si invidia infernala, isi fac aparitia. Esenta unei solidaritati, chiar descompuse, se topeste, si gindul eliminarilor reciproce, chiar prin crima, incolteste, si chiar daca rar devine fapt implinit, racoreste sufletul devastat. Si cu toate acestea singuratatea care ne face semne de departe, semne prietenesti, ale unei tandreti infinite, nu ne sperie
(pe unii ii sperie, fiindca frumoasa zeita nu-ti promite nimic care nu exista in tine insutI)
Totusi, pe linga impulsul de a incepe noua mea carte, simteam nevoia sa ma destind, si nu oricum Doream eu insumi o petrecere, un chiolhan, o distractie violenta. Dar cu cine? Cu Ciceo si cu nevasta-sa?
Nici vorba! Si atunci imi amintii de Vintila si fostii mei colegi de la deratizare
Da! Vintila, cel cu verva lui inepuizabila, rubicondul care pastra in constiinta lui ca un blazon, ca un trofeu, gindul ca o frumoasa doamna din orasul nostru trecuse, inainte de a se marita (si maritisul il aranjase tot el!) prin garajul sau unde se hirjonisera impreuna la-sindu-i pe zid urmele talpilor ei goale. Imi amintii si de Bacaloglu, cel care ne tinea fise la toti, cu sugestia ca, la venirea anglo-americanilor, acele fise isi vor spune cuvintul Alo, atentie, domnul Calistrat Da si pe Calistrat, grasul jovial cu privirea sa porcina si cu filozofia lui ca ii baga in bida ma-sii pe toti care se legau de salariul lui (desi nimeni nu se lega si n-avea aceasta intentiE), de Pantelimonescu, "strelitul" care ma initiase in tainele vietii sobolanesti Un suris interior insotea amintirea petrecerii care urmase in chiar ziua in care fusesem angajat Erau urmele fascinatiei Asi fi vrut ca acel chef sa se repete Dupa atitea abstractiuni, simteam nevoia unor injuraturi birjaresti.
Si intr-o zi ii dadui un telefon lui Vintila si intr-adevar cheful se repeta, dorinta mea coincisese cu un eveniment pe care ei tocmai vroiau sa-l sarbatoreasca. Curiozitatea mi se ascuti. Dupa atitia ani grasul Calistrat, care fusese condamnat la un an inchisoare fiindca violase in deplasare o curva, imi aparea acum drept un inocent,
Bacaloglu un ranchiunos mai degraba comic, iar faptul ca isi lasase tatal sa cerseasca afara in fata portii, dupa ce ii mincase averea, imi aparea drept una din acele istorii pe care le poti auzi intr-o anumita lume, ca o parabola, foarte adesea o inventie populara menita sa apere codul moral de dezordinea de care se simt adesea ispitite unele vlastare rele din nastere. Istorie veche, maniheista, fiul cel bun fiul cel rau Iar "strelitul" Pantelimonescu - un naiv, adept al unei secte ale carei precepte religioase nu puteau fi decit o frina pentru firea lui complexata (aflasem ca citise mult si desigur ca nu-i usor sa invinga in el resentimentul impotriva oamenilor care il dadusera afara de la o scoala primara unde era invatator si il trimisesera la inchisoare, apoi la deratizarE). Aveam sa aflu mai multe. Vintila ma pregati. In drum spre cunoscutul "Bufet" intraram intr-o bodega.
"Calistrat, imi povesti el, care va amintiti, dom profesor, fusese tehnician inainte de istoria lui din deplasare, facuse un memoriu si reusise sa redeschida procesul lui de viol, fiindca nu luase un an, un an facuse, dar de condamnat il condamnasera la sapte. Avocatul facuse recurs, care se respinsese, dar totusi dupa un an ii dadusera drumul.
Asa, fara a i se admite oficial probele, intelegeti ca condamnarea ii ramasese acolo la dosar, si cum sa mai fii primit in meseria ta cu o belea ca asta pe cap? Sapte ani! Ca te-apuci tu sa explici ca ai fost gratiat, iertat, ca nu esti vinovat, cirnati: ce scrie aici? Sapte ani? Ei?
Cine sta sa te-asculte? Nimeni, dom profesor, si atunci avocatul a facut recurs extraordinar si a dovedit cu probe ca individa era demult prietena a clientului lui, adica gagica, si a cistigat, i s-a anulat sentinta si a fost reprimit in uzina. Cind ati fost primit si dumneavoastra in uzina, a fost reprimit si el, cu toate drepturile, ba chiar i s-a platit din urma si ceva din salariu. Ei, sa vedeti cum s-a cumintit Calistrat, a lasat-o mai moale cu betiile, s-a inscris la studii fara frecventa si si-a luat diploma de sub-inginer, desenator tehnic." "Te pomenesti, zisei, ca si Bacaloglu a obtinut cine stie ce succese" "Daaa, facu Vintila fara vreo admiratie, dar cu o sensibila consideratie fata de prietenul sau de cartier din copilarie. Ce vina avusese el, dom profesor? Ca i se facuse in uzina o figura? Figura cu stecarul pe care i-l virise in fulgarin cine stie ce besmetic, ca sa rida de el? Nu va spun ca individul a fost el prins vrind sa scoata pe poarta un electromotor? A marturisit, dom profesor, si istoria cu stecarul, nu stiu cum, fiindca sint specialisti la ancheta care te fac sa spui si ce n-ai facut, darmite ce-ai facut. Si s-a revizuit si condamnarea lui Bacaloglu!" "Si ce e el acum?" "Sef, dom profesor!" "Mare?" "Ei nu mare, dar e sef! Stiti unde ?" "Ei, unde?" "Tot la deratizare, stiti, in locul aluia micu, de la Sfat, care ne trimitea pe noi pe teren Dar nu va spun, dom profesor, adevaratul motiv pentru care da Calistrat o masa. A primit Premiul de Stat pentru un strung facut de ei, un colectiv de subingineri din care facea si el parte!" "Nu mai spune!" "Pe cuvint de onoare!" "O sa-mi spui acum ca si
Pantelimonescu e director pe undeva, sau poate chiar profesor universitar, zisei gindindu-ma ca si eu fusesem promovat sef-contabil, iar Vintila era el insusi seful unui Aprozar. Si-o fi luat, te pomenesti, chiar doctoratul in psihologia sobolanilor. Am avut un prieten care si-a luat doctoratul in psihologia pestilor. De ce nu si in a sobolanilor, care sint mult mai interesanti decit pestii?"
Ma uitai la el cu coada ochiului, sa vad daca mai era acelasi, in stare sa sesizeze din zbor o ironie si s-o amplifice. Nu chiar! Devenise respectuos pentru altii, pentru curba pe care o parcursesera si fireste si pentru el insusi. Nu prea mai avea haz! Daca si ceilalti suferisera aceeasi transformare aveam sa ma plictisesc in mod sigur. "Da, zise, intr-adevar cu multa consideratie, si Pantelimonescu a fost reprimit in invatamint" "Dar nu e sef !" "Nu e, dar e bine, dom profesor!" raspunse el cu o admiratie care imi sugera ca strelitul de care rideam noi, e! e!? invatator! e un domn, nu un besmetic oarecare!
Era si el, Vintila, un asemenea domn, in costumul sau bine croit, care dadea prestanta mersului sau de minge pe doua picioare, caci in acesti ani Vintila se ingrasase considerabil, semana in acest sens cu prietenul meu Ion Micu, parca nu mai avea in miscarile lui aceeasi vioiciune de altadata. "Totusi, zisei, am impresia ca Bacaloglu n-a progresat prea mult, chiar daca e sef, tot printre sobolani a ramas." Vintila se induiosa. "Hm! facu, bietul Bacaloglu, saracul Costaichie, a patit-o cu nevasta-sa!" "Pai parca nu era insurat!" "S-a insurat intre timp. A gasit o fata, dom profesor, dumnezeita, si si fata il placea era maritata si a desmaritat-o bietul Costaichie." "De ce? De ce ii zici bietul?" "O sa vedeti! Pina sa divorteze, fata" "De ce ii zici fata daca era maritata?"
"Pai pentru ca nu arata, dom profesor, avea ea asa o aliura de fetiscana Ei, si fetiscana ce-si zice ea: da, imi las eu barbatul, asta nu e greu, da ia sa vad daca ma iubeste tot atit de tare ca si el, ca sa te pun la probe"
Si lui Vintila deodata ii reveni verva, isi izbi uluit fruntea cu palma si se vaita indignat. "Ah, cit de prost poate sa ajunga un barbat cind ii cade asa, in mod unilateral, cu tronc, dupa o muierusca. Se plimbau asa pe marginea riului. Zici ca ma iubesti? mormai el cu dispret, aratind cu capul incolo, spre o albie fictiva de riu. Ei, arunca-te in apa!
Ca hir, ca mir, Bacaloglu nu stia sa inoate, dar ii era rusine sa spuna.
Nu te-arunci?" susura el imitind-o pe fetiscana ca si cind ar fi avut o limba de sarpe si apoi tacu posomorit. "Ei, zisei, si ce-a facut
Costaichie?" "S-a aruncat, dom profesor, asa cum era, imbracat si incaltat, era sa se inece. Si aia se uita la el cum se zbate si hi-hi-hi, ha-ha-ha, ridea, inchipuiti-va, dom profesor, uite-asa, ha-ha, cu gura pina la urechi. (Tui gura ma-sii daca n-o apucam de picior si o tineam cu capul in apa pina incepea sa scoata bolboci!) A, dar n-ajunge !"
Se opri din povestit si exclama cu multa mila pentru noi doi, uitindu-se la halbele goale dinaintea noastra: "Si nu mai putem sa bem si noi cite una?" "Ba da", zisei Apoi: "Noroc, dom profesor!" si continua: "Se face iarna. Ma duc, zice fetiscana, sa schiez. Nu zice, nu intreaba, ma, bleanda, tu stii sa schiezi? Hai cu mine! Daca stii e-n regula, daca nu, cumpara-ti schiuri si te invat eu. Nu! Si asta, natarau, gelos (dar gelos pe cine?), merg si eu, zice. Si pornesc ei spre Timpa si gagica ii da schiurile sa i le duca in spinare. Ajung ei sus (era intr-o duminicA), iau masa la cabana si dupa-masa incepe ea niste piruete asa, niste cristianisme si el se uita si sta pe-aproape de ea sa-i admire silueta svelta. Ei, si dupa un timp se satura ea de figurile pe care le facea si hai sa ne intoarcem. Si a luat-o spre coborire, pe serpentinele alea, dar nu, zice; cobor un pic si te-astept, i-a dat drumul in viteza, adio, Bacaloglu, adio del passatto. Besmeticul insa a luat-o la goana dupa ea. Cum venea de se incolaceau serpentinele alea, ea il vede, asa, de jos in sus, i se face mila de el si se oprea sa-l astepte. Mila? Sa-l astepte, credeti? Nici nu apuca ala sa se apropie, sa stea si el putin si sa-si traga sufletul si gagica intorcea schiurile, se proptea in betele alea, i-arata curul si hiiirsti, valencia! Credeti ca Costaichie a tras vreo concluzie negativa de-aici? A luat-o in continuare la goana dupa ea si-asa s-a repetat figura pina jos, zece kilometri. Cind au ajuns pe teren neted Bacaloglu gifiia sa-si dea sufletul, cu limba scoasa de-un cot si fata zice, alo, nu asa inteleg sa-mi arati ca ma iubesti, da cum, zice asta. Nu stiu, zice ea si aici Vintila rise domol si admirativ, de asta data ca si cind i s-ar fi impus si lui superioritatea tipesei. Pe urma l-a rasplatit, dom profesor. Atita solicitudine din partea lui, merita si el un gest frumos. De Revelion ea ii zice: nu pot sa fac Revelionul cu tine, sint inca maritata, dar vom proceda in felul urmator: seara, pe la ora zece, cumperi o sticla de sampanie, iei un taxi si vii la mine, aproape de casa, eu urc, pornim, destupam sticla, ciocnim si o bem pentru un an nou, fericit, cind o sa ne casatorim si o sa fiu numai a ta. Asa au facut, dom profesor si pe toamna s-au luat. Numai ca repede
Costaichie a descoperit o discrepanta intre spusele ei si realitate. A avut el vaga banuiala ca nu era numai a lui. Certuri, scandal Dar asta era, ca de prins n-o prindea. Ai zis ca te duci la coafor. Nu te-ai dus! Ba m-am dus, dar lipsea coafeza mea si atunci Si spunea o minciuna oarecare, greu de controlat, chiar daca trebuia sa acopere o dupa-amiaza intreaga. Trece anul si vine iar Revelionul. Eram la el, ma invitase. Fix la ora zece, individa ii spune lui Costaichie: draga, stii ca pantofu-ala cu toc inalt s-a rupt cuiul chiar dupa-masa si l-am rugat pe cismar sa faca tot posibilul sa mi-l dreaga chiar in scara asta. Ma reped sa-l iau. Eram linga Costaichie. Du-te, zice, dar ce drac de cismar tine el deschisa dughiana in seara de Revelion? Tine, tine, ciripeste ea si o intinde. Costaichie se posomoraste. Amuteste. Si pe urma odata ii cade fisa! Revelion, ora zece, parca si lui i se intimplase la un Revelion o chestie exact la ora zece. Vintila, zice, hai la cismar, care dracu cismar, intreb, il stiu eu, zice, nu e prea departe. Mergem noi la cismar, cirnati, cismarul, care avea doua odai deasupra dughenei, a dat din umeri, incepusera sa-i vina si lui musafiri: doamna n-are nici un pantof la mine, zice, e adevarat ca o servesc oricind, dar nu mi-a adus nimic in ultima vreme. Eheee! il aud pe Costaichie pe drum. Stiu eu unde e ea acum, intr-un taxi, bea sampanie! Si imi povesteste tot ce v-am spus eu acum Si asa s-a sfirsit iubirea lor, incheie Vintila mereu vesel. A dat-o afara din casa chiar atunci, de fata cu invitatii, i-a scos rufele, hainele, bulendrele. Gagica, batoasa, foarte bine, zice, fiindca poimiine tot asi fi plecat eu! Impotentule!" "Si? zisei. Ce-a mai facut pe urma dumnezeita, dupa al doilea divort?" "Pai s-a maritat chiar cu tipul la care iesise in taxi sa bea sampanie, zise Vintila, un inginer, cam in virsta, cu par, asa, grizonat, dar distins ca barbat, foarte serios, i-am intilnit odata pe strada si am stat de vorba. Au si-un copil." "Si
Bacaloglu?" "Hm! Bacaloglu, o sa-l vedeti! Nu mai ma insor, Vintila, zice. A cazut in doaga asta!" "Ce doaga?" "Nu va spun! rise el, ca si cind mi-ar fi sugerat ca tinea atit de mult la mine, incit nu vroia sa ma lipseasca de placerea de a descoperi singur ceva extrem de interesant.
O sa vedeti!" repeta.
III
"Bufetul" insa nu mai exista, fusese darimat si in locul lui se construise un hotel, iar la parter un elegant restaurant cu braserie.
"Veniti dupa mine", zise Vintila intrind si trecu printre mese si ma duse intr-o incapere, un separeu, acolo li se rezervase masa. Sosisera toti, lipsea, bineinteles, tiganul, asta, pesemne, nu progresase deloc.
Erau imbracati bine, costume de comanda, stofa englezeasca, pantofi de 289 lei, craveti de matase la gulere bine apretate. Erau la tuici si nu se asezasera inca pe scaune. Mai asteptau pe cineva? Grasul
Calistrat ciugulea din farfurii cite-o maslina, cite-o felie de salam de
Sibiu si arata atit de multumit de sine incit nici nu observa venirea mea si a lui Vintila, ca si cind ar fi uitat ca el ma invitase la masa. Si mai ales era treaz. Imi placu de el, era grav, linistit, chiar modest, fata de isprava pentru care luase Premiul de Stat. Ma asteptasem sa-l gasesc deja afumat si plesnind de veselie. Ma apropiai de el, il felicitai, dar se facu sau chiar nu auzi ce-i spusei si ma lasa cu mina intinsa continuind ciuguleala. Gindii ca trebuie sa ma car imediat, dar interveni Vintila:
"Ma besmeticule, da mina cu dom profesor", si atunci Calistrat tresari si isi fixa privirea sa porcina asupra mea si bolborosi: "Dumneata cine esti?" Ca sa-mi dau seama ca nu era nici treaz, cum crezusem, si nici afumat, ci beat pulbere, dar cum dracu de se tinea atit de bine pe picioare? "A, zise, dumneata erai? Scuza-ma, n-am memorie vizuala si sint atitia ani de cind nu ne-am vazut" In schimb Bacaloglu era mult mai semet si mai infatuat decit pe vremea cind se ocupa cu uciderea directa a sobolanilor. Era normal: acum ii ucidea prin interpusi si ai fi zis ca nu era un simplu sef al ecarisajului la Sfatul Popular, ci al intregului oras; el era presedintele! Imi intinse o mina flescaita pe care si-o retrase in chiar secunda cind i-o stringeam. Flegma mare, ma mirai ca nu-mi intinse doar un deget, cum se spune ca facea Carol I cu ministrii sai. Ca si in prima zi cind ne cunoscusem, la deratizare, famenul, palidul Pantelimonescu, strelitul, ma acapara vorbindu-mi ca si atunci in soapta si uitindu-se din cind in cind intr-o parte sa vada daca nu-l auzea cineva, desi nu-mi spunea nimic secret Se bucura, in mod sincer, zise, ca scapasem de uzina si ajunsesem sef-contabil, oricum, pina la reintegrarea mea in invatamint o solutie mai buna decit sa Aici isi acoperi chiar gura cu palma, desi, uitindu-se intr-o parte, se convinsese ca nu-l aude nimeni strain si-mi sopti: "Sint convins ca n-o sa astepti mult, ma ghidez dupa cazul meu, care n-a fost atit de grav ca al dumitale, n-am facut decit vreo sase luni, dar oricum nu mai speram sa fiu reprimit sa-i invat iar carte pe copii Mai ales daca scapam de erorile noastre. Eu am fost sub influenta unei femei, grozave din toate punctele de vedere si din pricina ei am facut si inchisoare si nici nu m-am putut insura. Dom profesor, toate celelalte mi se pareau niste oite stupide, cu glasul lor cristalin care era doar meritul epiglotei, sub el un vid absolutamente total, des tetes de linotte, cum spun francezii, pasarici vorbarete si zapacite. Femeia asta insa avea ceva in cap, o idee universala si formidabilisima Pot sa v-o spun, sinteti profesor de filozofie, o s-o intelegeti si o sa ma intelegeti si pe mine." In acest timp urmaream contorsiunile gurii lui, care nu stiu de ce imi sugera, ca si in primele clipe cind il cunoscusem, un nedefinit sentiment de repulsie, de murdarie, si o dorinta de a ma desprinde de el, cu toate ca insul imi facea destainuiri care ar fi trebuit sa ma acapareze. Il intrerupsei: "Dar de ce nu ne asezam la masa?" Nu auzi.
Ma indepartai, luai de pe masa un sandvis cu icre, il mincai, dadui peste cap un paharel de tuica si revenii linga strelit cu un alt sandvis in mina. "Ei, zisei, care era ideea aceea universala si formidabila?"
Strelitul se uita neincrezator si in dreapta si in stinga. Dar deodata renunta la orice fel de precautii si vorbi liber, ca orice om. "Dom profesor, zise de asta data parca prea tare, noi luptam (sublinie acest cuvinT) impotriva unor rele, dar cine ne spune ca relele acelea nu sint spre binele nostru si asa-zisele victorii, in tehnica, in stirpirea ginganiilor, chiar a sobolanilor, a ciorilor si lupilor si mai ales in medicina impotriva microbilor si virusilor, asa-zisele vaccinuri, n-o sa ne izoleze din ce in ce mai mult de natura si o sa ne periclitam propria noastra natura? Iata, sa luam de pilda vinatul, s-a molesit nemaiavind lupul pe urma lui, cine ne spune ca n-o sa ne molesim si noi distrugindu-ne toti dusmanii? Ei, cine? Masuram noi bine consecintele actiunilor noastre?"
Era clar, strelitul inghitise si el citeva tuici. "Fii mai concret, zisei, revino la ideea universala si formidabilisima a acelei tipese." "Dom profesor, v-o spun, orice fiinta umana daca trebuie sa moara, trebuie s-o lasam sa moara, indiferent ca e copil, adolescent sau matur.
Salvarea ei incarca omenirea cu probleme insolubile prin simpla existenta in plus a unei fiinte pe care natura a decis s-o inlature, pentru ca marele furnicar uman sa nu aiba de suferit. Altfel creste furnicarul si atunci chiar natura lui intrinseca decide sa moara altcineva, sau altii, dar prin mijloace mai abominabile, crime oribile comise de indivizi contra altor indivizi, sau crime comise de state impotriva altor state!
Ce ziceti?!!" "Da, zisei, chiar formidabilisima tipesa. Banuiesc ca era sefa dumitale!" "Exact!" "Ce meseria avea?" "Tot invatatoare. Era directoarea scolii. A refuzat vaccinarea copiilor, le-a spus sa nu vie in ziua respectiva la scoala si atunci ne-a arestat pe amindoi." "Ar fi fost interesant, zisei, daca i s-ar fi imbolnavit propriul ei copil, ce-ar fi facut" "N-are copii, dar s-a imbolnavit ea odata, era sa moara, a refuzat orice medicamente Dar eu vroiam sa va spun ceva despre parasirea erorilor. Stiti cind mi-am dat seama ca ideea asta e complet gresita?" "Ei, cind?" "In instanta! Am avut noroc cu un judecator inteligent care i-a pus ei o intrebare. Pe mine m-a dat peste cap, pe ea nu. Sa admitem, pentru demonstratie, a zis el, ca natura se echilibreaza singura dupa legile ei secrete. Ca noi nu stim de ce face natura anumite lucruri. Aveti in fata un copil sanatos si frumos si deodata intr-o zi ramine paralitic. Nu moare, ramine schilod. Boala se numeste poliomielita. Putem noi accepta sa nu-l vaccinam? Cui foloseste un infirm? Care ar fi sensul condamnarii lui sa nu se poata juca, sa nu poata alerga si el ca alti copii si sa stea tot timpul in carucior? Stiti ce i-a raspuns ea? El ar intruchipa cantitatea de suferinta pe care oamenii o merita si de care, cu ajutorul medicilor, fug de ea din ce in ce mai mult Natura e perfecta si n-avem noi ce sa ne amestecam cind ea decide ceva. Bine, a zis atunci judecatorul, o sa va bagam la inchisoare si o sa intruchipati personal cantitatea de suferinta de care oamenii fug. Daca o sa constatam, dupa ce veti fi libera, ca nu va ajunge, o sa ne mai vedem si in orice caz nu veti mai putea sa-i invatati pe copii, un model de prostie cum sinteti. Poate va vindecati?! Aveti dreptul sa ma condamnati, a zis ea atunci, dar nu sa ma insultati. Nu v-am insultat, am spus pe nume motivul pentru care va condamnam. In lege are alta denumire, pentru prostie pura legea nu condamna pe nimeni, dar prostia culpabila cade sub paragraful cutare care pedepseste sectele daunatoare. O varianta a celei din care faceti parte se ridica impotriva instructiunii copiilor, sa ramina adica analfabeti, am depistat cazuri de astfel de parinti bigoti care interziceau copiilor sa se duca la scoala. Si dumneata? mi s-a adresat el mie. Sustii aceleasi idei ca ale doamnei? Oricum, a ris el ironic, esti barbat, poate gindesti, hm! conform virtutilor pentru care purtam noi pantaloni si caciula. Aici, in sala, s-a ris, formidabil tip judecatorul asta, un om de virsta mea, se vedea ca e de treaba si ar fi vrut sa nu ma condamne prea tare. Ironia lui era afectuoasa. «Dom judecator, i-am spus, recunosc ca am nutrit si eu acele idei» «Acum, acum in prezent, a zis el, le mai nutresti?» «Nu pot sa scap de ele dintr-odata», i-am raspuns si in sala s-a produs iar veselia mare. Judecatorul ridea si el. «Ei, zice, cit iti trebuie sa renunti la ele? A? Sase luni e prea mult?
Ei, hai, sa-ti dam sase luni si daca in inchisoare o sa faci o declaratie ca esti complet restabilit, ti se va da drumul imediat. Nu poti s-o faci chiar acum, aceasta declaratie? Te duci acasa!» N-am putut s-o fac, daca ea n-ar fi fost de fata, asi fi facut-o. Dar daca n-ar fi fost de fata n-asi fi putut sa-i aud raspunsul la intrebarea cu copilul si nu mi-asi fi dat seama de ceea ce inseamna eroare. Cred ca era cam ticnita si ma ticnisem si eu traind cu ea. E curios lucru cum o femeie te poate zapaci la cap!" mai spuse strelitul cu o uimire care sugera ca nici acum nu era in afara acestei primejdii, adica de a se ticni din nou. Nu neaparat in vechea directie, dar in alta, sint destule idei care circula libere in aer, asa cum circula microbii si virusurile. "Si ce face ea acum?" il intrebai. "Si-a terminat condamnarea, e functionara la un C.E.C.". "Si tot formidabilisima a ramas?" "Absolutamente, raspunse el, inghitind o noua tuica, dar nu ne mai putem vedea, sa nu ne condamne din nou." "Dar tot o iubesti!"
"Da, nu pot s-o uit, sau mai bine spus nu gasesc alta care s-o eclipseze!"
Iata deci ca ticneala nu-i trecuse. Sau poate chiar femeia il vrajise pentru toata viata?
Tuicareala continuase in acest timp si antreurile disparusera din farfurii. Nu intelegeam insa de ce stateam mereu in picioare "Ce facem, domne?" zise Bacaloglu iritat si plictisit, adresindu-se gazdei, laureatul Calistrat. "Eu zic sa ne-asezam la masa, le bag in bida ma-sii, nu le mai astept si daca mai indirgie, cind vin, le dam pe uja afara", zise Calistrat a carui voce se alterase in sfirsit si imi suna in urechi cum i-o cunoscusem odinioara. Asa deci! Asteptau, ceremoniosi, niste doamne, desigur nu sotiile lor, altfel ar fi venit impreuna, cine avea, bineinteles, adica doar Vintila si laureatul, fiindca Bacaloglu divortase si nu mai vroia sa se insoare cum imi spusese Vintila, iar
Pantelimonescu abia imi povestise de ce nu putea s-o mai faca.
Ne asezaram, Bacaloglu alaturi de Calistrat, eu in fata lor, cu Vintila si strelitul la dreapta si la stinga. Dar usa se deschise si toti se ridicara imediat dind scaunele inapoi. Ma rasucii si vazui patru doamne care intrara cu o expresie comuna de veselie si siguranta ca mai puteau intirzia un ceas si nimeni din cei de fata n-ar fi indraznit sa le faca vreun repros. Stapine pe situatie, nu numai aici, ci asa in general si oriunde. Avui un soc si mai ramasei pe scaun citva timp, uluit de surpriza, nu erau doamne, ci niste tirituri, una mai respingatoare decit alta. Nici macar tinere! Curve in pragul ofilirii si desfigurarii totale, cind zbirciturile si vineteala pleoapelor, rictusul vulgar al gurii, odinioara frageda, obrazul altadata mat si fara pori abia mai puteau fi ascunse sub fardul gros si rujul sidefiu (nu violent rosu, nu mai era la modA).
Ceremonial Sarutari de miini respectuoase (intr-adevar, nici un repros ca intirziasera mai mult de-o ora, deci nici scuzE), scaune trase,
Olimpia, jjj, stai linga mine, te n bida ma-tii, eram decis sa va dau pe uja afara, dar te iubesc si te iert, doamna Laura (VintilA), faceti cunostinta cu dom profesor Petrini, hai zictir, jjj, a vost be vremuri profesor si atunci din greseala, tajba, besmeticule, vezi ca esti gazda si tu l-ai invitat pe dom profesor, n-a venit el aici fara invitatia ta speciala, gare invitatie speciala, poa sa plece daca nu-i convine, nu ma indereseaza, ba asa mi-ai spus, transmite-i filozofului invitatia mea speciala, mi-e dor de el, dar acum vrei sa faci pe grozavul fata de doamna Laura, nu ti-ajunge doamna Olimpia Magduta, stai, domne, linga mine sa mai mi-alungi melanholia, te-am asteptat ca pe o amanta, cu toate ca eu nu mai cred in femei, sinteti toate niste curve, si ar fi mai bine, domne, sa declarati asta deschis, ar fi mai simplu, am evita mii de suferinti, dom profesor (soaptA), v-am avertizat, chestia cu doaga, urmariti cu atentie! Claudia, da-l in bida ma-sii pe zdrelit, asta i-a legat diavolita chestia si a devenit imbotent, o tragedie care ne asteapta si pe noi, dar jjj, mai tirziu, nu foarte tirziu, dupa chilele pe care le bagi in butoiul tau, strelitul are un suflet sensibil si eu o sa-l salvez de individa aia si o sa ma marit cu el, o sa vedeti Ce face, domne, chelneru asta, stam cu farfuriile goale, mie mi-e foame
Si gura lui ca un buzunar se pleosti in semn de dispret, nimic nu era bun, daca statea el acolo parasit si ii era foame. Nici urma din melanholia declarata, dar parca si apetitul ii era nesincer, fiindca incepu sa mestece si sa clefaie fara chef cind chelnerul ne aduse pastravi la gratar, apoi turnedo Rossini
IV
Cum am mai spus, nu numai somnul ratiunii naste monstri, ci si o luciditate prea mare. Stropind din belsug cu vin rosu acest turnedo care ii placuse, sau mai bine zis il preparase cindva Rossini, descoperii ca nici Olimpia, nici Laura, nici Claudia, si nici Magduta nu erau ceea ce spiritul meu, saturat de aerul rarefiat si abstract al preceptelor filozofice in care traisem cel putin un an, vazuse in ele, in clipa cind intrasera in separeu, adica niste tirfe in pragul decaderii. Intii aflai, in timpul conversatiei care nu lincezi, ca Olimpia, care se asezase linga grasul Calistrat, era vaduva unui cunoscut compozitor dirijor din orasul nostru, dirijor care fusese prieten de pahar cu tatal lui Calistrat, un vestit chelner meloman si amator de arta, avea in casa lui tablouri (nu putinE) de mari maestri romani ai penelului si discuri cu interpretari rarisime strinse si pastrate de decenii din leafa si bacsisurile lui de chelner si pe care veneau sa le asculte chiar si personalitati straine ale muzicii, in trecere prin orasul nostru, pe care ii aducea sotul doamnei
Olimpia, acum aci de fata si vaduva vesela. Fusese vesela si cind nu era vaduva? Se pare ca da. In orice caz de baut incepuse sa-i placa dinainte si anume dupa ce sotul ei se trudise din greu s-o invete. Avea oroare de betiile lui din pricina ca mare parte din nopti si le petrecea singura. Copii n-aveau si totusi intr-o zi, exasperata, ii spuse ca vrea sa divorteze. Muzicianul cazu pe ginduri. "Bine, ii zise, diseara vii cu mine." Si o duse la restaurant. Mincara, el bau cu moderatie si pe la unsprezece ei i se facu somn. "Fanica, ii zise, acum mergem acasa." "Ai vazut, ii spuse si el, n-am baut nimic!" "Ce vrei sa spui?" "Pai acum mergem si noi undeva unde e deschis pina la trei si unde sint amici si bem si noi cu ei un pahar." Amici? Era curioasa, desi ii era somn.
"Bine", zise resemnata. Da, amicii astia aveau un haz nebun, dar pe la orele trei pica de somn. "Fanica, mergem" Nu, cum sa mearga, protestara toti, acuma se vor deplasa la gara, acolo e deschis pina la sapte. "Pina la sapte? N-o sa stam pina la sapte", zise ea ingrozita. Nuuu! o asigurara ei, nici vorba, or sa bea cite o cafea si gata Cafea? Da, baura, dar abia dupa aia venira niste sticle speciale, pline de paianjeni si de praf, le pastrase pentru ei un chelner care il cunostea pe muzician. "Fanica, mi-e somn, hai acasa!" "Nu, stai sa vezi si tu cum e, zise Fanica. Crezi ca e usor? Sa-ti dai si tu seama si sa nu te mai gindesti sa divortezi" "Bine, nu mai divortez, dar acum hai acasa, e sapte" "E sapte? Cum, zise muzicianul, dar acum se deschide peste tot" Adica tocmai acum sa mearga acasa? O luau de la cap
Povestind, doamna Olimpia era de o veselie tandra si senina, ai fi zis ca sotul ei n-a murit si va pica si el aici curind "Ce-si poate dori mai mult un zot mort? zise Calistrat. O nevasta asa ga tine! Gred ca noaptea vine si de trage de picior sa bei un bahar gu el! Era zimpatic!
Ca fost betiv de prima clasa, de Dumnezeu va fi ierdat" "in timp ce pe tine Dumnezeu n-o sa te ierte, ca esti betiv de-a doua clasa", zise doamna Olimpia. "De ce gonzideri?" "Fiindca treci repede peste treptele cele mai frumoase cind bei, ca sa ajungi la ultima in care sa te complaci." "Si gare ar fi dreptele alea? Nu gunosc drepte"
"Barbatu-meu spunea: la prima sticla te simti ca un inger, la a doua ca un leu, la a treia ca un porc. Tu ajungi repede in faza asta, singura care iti place" "De bag in bida ma-tii gu barbatu-tau, gu tot, eu nu l-am vazut niciodata ba dreapta indiia j adoua, ga doar de la gine am invatat, daga nu de la el si de la tata E drept, imi ger scuse, tu nu tregi nigiodata de dreapta indiia, esti un inger si de-aia de iubesc, un borc ji un inger, jjj" Si aici Calistrat parasi furculita si cutitul, se dadu pe spate si rise la noi intr-adevar cu opulenta unui porc pe care vinul l-ar fi transformat prin miracol in om
Era bine imbracata vaduva muzicianului, calatorea cind vroia in strainatate, pomenea des nume de personalitati din capitala, oameni de cultura, dar si din sferele responsabile, care ii dadeau toate aprobarile sa schimbe valuta si sa plece. Era cam trecuta? Nici vorba.
Cum de mi se paruse? Numai in Orient si in Extremul Orient femeile erau inlaturate de la treizeci de ani si barbatul isi aducea in casa o floare de lotus de saisprezece, care se ofilea si ea curind si ii urma o a treia. Dar ce stie o astfel de floare de lotus fata de o floare de magnolie, cum arata la patruzeci de ani vaduva muzicianului? Mi-o fi ghicit acest gind, aceasta comparatie? Invaluita printr-o anumita stiinta de a fuma intr-un nor de rotocoale de fum, se uita la mine cu acel suris si acea privire care iti sugereaza ca desi cineva te vede pentru intiia oara, te cunoaste de mult si ce bucuroasa ar fi sa se afle singura cu tine, la ea acasa sau la tine, cu o cafeluta alaturi, linga o veioza potolita, care sa te faca sa n-o vezi ca nu mai e, desigur, o fetita, dar nici atit de batrina cum ar face-o o luminatie a giorno sub care uneori si tinerii arata ridati, si sa depeni cu ea vechi amintiri, dintre cele care sporesc tandretea sufletului, topesc asperitatile, nasc dorinta unei intensitati prezente a clipei, mai incarcata de voluptati decit imbratisarile tinerilor care nu au un trecut si nu-i cunosc valoarea
Dar in loc sa-i raspund la privire incepui sa ma ocup de vecina mea, cea care isi pusese in gind sa-l scape pe strelit de formidabila lui tipesa, din pricina careia toate femeile paleau in ochii lui. Aici insa esuai total ,se uita la mine atit de mirata (mirata ca un astfel de tip, care nu-i spunea chiar nimic, isi facea iluzia ca ar putea sa-i placA), incit ma apuca un ris disproportionat in hohotele lui fata de lipsa unui motiv aparent Era o cioara, dar cu un decolteu care lasa sa se vada niste sini ce iti intrau absolutamente sub nas si din pricina lor revenii la atac "Cioara, ii soptii, cioara draga, ai niste sini minunati, ei, de ce te uiti asa urit la mine, da, arati ca o cioara, nu fiindca esti bruneta, ca ai fi tiganca, ci fiindca mie imi plac ciorile, cum ciugulesc ele un bob de porumb nedigerat dintr-o baliga, sau paduchii din coama unui cal pe care se aseaza. Vezi cit de modeste sint? Si mai au si darul premonitiei.
Cind ciriie ele intr-un anumit fel, spun ceva, daca stii sa le asculti Fii cioara draguta si o sa te fac sa le simti porumbita N-ai nici o sansa cu strelitul, poti sa-i arati si un autobuz si el tot pe tipesa lui o vede In timp ce tu imi placi mie, baiat tinar, de"
"Alo, alo, filozofule, nu de da la fedele noastre, nu zint de nazul tau, ai destule fede in mahala daga cu nevasta-ta, o distinsa doamna, n-ai fost bapabil sa te impaci Ce te legi tu de el, ma, besmeticule, ca si cind tu nu te-ai nascut tot in mahala ha, ha Exizda ji o mahala aristogratica Atida ii spun, sa nu se lege de fedele noastre Dar ce, ba, toate sint ale tale, ha, ha, vezi ca dom profesor, dom profesor, ce v-am spus Atentie! Am iubit-o ca nimeni pe lume, am spalat-o pe cap, nu era femeie, era un copil si statea cu capul aplecat in baie si i-am luat capul si am dat cu sapun, i-am frecat parul ei matasos si i-am simtit in palme nasucul, gura care se deschidea sub suvoiul dusului de mina si spatele incovoiat cu inelele spinarii dulci si fragede, sa-ti dai viata pentru ea
Hi, hi! Hiii Clipe nemuritoare Simteam si eu ca am pentru ce trai Si intr-o zi m-a doborit imi lasa biletele desene caraghioase cu mine si ea si dedesubt, iscalit cu scrisul ei lat si barbatesc, puteai sa pariezi pe orice ca nu era al ei, mititica ta fetita Asa zicea. Vrea mereu surprize Azi nu mi-ai facut nici-o surpriza, mieuna ea
Alergam, cautam Ce surprize puteam sa-i fac? Margele, gablontzuri, perle artificiale Ma Costaichie, dar asa o surpriza bine sculata, sa ma scuze doamnele, ii faceai tu? Du-te, ma, in bida ma-tii, tu crezi ga asta e totul? Scuza-ma, Costaichie, raspunde la intrebare
Sa ma ierte doamnele, doamna Olimpia, nu va suparati, doamna
Magduta, stimata doamna Laura, he, he, permiteti-mi, am avut o sedinta, nu fac vreo aluzie la persoanele de fata, dar discutam si noi lipsurile si scaderile noastre in comertul de stat si unul ca e bine, altul ca e foarte bine, altul ca e satisfacator cu lipsuri si ia cuvintul un tip din prezidiu si ne mustra, tovarasi, zice, sa nu ne culcam pe Laura
Doamna Laura, savurati confuzia, ha, ha, nu va suparati, a auzit si el dar nu asta am vrut sa spun. Costaichie, tu te plingi ca n-aveai ce surprize sa-i faci Ti-am pus o intrebare! Fii bun si raspunde la ea!
Spune-mi ce mi-ai spus mie Alde lucruri zint in fond mai importante degit exberienta ta de armazar buduros Stiti ce mi-a spus mie, dom profesor? L-am intrebat: ma, o? Da, zice, dar se desf repede! Cum repede, ma besmeticule? Repede, zice, imediat Aoleo, Costaichie, i-am spus, grizonantu-ala cu care te-a schimbat avea el secretele lui, nu-ti ramine decit sa te faci pederast, altceva nu ti-a mai ramas He, he, he Ssss! Fiti atent! Acum o sa dea iar in plins Da, cu lacrimi, sa vedeti cum o sa-i curga siroaie, ca la o baba Nu pot sa spun ca nu m-a iubit, altfel nu ma chema ea s-o spal pe cap, mititica mea fetita
Dar ar trebui, doamne, sa ne purtam cu ele ca in evul mediu, sa le punem o stampila de foc pe spinare, cu litera T sa vada si cel care s-ar mai indragosti de ea cine e si sa nu-si faca iluzii T sau C, curva, fiindca tradatoare poa sa nu spuna mare lucru, flecara credem ca l-a tradat pe altul, dar pe mine nu Sadica, domne, chiar asa, in acelasi fel, de
Revelion, intr-un taxi, cu o sticla de sampanie Domne, dar omul mai traieste si sub o dimensiune metafizica Ho-paaa! Ma Costaichie, asculta aici la mine, n-are valoare decit o singura dimensiune. Unde e credinta, domne, chiar asa, toate sint curve? Ce poti sa mai faci decit sa-ti iei lumea in cap? Dar unde dracu sa te duci, fiindca oriunde te-ai afla, tot de ele dai Si eu sint un om bun, domne, la toti am vrut sa fac bine si am fost primit cu pietre, hi, hi.. hiii Ba, imbegilule, nu mai plinge aici ca o oaie gufurita, ride filozoful de noi, gare nu stiu gum a bigat aici. Il invid sa se care bina nu-mi ies din bepeni Ma Costaichie, scuza-ma, spui ca esti un om bun si ca ai vrut sa fac bine la toti. Nu te supara, dar ce bine i-ai facut tu propriului parinte care te-a adus pe lume si a muncit pentru tine? I-ai aruncat o buca de piine cind l-ai vazut cersetor la poarta lui si in loc sa te apropii si tu cu o vorba buna si sa-i spui taicutule, hai in casa, nu mai sta tu aici ca se uita lumea la noi si sa chemi o femeie sa-l desbrace si sa spele si sa-i faci si lui o supa grasa si fierbinte sa-si mai vie in fire, tu i-ai zis, cind el a spus, bogdaproste, Costaichie, bogdaproste, i-ai raspuns tu, sa fie in c mortilor Nu te supara, cum armonizezi tu fapta asta cu ideea pe care ti-ai facut-o ca esti un om bun? (Fiti atent, dom profesor!) Asta asi vrea sa stiu de la tine si altceva, pe cuvintul meu daca mai am sa-ti reprosez ceva
In clipa aceea, Calistrat puse mina pe o felie groasa de piine si i-o trimise lui Vintila drept in obraz. "Poti sa-i reprosezi orice, mirii el, fara sa se mai bilbiie, cu conditia sa-l dai afara pe filozof pe care nu l-a invitat nimeni." "Ba da, strigai, tu m-ai invitat, probabil cu intentia ca pe urma sa ma jignesti." Si in clipa urmatoare strinsei paharul in mina foarte calm si i-l aruncai in cap. Nu-l nimerii, se sparse cu zgomot sec in perete, apucai un altul, care i se facu tandari in frunte si ii deschise imediat o suvita de singe ca o rima rosie si ezitanta, nu stia incotro s-o ia, spre nas sau spre sprincene. El nu simti aceasta gidilatura, dar simti agresiunea si sari in picioare. Ramasei linistit la locul meu, asi fi vrut s-o incasez, ca pe urma sa pot sa-i mut falcile. Ceea ce se si petrecu, ma pomenii cu o ploaie de pumni in cap, niste maciuci moi, care ma naucira. Sarira toti si ne despartira, nu inainte sa ne apucam de gulere si sa ni le rupem, cu cravate cu tot. Dar in timp ce eu ma reasezam gifiind la masa, individul parea sa fi uitat cu totul de sine, se vedea ca nu mai stie ce i se intimpla, atit de beat era. "Ce e asta, draga, zise doamna Olimpia scandalizata fara sa se mire, l-ai invitat sau nu l-ai invitat?" "Du-te in bida ma-tii, zise Calistrat cu o seninatate nefireasca, toarna-mi si mie un bahar de vin." "Da ce sint eu, maica-ta?! Toarna-ti singur, iar eu am plecat." "Da, agum iti blac filozofii, dut gura ma-tii, toarna-mi tu un bahar de vin, zdrelitule" "Domnilor, zisei ridicindu-ma, va urez in continuare petrecere placuta, a fost o neintelegere, n-am fost invitat direct, ci prin Vintila, lucru pe care nu trebuia sa-l accept, o invitatie nu se primeste prin intermediari decit intre prieteni"
In clipa aceea cioara ma apuca de mina si ma trase jos. Avea o mina moale si fierbinte, care ma convinse mai mult dccit protestele celorlalti Ca stai, domne, zicea Bacaloglu cu dispret ca faceam tot eu pe sifonatul, dupa ce primul aruncasem cu pahare, sterge-te, domne, pe obraz, nu simti ca esti plin de singe? "N-are nimic, numai gine n-are singe nu-i gurge", zise Calistrat care vazind ca nimeni nu vrea sa-i toarne in pahar pusese mina pe-o sticla si isi turna singur, aparent sigur pe miscarile lui, dar varsa paharul si vinul rosu se intinse ca o baltoaca pe fata alba de masa. "Si, de ce-ai dat tu, ma Calistrat, cu piine in mine? ridea Vintila. Fiindca te-am tinut o vara intreaga cu piine, pe care nu mi-ai platit-o nici acuma, cind ai luat Premiul de Stat! Vai de premiul tau, v-ati apucat si voi acolo, niste smecheri, ati demontat piesa cu piesa un strung nemtesc, l-ati desenat, i-ati adus ici-colo citeva modificari neesentiale si dupa ce l-ati botezat prototipul
M.U.-Universalgenev, cirnati, ha, gata, mari inventatori Sa nu negi, fiindca tu mi-ai spus, ha ha" "Asa se face brogresul, zise Calistrat amenintind sa toarne iar in pahar, brima roata dintata s-a facut din lemn si fiegare a copiat pe aldul bina in zilele noastre"
In sfirsit reusi sa umple paharul fara sa-l verse. "Bine, ma Calistrat, asa e cum spui, dar de ce nu recunosti tu ca l-ai invitat pe dom profesor si erai treaz cind mi-ai spus ca ti-e dor de el si te-apuci acuma sa-l jignesti? Asta e purtare la tine, de om civilizat?" "Nu stiu, nu ma indereseaza, dar sa nu se lege de fedele noastre." "Esti cam tralala, asa ti s-a nazarit si prima data cind am baut noi toti impreuna la deratizare, ca dom profesor se leaga de salariul tau Hi, hi! Recunosti ca esti cam tralala! Sa-ti spun de ce: asta e un pretext, fiindca de la inceput, pina sa vie fetele, te-ai purtat urit Si acum e bine? Daca ramii cu o stea in frunte? Fiindca ranile in frunte nu se vindeca fara urme si de cite ori o sa te barbieresti o sa-ti vezi in oglinda semnul de barbat chipes cum esti, o sa te infurii si o sa spargi oglinda, ha, ha"
Incepeam sa ma plictisesc Nu petrecerile aranjate sint cele mai reusite. Bacaloglu, a carui ranchiuna, prin ridicarea lui la rangul de sef al ecarisajului, se topise, n-avea nici un haz cu desamagirea lui in amor si cu dorinta care i-ar fi sarat inima lui bleaga, sa stampilam femeile cu
T sau C. Strelitul, nu stiu de ce, tacea, si bautura ii invinetise parca, ai fi zis ca vinul alunga viata din el, in loc s-o biciuie. Iar "fetele" tacute, foarte atente, stateau parca in asteptarea a ceva. Poate eu ii impiedicam pe toti sa intre in universul secret al grupului lor? Agresiunea mea contra lui Calistrat ii deranjase? Fiindca el nu facuse decit sa spuna cuvinte, care in anumite imprejurari nu mai au nici o importanta, mai ales daca omul e beat, in timp ce eu asvirlisem cu paharul si
"fetele" vazusera singe Era sigur, se speriasera, fiindca ridicindu-ma de pe scaun si spunind sec buna-seara, nici una nu-mi arunca vreo privire si nici Vintila nu spuse ceva sa ma retina. Ma conduse insa pina afara. "Dom profesor, zise, si acuma ce faceti? Va duceti acasa?" "Da, zisei, o iau pe jos si ma duc acasa. Nu prea m-am distrat." El rise: "Nu-i nimic, lasati"
Parca mi-ar fi promis el o alta distractie mai grozava, de care insa nu era sigur ca sa se angajeze Pornii prin noaptea racoroasa de sfirsit de septembrie. De fapt ma distram, desi ciocnirea mea cu Calistrat, lipsita de un fond de conflict real, avea in ea ceva gratuit, vag abstract.
Paharul care i se facuse tandari in frunte era insa foarte concret, un ciob i-ar fi putut nimeri intr-un ochi si la gindul ca s-ar fi putut sa ramina individul chior, ma inviorai si nevoia mea de violenta si vulgaritate se potoli.
V
Cum se impaca insa ideea armoniei constiintei noastre cu cosmosul, din prima mea carte, cu ideea aparitiei erei ticalosilor din a doua, in care descriam o mutatie catastrofica in constiinta actuala a omului? Nu se impacau, dar nu ma nelinistii. Imi spuneam ca Gnoza va fi probabil actuala in clipa cind dominatia ticalosilor va determina o reactie a partizanilor vechilor valori si noua religie sugerata de mine, dupa ce un puternic geniu o va prelua (fiindca nu eram smintit sa cred ca si eu asi fi un astfel de geniu!), se va raspindi si va intra in conflict cu partizanii lui Belial (asa au fost numiti de un vizionar american cei care au determinat odinioara distrugerea Atlantidei; noul Belial ar urma sa-si faca aparitia, fiindca terenul este pregatiT)
"Cum ai putut, imi spuse Ciceo uimit dupa ce termina de citit Era, sa proiectezi o astfel de viziune minutioasa si realista asupra viitorului nostru? Nu e nimic apocaliptic in ceea ce spui tu, ba chiar s-ar putea afirma ca e o viziune practica, gospodareasca, insa grea de un presentiment care te apasa la urma ca o piatra de moara. Sa stii ca nu esti original, cineva mi-a vorbit de o astfel de carte aparuta in America
Latina, n-am retinut autorul, dar titlul e Istoria universala a infamiei."
"Desigur, zisei, ideile unui timp plutesc in acel timp si mai multi oameni pot gindi acelasi lucru fara sa se cunoasca. Are prioritate numai cel care le-a dat o mai mare forta de expresie si le-a scris intr-o limba de mare circulatie. Nu m-asi mira sa aud intr-o zi ca nici Gnoza nu e originala. Lacunele mele de informatie, in ceea ce priveste rezultatul ultimelor cercetari in toate stiintele, vor fi decisive pentru destinul acestei carti. Imi ramine orgoliul de a fi scris-o totusi cel dintii. Istoria aceasta universala a infamiei ce este, un tratat?" "Nu, cica, sint niste povestiri!" "Iata, deci, a mea e totusi altceva, se refera la viitor si e un tratat" "Ce ciudat, zise Ciceo, ai scris o astfel de carte neagra si totusi nimic nu imi pare in tine negru". "Nu e nimic ciudat, s-a spus si despre Schopenhauer, cu ironie, ca in viata lui intima nu era deloc pesimist si ca s-a bucurat de ea cit a putut" "Si ce vrei sa scrii acum?" "Acelasi lucru, despre constiinta, dar intorcindu-ma acum spre infinitul mic acauzal, oceanul primordial al haosului din care se naste tot ceea ce prinde forma. Lumea subcuantica, pornind de la aceeasi teza: constiinta este esenta universului, nu numai a fiintei vii, ci si a lumii fizice. In fond e vorba tot despre misterul omului, despre care s-a scris timp de doua mii de ani pina s-a ajuns la esecul actual al filozofiei care a imbratisat disperarea si absurdul. Fizicienii insa si-au vazut de treaba, ignorind neputinta filozofilor. Vreau sa spun ca ne asteapta o noua aventura in cautarea esentei noastre, deschisa de fizica prin descoperirea tranzitiei cuantice, asa-numitul colaps, fenomen fundamental al intregului univers fizic. Nu e un fenomen bun pentru logica noastra, fiindca desi au trecut aproape patruzeci de ani de cind se cunoaste comportarea stranie a luminii, numai unda ei exista, atita timp cit n-o privesti, dar indata ce un aparat de experienta ii semnaleaza prezenta, adica o «priveste», ea dispare si cum dam de corpuscul (cele doua entitati ale luminii, fiind, dupa cum stie orice elev, unda si fotonul, care e o particulA), el nu mai exista si apare iarasi unda, eveniment misterios si ilogic, care a fost numit tranzitie cuantica, sau colaps, pus sub ecuatie de Schrodinger, dupa atita timp deci tot nu se stie mai mult despre acest fenomen acauzal. Acauzat? Si totusi universul mare cauzal, si calauzit de legi, se sprijina pe el. Deja de la Aristotel, prin Fizica, aflam ca Anaximandru afirma acelasi lucru, pe care instrumentele noastre de experienta l-au descoperit: nici apa si nici un alt element nu sta la baza lucrurilor, ci ceva diferit care e fara margini si din care nasc, spre a exista, si cerurile si toate lumile din ele.
Apeiron-ul ceea ce grecii numeau nelimitatul, acauzal in esenta sa si spiritual, constient si volitiv, reapare dupa doua mii de ani lasindu-ne semne bizare in aparatele noastre de experienta. De ce dispare fotonul indata ce dam de el si apare unda? Si apoi reapare fotonul? Ai zice ca e o joaca de-a v-ati ascunselea. Putem noi sa evitam sa gindim, iesind din fizica (pentru ca fizicianul nu poate explica ceea ce aparatele sale nu aratA), si numai astfel mai putem rationa, ca intre noi si evenimentul numit tranzitie cuantica nu s-a produs o atingere de care atit experimentatorul cit si fotonul sint constienti? Lumina refuza sa se lase "vazuta" asa cum exista ea in univers, ca realitate complementara
(unda-fotoN), formind un singur fenomen. Poti sa ai un frison! Noi care consideram ca doar viata vie poate avea astfel de reactii, ca lucrurile
"moarte" sint moarte de-a binelea, poti sa te uiti la o piatra cit vrei si nimic nu se intimpla intre tine si ea. Chiar nimic? Asta nu vrea cumva sa spuna, adica acest joc de-a v-ati ascunselea al luminii, ca nimic nu se petrece in natura fara ca cineva «sa stie»? Sau mai precis, fara interventia unei constiinte? Pina acum am considerat lumina drept dulcea unda venita din soare sa ne incalzeasca chipurile si sa germineze pamintul. Si deodata aflam Ti se pare enorm ceea ce iti spun?"
Ciceo nu vroia sa arate ca e aiurit de ceea ce auzea. Parea ginditor.
"Chiar s-a demonstrat chestia asta?" zise el cu acea banuiala a omului obisnuit ca multe dracovenii se pot spune, dar nici una nu rezista gindirii practice si obisnuite care, ca sa inteleaga ceva, porneste totdeauna de la cauza la efect. "Adica cum sa crezi, surise el, ca uitindu-te la o piatra, piatra stie si ea de chestia asta? Auzi, draga, se adresa el nevesti-sii care tocmai ne aducea un platou cu sandvisuri, ce zice Petrini, ca sandvisurile astea la care ne uitam noi acum si o sa le mincam stiu si ele de noi" Izbucniram toti trei in ris. Ciceo chiar se aiurise, multa vreme dupa aceea, desi schimbasem subiectul, o lumina de stupoare ii staruia in priviri si vedeam clar ca daca asi fi continuat pe aceeasi tema l-ar fi apucat nelinistea Curioasa insa, doamna Pop, care isi cunostea bine barbatul, observa, desigur, ca sotul ei nu mai gindea cu toata mintea si reveni: "Ce era cu sandvisiirile acelea?" "Sa le lasam, confirma el supozitia mea, altfel nu mai dorm la noapte." "Ba vreau sa stiu, zise ea, n-o fi vorba de bau-bau!" "Chiar bau-bau, dar nu pentru copii, Lavinia, zise Ciceo, e vorba de o noua dovada a existentei lui Dumnezeu, dar demonstrata prin comportarea fara logica a elementelor." "Dumnezeu e ilogic acum? zise doamna Lavinia. Nu mai e bunul parinte care sa ne bage in rai sau in iad dupa faptele noastre?"
Sotia lui Ciceo era jurista. Se cunoscusera ca "adversari" Ea apara interesele unei uzine fata de un salariat care cistigase in instanta sa i se plateasca salariul din urma pe timp de un an cit timp fusese concediat pe nedrept; uzina refuza totusi sa execute hotarirea judecatoreasca; salariatul i se adresase personal lui, lui Ciceo, care judecase conflictul de munca, intrebindu-l foarte nedumerit ce valoare are un verdict in justitie, daca practic, totusi, o uzina nu tine seama de el? Si atunci se intilnisera ei doi, Stefan Pop, judecator, si Lavinia
Muresianu, sefa serviciului juridic al acelei uzine. "Considerati ca hotarirea noastra a incalcat legislatia muncii?" o intrebase el. "Nu tocmai!" raspunsese ea. "Aveti dubii? Atunci de ce n-ati facut recurs?"
"Avem dubii asupra orientarii politice a salariatului." "Platiti-i salariul din urma conform hotaririi noastre si lasati alte organe sa-l dea in judecata pentru orientarea lui politica." "Ar insemna sa-l bagam la zdup, lucru pe care nu-l dorim, raspunsese jurista. E un vestit maistru otelar, dar face pe tiranul la cuptorul S.M., nu tine seama de nimeni, nu formeaza cadre, pastreaza «secretul» numai pentru el si face «greva» cind nu i se plateste cit cere." "Ei, cit cere?" "Mult! De patru-cinci ori salariul tarifar." "Inseamna ca l-ati mai platit" "Da, in speranta ca ne va forma cadre noi." "Totusi otelarii lui au depus favorabil." "Da, dar nu va intrebati de ce a asteptat un an de zile pina sa ne dea in judecata, dupa ce l-am concediat?" "Nu, de ce?" "A asteptat sa-l chemam inapoi, sa ne ploconim in fata lui, cum se mai intimplase." "Deci v-ati mai ploconit?" "N-am avut incotro." "Si ce s-a intimplat de nu l-ati mai rechemat?" "Am cerut Resitei sa ne detaseze temporar un maistru otelar si ne-a trimis unul care nu e chiar «regele otelului», ca maiestatea-sa Trutan Gheorghe, dar care a acceptat totusi sa-si desvaluie secretele baietilor de pe platou si sa ne formeze cadre. E un maistru mai tinar, caruia nu-i umbla gura toata ziua laudindu-si vechii patroni si partidul socialist in frunte cu Titel Petrescu, pe care noi, comunistii, cica, l-am fi curatat." "Asa deci! Totusi nu pentru acest diferend politic l-ati dat afara. " "Si pentru! Toate la un loc." "Facem disjungerea necesara, dintre conflictul de munca si opiniile publice, ii platiti salariul din urma si in ceea ce priveste reprimirea lui in uzina faceti recurs si invocati motivele politice, nu atit de grave incit sa faca obiectul unui proces ca atare, dar incompatibile cu o reangajare." "Asa deci! exclamase tinara jurista, credeti ca nu ne-am gindit? Daca invocam motivele astea, el va fi de fata si nu numai ca nu le va nega, ci si le va sustine ridicind glasul cu vehementa. Asa e el, un astfel de tip! Nu-l intereseaza ce s-a schimbat in jurul lui. Otelul, altceva nu stie, si Titel Petrescu! Va inchipuiti ca procurorul nu e pus acolo sa faca pe filozoful, sa-si dea seama ca batrinul otelar e de fapt un om simpatic si inocent in iluziile lui social-democrate." "Fir-ar sa fie! exclamase si tinarul judecator. Ce e de facut? Totusi, ce va impiedica sa-i platiti salariul din urma?" "Nu atit salariul vrea el, fiindca e un om cu stare, are casa lui, baieti profesori care cistiga, si mai ales (aici e buba!) nu stiu cite iugare de pamint la tara, multe, pe care le cultiva nevasta-sa; e amenintat sa fie trecut la chiaburi daca se afla ca nu mai e otelar. Am vorbit cu el! Ar renunta la salariul din urma daca l-am reprimi."
"Reprimiti-l!" "Nu vrea directorul! Nu mai are incredere in el, l-am mai reprimit, cum v-am spus, de citeva ori! Are dreptate, batrinul nu-si mai poate schimba mentalitatea, am avea numai necazuri cu el si pina la urma tot aici am ajunge." "Bine, colega, dar atunci de ce v-ati prezentat atit de nepregatiti la proces?" Aici tinara jurista tacuse un timp, apoi exclamase: "Nu va amintiti? Martorii nostri au trecut de partea lui si erau aceiasi baieti care veneau la directie si se plingeau ca maistrul Trutan nu-i invata si pe ei nimic, ii injura de mama si le trage mereu suturi" "Cit e de batrin?" "Cincizeci de ani! Arata mai batrin, din pricina mincarii si a bauturii, e un fel de John Falstaff, dar pe care nu l-a vazut nimeni rizind" "Ati vazut piesa? Cum e, domnisoara, ma refer la interpreti, bineinteles!" "Inca n-am vazut-o, dar am recitit-o.
Asa fac totdeauna inaintea unui spectacol cu piese mari, nu pot urmari debitul actorilor, care au tendinta sa inghita pe nerasuflate textul, ca sa-si puna jocul lor in valoare si nu sensurile adinci ale piesei. Ma si enervez cind ii vad cum nu gindesc deloc la ceea ce le iese din gura si atunci recitesc piesa dinainte, mai ales cind e vorba de Shakespeare"
"Si mai aveti curiozitatea desnodamintului?" "Bineinteles! Ma incinta mereu surpriza replicilor si poezia care curge din ele Dar daca actorii sint chiar prosti, sau rau distribuiti in roluri, mi se intimpla sa si ies din sala. Se spune insa ca spectacolul asta ar fi chiar bun." "Domnisoara, imi permiteti sa va invit eu la acest spectacol?"
Domnisoara acceptase si dupa un an se casatoreau. Bausera la nunta vin trimis de "regele otelului", din pivnitele lui de la tara Pina la urma fusese reprimit la cuptoarele S.M., dar fara prerogativele de altadata si mai ales dupa ce judecatorul il avertizase ca un nou conflict cu uzina, justitia nu-l va mai solutiona in favoarea lui.
Imi povestisera toate acestea cu mult mai multe amanunte si cu acea unda secreta de emotie in glas cu care invaluim adesea tot ceea ce s-a intimplat cu noi cind am intilnit fiinta iubita. Ceea ce mi se parea insa incredibil mie, care esuasem cu atitea fiinte iubite, era faptul ca eroii acestei reusite erau aci de fata si nici un gest, nici o umbra in priviri, nici o pinda a unui gind neexprimat nu sugerau ca peste aceasta poveste in care un judecator si o jurista se indragostisera unul de altul, cu chipurile aplecate intr-un dosar (care continea o semnificativa existenta intirziata intr-o lume la care nu se putea adaptA), nu trecuse nici o furtuna, nici un nor greu care sa le zgiltiie sau sa le intunece senina lor iubire (desi ceva trecuse, cind el isi daduse demisia ca judecator si incepuse sa practice avocatura: s-ar fi putut sa n-o practice, sa fie adica respins ele barou si el stiuse ca o astfel de primejdie fusese realA), ii pindisem ani in sir in timpul vizitelor mele: era cu putinta, imi spuneam, sa nu se ascunda in spatele acestei armonii le bourdonnement sourd du desordre fatal care zace in orice fiinta umana, asa cum descoperisem eu intii la Nineta Romulus, apoi la
Caprioara, dupa aceea la Petrica, si total, din plin, coplesitor, la
Matilda? Pina si mama fusese silita, ca sa-si recapete linistea, sa o rupa in floarea virstei, fara sa se desparta, cu tatal meu. (O chinuia gindul ca omul de care ea se indragostise o mingiia si o saruta de fata cu ea pe sora ei mai mica si nimic n-o putea face sa creada ca se multumisera amindoi doar cu aceste sarutari a caror vinovatie era rau mascata de rudenie; si pe ea o sarutase astfel, cu aceeasi privire aprinsa, cu aceeasi jubilatiune oarba a instinctului triumfator; nu acceptase sa i se turbure pentru toata viata sufletul! mai bine nu! mai bine fara el, decit sa puna stapinire pe clipele ei viermele scirbos al geloziei de ce nu putuse redeveni senina acceptindu-l asa cum era? pentru ca presimtise ce era in ea, murmurul, rumoarea din adincuri a desordinei, o auzise in acele clipe de tradare si, desigur, se speriasE)
Nimic insa nu razbatea in afara din viata acestui cuplu, in afara de o continua plenitudine in intelegere. Desigur, flacara nu era spectaculoasa, dar le lumina, cum am spus, din plin, micul lor destin.
Era frumoasa Lavinia? La inceput mi se paruse ca nu, dar nici o femeie nu e in mod absolut frumoasa sau urita pina n-o cunosti. Caprioara nu fusese frumoasa cind o intilnisem? Cind ma parasise insa descopeream cit e de urita. Exista, cum stim de fapt foarte bine toti, frumuseti ascunse. Dar si uritenii la fel de bine ascunse, aparentele, cum se zice cu indreptatire, sint inselatoare. O pura anatomie nu ne poate spune mare lucru, desi prima noastra reactie se produce comitind o dubla eroare, datorita iluziilor pe care le investim brusc intr-un chip zis frumos, si repulsiei la fel de instantanee intilnind un chip urit. Dar cine poate nega ca un chip poate fi frumos pentru ca e urit? Si altul urit tocmai fiindca e atit de frumos? Nu se poate explica astfel de ce, de pilda, o urita gaseste un superb barbat si una frumoasa uimeste pe toata lumea acceptind unul si batrin si idiot si betiv si infidel. Frumusetea si uritenia fizica se metamorfozeaza si se retrag in fata unor realitati sufletesti care spectatorului ii scapa. Lavinia, dupa ce am cunoscut-o mai bine, era deosebit de frumoasa. N-o pot descrie, o bruneta grava si linistita, fara vreun cusur fizic, cu o expresie izbitoare de caldura umana si devotament care iti spunea din prima clipa, dar fara emfaza bigota a unor sotii, ci cu prietenie: sint daruita barbatului si copiilor mei; daca vrei sa tii la noi toti impreuna, te vom iubi si noi. Ceea ce se si intimplase. Casa lor, orele de simbata seara pe care le petreceam impreuna erau pentru mine, cum am mai notat aici, locul de refugiu, oaza in care reveneam sa ma odihnesc si sa uit de nisipul desertului vietii mele afective. Asta nu insemna ca nu incercam sa-i turbur, cum facusem acum relatindu-i lui Ciceo strania comportare a luminii in aparatele de experienta, fara sa fiu insa initiat, ca un fizician, in acest fenomen. Speculatiile imi apartineau.
VI
"Da, Lavinia. zisei. Dumnezeu e ilogic si acauzal. S-a spus asta timp de doua mii de ani (avem dovezi destule, de pilda, asa-zisa lui dreptate, sau flagrantele lui nedreptati; Abraham caruia ii cere sa-si jertfeasca fiul ca sa-i dovedeasca credinta e o istorie naiva, de adormit popoarele, in realitate n-a venit nici un inger care sa opreasca mina fanaticului, copilul a fost injunghiat si nu numai o data in timpul erei noastre si fara ca aceasta jertfa sa foloseasca cuivA), dar l-am si interogat adesea si aceia dintre noi, care se credeau cuprinsi de starea de gratie, ne-au raspuns totdeauna ca nu putem, cu mintea noastra, sa patrundem ceea ce e de nepatruns. Dar acum am inceput sa dam de urmele lui si ce credeti ca a facut cind i-am fortat citeva secrete? A fost silit (asta e cuvintul!) sa se arate. Cum? Sa-ti povestesc, Lavinia" Si reluai speculatia fantezista despre jocul de-a v-ati ascunselea al luminii.
Copiii ascultau si ei curiosi acest basm modern din care nu se intruchipa insa nimic care sa-i fascineze, ca lumina ba aparea, ba disparea, nici o minune, asta puteau face si ei cu o lanterna Lavinia, ca si sotul ei, arata incredula, dar nu anxioasa. La urma urmei, parea ea sa spuna, totul poate fi adevarat, dar intrucit ne-ar schimba chestia asta destinul? Tot vom muri! Si atunci? "Va amintiti vilva pe care a produs-o descoperirea radiumului? reluai eu. A fost dupa aceea studiat si ce s-a aflat in legatura cu radioactivitatea sa intensa? Intii ca atomii sai se dezintegreaza intr-o maniera foarte ciudata, desi nucleele sint absolut identice, unele explodeaza, altele nu. Conform carei determinari? Am putea fi tentati sa emitem ipoteza ca intre cele doua nuclee ar exista o deosebire pe care noi n-o observam, dar alte cercetari au silit pe fizicieni sa admita ipoteza indeterminarii, manifestata si in alte fenomene, cum ar fi cel al tranzitiei cuantice. Dar nu asta e atit de frapant in comportarea radiumului radioactiv. I s-a descoperit periodicitatea desintegrarii, care, dupa cum o sa vedeti, ne da de gindit. Avem in fata o astfel de pietricica radioactiva sa zicem de doua grame. S-a calculat atit de exact timpul desintegrarii ei incit s-a inscris cifra 1590 de ani, cind din doua grame mai ramine unul, pietricica se reduce adica la jumatate. Dupa alti 1590 de ani, se reduce iar la jumatate. Si asa mai departe, dupa fiecare perioada, din jumatatea care a mai ramas, se reduce jumatate. Da, dar asta e mereu, pina la sfirsitul lumii. Ramine totdeauna o jumatate care se reduce la jumatate, timp de mii de miliarde de ani inapoi spre haosul infinitului mic. Cercetati, cercetati, parca ne-ar spune «cineva» cu ironie, ca o sa va lamuriti bustean." "Adica acest «cineva» cine ar fi?" zise Lavinia. "Hm! Cineva care «stie»." "Ma indoiesc, zise Ciceo deodata decis sa nu accepte inacceptabilul. De «stiut» nu stim decit noi. Astea sint fenomene din mecanica universului, care oricit de misterioase ar fi, tot fenomene mecanice ramin. Universul n-a dat pina acum ceva mai bun decit omul. Restul e un joc orb al energiei, cauzal sau acauzal, din care, e adevarat, am iesit noi. Cum am iesit, e interesant de aflat, recunosc, dar parca" Si tacu. "Dar parca, ridica el glasul, tot mai mare chef am sa beau un pahar de vin decit sa-mi sparg capul cu apeironul!"
Si il si bau, cu sete, acel pahar, demonstrativ. Copiii, care stiu cind tatal are humor, rideau. "Asadar, Ciceo, zisei, nu vrei sa mergi mai departe." "Nu!" raspunse el cu acelasi glas prin ale carui modulatiuni copiii discerneau ceva nespus de vesel, incapatinare infantila, asemanatoare cu a lor, furie instinctiva impotriva agresiunii acestui apeiron.
"Nu, repeta el, fiindca si asa, in ceea ce ma priveste, sint furios pe savanti ca m-au silit sa aflu ca cerul nu e mai inalt de doua-trei sute de kilometri. Eram mult mai fericit cind credeam ca e fara limite, decit eram cind stiu ca e doar o pojghita si dincolo de el, vidul, un intuneric incarcat de porcarii mortale, iradiatii care ar ucide intr-o clipa pe oricine ar incerca sa intre in el. Ce-am aflat? Ca sintem prizonieri intr-un ocean de gaze. Parca ma si sufoc cind ma gindesc, in timp ce inainte mintea imi zbura fara hotar si cerul era lacasul minunilor." "Esti un om de tip medieval, zisei, refuzi sa accepti ca pamintul se misca."
"Da, stiu, Galilei, eppur si muove, pina la urma o sa-mi spui, Petrini, ca vreau sa ne retragem prin paduri, sa bem lapte de iapa si sa ne radem cu o bucata de coasa. Vreau doar sa spun un lucru simplu, ca aflind ca cerul care mi-a incintat copilaria nu mai e acelasi, nici eu n-am mai ramas acelasi, in timp ce bunica statea si se uita la el ceasuri intregi in sezlongul ei, fericita. Iar eu gindesc, chiar cind e albastru ca peruzeaua: e frumos, dar dincolo de el e un intuneric de smoala.
Iadul!" "De ce, zisei, e firmamentul. Orion, o catedrala de lumina, Calea
Lactee" "Da, galaxiile, niste melci, despre care ni se spune acum ca fug unele de altele cu mare viteza Incotro dracu fug? Cica universul e in expansiune." "Ai vrea sa fie fix?" "Bineinteles! Adica sa fie in miscare fixa, cum e soarele si planetele. Asta mai merge! Sau cum sint norii, care se misca, dar nu dispar, nu sint in «expansiune». Cred ca savantii astia s-au ticnit la cap. Am auzit de unul care a vrut sa puna Totul intr-o ecuatie. Sa arate ca un mar din care tai felii e cit pamintul. Un polonez!
Pina la urma a innebunit! Astia totdeauna au vrut sa arate ca sint mai grozavi decit altii, au format o dieta in care orice deputat putea avea drept de veto asupra majoritatii. Si atunci inamicul a gasit un tradator care a zis veto si le-a invadat tara. "Da, zise Lavinia, lui nu-i plac chestiile astea! Intr-o zi am gasit la Consignatia un binoclu mare de cimp, nu vroiam sa-l cumpar, dar m-am uitat prin el si l-am luat. Iti aducea o casa de la un kilometru chiar sub nas, vedeai prin fereastra ce fac oamenii in ea ca si cind ai fi fost cu ei in odaie. Si intr-o seara m-am uitat cu el la luna si l-am strigat: Stefane, vino sa vezi luna de-aproape, e extraordinar. Dar el: nu vreau sa vad luna de-aproape.
Dar de ce? Asa! Las-o acolo, unde e sa stea acolo unde-o stiu eu! Si n-a vrut, dar copiii mureau de curiozitate" "Da, zisei, a spus adineauri ceva foarte adevarat, ca omul nu mai e acelasi dupa ce descopera ceva. Asta intr-adevar ne poate nelinisti: daca nu mai e acelasi, e in bine sau in rau? Inainte omul era mai mult un aventurier in cautarea fericirii, astazi a devenit un aventurier in spirit, vrea neaparat sa afle, cu mijloacele stiintei si nu prin pura speculatie filozofica, cine e, ca sa poata sti ce-o sa devina. Dar deja aceasta aventura ne costa, - o insecuritate mai mare, pe care nimic n-o compenseaza, fiindca marile puteri au pus mina pe acele descoperiri ale savantilor, cu ajutorul carora isi pot nimici adversarul in citeva minute. Cu aceasta perspectiva, e clar ca nu mai putem contempla, fermecati, Orionul. Dar nu mai putem da inapoi, e prea tirziu! Unii spun asta cu exaltare: nimeni nu mai poate da inapoi roata istoriei, incluzind in asta si progresul stiintelor, o binefacere! Da, dar si o neliniste mai mare. Cum o sa iesim din aceasta aventura fara precedent, chiar in ipoteza ca omenirea va sti sa inlature amenintarea bombei cu hidrogen? Vreau sa spun, in afara pasiunii de a cerceta, ce ne mai place sa facem? Fiindca tocmai ascultam astazi la radio un fel de prelegere, pe care individul o tinea cu aerul cel mai firesc din lume ca spune ceva util si rational: cum sa ne organizam timpul liber! Fara sa-si dea seama ca farmecul timpului liber tocmai in asta consta, sa nu-l organizezi, fiindca din clipa aceea a incetat sa mai fie liber. Timp liber inseamna sa faci ce vrei, adica sa dai curs in voie oricarei tentatii, fara sentimentul de culpabilitate ca in felul acesta il pierzi, acel timp. Sigur ca in timpul tau liber poti organiza, sa zicem, o excursie, dar numai daca ai chef. Ai zice ca nici nu merita sa iei in seama asemenea prostie, dar sint si oameni care dupa orele de munca nu simt bucuria disponibilitatii, ci un fel de vid, cu atractie spre ceea ce <«organizeaza» altii, aranjamente, intilniri undeva, si tocmai lor li se adresa individul de la radio, in loc sa-i lase in pace sa descopere singuri ceea ce i-ar incinta sa faca. Ideea din subtext era, desigur, grijulie, nu cumva omul fara timp liber organizat sa faca vreo prostie, sa agate vreo fata pe strada, sa se imbete sau sa faca scandal. Aici e temerea: perfecta organizare a vietii omului de miine, cu diminuarea puterii imaginative si disparitia artelor. De pe acum muzica simfonica a parasit armonia si exceleaza in disarmonie, producind asupra ascultatorului nu vechea magie, ci o turburare nervoasa depistata de medici drept nociva, iar pictura a cazut in decorativ. Chagall, Picasso, Chirico, Dali sint ultimii mari pictori, iar sculptura s-a abstractizat si ea, in cautarea «esentelor». Desigur, esenta formelor poate ispiti, dar in practica ele se confunda, un cap de femeie reprezentat printr-un ou ne duce cu gindul si la un ou, reprezentat printr-o femeie. N-ar fi rau daca am gindi: femeia e un ou, dar o gaina e mai degraba un ou decit o femeie si inca acest arbitrar al esentelor ne-ar deranja cel mai putin daca n-am gindi: prostia asta poate s-o faca si un copil! - ceea ce a si dus la admiratia mizgaliturilor copiilor si a artei primitive." "Ba sa spun drept, mie imi place arta primitiva, zise Lavinia. Ma amuza, dimpotriva, are multa imaginatie."
"Drept sa-ti spun, zisei, nu stiu ce sa-ti raspund, dar daca ma pui la ambitie iti fac si eu, din lemn, un vrajitor african de care poti sa te si sperii, nu numai sa te amuzi. Dar daca ma pui chiar sa imit, cu modelul alaturi, un Moise de Michelangelo, iti declar ca nu pot oricit m-asi stradui, dupa cum nici o fraza mozartiana, in timp ce o simfonie moderna m-ar ispiti, fiindca sunetele ei nu exprima nici un mister, adica nici o coerenta" "Poate ca n-o sesizam noi?! zise Lavinia. Pe primavara eram la Bucuresti intr-o simbata si ne-a invitat o cunostinta la un concert in care se cinta pentru intiia oara la noi ceva de Enescu."
"Dixtuorul", zise Ciceo. "Da, ceva cu suflatori, dar parca nu erau nici flaute, nici clarinete, un fel de bete. Dar nu erau nici fluiere, fiindca se sufla in ele dintr-o parte. Dirija Silvestri. Ti-ti, ti, fi, fi, fi, su-su-sum fi, fi, fi, n-am inteles nimic, da nu numai eu, nici n-a durat citeva minute si totul s-a terminat. Sala, gheata! Nici un fel de aplauze, o tacere neobisnuita la noi, unde se aplauda atit de usor. N-aveai ce sa intelegi, fiindca indata ce suflatorii ai fi zis ca voiau sa inchege o melodie, cum spui tu, cit de cit coerenta, dirijorul o reteza brusc si iar o luau de la cap cu si-su-su si fi-fi-fi! Si atunci se intoarce Silvestri spre sala, era la
Ateneu, si zice: domnilor, e o piesa grea, deosebit de bogata si dificila, permiteti-mi s-o mai cintam o data. Si a cintat-o! Acelasi lucru, oricit ai fi fost de atent si tot nu puteai sa distingi vreo tema melodica. S-a aplaudat ici-colo. In pauza, putina jena printre melomani. Vad ca vine spre noi cunostinta care ne invitase, era cu nevasta, aveau locuri in alta parte. «Ei, zice el asudat, rosu la fata. V-a placut?» «Nu», zic eu.
«Nu v-a placut, sau n-ati inteles?» «Am inteles perfect, zice Stefan, dar nu ne-a placut!» «Da?! spune cunostinta noastra. Mie si-acum imi bate inima!» Si isi facea vint cu batista, atit de turburat era. Asa ca vezi!"
"Lavinia, am o banuiala, zisei surizind. Nu cumva cunostinta voastra era compozitor?" "Nu stiu, era compozitor, Stefane?" "Da, zise Ciceo, un tinar compozitor." "E normal! zisei. Intre ei, compozitori, pictori si chiar romancieri, se inteleg perfect. Nu mai fac arta pentru marele public, ci numai pentru ei insisi." "Totusi Enescu e mare, zise Lavinia, si nu numai in Rapsodii. Si poate ca intr-o zi o sa ne placa si Diztuorul."
"Nu zic ca si mie imi place Pasarea de foc a lui Stravinski, dar n-asi lua-o cu mine intr-o insula, pe un disc, dintre cele zece care m-ar constringe ipoteza unui exil", raspunsei.
"Apropos, zise Ciceo, ai mai fost pe la Bucuresti? Si fiindca nu raspunsei indata, copii, zise, gata, la culcare." Nu intirziara sa se ridice decit atit cit sa arate ca nu se supun ei numai la un singur indemn.
Trebuia sa vie un al doilea, apoi o amenintare, apoi intirziatul in sarutari care trebuiau sa fie atit de tandre si insistente incit Ciceo, dar mai ales Lavinia sa-si iasa usor din pepeni: haide, draga, ajunge odata, si le smulgea bratele strins incolacite de gitul ei si le ardea una la fund, chiar scoasa de-a binelea din sarite. Fetita si baiatul o stergeau chicotind
VII
Erau excedati de dragostea copiilor in timp ce eu trebuia sa indur in fiecare seara arsura unui gind care ma facea sa-mi imaginez pina la halucinatie o scena ale carei detalii imi alungau somnul si imi faceau sufletul prizonier fara scapare: Silvia mea statea la masa cu un strain si trebuia sa vada apoi cum e dusa la culcare si mama ei se retragea in dormitor cu acel strain. Astfel, singurica, fetita mea trebuia sa adoarma de fiecare data cu o nedumerire in sufletul ei inocent: unde e tata? Si mama, ce face ea acolo cu omul ala si nu doarme cu mine? Cum se apara ea de aceasta nedumerire? Putea ea apoi, in timpul zilei, sa mai fie vesela si increzatoare? Mai putea ea suride? Tandretea ei spontana mai putea tisni? Si sa se adreseze cui? Tatal nu era aproape si venea s-o vada doar duminica, iar pe mama trebuia s-o vada cum ii servea acelui om ceaiul, dimineata, cum se gatea apoi sa plece de-acasa si pleca impreuna cu el cu masina, pentru ca la intoarcere sa-i puna supa in farfurie, sa stea de vorba cu el, nu mai terminau de vorbit! "Da, imi marturisea ea, ci vorbesc, ci nu mai termina, ci cu atita vorba!" si alteori seara sa se gateasca "se gateste mama, se uita in oglinda, ci nu mai termina ci, ci cu atita gatit" si s-o lase singura. sa se duca la "o receptie". "Des?" "Nu prea des, ta-taaa, dar" "Dar ce?" Nu mai stia ce vrusese sa spuna cu acel dar" "Dar mama te iubeste, se poarta frumos cu tine!" "Da, dar" "Ei, ce mai e?" "Se cearta cu Mircea" Va sa zica asa ii spunea ea acelui Mircea, pe nume! Adevarat, cum i-ar fi putut spune: tata in nici un caz, domnul nu, dar nici nenea! "Ei si? Se intimpla sa se mai si certe lumea" "Da, ta-taaa, dar, ci nu mai termina cu atita certat" "Chiar?" Nu raspundea. Era clar, nu se certau des, nu se duceau des la receptii, dar atunci cind se certau si se duceau la receptii erau impreuna si pe ea o uitau.
In acele ore, bune sau rele, mama nu mai era a ei. Si nu mai era a ei nici cind o duceau la culcare si ei doi ramineau singuri. "Tata se gindeste la tine tot timpul, ii spuneam, si cind o sa te faci mai mare o sa poti veni la mine si sa stam tot timpul impreuna." Atit, nu riscam sa-i spun sa vie de pe acum, s-ar fi putut sa n-o mai vad niciodata, caci timpul cind ea ar fi ajuns la virsta sa opteze era incomensurabil, si rupta de mine atitia ani s-ar fi instrainat de mine si optiunea ar fi fost cu totul nesigura. "Sa nu-i spui mamei ce vorbim noi! E un secret al nostru. Vom fi numai noi doi, tata nu se mai insoara." "Ta-taaa, dar de ce nu vii si tu mai des?" "Eu stau departe, mi-e greu sa viu." "Pai ia trenul!" "Iau eu trenul, dar am serviciu si nu pot lipsi decit duminica."
Ne plimbam prin oras, ca mai inainte, dar un alt oras, cu mari bulevarde si cu o nesfirsita multime de oameni pe strazi. Trecuse mult timp pina sa ma linistesc, pina sa-mi dau seama ca nu mai era nimic de facut, sufletul Silviei era deja scindat, tata ramasese el ta-taaa, dar cu mama se intimplase ceva, n-o iubea numai pe ea, ci si pe Mircea, care si el se purta frumos cu ea, dar Ascundea multe acest dar, insa am inteles ca mica ei fiinta se apara bine, era vesela, minca si dormea bine si incetul cu incetul se blindase impotriva a ceea ce la inceput o nedumerise, ca nu mai putea sa se increada in intregime in dragostea mamei, se indeparta de ea, incolteau in inima ei singuratatea si independenta, sentimente premature, dar nu apasatoare, ba chiar ii placeau, incepuse sa fie obraznica si incapatinata, isi retragea si ea afectiunea pentru mama exact in masura in care mama si-o retragea pentru a i-o darui lui Mircea, exasperind-o pe Matilda, iar acel minus din viata ei zilnica, tata, n-o facea sa sufere, dimpotriva, ai fi zis ca ii parea bine, iar imprejurarea ca erau trei care se ocupau de ea ii sporea sentimentul de independenta si libertate. Totul era in faza inocentei.
Dar ce-o sa se intimple mai tirziu? Si iar mi se stringea inima: daca in sufletul acestui copil, silit sa afle de timpuriu prea multe, nu va aparea ceva dur impotriva oamenilor, cinismul, ironia necrutatoare, neincrederea in fidelitate si raceala in iubire?! Si ma straduii multa vreme s-o vorbesc de bine pe mama ei, s-o asigur ca numai pe ea o iubeste, ca si Mircea e un om bun. "Ci, ci tata, Mircea are doi baieti mari, ci sint studenti in Anglia Ci daca si eu o sa invat bine, ci ma trimite si pe mine in Anglia!" "I-auzi! Mai e pina atunci. Pina atunci ori moare magarul, ori piere samarul." "Ci nu inteleg!" "Ci mi-e greu sa-ti explic!" Vrusesem sa-i spun ca pina atunci ori nu va mai fi in situatia s-o poata trimite si pe ea in Anglia, ori se va desparti mama ei de el si-o sa fim iarasi impreuna.
Gindisem citva timp acest lucru, fara sa ma bizui la inceput pe vreo certitudine, in afara faptului ca surprinsesem adesea o nostalgie pe chipul Matildei. Odata despartiti, ura ei impotriva mea se stinsese si urmase o tacere asemeni unei vetre in cimp care a devenit deodata cenusa si asupra caruia s-au lasat, misterioase, dar nu moarte, marile taceri ale haosului, lumea straina de efemerele noastre patimi, cerul instelat, noaptea vie cu adierile ei de vint fosnind prin ierburi, in mijlocul carora numai omul poate fi impacat, gindind: sa uiti totul, sa nu uiti nimic si sa nu-ti pese. El singur poate purta in suflet pacea, conflictul, nepasarea, linistea, sbirlirea, pieirea, disparitia cu obrazul lipit de mama lui, pamintul, pe suprafata caruia stringind in miini bulgarii, poate muri rinjind cu sfidare sau cu dragoste care sa-l faca din ticalos, frate al tuturor extinctiilor. Matilda se pomenise silita sa se gindeasca singura (adica fara minE) la ceea ce facuse. Chiar la prima mea vizita, dupa sase luni (fiindca imi era insuportabil gindul sa-i mai vad vreodata chipuL), o gasisem vesela si cu priviri care se fixau asupra mea ca odinioara, fara sa se sinchiseasca de barbatul ei care era de fata, ca intr-un joc ce reedita parca in mod straniu situatia in care ne aflam noi doi cind ea era maritata cu Petrica.
Pina ce intr-o zi imi dadui seama ca nu ma iluzionam. Ma primi ca altadata in orele ei de mare expansiune a sufletului si chiar reedita intr-un anume fel scena de pe virful dealului cu Petrica. Desigur, sotul ei nu se urca in vreun copac, ci isi pastra o impenetrabila si calma figura. "Tu ai luat masa undeva?" ma intreba. "Nu", zisei, desi mincasem. "Nici noi. Mircea abia a venit" (de unde venise? Era duminica, a, da, stabii astia sint adesea chemati nu numai duminica, ci si la miezul noptii!). Ma invita deci la masa si acceptai.
Silvia insa avu o comportare nelinistitoare, in timpul mesei incepu sa se joace cu lingura in supa, sa se fitiie pe scaun, sa clefaie interminabil carnea in gura si sa arate o surzenie totala fata de amenintarile mamei. Surprinsa, scoasa din sarite, pina la urma, Matilda o plesni, dar Silvia nu se turbura citusi de putin, varsa paharul cu apa pe masa si expresia de impertinenta de pe chipul ei nu se sterse. "Ce e cu fata asta? exclama Matilda uluita, e din zi in zi mai obraznica. Victor, ia urecheaz-o tu nitel, o fi crezind ca daca esti tu cu ea, o sa-i iei apararea." "Silvia, zisei, ce e prostia asta? Ai sase ani, nu mai ai patru, esti fata mare!" Si o luai in brate de pe scaun si o pusei pe genunchi, dar corpul ei era teapan, expresia de instrainare, nu-si mai lipi cu tandrete capul de obrazul meu. Da, copilul nu mai era cu totul inocent, era clar ca simtise nefirescul invitatiei maica-sii si nu-si putuse exprima prin cuvinte desacordul: il exprimase insa in felul ei. "Bine atunci, eu am plecat, zisei, daca nu-ti place sa stai cu mine la masa". Nu era un repros, si nici nu-i spusesem aceste cuvinte ca sa-i sugerez vreo mihnire din parte-mi, scontind un regret din partea ei. Inca de la aceasta virsta apar in noi stari psihice foarte coerente si de mare inertie, nu pot fi deplasate nici prin vorbe, nici prin amenintari si nici prin pedepse. Mihnire insa simteam si intr-adevar trebuia sa plec daca nu vroiam sa-i fac ei si mai mare rau. Avea dreptate, locul meu nu era acolo, micul ei suflet nu accepta amestecul, ca si cind, cunoscind-o bine pe maica-sa cu antenele instinctului, ar fi intuit eroarea in care ne-ar fi atras pe toti intr-un joc in care ea refuza sa intre.
"Mergi cu mine la plimbare?" o intrebai ridicindu-ma. Dadu din cap scurt cu privirea imobila: nu! Nici nu trebuia s-o intreb, era clar ca nu putea atunci sa ma ierte pentru ca acceptasem sa iau masa cu maica-sa si cu Mircea. "Victor, zise Matilda, merg eu la plimbare, am sa-ti spun ceva!" Silvia se insenina cind auzi si deodata imi surise: "Pa, tata, ci cind mai vii?" O luai iar in brate, o sarutai, spusei buna ziua lui Mircea si o asteptai apoi pe Matilda in strada.
Stiam ca n-avea nimic sa-mi spuna si daca avea nu acum imi va spune, vroia doar sa-si dea seama pentru inceput daca mai puteam comunica. Nu greseam, ne plimbaram vreo doua ore si intr-adevar nu-mi destainui nimic. Schimbaseram insa mii de cuvinte, aproape in soapta, cuvinte incolore, ca niste etichete pe sticle goale, care nu se mai ciocneau intre ele, nu mai scoteau scintei ca altadata, ci ne picurau doar o mare liniste in inima, o mare destindere si o vaga, o nedefinita si lipsita de temei speranta. Daca o mai iubesc. Desigur, ii spusei. Ca si la inceput. Da, si ea simtea acelasi lucru. Se mira cum de-am ajuns noi aici. "O fi vreun blestem", zisei. "Si eu m-am gindit, zise. Sa-ti spun un secret: nu-l iubesc pe Mircea." "Stiu ca nu-l iubesti!"
"Dar ma iubeste el ca un nebun!" "Da, stiu ca te iubeste ca un nebun!"
"Lucru pe care nu l-am simtit la tine decit la inceput." "Nu l-ai simtit nici la inceput, ti s-a parut." "Nu-nu! Altfel nu-l lasam pe Petrica." "Da, ai gresit ca l-ai lasat! Mi-ai spus-o de atitea ori." "Nu, vroiam un copil si am avut banuiala ca Petrica, cu boala lui, nu putea sa mi-l dea." "Mai bine, putea iesi un copil cu ereditate incarcata." "Nu, m-am interesat, boala asta nu e ereditara." "Parca poate cineva sa stie cu precizie totala ce e ereditar si ce nu e! Deci am dreptate, m-ai iubit cu premeditare, ca sa faci un copil." "Si eu! Te-am iubit, dar n-a lipsit si premeditarea." "Nu, nu m-ai iubit deloc si asta s-a vazut indata ce ne-am casatorit." "Sa-ti spun un secret!" "Inca unul?" "Da, eu nu pot sa iubesc!" "Stiu ca nu poti sa iubesti. Dar iti iesi din fire cind celalalt inceteaza si el sa te mai iubeasca." "Da, imi ies din fire, nu pot sa traiesc fara sa fiu iubita!" "Mare descoperire! Cine poate trai fara sa fie iubit?" "Tu, de pilda, n-ai nevoie si tu stii asta si am inceput sa te urasc cind am descoperit acest lucru." "Da, fiindca am ramas la parerea ca rolul femeii e sa iubeasca si sa intretina flacara iubirii, de-aia i-a dat natura frumusete si farmec." "Si al barbatului? El ce rol are?" "S-o ocroteasca! De-aia e inzestrat cu forta si echilibru." "Da, vezi, nu ne-am inteles!" "Nu exista intelegere!" "Nu?" "Nu!" "Atunci ce exista?"
"Exista iubire, acolo unde ea se naste, exista si intelegere. Sint legate.
Desigur, nu lua asta in sens absolut, nu totdeauna unde exista iubire exista si intelegere. Spun doar ca e greu de conceput ca doi oameni care nu se iubesc se pot intelege. Tolstoi se intreba: ce-i tine pe oameni in viata? Raspunsul cred ca e al lui, nu al meu: iubirea. Asta in mod absolut si nu neaparat doar in sens crestinesc si nu exclusiv intre sexe.
Poti, de pilda, iubi omenirea, sau natura, sau doar copiii, sau animalele, fiindca fara iubirea de ceva am redeveni fiare. Sau si mai rau, am ajunge sa ne iubim doar pe noi insine, devenind monstri. Nu e adevarat ca tu nu poti iubi, fiindca altfel n-ai mai da nastere la iubire in altul. Ar insemna ca te iubesti mult pe tine, lucru respingator, care nu poate atrage decit tot pe un ins respingator. Or nici primul tau barbat, nici
Petrica, nici eu si nici acest Mircea nu sintem insi respingatori." "Toti ceilalti da, nu sint, dar tu esti." "Da, se poate ca tu sa nu fi vazut in mine decit ceea ce am respingator. Toti avem in noi ceva care stirneste repulsia, dar nu uita ca si virtutea (vorbesc de cea adevaratA) poate fi respingatoare pentru un ticalos." "Deci eu sint o ticaloasa!" "Da, cam esti!" "Si totusi mi-ai spus ca ma iubesti inca! Iubesti o ticaloasa?"
"Iubesti un ins respingator? "Da, cu speranta sa-l schimb!" "Nu s-ar zice ca ai avut vreodata in suflet speranta! Sau mai bine zis ai vrut sa ma schimbi prin distrugere, prin anihilare!" "Ha-ha! Ai vazut tu destul in tine un om a carui trufie nemasurata pretindea sa i se ridice in fiecare zi cite o statuie." "V-ati emancipat si iata ce iese din voi!" "Da, nu mai vrem sa va gidilam la talpi." "Calatorie sprincenata spre tinta voastra, visul uitat al matriarhatului. Oamenii de stiinta au descoperit ca sinteti mai vitale decit noi si o luati in serios. Vitale, da, dar nu in spirit, unde produceti numai dezordine." "Si voi nu produceti. Razboaiele le facem noi!" "Razboaiele le face Dumnezeu si se clocesc si in ura dintre barbat si femeie."
Matilda casca indelung si cu mare voiosie. "Ma dor picioarele, zise, hai sa intram undeva si sa bem o cafea, continuam acolo! Orice asi fi crezut, zise ea apoi dupa ce intraram intr-un mic bar si ne asezaram, ca poti sa ajungi, afara de contabil." "N-am ajuns, zisei, fiindca n-o sa ramin contabil jusqu a la fin de mes jours." "Tot mai speri?" "Nu sper, sint sigur!" "Daca ai accepta ca Mircea sa se ocupe de cazul tau, ar fi atit de simplu si. n-ai mai sta in acest post nici macar o saptamina.
Situatia nu mai e aceeasi ca acum cinci ani!" "Hai sictir!" "Asta e o prostie! Intre oameni civilizati lucrurile astea se aranjeaza. Oricit am vrea noi sa credem ca sintem despartiti, in realitate nu sintem si nu putem fi total despartiti. Chiar daca n-ar exista Silvia. Fosta sotie isi ajuta fostul sot, fostul sot o ajuta si el pe ea, actualul sot il ajuta si el pe fostul sot E normal! Iubesc amindoi aceeasi femeie (Mi-ai spus ca ma iubesti ca la inceput!) Dar cind mai exista si un copil?!" "Aha, de-aia m-ai invitat tu la masa! Formam aceeasi familie?" "Nu fi prost!
Vreau sa spun ca avem interese comune! Nu ti-ar placea ca Silvia sa stie ca tatal ei e profesor universitar?" "Ba da, dar Silvia va afla si cui datorez eu aceasta favoare, lucru care mi se pare scabros! Prefer sa stie ca voi fi iar universitar prin propriile mele sfortari!" "Dar Silvia nu va sti niciodata!" "Intii ca va sti, fiindca iti ghicesc gindul: pace si armonie intre noi trei, lucru imposibil, fiindca nu se poate uita ca acest stab mi-a luat copilul, in timp ce stia ca el mai avea doi. Si pe urma chiar daca Silvia nu va sti ca Mircca m-a ajutat, o sa stiu eu, si asta imi face scirba! Mai bine si-ar fi facut alta data datoria si nu m-ar fi lasat sa fiu condamnat. M-a lasat! Si in timp ce eu eram la ocna, pregatea terenul sa-mi ia copilul." "Nu el ti l-a luat, ci eu!" "Si asta crezi ca se poate uita?" "Am sa repar aceasta greseala cum o sa pot. O sa ti-o trimit pe Silvia in vacante de cite ori o sa vrei, si cind o sa se faca mare nu va mai fi problema ca fetita ti-a fost luata. Pe urma tu o sa te casatoresti si o sa ai copiii tai, esti in plina tinerete, n-o sa-mi spui ca o sa te resemnezi si n-o sa-ti refaci viata!" Asadar, asta era explicatia starii ei de spirit, totusi vrusese intr-adevar sa-mi spuna ceva iesind cu mine la plimbare. Ce nu mergea?! Ce primejdie simtise ca o ameninta?
Nu era o enigma, Silvia se indeparta de ea, fie ca isi descoperea tatal, desi se spune ca asta vine mai tirziu, fie ca o facea de pe acum sa plateasca, ghicindu-i in mod obscur vinovatia de a fi adus intre noi un strain. Deci nici intrebarile daca o mai iubesc nu fusesera atit de goale.
O ispitii: "Consider viata mea refacuta, nu ma intereseaza sa mai traiesc de-aici inainte cu o femeie in aceeasi casa. Dar cu ea? Acest lucru nu-l afirmai. Isi aprinse o tigare si gindii ca miinile ii tremurau, dar nu un tremur perceptibil, mai degraba o anume disarmonie in miscarile degetelor. Ce bizar, credeam ca m-am despartit de ea definitiv si iata ca a fost suficient ca Matilda sa se apropie iar de mine, chiar in acest fel care nu ma indreptatea cu nimic sa-mi fac iluzii, ca sa uit tot ceea ce imi facuse si sa-i sugerez, prin declaratia mea, ca voi trai singur, ca oricind se poate intoarce. Chiar doream aceasta intoarcere? Desigur, insa in conditii ideale: sa revina la starea ei de dinaintea casatoriei noastre, lucru care nu mi se parea imposibil, atit de incredintat eram ca ma iubise cu adevarat, in cei doi ani, ca eu ramasesem acelasi si ca schimbarea ei ulterioara era inexplicabila, straina de ea, nefireasca, asemeni unei maladii misterioase de care, dupa divortul nostru, se vindecase.
"Bine, imi spuse, o sa traiesti singur in casa, desi eu nu cred fiindca nu te-ai desprins de tot de mine si nu poti iubi pe cineva cu ramasitele alteia in suflet, dar ce te impiedica sa accepti propunerea mea? Crezi ca e un rau mai mare sa te lasi ajutat, decit sa aduni cifre si sa faci bilanturi contabile opt ore pe zi, tu care arzi de dorinta de a avea iarasi in fata studenti, si sa le vorbesti despre ceea ce te pasioneaza? Lasa vanitatea deoparte, fa o separatie intre trecut si viitor si rationeaza: de fapt cine m-a dat pe mine afara din Universitate? In ultima instanta factorul politic, reprezentat printr-un anume Mircea, care din lasitate, asa si pe dincolo, poti sa-i spui cum vrei, a inchis ochii cind trebuia sa-i deschida Repet, esti indreptatit sa-l judeci cum vrei, fiindca oricum ai dreptate! Ei bine, acum, acelasi om vrea sa-si indrepte greseala, atit cit se poate, fiindca anii de puscarie nu mai poate nimeni sa ti-i dea inapoi, intelegi? Nu te ajuta, indreapta o greseala." "Ai vorbit tu cu el!",
"Nu, zise Matilda hotarita, dar sint sigura ca poate si vrea s-o faca."
"Deci, zisei, sa-i ofer eu lui si tie o mai linistita constiinta." "Nu fi naiv, crezi ca atit el cit si altii se perpelesc in somn fiindca ar avea ceva pe constiinta? Politica abstractizeaza faptele si le inlantuie de la cauza la efect, asta s-a intimplat pentru ca altceva s-a intimplat mai inainte si o sa se mai intimple cit timp oamenii vor trai pe pamint: toti sintem vinovati, nimeni nu e vinovat. Pina va aparea acea societate ideala in care fiecare vom plati prompt pentru erorile noastre, o sa mai curga apa pe Dunare, acum nici macar daca moare unul nu e oportun sa-i rascolim erorile, fiindca asta ar duce la descoperirea altor erori si asta la altele! Ajungem departe! Si cine ar garanta ca nu se vor produce astfel reactii imprevizibile, care ar stirni nenorociri si mai mari, pe o scara chiar catastrofala." "Asa gindeste el?" Da, asa gindeste. Si tu reactionezi ca si cind n-am trai intr-o lume data (nu cea mai buna, acum, dintre lumi, totusi data, cu realitatile si legile ei brutalE), tu gindesti mereu ca exista chiar acum posibilitatea unei lumi ideale si ii judeci pe oameni dupa aceasta viziune a ta utopica." "Da, asa este, asa reactionez, dar instinctiv si nu rational, fiindca asa simte fiinta mea ca poate exista in armonie cu ea insasi. Rational ai, adica acest Mircea, are dreptate, fiindca altfel ar trebui sa nu mai fie ceea ce este, asta e soarta lui, pe care si-a asumat-o si chiar daca, sa zicem, ar fi judecat si condamnat, el n-ar recunoaste ca a trait in eroare. Nu erau erorile lui!
Sau aceste erori s-au nascut din altele, mai mari, consecinte ale determinarilor politice, geografice si istorice, cu radacini extinse si adinci si foarte indepartate. Iar aspiratia lui, a acestui Mircea, este sa ne insusim si noi ca indivizi ceea ce si-a insusit el si altii ca exponenti.
Da, se face, poporul e intelegator in totalitatea lui, el are o filozofie pe care o exprima si cel mai umil individ anonim: asta e situatia! Filozofia acceptarii prin intelegere. Chiar il auzi pe cite unul: ce era sa fac, draga, asta e situatia! Asa gindesc si eu rational. Si totusi nu inteleg, adica nu pot sa-mi asum greselile altuia, desi le inteleg sau mai bine zis mi le explic. Mi-ar fi usor s-o fac, dar instinctiv ma dau inapoi, fiindca ar insemna, prin intelegerea mea, sa-mi dau girul pentru noi erori. Cine imi garanteaza, ce forta, ce mecanism social constituit si eficace, ca odata ce imi dau girul (odata! intr-o situatie grea, exceptionalA) nu vom face apoi noi abuzuri de puterea si situatia in care sintem pusi chiar si fara situatii unice, dificile, date? Nu-mi garanteaza nimeni, fiindca legea nu e inca zeita, in aceasta inevitabila si dureroasa perioada de tranzitie. Singura ai spus ca nu e oportun sa judecam chiar toate erorile. O sa-mi raspunzi ca asta nu e ceva nou in lume, de acord, sint tot atit de filozof ca si acest Mircea, dar eu imi asum alt destin si nu pot fi (nu din virtute, ci din neputintA) complicele lui sau al oricarui altuia!" "Ce sa zic, exclama Matilda cu ironie, i-ai pedepsit de i-ai omorit!" "Da, stiu, Petrica m-a invatat ceva pe vremuri in ale profetiei, nu va trece mult si victime si calai se vor intilni la acelasi banchet, vor ciocni unii cu altii paharul, vor petrece si se vor stringe reciproc de umeri cu emotia sincera in suflet ca sintem toti oameni si erorile, de fapt, nu sint ale noastre, sau sint ale tuturor. M-asi alatura si eu, sincer vorbesc, la petrecerea aceasta a uitarii generale, daca, hm! Mi-e greu sa-ti spun, o sa ma mai gindesc si daca va intereseaza (adica pe tine si pe MirceA) o sa va spun" "Deci nu vrei!" zise Matilda. "Acum in nici un caz!" "De ce? Lasa teoriile si spune asa, omeneste, ce te impiedica!" "A, da! exclamai si eu parca aducindu-mi aminte de ceva ca si cind asi fi fost de acord ca pina atunci ma tinusem de teorii, straine de fapt de adevaratul motiv al reactiei mele. In primul rind, continuai, pentru ca lucrez, si lucrez bine, al doilea, sint informat ce se preda acum la Universitate in materie de filozofie, nu ma intereseaza.
Am spus acum fiindca sint convins ca lucrurile se vor schimba.
Atunci asi putea chiar sa accept ca domnul Mircea sa indrepte ceva din eroarea pe care n-a putut sa n-o comita fata de mine! Vezi ce intelegator sint! Nu sint absurd!" Si izbucnii in ris!
Ma credeam, ca altadata, sotul ei, puteam ride si jubila stapin, asa-zicind, pe situatie. Reactia ei insa fu de o brutalitate totala si absoluta. Atunci, pe loc, nu zise nimic, urma o tacere inghetata si straina, ne ridicaram de la masa si ne despartiram. Aparent goala de sens sau datatoare de liniste, pace adinca intre doua inimi instrainate, dar care s-au iubit odata, discutia ma lasa cu un sentiment turbure ca eram amenintat fara scapare. Aceasta intilnire fusese de mult pregatita, mi se propusese ceva si eu respinsesem orgolios aceasta propunere. Acum mi se pareau ridicole replicile mele, ca si intrebarile ei daca o mai iubeam.
Dadui in cele din urma din umeri. Dar duminica urmatoare gasii usa inchisa. Iesi doar, intru tirziu, servitoarea, care imi spuse ca nu e nimeni acasa, au plecat undeva intr-o excursie. Si citeva duminici primii acelasi raspuns. Intelesei: n-aveam s-o mai pot vedea pe Silvia.
Incercai zadarnic citeva luni, cei putin s-o prind la telefon. Cine e acolo? auzeam glasul cind al Matildei, cind al acelui Mircea, cind al servitoarei. Matilda si sotul ei imi inchideau telefonul fara un cuvint, iar servitoarea avea placa ei: nu sint acasa, sint plecati. Incercai nu duminica, ci in zilele lucratoare, si anume dimineata, cind stiam ca ei sint chiar plecati. Dar servitoarea dadea din cap repetind aceeasi placa. Dar fetita? Unde e fetita? Si ea era plecata. Unde? Nu stia.
VIII
"Tot n-ai reusit s-o vezi? zise Lavinia dupa ce ramaseram singuri. La urma urmei de ce nu accepti sa te ajute si sa te intorci la Universitate?
Gindeste-te la copil, zau asa, ce poti sa faci? Asta e situatia!" "Si mie mi s-a intimplat de multe ori in viata, zisei, sa intilnesc oameni care erau la un pas de izbavire si mi se parea de neinteles de ce nu fac pasul acela. Imi vine in minte o comparatie sau mai degraba o intrebare: resorturile adinci ale fiintei noastre pot fi ele intoarse la infinit? Invirtim pe-ale ceasului pina ce simtim ca apare o rezistenta.
Atunci ne oprim. Prima mea bataie zdravana am primit-o cind am intors ceasul lui tata pina am obtinut o miscare infinita; da, dar ceasul a mai mers doar citeva ore si pe urma s-a oprit.
Astfel fac si unii oameni (sau li se face!), nu simt, nu-si dau seama de clipa cind apare in ei o rezistenta: forteaza, mai au apoi un timp oarecare iluzia ca traiesc, maninca, dorm, chiar rid, dar de fapt sint morti. N-asi putea sa spun cu certitudine ca chiar asi muri sufleteste daca asi accepta sa-i fac pe plac Matildei si acestui Mircea, caruia i se pare ca a intemeiat o dinastie si n-ar vrea sa figureze in arborele ei genealogic numele unui oarecare individ, contabil de meserie, fost sot al altetei-sale Matilda si tata bun al principesei Silvia. Adica cum? Ai divortat-o pe alteta-sa Matilda de un contabil? Chiar asa? A fost maritata si a facut copil cu un contabil de la Oraca? Hm! Hm! Hm! Nu e bine! A, profesor universitar?! Da! Uitind ca atunci cind faptul era posibil, cind am iesit afara si eu am cerut acest lucru, m-a dat afara din birou. Nu spun deci ca s-ar putea intimpla ca resorturile mele adinci sa fie amenintate acceptind sa colaborez cu acesti snobi bizari care au si inceput sa se creada eterni, dar spun ca rezistenta pe care o simt e reala si profunda. De ce sa risc eu s-o fortez? O sa-mi spuneti ca nu sint concesiv, ca nu poate fi vorba de ceva grav. Si eu m-am gindit si am fost la un moment dat gata sa le trimit o scrisoare. Da, dar cind m-am asezat la masa s-o scriu, m-a apucat furia. Stii, hirtia pe care trebuie sa-ti asterni gindurile In fine, problema nici macar nu mai are un caracter acut, fiindca am reusit duminica trecuta s-o vad pe Silvia si sa stau de vorba cu ea vreo jumatate de ceas," "Ei, tresari Ciceo. Imi pare bine! Cum ai reusit?"
Si turna vin in pahare, cu adevarat bucuros ca putusem in sfirsit sa-mi vad copilul. "De acest Mircea nu ma mir, nu e copilul lui, continua el, desi e de mirare ca un om in toata firea sa se preteze la un astfel de joc (Ciceo avea aerul ca n-a retinut ideea mea cu snobismul acestui seF), dar Matilda, cum poate ea sa-si puna problema ca Silvia s-ar simti injosita daca ar spune la scoala ca tatal ei este contabil? Parca asa ne-ai povestit ca ti-ar fi spus!". "Nu, nu ea direct, zisei, servitoarea mi-a relatat din ce-a tras ea cu urechea." "Aha, data trecuta n-ai precizat. Ia hai sa bem, Lavinia" "Da", zise Lavinia, si se duse sa ne pregateasca un nou rind de cafele.
"Snobismul acesta e real? vreau sa spun e raspindit? si nu ti se pare neverosimil sa fi aparut atit de rapid in" zise totusi Ciceo, semn ca reflectase asupra supozitiei mele. "Raspindit sub forma asta nu e in nici un caz, zisei, dar exista, sintem aproape toti snobi sub forme atenuate, acceptabile. Avem copii! Crezi ca am accepta cu usurinta sa-i vedem casatoriti cu persoane mult inferioare lor socialmente, chiar daca dragostea ar fi prezenta?" "Ai dreptate, conveni Ciceo, fiindca nici n-ar fi bine. Un simplu muncitor, barbat admirabil, dar fara cultura, s-ar simti prost in anturajul unei sotii care ar fi o intelectuala. Dar nu despre asta e vorba, ma refer la snobismul unei categorii prin specificul ei instabila in ceea ce priveste soarta fiecarui membru al ei luat in parte.
Cum sa te crezi diferit de ceilalti, cind intr-un fel nu prea usor previzibil poti fi trimis oricind la munca de jos? Ce prostie!" "Nu chiar, zisei, oamenii au avut totdeauna tendinta de a se constitui in caste. Numai in
Statele Uniie o anumita cantitate de dolari, indiferent cine esti si cum i-ai obtinut, vreau sa spun indiferent prin ce soi de afacere, te arunca imediat in casta celor bogati, care datorita pragmatismului ei e lipsita de prejudecati stupide. Un baiat destoinic si plin de calitati e usor primit in rindul celor bogati, fiindca se ghiceste in el o forta potentiala, adica un priceput viitor om de afaceri si numai rar asta poate sa provoace o tragedie americana, nu prea specifica." "Te referi la romanul lui Dreiser?" "Cum e cartea asta?", zise Lavinia intrind cu cafelele.
"E buna, zice Ciceo, americanii au simtul epicului, pe care europenii l-au cam farimitat." "Da, rise Lavinia, stiu la ce te gindesti, mi-a adus mie o prietena Ulysse de James Joyce, eu nu l-am citit, il tin de sase luni pe noptiera si n-am trecut de pagina o suta." "E foarte interesant, zise Ciceo, dar mi-e mereu gindul la titlul pe care i l-a dat, Ulysse, de ce i-a spus el asa, cind in cartea lui nu se intimpla nimic." "Cica se intimpla, zise Lavinia, cutare scena din Homer e descrisa si aici, dar altfel!"" Ei, altfelul asta, zise Ciceo, ma scoate din sarite, descrie pe pagini intregi cum eroul ia dimineata un purgativ, se duce la toaleta si simte cum se usureaza La ce corespunde asta din Homer?" "De ce te incapatinezi s-o citesti?" rise iar Lavinia. "Se spune adesea: vreau sa-mi dau seama care din noi doi e un idiot, in cazul de fata eu sau irlandezul asta?" "Deosebirea ar fi ca el e celebru si tu nu esti", zise
Lavinia."Da, conveni Ciceo, stiu, exista idioti celebri si oameni cu bun-simt anonimi, inseamna ca idiotii anonimi au reusit si ei sa dea un exponent glorios." "In cazul asta ar insemna ca Ulysse e foarte accesibil idiotilor." "Logica femeilor, raspunse Ciceo sarcastic, se poate invirti in gol la infinit E vorba de un anumit gen de idioti dintre cei capabili sa citeasca si nu de idiotii care n-au luat niciodata o carte in mina: cultii pervertiti, satui de vechile valori." "A! facu Lavinia, dar sa stii ca astia nu sint idioti." "Bine, nu sint. Cum sa le spun atunci?" "Pai ai zis bine, satui de vechile valori. Dar sa stii ca nu sint nici pervertiti.
Uite, de pilda, eu sint satula de oras, mi-ar placea sa traiesc la tara, imi plac animalele si natura, inseamna ca sint o oraseanca pervertita?"
"Bineinteles, altfel te-ai fi maritat cu un taran si te-ai fi ocupat de gaini." "Nu sint numai gaini!" "Da, mai sint si curci, giste, rate" "Bine, rise Lavinia, admit simplificarea, sa revenim la Ulysse. Cum tu n-o sa admiti niciodata ca esti idiot, zi ca e el si intoarce-te la Balzac si
Tolstoi." "I-am citit, zise Ciceo, vreau ceva nou, modern." "Nu esti consecvent, zise Lavinia, in stiinta vrei sa lasam luna acolo unde e, in arta vrei ceva modern. Ei, Joyce e cel mai modern, ce-i faci?" "Pai nu ma las pina nu-l citesc pe pisalogu-asta", zise Ciceo cu o iritare care i-ar fi distrat mult pe copiii lui; stiau ei de ce nu vroiau sa se duca la culcare ca de obicei. "Nu e pisalog, intervenii (citisem Ulysse inca de pe vremea studentieI), Joyce faramiteaza personajele si lucrurile si asta poate sa enerveze, el nu mai poate sa descrie batalia de la Austerliz ca
Tolstoi, in schimb, sa ma scuze Lavinia, prinde, de pilda, femeia in timpul ciclului ei lunar si ne arata alt cimp de batalie, nu mai putin senzational decit ceea ce vede savantul cind pune materia vie sub microscop. E o alta Odisee asa ca n-o sa faca nimic, Ciceo, n-o sa-ti placa oricit te-ai stradui. Barbieritul, de pilda, e o chestie, nu mai e un simplu barbierit Micul dejun cu rinichi si alte momite dureaza cit aventura lui Ulisse pe insula Circei, unde oamenii lui sint transformati in porci"
Desi Ciceo era relativ sobru in limbaj, de asta data auzind toate acestea, trase, cu puternic accent ardelenesc, injuratura prin care trimitem noi pe cineva antipatic la origine "la mine-sa, sa se intoarca de-acolo mai bun" in clipa aceea Lavinia se ridica brusc si se indrepta decisa spre dormitorul copiilor de unde auziram de indata zdupaituri si chicoteli. "Va arat eu voua", striga ea si intr-adevar auziram apoi palme date si tipete mult exagerate de durere nesincera, fiindca oricit ar fi fost de indesate, palmele mamei demult nu mai aveau asupra lor vreun efect "Asculta la usa, zise Lavinia revenind, du-te tu, draga, si potoleste-i" "Sint si ei curiosi, zise Ciceo, ce poti sa le faci, asa eram si noi" "Nu, ca numai simbata seara ii apuca, zise Lavinia, si numai cind vii tu pe la noi, mi se adresa, incolo isi vad de-ale lor, ba chiar fac si treaba dupa ce isi termina lectiile, ii trimit la piata, spala vasele"
"Silvia nu e inca la scoala?" zise Ciceo. "Tocmai, spusei, a inceput si ea in anu-asta si asa am reusit s-o vad" "Da, te-apucasei sa spui, - ne luaram cu vorba" zise Ciceo turnind iar in pahare. "Doi insi incepusera sa ma cunoasca in vizitele mele, soldatul din ghereta care facea de paza la casa stabului si, cum am spus, servitoarea. Soldatul nu era totdeauna acelasi, dar servitoarea da. O fata stilata, cum se spunea pe vremuri, foarte tinara insa, ai fi zis ca avea paisprezece ani.
Nu avea chiar paisprezece, ci optsprezece neimpliniti, ma corecta ea cind o intrebai. «Si asa frumoasa, ii facui eu curte, si te-ai hotarit sa ramii la meseria asta?» «Parca eu m-am hotarit?» zise ea mohorita. Nu se dadea dusa din fata portii, de unde intelesei ca intr-adevar ei nu erau acasa si ca asi fi putut s-o fac sa ma ajute sa-mi vad fetita, ii marturisii acest lucru. Ea se uita in cu totul alta parte decit la mine, in timp ce imi sopti sa plec si s-o astept mai incolo, dupa colt, sa n-o vada soldatul. Se intoarse dupa o jumatate de ora si ne indepartaram mult de casa pina ce incepu sa vorbeasca. De ce, o intrebasem, se hotarise sa se angajeze aici? A silit-o cineva? «Ba nu m-a silit, a venit cineva de la Sfatul Popular si m-a intrebat daca nu vreau sa urmez o scoala. Ce scoala? De menaj, mi-a spus. Nu prea aveam chef, ca nu prea am fost buna la scoala, dar, fetito, zice ala, nu e vorba de carte, dar de ce e vorba, menaj, zise, sa inveti sa gatesti, stiu sa gatesc, zic, n-am nevoie de scoala speciala, m-a invatat mama, nu oua prajite, zice, si nici cum sa faci mamaliga, alte chestii mai complicate, n-o sa-ti strice, ai sa vezi. M-am gindit eu: si cit tine? Nu mult. Si pentru ce? Ai sa vezi, daca nu-ti place, te intorci la sapa. Ai mei, zice, du-te, Florico.» Au luat-o cu o masina si au dus-o la Bucuresti la acea scoala. Nu era singura, erau vreo suta, toate ca si ea, frumoase de picau si tinerele, toate fecioare, au fost intrebate, examinate medical, daca n-aveau si vreo boala, ele sau parintii lor, dinti stricati sau auzul si vederea slabite din cine stie ce pricini ereditare. Dupa cursuri au fost repartizate pe la bufeturi inchise, la mari institutii, trimise la receptii sa-i ajute pe chelneri, la mare in timpul concediilor prin diferite vile si in cele din urma pe ea au repartizat-o aici la tovarasul Nu stia cum sa plece, adica de plecat nu putea, ce sa faca s-o dea afara Nu se purtau urit cu ea, de gatit gatea doamna, ca ii place sa gateasca, ea doar o ajuta, avea grija de toaleta ei, facea curatenie, ajuta la descarcatul camionetei care le aducea de toate, avea grija de Silvia, dormea alaturi de ea intr-o odaie si ca de ce a racit fetita? De unde sa stie ea de ce a racit? Din pricina ta, ai lasat-o sa se desveleasca noaptea, ai scos-o in frig si nu i-ai innodat bine fularul la git Te bag la puscarie! Si uite-asa, de la o vreme, din te miri ce, te bag la puscarie Dar de ce sa ma bage ea la puscarie? Am furat ceva, ce crima am facut? Vara asta au plecat la mare, pe mine m-au lasat acasa cu fetita, care facuse cu o luna inainte hepatita si medicii au spus ca analizele nu sint inca bune si Silviuta n-are voie anul asta sa mearga la mare. Au plecat, cum ar fi, dimineata, cu masina. Dupa-masa, asa, se intoarce soferul, l-a trimis doamna indarat sa-i aduca nu stiu ce bijuterie pe care o uitase din pricina idioatei aleia, asa mi-a zis, pe care cind s-o intoarce o s-o trimita neaparat drept la puscarie. Adica pe mine! Da de ce sint idioata, ii spun si eu soferului, de bijuterii nu mi-a spus nimic, singura si le-a ales si a plecat cu ele. Grija ta era sa-i aduci aminte, zise soferul, acuma eu trebuie sa ma intorc iar la mare, ca le vrea neaparat in seara asta si pe urma iar sa fac un drum indarat, ca nu vrea sa ma cazeze pina miine dimineata, asta inseamna ca trebuie sa alerg cu viteza o mie de kilometri din pricina ta! O sa dai de zbenga, ai sa vezi! Da ce sint eu?! Daca nu-i place de mine n-are decit sa ma bage la puscarie, n-o sa stau acolo toata viata si pe urma gasesc eu un restaurant unde sa rria angajez ca picolita, eu idioata nu sint si nu m-a facut mama sa n-am voie sa cunosc si eu un baiat si sa ma distrez Ca daca ma prinde ca nu mai sint fecioara, ma trimite inapoi la sapa! Nu mai pot! parca nu m-am nascut cu sapa in mina Ei, na! Cum oi fi eu, dar n-o sa ajung vreodata sa-mi las barbatul si sa-i iau copilul si sa nu-l las sa-l mai vada. Asa catea n-asi fi, sa-l las sa stea la poarta mea, chiar daca asi ajunge imparateasa si el un nenorocit. De ce? Nu l-ai facut cu el?
Cind l-ai facut nu stiai cine e? Acuma nu-ti mai place, ai ajuns sus? Si fetita-aia ce zice? Cind s-o face mare crezi ca n-o sa afle si n-o sa-ti intoarca curul? La noi, te-ai maritat, ai luat un barbat, ala e, trebuie sa te intelegi cu el, sa-l asculti, ca de-aia e barbat si sa nu dai dosu daca vine si el odata acasa cu chef si iti trage o bataie, asa pe degeaba
Daca tine la tine mai treci eu vederea, mai inghiti ca nici tu nu esti sfinta Eu in locul dumneavoastra n-asi mai da pe-aici si fetita, n-aveti grija, o sa-si aduca ea aminte si n-o sa va uite Va spun eu cum puteti s-o vedeti, zilele astea a inceput scoala, o pinditi la iesire si gata.
Numai sa nu scape vreo vorba ca ati vazut-o! Ei si daca scapa, ce? N-o sa trimita militia sa va impiedice. Poate ma face vinovata tot pe mine si ma da afara? Unde n-ar fi! Hai sa va arat unde e ca tovarasul a discutat cu doamna ca e mai bine s-o dea la scoala din raion si nu la scoala lor speciala, e bine sa cunoasca fetita copii obisnuiti fiindca acolo lui nu-i place, a auzit ca nu prea se tin de carte si au prins fel de fel de fumuri El e un om care niciodata nu mi-a zis nimic, ba, cind ma prinde citeodata ca nu pot sa ma stapinesc si raspund, las-o in pace, zice, las-o in pace, daca zici ca nu se pricepe (In chestia asta cu scoala stabul nu se dovedea ca ar fi snob si daca si-a trimis copiii la
Oxford asta a facut-o poate pentru ca intr-adevar acolo se invata carte si chiar si fiul primului ministru al Marii Britanii poate s-o incaseze daca face pe nebunul cu profesorii, cine ar indrasni aici sa faca astfel? care profesor?) Asa ca m-am invoit de la Oraca sa lipsesc lunea trecuta si pe la ora douasprezece eram la Bucuresti pindind iesirea copiilor intr-un gang-poarta plin de parinti. Florica era si ea acolo, tacuta, cu bratele la piept, posomorita. Ai fi zis ca dupa destainuirea ei se vidase interior, sau ca imi dadea de inteles ca nu mai avea nimic sa-mi spuna si nici sa incerc s-o intreb. Zidul pe care pot sa-l puna aceste fele de la tara intre ele in lume, cind lumea asta nu e pe placul lor, impune respect, e un zid gros, de netrecut, menit sa le apere de orice intruziune care ar putea sa le ia sufletul, avind o foarte coerenta constiinta de sine ca acest suflet e singura lor avere, in timp ce altii isi bat joc de-al lor si de-al altora, intr-un desmat nerusinat. Statea absolut nemiscata cu bratele la piept avind parca, foarte linistita, convingerea ca pe ea se sprijina lumea, pe picioarele ei voinice, pe umerii ei zdraveni, pe ceafa ei de cariatida, pe umerii ei indoiti, dar nu incovoiati, ca sa-si acopere cu bratele sinii (alta avere care nu trebuia expusA), in timp ce noi astia, nelinistiti, implicati in drame care ne desbinau si care ne plimbam incoace si incolo sub impulsul unor ginduri si sentimente fara rost, eram cei care pieream, care ne destramam ca fulgii de papadie pe care ii vedea ea pe cimp zburind la cea mai mica suflare a vintului. O imitai si ma oprii si eu din mers si ramasei nemiscat si nu prea aproape de ea, ca si cind, desigur, nici n-asi fi cunoscut-o, in acest timp in curtea scolii izbucnira deodata copiii, dar fara rumoarea de altadata, dupa cum mi-aminteam eu ca faceam cind goleam clasele, cu strigate si tipete ascutite al caror vacarm se auzea departe in cartier. Nu, erau copii linistiti acesti bucuresteni si aproape toti bine imbracati, unii chiar prea bine si parca prea maturi cu mica lor trufie linistita pe chipuri, cu acea expresie deloc reconfortanta pentru un om mare, ca noi nu mai contam si daca mai aveam vreun rost acela nu era altul decit sa-i slujim pe ci, sa le cumparam aceste costume elegante si bine calcate, aceste rochite si gulerase bine apretate, serviete si ghiozdane moi de piele Nici unul dintre parinti nu arata ca mine atit de smerit si cu nelinistea in mine clandestin in neregula cu propriul sau copil
Costel, hai, mama! (treaca-mearga, Costel, deja nasos ca maica-sa, nu promitea nimic inaltatoR), Lenus (o! Lenus, se vedea cit colo ca nimic nu i se refuzA). Da, Bobo si cu Irinel sint prieteni cu Gigel Vulturas (ei da!) cum? din moment ce parintii lui erau niste vulturi si el era un vulturas! Si tatal infatuat, un pitic care amintea mai degraba de un circiog, o cirtita, decit de soim, il lua sub protectie sa-l duca repede spre cuibul din care avea sa zboare mai tirziu un nou pretendent la cucerirea lumii Dar unde e Silvia? Silvia nu venea, desi grosul copiilor care se scurgeau pe dinaintea mea prin gang incepuse sa se subtieze
S-o fi ratacit? O fi aflat ceva Matilda si o fi venit s-o ia mai inainte? Dar deodata o zarii in departare. Da, ea era la coada Nimeni nu mai era in urma ei Venea, ca sa zic asa, cu sirg, avea si ea o tinta, dar mergea ca o ratusca, fara spor (cind capatase ea mersul asta?) si parca nu mai crescuse de cind maica-sa n-o mai lasase s-o intilnesc sau poate aceste spatii mari in care eu n-o vazusem niciodata de la distanta ma faceau sa descopar cit era ea de micuta pe aceasta lume in care i se daduse drumul? Ei, Silvia, gindii, ce cavaler o sa stie sa pretuiasca acest mers al tau cind o sa ajungi domnisoara? O sa fii desagreabila la plimbarea in doi, cu acest leganat al tau care mie mi se parea atit de dulce si care cere atita protectie! Ei, cine o sa te protejeze?
Asa era, fularul ii atirna si el intr-o parte, ghiozdanul il tinea prea aproape de pamint ca intr-o relaxare dupa o grea truda, sau ca si cind ar fi gindit ca totul ii era egal, o sanda avea cureaua desfacuta, mica laliie care se opri in fata mea si striga cu o trista oboseala si surpriza nedefinita: «taaa-ta!» Parca mi-ar fi spus: unde-ai fost pina acuma, adica stiu, dar iata-te, si se lasa luata in brate in timp ce ea nici nu se lipi de mine, nici nu-si incolaci bratele pe dupa gitul meu, inchise doar ochii pe jumatate si se facu moale, o parere, nu un corp, atit era de imponderabila. In acest timp, Florica se apropiase, ii incheie sandaua tirsiita (se vedea ca multa vreme mersese cu ea astfeL), ii aranja rochita la git al carei guleras era si el cam strimb si ii drese parul sub panglica bleu care nu-i mai trecea chiar pe deasupra capului. «Te-ai batut, ce-ai facut? » ii zise. «Ci nu m-am batut!» «Ba te-ai batut, ai dat cu sandala. Iar ti-a furat Angela creionul.».
Nu raspunse. Era obosita? Vag instrainata? N-am stat mult cu ea, sa poata Florica sa raspunda daca fetita va povesti Matildei ca m-a vazut, ca ea n-avea cum sa ma impiedice s-o astept la poarta scolii. Dar ca, bineinteles, nu i-a dat Silviei drumul din mina. Chiar asa, un tablou sfisietor, tatal ei mergind alaturi, nu prea aproape, ba chiar in urma, fara sa-i vorbeasca, fara sa ma lase s-o iau in brate si s-o sarut. "Si data viitoare! zise Lavinia. Cum ai s-o mai poti vedea? Daca Florica asta o sa faca chiar asa cum ai spus? Sau cine stie ce-or sa inventeze sa te impiedice s-o vezi?" "Ceva imi spune ca Silvia o sa pastreze secretul, zisei. Oricum, o sa vad eu!"
IX
Bineinteles ca Silvia povesti, dar Matilda reactiona indignata. "Cum, zise ea, esti nebun? Ti-a interzis cineva vreodata s-o vezi? Cum asi putea eu sa-mi permit sa impiedic copilul sa-si vada tatal?" Si-mi facu un semn fluturindu-si degetele la timpla, adica eram cam tralala! Si-mi intoarse spatele si intra in casa aratindu-mi ca odinioara lui Petrica un fund dispretuitor in care ii coborisera parca din cap ideile: drept cine o luasem s-o cred capabila de o asemenea infamie? Poate eu asi fi fost in stare sa ma port astfel daca soarta ar fi facut sa-mi fie incredintata fetita! Si mai intirzie citeva clipe cu mina pe clanta adaugind cu glas tare, dar tot fara sa se intoarca: "Te pomenesti ca ai de gind s-o rapesti si cauti motive! Dar ia-o, draga, si du-te cu ea si pe-acasa, tine-o cit vrei, nu e si copilul tau? Adica nu cit vrei, ca nu poate lipsi mult de la scoala, dar ia-o totusi intr-o vineri si ad-o indarat marti, iti dau si o masina cu un sofer care sa va duca si sa vina pe urma s-o ia. Isi aduce aminte de bunica-sa, du-o la ea sa stea acolo, ca la tine nu te pricepi tu sa ai grija de un copil, nu poti s-o lasi singura cind te duci la serviciu.
Du-o si pe la Vasia asi veni si eu, dar n-am timp"
Isi facu totusi timp si vinerea urmatoare plecaram impreuna cu masina. "Hai, ratusca", ii spusei si o luai in brate si ma asezai cu ea linga sofer. "Sa stii, imi zise dupa vreo ora de mers in tacere, chestia aia, cind te decizi, se poate aranja foarte repede." "Da, zisei, stiu ca se poate aranja foarte repede." Si tacerea se asternu iar peste noi, pe care o rupse tot ea, uimindu-se in frantuzeste, sa nu inteleaga soferul cum de poate sa stea Silvia cu mine atit de multa vreme linistita, fara sa sporovaiasca tot timpul cum face acasa. Te pomenesti ca ii impuneam respect, pe ea n-o mai asculta. "C est normal, ii raspunsei cu afectare, te judeca in sinea ei si sa nu te astepti sa fie altfel." "Da, stiu, dar cu servitoarea de ce e obraznica !" "A, servitoarea, risei eu, pai daca te aude pe tine ca ii zici: te bag la puscarie?" "Ti-a spus asta? exclama Matilda sincer surprinsa. Dar ce ma mir: e o mitomana. Am mai prins-o acuzindu-ma de tot felul de timpenii. Mircea zice ca la toate le lipseste cite o doaga, pe linga ca sint si hoate si puturoase, cind nu sint si betive, mai ales alea mai batrine. Te uiti la ea, ai zice ca e normala si sanatoasa, ca sa descoperi pe urma foarte repede ca in mintea ei zace o ticneala. Cum sa-i spun eu asa ceva? Doamne iarta-ma! se inchina Matilda. Poate o fi auzit de la alta, ca se intilnesc intre ele si discuta" "Dar istoria cu bijuteriile?" o intrebai. "Ce istorie?!" Ii povestii. "Formidabil, zise Matilda, e nebuna, o dau afara."
"Pai asta si vrea, zisei, cica n-o lasati!" "N-o lasam?!! E de-o prezumtie stupida, nu ne-a spus niciodata ca ar vrea sa plece. Acum imi dau seama, fata ca Ana n-o sa mai gasesc. Imi pare rau ca n-am luat-o cu mine, Mircea n-a vrut. Te pomenesti ca istoria cu interdictia mea sa n-o mai vezi pe Silvia e tot opera ei, altfel nu-mi explic cum ai putut sa crezi Nici tu nu esti zdravan"
Mama era grav bolnava, aproape pe moarte, dar nu-i spusei nimic
Matildei, vroiam s-o tin pe Silvia la mine si nu la Tasia unde ea ar fi putut-o trimite. Imi spusese ca ea se intoarce in aceeasi zi. Se duse cu ea acolo, eu refuzai, dar pleca a doua zi dimineata. O luai pe Silvia si trecui pe la mama. Nu se imbolnavise dintr-odata, incepuse prin a se instraina de mine, in acel fel atit de nelinistitor al inimilor simple de retragere din viata cind nimic din ceea ce au iubit nu le mai face sa tresara. Intr-o zi, cind stiam ca trebuie sa vina la mine, nu venise. Ma dusei eu la ea. N-avea nimic, spala ceva, dar nu-mi raspunse cind o intrebai: "Ce, e mama, ce s-a intamplat?" Nici nu intoarse capul. "Ce e cu tine, repetai, te-ai suparat de ceva?" Isi vazu de treaba ca si cind nimeni nu era linga ea. Stoarse insa cu vigoare rufa, o scutura si o puse alaturi de altele, apoi isi viri iar bratele in clabuci. "Ce e cu mama, ce i-ai facut?" il luai la rost pe tata. Pentru intiia oara el ramase in fata mea cu ochii larg deschisi, de vinovatie fara vina si se sperie de duritatea vocii mele. "Ce e cu ea, ce porcarie i-ai facut, repetai, nu cumva ai dat in ea?" El facu un efort parca neomenesc, sa inteleaga si imi raspunse: "Nu vorbeste! Nu i-am facut nimic!" Si ma lasa sa inteleg ca asi putea sa-l calc in picioare daca eu, descoperindu-i vreo vina spusa de ea, asi fi ispitit sa-l pedepsesc; isi desfacu bratele cu sensul ca era gata sa ispaseasca. Revenii linga albia unde ea spala rufe.
"Mama, ii spusei, sa stii ca eu ma descurc, daca esti obosita nu mai veni." Dar ea veni, insa fara sa ma astepte, lucru care ma alarma. "Hai s-o ducem la doctor, ii spusei tatalui meu, are ea ceva." "Nu, spuse mama, la doctor va duceti voi, eu il am pe cel de sus!" Totusi se umili sa vada cum dropicoase si tinere laborante ii luara singe si se expuse si unui examen ginecologic la care nimeni nu se gindise. Eu auzii sentinta: operatie, imi spuse avizatul medic si imi arata un foarte mic punct pe o neagra hirtie. Se supuse si acestei macelariri, se simti bine o vreme, dupa care insa se facu covrig si nu se mai ridica din pat. Avea dureri mari, pe care si le potolea cu morfina, venea o sora si ii facea injectii. Refuza sa se interneze.
"Mama, ii spusei, a venit Silvia." Se intoarse si se uita la ea indelung. N-o mingiie. Egoismul ei in moarte nu se zdruncina nici la vederea unei inocente fetite, propria ei nepoata. Totusi spuse ceva, o constatare: "S-a facut balana! Stiam ca e bruneta!" Era tocmai pe dos.
Silvia nu fusese bruneta, ci blonda, si acum era satena. "Silvia, zisei, sarut-o pe bunica." Dar copiii simt cind nu sint iubiti si fetita nu se misca. "Bunica, Silvia, apropie-te", insistai. Dar mama ne intoarse spatele si fetita iesi afara inaintea mea si, cind iesii si eu, imi apuca mina si, redevenind vesela, facu o saritura intr-un picior.
Martea care urma, Matilda veni s-o ia, ne gasi acasa si se arata incintata de camera mea si nu se mira cind ii spusei ca Silvia a stat tot timpul cu mine, chiar si la birou, unde a stirnit admiratia functionarilor.
"N-o rasfata, imi spuse, fiindca o sa devina si mai impertinenta decit e" "Hai, ratusca, la revedere Auzi ce zice mama!" "Ci nu sint o impertinenta!" protesta ea cu atata forta si negatie incit daca n-asi fi vazut-o eu insumi cit putea fi de impertinenta, asi fi crezut-o, ba chiar asi fi fost indignat ca iata cum e napastuit un copil. "Nu ti-am spus ca era sa moara" zise Matilda. "Chiar?!" "Acum citeva luni am schimbat becul din bucatarie, am pus unul mare de 200, nu stiam ce ma enerva seara cind vroiam sa prepar ceva, n-aveam destula lumina. Dar a trebuit sa schimb si globul, a venit un electrician cu unul mai mare, s-a urcat pe scara, a mesterit acolo si s-a carat A doua sau a treia zi gateam ceva si odata aud pooc! si cind ma uit o vad pe Silvia la pamint, lesinata, ii cazuse globul drept in frunte Ti-nchipui, de la inaltimea aia! Si-a revenit ea, am dus-o la Urgenta, i s-a facut o radiografie, avea o mica fisura." Se inchide repede, nu va alarmati, zise doctorul. Cum sa nu te alarmezi? L-am chemat in aceeasi seara pe electrician si i-am spus: ce-ai facut, timpitule? Iti dai seama ca asi putea sa te bag la puscarie? (astuia chiar i-am zis-o!) Nu esti capabil macar sa stringi niste suruburi, atunci ce fel de electrician esti? Daca murea fetita? Du-te dracului din fata mea, ieftin n-o sa scapi, iti promit.
Uite-asa, mai spuse Matilda, te chinuiesti sa cresti un copil si vine un idiot, facut repede electrician, si ti-l omoara! El crede ca ce importanta au acolo niste suruburi! Le stringi, nu le stringi, pentru moment sta el agatat globul? Ei, daca sta, e in regula, incaseaza ciubucul sau leafa si isi vede de treaba! Intirziat mintal! Da vina pe obiect, ca asa sint facute! Daca asa sint facute de ce nu spui dinainte? Ei, Silvia, gata, mergem! Ca si tu te-ai gasit sa treci pe sub bec tocmai in clipa cind cadea globul. Si exact peste capul tau! adauga Matilda. Ti se pare absurd ce-ti spun, ai? Afla ca nu e chiar atit de absurd! Nu trebuie sa fii acolo unde, o caramida se pregateste sa cada de pe un acoperis."
"Ci-ci, mama, protesta Silvia cu tot sufletul din ea, ci ce vina am avut eu?"
Amindoi, Matilda si cu mine, ne uitaram in alta parte, sa nu se vada pe chipul nostru surisul, tandretea infinita pe care ne-o stirnea inocenta absoluta a protestului ei.
Clipe de fericire! Si simtii o sfisiere la gindul ca s-ar fi putut ca aceste clipe sa se repete pentru mine zilnic, daca am fi ramas toti trei impreuna Desigur, Matilda era astfel fericita, fiindca un copil, pina la o anumita virsta, e o vesnica surpriza. Iar soarta facea ca surprizele
Silviei sa fie aproape toate miraculoase, si doar putine rele. Matilda intui starea mea de spirit. "Daca te-ai hotari, imi spuse in frantuzeste, ai fi la Bucuresti si n-ar fi o problema s-o vezi pe Silvia oricind ai vrea.
Daca n-asi fi avut-o, iti spun sincer, cred ca ma sinucideam. Eu ma pling de ea numai asa, de fason, dar e un copil extraordinar de bun, o minune. Numai la asta ma gindesc cind zic sa accepti numirea, sa fii aproape de ea si, de ce sa nu-ti marturisesc, si ea de tine!" "Mai vedem! spusei, nu pentru ca aveam vreo indoiala, ci ca sa n-o contrazic, sa se poata repeta venirea Silviei la mine, aceste trei zile
Mai vedem, repetai de asta data cu mai multa hotarire, mai am ceva de scris, sa termin si atunci o sa iau o hotarire."
X
Oraca imi dadu zece zile din concediul meu pe anul viitor s-o veghez pe mama. Egoismul ei in moarte deveni inspaimintator si afirmatia mea ar putea fi considerata de asemeni cumplita. Asadar, tu stai pe scaun in fata ei, esti in plina tinerete si putere, ochiul tau vede lumea si percepe in adincurile ei toate miracolele, te scalzi in lumina, plutesti fermecat de armonia zgomotelor, te legeni purtat fara sa stii de noi sperante de fericire si gindesti, mai poti gindi, mai exista in tine loc sa gindesti ca tot ea, mama ta, careia ii datorezi totul si care va trebui sa moara inca tinara (si nu cindva, ci chiar acum sub ochii taI), ar fi egoista in singurul lucru care ii mai apartinea, disparitia ei iminenta? (Si nu invaluita intr-o aureola, asa cum a fost tot timpul cit a trait, ci chinuita, impiedicata de dureri atroce sa se impace cu lumea si cu sine si sa moara asa cum traise, ca intr-un viS). Sa-ti iesi din fire si sa simti tot tu desamagire, ranchiuna chiar, un incapatinat sentiment de frustrare? Ranchiuna impotriva propriei tale mame pe patul mortii?
Speriat, tata fugi, pleca de-acasa si ma lasa singur cu ea, dupa ce toate puterile lui il parasira si care se dovedira atit de mici fata de cele ale mamei, parca deslantuite, tinute sub obroc atitia ani, sublimate ai fi zis pentru totdeauna intr-o nesfirsita dragoste pentru baiatul ei. Da, dar acum nu mai eram nici eu baiatul ei, dupa cum inca demult tata incetase sa-i mai fie sot.
Era de-o luciditate inumana. "Nemernicule, ii spuse ea intr-o zi (si nu intr-o zi oarecare, ci intr-una in care i se facu prima injectie cu morfina si se ridica in capul oaselor triumfatoare, ca si cind durerile, care ii tinusera sufletul in chingi, pierind, credinta ca se va face bine renastea navalniC), ei, lasa, ii zise, ca ma dau eu jos din pat si o sa-ti platesc pentru toate, de-o sa zici, mama, de ce m-ai facut." Blind, cu ochii umezi (plinsese mai inainte linga patul ei, - fiindca si el stia adevarul, ca ea n-avea scapare - impresionat de gemetele ei, credea poate ca chiar atunci isi va da duhuL), tata intra in dialog cu ea, intii generos, apoi din ce in ce mai iritat. "Sa te faci bine, ca n-o sa pling eu de ce-o sa-mi platesti tu!" "Aha, crezi c-o sa mai muncesc ca o roaba, sa-ti fac de mincare, sa-ti tin casa curata si sa-ti spal rufele tale murdare, murdarite in patul curvei in care te-ai balacit o viata intreaga.
Nici macar atita simt n-ai avut in tine sa nu mi le dai tot mie sa ti le spal". "De ce le-ai spalat daca stiai ?" isi retrase tata deodata toata duiosia de mai inainte. "De ce le-am spalat? zise mama. Ca sa te las sa intelegi cit esti de nemernic! Esti, ai fost si o sa ramii. Un nemernic, fara scapare. Un animal de cocina! Si inca animalul ala il tai si il maninci, fiindca asa a lasat Dumnezeu, tu n-o sa fii de folos decit viermilor, fiindca o sa mori si tu, n-o sa traiesti cit lumea!" "Da?! murmura tata lovit pentru intiia oara de violenta unui dispret atit de total si neasteptat. Va sa zica n-am fost de folos nimanui!" zise el cu mila pentru el insusi, ca si cind pentru intiia oara ar fi avut revelatia ca munca, stradaniile lui de a-si tine familia ar fi fost in van. Dar nu era acum timpul sa i se recunoasca vreun merit, nu intelegea ca nu despre asta era vorba, ci de tradarea lui initiala, cu propria lui cumnata, a doua tradare n-o mai interesase pe mama, nu mai era demult barbatul ei si de aceea ii spalase rufele cu aceeasi necesitate cu care curata cotetul pasarilor si al porcului. Oare el nu stia ca ea stia? "Si boul munceste, suiera mama, si pentru asta taranul are grija de el, il tesala, ii rineste grajdul de baligi de sub el si ii da sa manince." Baligi de sub el, ii da sa manince! Asta suna pentru tata murdaria de sub el, si-i daduse sa manince ca unei vite! Se facu rosu de adinca jignire, dar tacu coplesit. "Nici macar cu propriul tau fiu n-ai stiut sa te porti ca un om, continua mama necrutatoare. Nu zic inainte, cind era mic si el a gresit, dar macar atunci cind a fost la ananghie. L-ai dat afara din casa, cind poate simtea si el nevoia unui sprijin, ca n-avea un alt tata la care sa se duca. Ti s-a parut ca nu era de nasul tau sa-l vezi simplu muncitor in uzina in care tu erai mare maistru. Ce sa zic, foarte mare! mai mare decit un rahat cu mot!"
Iata deci ce violente ascundea mama in tacerile ei premonitoare bolii. Ma trecu un fior: nu ma va cruta nici pe mine, astfel de furii nu mai sint partinitoare, fiindca revolta care le sustine e totala si nu mai lasa loc nici unei ingaduinte. Tata vru sa-i raspunda, dar ii pusei o mina grea pe umar, ma ridicai si iesii afara. El intelese si ma urma. "Las-o sa spuna, zisei. E bolnava si stii si tu ca o sa moara. A facut metastaza."
"Da, dar n-auzi ce spune? imi raspunse el aprins la fata. Inseamna ca asa a gindit ea despre mine o viata intreaga!" "N-a gindit sau au fost niste ginduri pe care ea le-a alungat totdeauna, dovada ca nu ti le-a spus niciodata. Si nu ti le-a spus fiindca stia si ea ca sint nedrepte. Ai sa vezi ca o sa mi le spuna si mie, dar trebuie sa ne stapinim. Ea n-o sa mai fie", mai adaugai si izbucnii in hohote. Imi trecui palma peste fata si imi reprimai plinsul care ma turburase in adincuri, simtind instinctiv in maruntaiele fiintei mele ca daca i-asi fi dat drumul nu ma astepta o eliberare, ci un chin fara solutie. Tata insa nu se lasa impresionat:
"Degeaba zici tu, asa a gindit o viata intreaga! Cind mor, oamenii iarta pe toata lumea. Asta n-o sa ma ierte nici in clipa cind o s-o ia
Dumnezeu." "Nu vorbi asa, ii spusei posomorit. Stii bine ca esti vinovat !" "Eu? De ce?!" "Ai inselat-o cu matusa Cecilia! Si nici macar nu v-ati ferit. Va sarutati sub ochii ei." "Cum, se indigna el, dar era sora-sa, cum puteam eu s-o impiedic sa-mi sara de git ca o smintita?
Cind mi-am dat seama i-am spus sa-si vada de treaba." "Hai, tata, e mult de-atunci, n-are rost sa mai desgropam mortii, Cecilia e acum si ea o baba, mama e pe moarte, ai face mai bine sa-i ceri iertare"
"Pentru ce?" "N-o sa te apuci sa-i mai spui si pentru ce, s-o intariti si mai mult, iti ceri iertare ca n-ai putut s-o faci fericita, iata, si nu te mai simti tot tu jignit" "E o prostie mai mare si decit tine si decit ea, sa credeti ca asi fi inselat-o inainte sa ma paraseasca intii ea pe mine."
"Bine, asa trebuie sa spui, eu te cred, dar uite ca ea de aceea te-a parasit iti dai seama cit a tinut la tine daca chiar si pentru niste sarutari, cum spui tu, cam smintite, a putut sa se instraineze de tine ca femeie. A fost jignita! Si de tine si de sora-sa! Nu toti putem sa trecem peste astfel de lucruri!" "Si a trait cu ideea asta in cap atita amar de vreme?!" exclama el sincer uluit. "Nu, tata, parerea mea e ca asta a fost pentru ea un pretext. Asa s-a simtit ea bine, dupa ce m-a nascut, sa-si incheie ciclul Pot sa-ti spun ca a tinut la tine tot timpul, altfel ar fi divortat si chiar s-ar fi si recasatorit Gindeste-te!"
Dar el nu parea dispus sa se gindeasca. Poate era cu adevarat vinovat? Poate chiar traise cu smintita Cecilia, dar crezuse ca mama nu stia? Statea nemiscat, in picioare, linga stilpul verandei, cu ceva dur pe chip, o indirjire vanitoasa de mascul care nu regreta nimic si se uita, fara sa vada, peste norii de toamna blinda pe care un vint puternic, care nu se simtea aici, ii alerga din urma, despletindu-i si facind sa apara si sa dispara soarele care isi deschidea cu putere, printre goluri, ochiul alb, incandescent. Sa-si ceara iertare? Nici vorba! Pentru ce?
Asa, degeaba? Nu plinsese el mai inainte, asta nu era un fel de a cere iertare? Si cum ii raspunsese ea? Da, o sa moara, toti o sa murim si ce putem face? "Nu te mai gindi, ii spusei, ca nu te gindesti bine du-te si bea ceva!" Se smulse din loc si cu pasi hotariti, dar cu capul in pamint: da, asa avea sa faca!
Ma intorsei linga mama uitind de presentimentul ca nici pe mine nu ma va cruta, sau poate atras de o curiozitate din adincuri: ce-ar fi putut sa-mi spuna? Ca o jignisem in adolescenta lovind-o peste mina cu care ma inchina seara inainte de a adormi? Ca traisem ("copil curat" cum eraM) cu o fata care nu avea nume bun? Pentru asta se despartise ea de tata si isi oprise ochii numai asupra mea, ca la singura divinitate de pe aceasta lume pentru care merita sa mai traiesti? Dar mama ma lovi pe neasteptate in viata mea mai apropiata si intr-un fel incredibil. Nu pentru ca ma insurasem cu Matilda si iesise rau, ci pentru ca suferisem pentru ea cum nu suferisem vreodata pentru mama care ma facuse. Si pe linga toate o mai lasasem sa-mi ia si copilul. "Ce puteam sa fac, zisei, contra hotaririi tribunalului?" "Da? spuse ea sarcastica, si ce putea sa faca tribunalul contra unui tata care ia cu forta copilul din miinile unei descreierate? De ce nu te-ai dus la proces cu martori ca nu e sanatoasa la cap? Pentru ca nu e, zise mama cu o tonalitate joasa, care ma in-fiora. Si tu suferi si acum pentru ea, barbat ca bradul, cind te vad ca mergi cu ceafa asa, indoita, imi vine sa te iau la bataie." "Intii ca nu sufar, zisei, al doilea nu merg cu ceafa indoita." "Nu suferi? aproape ca striga mama. Atunci de ce nu te-ai insurat pina acum? O astepti sa se intoarca, asteapta, ca un neghiob, pina o sa-ti treaca tineretea si o sa iei si tu pe la cincizeci de ani (ca n-o sa imbatrinesti singur ca un ciine!) o baba ca si tine, vai de viata ta!"
Rostite fara dispret, aceste cuvinte puteau parea tandre! o mama suparata care isi dascaleste, din gelozie, fiul care se topeste dupa alta.
Dar raceala si dispretul ei fara nuante, raceala de gheata, dispret fara speranta, asa este cum imi spunea si altfel nu va fi, imi pastrai insa firea si tacui, cu atit mai mult cu cit recunosteam in sinea mea ca daca
Matilda s-ar fi intors asi fi primit-o. Numai pe mine m-asi fi putut convinge ca o faceam pentru Silvia. Tacui. Nu pe mama asi fi convins-o, acum cind gindurile ei taiau ca un cutit. Tacui, totusi ma pomenii vorbind. "Ce sa fac, mama, iti seman: si tu te-ai despartit de tata, dar n-ai fugit din casa lui, cu toate ca mai tirziu ai aflat ca traia cu aia." "Daca asi fi gasit un barbat curat, n-ai tu grija ca asi fi fugit!
Macar asta a muncit pentru noi, altul" Dar nu mai spuse ce i-ar fi putut face altul. "Ei, exclamai, nici eu n-am gasit o «femeie curata», ca daca asi fi gasit-o n-avea nici tu grija ca asi fi luat-o!" "Pentru ca esti orb, se intoarse ea deodata spre mine (pina atunci imi vorbise cu spatelE). Ai vazut tu vreodata o fata mai frumoasa si mai buna ca Sibi?
(Sibila, asta era fata subofiterului pensionar, care se maritase tirziu cu un batrin desfrinat si adusese pe lume acel copil de cosmar care mi se aratase mie in vis cu mult inainte ca el sa se fi nascut.) De ce n-ai luat-o pe ea? "Mama, dar era cu cinci ani mai mare decit mine?" "Si
Matilda nu era?" "Da, dar" "Dar ce? Nu era arhitecta? N-avea vila in centrul orasului? Te boierisesi! Ei, unde e acum arhitecta, intelectuala, spuse ea cu o intensa ironie, si unde e vila, unde fi-o copilul? (Deci si mama crezuse ca si Petrica odinioara ca pentru a parveni o luasem eu pe Matilda! o tristete adinca ma rascolI) Numai eu stiu cit a tinut fata asta la tine (si mai tine si acum!) si cum era sa se omoare cind a auzit ca te insori .Uite-aici linga mine a plins sa-si dea sufletul. Nu mi-a spus nimic, dar am inteles eu ce era cu ea. Si parca acuma, daca stii, o sa intelegi ce e de facut? Pentru ca desi esti copilul meu, esti orb ca si ala, trufas, vai de trufia voastra, nu stiti pe cine iubiti, nu stiti pe cine luati, nu stiti cine va maninca zilele" "Cum, mama, dar am vazut-o acum citiva ani, e o sperietoare si copilul ala al ei e un monstru!" "Nu, si-a venit in fire! A divortat si arata iar ca la douazeci de ani. Iar copilul a murit! Du-te s-o vezi Si daca vrei o sa-ti spun si de ce a inaltat ea fruntea: a aflat ca ai divortat! Atunci a divortat si ea. Nu puteam eu sa ma insel! Mai intii ce cauta ea mereu pe la mine? Rude nu sintem, cu ai ei nu sint prietena, n-am vorbit niciodata Dar n-o sa te duci, bine ca o sa mor, sa nu mai vad ce-o sa se aleaga si de capul tau! Si se intoarse iar cu spatele. Acuma lasa-ma sa dorm si nu mai veni! daca e sa mor, cu voi sau fara voi, tot acolo o sa ma duc, de unde nu s-a intors nimeni"
XI
Tata fugi cu adevarat de acasa, atit de tare se speriase, sau mai degraba atit de tare il stapinea ranchiuna impotriva celei care niciodata nu-i spusese si nu-i daduse de inteles ca ii era in vreun fel potrivnica. Ma lasa singur s-o vad chinuindu-se si biciuindu-ma Sub morfina gemetele ei incetau si ma fixa cu o privire teribila: "Ai fost, ma intreba, s-o vezi pe Sibi?" "Nu." "De ce? Ce puteam sa-i raspund? Ca nu cred in reinvierea nimanui, ca o vazusem bine pe Sibi acum citiva ani, chipul ei odata frumos, ofilit acum si brazdat de cute adinci si amare?
Se putea indrepta o spinare incovoiata? inflori un obraz decolorat?
Prinde roseata o gura vesteda? "Nataraule, du-te si chiar daca nu-ti place, ad-o aici, numai pe ea vreau s-o mai vad pe lumea asta, tu ia-o pe urmele lui tac-tau si sa nu veniti la inmormintarea mea. O sa ma rog tatalui ceresc sa va pedepseasca pentru vietile voastre neroade." "De ce neroade, mama?" "Pentru cine am muncit eu, din zi pina in noapte!
Nu zic de el, care a luat umilinta mea drept prostie si in loc sa inteleaga, sa sufere si sa se intoarca la mine, a asteptat ce-a asteptat si pe urma s-a inhaitat cu alta. Nu era zi de la Dumnezeu sa nu ma gindesc ce il impiedica sa-si plece si el fruntea odata si sa vina linga patul meu sa-mi spuna doar atit: am gresit, iarta-ma! L-asi fi iertat, fiindca eram si eu tinara si tinusem la el multi ani, dar nu venea decit cind era beat. Atunci prindea curaj si credea ca o sa-l iert ca si cind sufletul meu ar fi fost de ceara sa se topeasca numai pentru ca mi-era si mie dor de el. Mi-era! dar ca sa poti ierta pe cineva trebuie sa ai pe cine, sa fie alt om, care sa nu mai faca ce-a facut, sa-si plece el fruntea!
Crezi ca n-am inteles ca nu putea? Fiindca un barbat pleaca decit cind il prinde in lat o afurisita - ei, uite de ce imi pare rau, ca n-am putut sa fiu si eu din cind in cind afurisita. N-am putut, nu ca n-am vrut! Nici macar n-am incercat, cred ca m-ar fi batut! Eu nu eram ca asta din spate, sa ma las tirnuita, sa dau si eu si sa mai cred ca asta era trai. Da, stiu ca nu putea, dar nici macar nu i-a trecut vreodata prin cap ca asa ar fi trebuit sa faca, sa-si plece si el putin fruntea si eu sa inteleg ca isi cere iertare, nu sa-l aud ca zice! Ti-ai gasit! Nu era el imparatul? Asa ca nu de el zic, de tine! Am muncit, am avut grija sa ajungi un om care sa nu fie slab ca mine, dar nici semet ca taica-tau!
Semet in prostie. Cum era mai rau! De mic n-a mai gasit si el o fata, decit o curva. Care si aia si-a batut joc de el, baiat pe care il credeam mindru si i-a dat un pantof in fund in plina strada, ca la cel din urma nenorocit. Nu e nimic, te-am aparat, saracu baiat, mi-am spus, cine stie, nu l-or fi placind fetele (cu toate ca Sibi se uita lung dupa tine!), e nestiutor. Altora li s-a intimplat mai rau, sa-si toace averile cu cite-o catea de-asta cu fundul aprins Bine ca nu l-a umplut de boli lumesti
Si cind credeam si eu"
Mama se opri cu o expresie de uimire extrema pe fata Apoi scoase un tipat ca si cind ar fi fost injunghiata, intelesei: morfina n-o mai putea feri de durerile mari, din fericire inca de scurta durata.
Fusesem avertizat de medic Isi trase rasuflarea "Da, slab ca mine, continua ea, dar nu semet ca taica-tau, am gresit cind am spus ca esti semet Fiindca el n-ar fi rabdat sa-i bage muierea mina in par si sa-l gheruie pe fata. Ar fi calcat-o in picioare si valencia, si-ar fi pus caciula pe-o ureche si pe-aici ti-e drumul. (Ce bizar suna in gura mamei acest cuvint din jargonul pustesc, valencia!) Ai rabdat, cum am rabdat si eu.
Ai inghitit ca si mine! O! exclama ea parca inspaimintata, cit ai mai suferit! Te pomenesti ca i-ai cerut si iertare, ti-oi fi plecat si fruntea linga patul ei", "Nu, mama, fii linistita, nu mi-am plecat nici o frunte, zisei foarte degajat, aproape vesel. Asi fi facut-o, daca ar fi folosit la ceva!" "O! cit ai suferit, nataraule, de cite ori veneai p-aici iti vedeam ochii turburi, care se uitau la mine ca la o straina, nici cind plecai de-acasa nu erai in stare s-o uiti, stateai putin si te intorceai linga ea. Pina si tac-tau baga de seama si ma intreba de ce n-o lasa el pe cotoroanta-aia? Te aparam: o fi tinind la ea! Bine, zicea, dar atunci de ce nu-i trage o bataie s-o faca sa zaca pe-o vanga o luna de zile? Si la ce-ar ajunge? ii spuneam. Ce deosebire ar mai fi intre el si astia din spate? E profesor universitar, nu gunoier! Ca sa-mi dau seama, acuma, pe patul mortii, ca ai fost, adica nu ca ai fost, esti si acum, fiindca si acuma suspini dupa ea, esti mai rau decit un gunoier, fiindca tot n-o uiti"
Sarii in sus, coplesit de teribila ei instrainare de mine, ma asezai linga ea pe pat, ii apucai miinile care se smucira intr-un violent spasm sa se degajeze, ii cautai privirea atit de draga in care lucise totdeauna pentru mine extrema devotiune si ii soptii: "Mama opreste-te, nimic nu e adevarat din tot ce spui, te-am iubit tot atit de mult ca si tine si te asigur ca niciodata sufletul meu n-a suferit cum crezi tu! Asa parea, dar nu era adevarat! Te-ai inselat, sint linistit, sint fericit, nu sint nici atit de slab ca sa seman cu tine, nici atit de orb ca tata ca sa nu-mi dau seama de cine ma iubeste si sa fiu trufas cind nu trebuie"
Abstract, prea abstract! Ea se zbatea sa-si elibereze miinile si nu ma auzea. O fiinta straina, o entitate invizibila si dusmanoasa incerca, si reusea, s-o faca repulsiva, trezind in ea o forta fizica impinsa prea mult dincolo de putinta unei comunicari in gindire. Nu mai puteam s-o fac sa ma auda. Pierdusem acest drept pentru totdeauna, dupa ce atita vreme nu-l folosisem. Ii dadui drumul. Arunca la o parte cuvertura, parasi patul, iesi in curte si se intoarse dupa un timp cu miscari sigure si se inveli. "Te duci, zise, s-o aduci pe Sibi?" "Vrei sa ma insori, mama? spusei cu un glas absent, ca si cind asi fi citit, in acest timp, o carte.
Bine, ma duc chiar acum"
Si ma ridicai.
Nici nu ma gindeam, dar simteam ca nu mai am putere s-o ascult.
Istoria ei cu Sibi mi se parea o simpla inventie, o fixatie. Desigur, se gindise la acest lucru mai inainte, simplu gind fara adincime, altfel mi l-ar fi spus. Ma plimbam prin curte, incercind sa inteleg si sa ma linistesc.
De ce vroia ea, cu atita indirjire, sa sfarme icoana pe care i-o purtam in suflet? Ca si tatei, firul rece al unei banuieli imi da tircoale: si daca gindise asa despre mine tot timpul? Daca fusese de fapt straina de mine sau aproape si ceea ce aratase ea lumii si propriului ei fiu era doar o blinda masca a devotiunii, cu care se lupta, se lupta poate zilnic, sa se identifice? Ma intorceam linga patul ei cu speranta ca in cele din urma o voi regasi si in acelasi timp stiind ca acest lucru nu se va intimpla, prins insa in acest joc al mortii si al distrugerii, care ma fascina.
Nesfirsite ii erau recriminarile care ma injoseau in propriii mei ochi, golindu-mi sufletul de puterile mele pe care mi le stiam atit de blindate. Ce mai puteam gindi? Era adevarat ca la casatoria mea cu
Matilda n-o chemasem si pe mama. Cum sa-i spun astazi ca nu chemasem pe nimeni, cind descopeream ca ea crezuse tot timpul ca am petrecut si am chefuit numai cu rudele ei? Si la urma urmei de ce ma ferisem eu sa sarbatoresc insuratoarea mea? Pentru ca stiam ca
Matilda o mai facuse ele doua ori in viata ei, prima data cu evreul, a doua oara cu Petrica. Nu chemam pe nimeni, ii spusesem Matildei. Nu, n-are nici un rost, raspunsese si ea, fara sa-mi dau seama ca rudele ei sarbatorisera de doua ori evenimentul, in timp ce mama il asteptase si n-o chemase nimeni si nici macar n-avusesem grija s-o avertizez si sa-i explic. Ce bucurii ii adusesem eu in viata? Doar atit, ca existam si ca ma iubea, fiind atit de smintit sa gindesc ca ii faceam o favoare lasindu-ma iubit si ingrijit. Ii facusem vreodata un cadou, ii adusesem macar flori de ziua ei? Nici macar nu stiam care erau ziua si anul ei de nastere. Considerasem sufletul ei bogat in absolut, dincolo de timp si de spatiu, unde cadourile si florile traiesc in spirit iar sufletul e etern, mama era ea insasi aceasta eternitate, ea n-avea zi de nastere si nici nu va muri vreodata"Da, mama, da, mama, murmuram, sintem niste salbatici, sintem vinovati fata de tine! Dar si tu esti, fiindca ne-ai lasat sa credem ca nu ai tu nevoie de toate astea!" "N-am avut si nici acum n-am, florile mele o sa creasca singure pe mormint", imi raspunsese ea cu un glas ragusit de asta data de ceva care era si ura si disperare neagra si singuratate care n-o consola, in timp ce eu gindeam ca mica noastra gradina era totdeauna plina de flori si de aceea nu-mi trecuse prin cap vreodata sa ma duc la florarie si sa-i aduc un buchet de ziua ei Dar cind s-a nascut Silvia? Ce petrecere am dat? relua ea neobosita in aceasta rascolire a vietii mele. Petrecere de tigani! Pina si astia din spate erau "mai va" decit mine si decit "intelectuala" cu care ma inhaitasem! Daca nu venea nenorocirea sa fiu arestat si trimis la ocna asi fi ajuns sa merg in patru labe in fata ei! Asa, a dat Dumnezeu si m-am trezit, greu si dupa aia, dar mi s-a mai luminat mintea si m-am despartit de ea. Dar tot n-o uit! "Am uitat-o, am uitat-o, ii raspundeam.
Am uitat-o, mama!" "Da?! Atunci de ce nu te duci s-o vezi pe Sibi? Ai zis ca te duci. De ce nu te duci?!"
Repeta asta pe toate tonurile, spunind ca o chinuiesc si n-o las sa moara, fiindca n-o sa moara pina nu ma duc, dar niciodata cu un glas din care sa inteleg ce rost avea acest dus. Era rece, dispretuitoare, plina de ranchiuna (care mi se transmitea si miE), vanitoasa, plina de trufie, toata gama de sentimente care pot hartui pe cineva, fara iesire, si pe care niciodata cit traise nu le exprimase ca sotie (sa-l faca pe barbat sa ridice bratele si sa-si ia lumea in caP) si nici ca mama sa stirneasca in copii aceeasi reactie exasperata. O facea acum, ca si cind ar fi vrut sa recupereze ceea ce reprimase in ea toata viata. Corpul ii era bolnav, dar puterea, impulsurile vitale si ale gindului pareau neatinse.
Ma dusei s-o vad pe Sibi. Ca altadata, intimplarea facu s-o intilnesc chiar la cismea, cu caldarea de apa in mina. Se facu palida. "Ce s-a intimplat ?" zise. Ii e rau mamei?" "Da, foarte rau!" "Bine, ma intorc indata!" Si se indrepta, schimba din mers galeata in cealalta mina si fara sa-si arate fata se corecta, vine indata, sa ia ceva pe ea, s-o astept acasa. intirzie si cind o vazui intrind pe poarta, ramasei uluit: asa era, cum spusese mama, cu acelasi mers mladios de odinioara, fara spinare adusa cum mi se paruse ca avea cind o vazusem ultima data, chipul cu aceeasi melancolie senina de fata visatoare si linistita caruia acum absenta sperantei ii dadea parca o bucurie adinca a eliberarii de o povara. Urca sprintena scara verandei si trecu pe linga mine fara sa-mi arunce vreo privire. Se imbracase intr-un taior negru, bine croit, si isi facuse un coc sever, care in loc s-o imbatrineasca, dadea chipului ei o atit de fireasca distinctie incit tresarii cu putere cind o vazui de-aproape, ca, totdeauna in fata unei femei cu coc cu o frumoasa figura, venita parca de pe alta lume. intelesei: monstrul pe care il nascuse vrusese s-o devore. Nu era un copil, ci un vircolac, cu fata de bruma si parul mucezit. Bine ca murise! Dar oare era adevarata si a doua afirmatie a mamei, ca fata asta fusese disperata cind eu ma casatorisem? Si ca divortase cind divortasem si eu? Nu cumva isi omorise si copilul? Nu trebuia pentru asta sa-l arunce intr-o copca pe un riu inghetat, ca Margareta din Faust, ci era suficient sa-i faca o baie si sa-l uite pe niste carpe ude, cum facuse una din cartier. A racit, a facut pneumonie, se intimpla, mai racesc copiii, mai mor Bineinteles ca pruncucigasa nu patise nimic si nici nu innebunise
Imi venii in fire si vrusei sa intru inauntru, dar Sibi tocmai iesea si imi sopti: "Mergeti acasa si va culcati, mi-a spus ca n-ati dormit deloc toata saptamina. Veniti miine!" "Asa a spus?" tresarii. "Da, asa mi-a spus, sa veniti miine !" "Ma goneste!?" "Nu va goneste, dar e bine de-aici inainte sa stea linga ea o femeie si nu un barbat." "De ce?"
"Plecati chiar acum", repeta ea ca o porunca, fara sa-mi explice mai mult.
Credeam ca mama mai avea inca de trait cel putin luni. Muri a treia zi, vegheata de Sibi. O gasii intinsa in patul ei, luminata de luminari.
Rubedeniile pe care ea nu vrusese sa le vada ("plecati de-aici, n-am nimic, o sa-mi treaca!") umpleau acum odaia si veranda. Mama nu mai era frumoasa fara viata, moartea n-o transfigurase, arata mai batrina cu zece ani, si asa-zisa liniste si impacare nu aparusera pe chipul ei.
Tot ceea ce avusese ea in spirit pierise, moartea fusese victorioasa asupra ei, silindu-ma si pe mine sa contemplu ingrozit un chip chinuit si intunecat Cazui in genunchi linga fruntea ei si izbucnii intr-un hohot de revolta disperata care ma zgudui cu o violenta nimicitoare.
Mama Mamaaa Si atunci miini decise si puternice ma smulsera de-acolo si soapte care protestau energic ma inconjurara. "Ce e asta?
Tine-ti firea Bine ca nu s-a chinuit mult Altii zac ani de zile si nu se indura Dumnezeu de ei A tinut la tine, dar acuma tu trebuie sa traiesti si sa-ti vezi de viata Tac-tau e mai linistit, cu toata ca si ce-o fi in sufletul lui, saracu Om inca tinar, a ramas singur Pentru cine o mai munceasca si el fiindca tu o sa ai rostul tau, dar el" Ma scoasera afara din fumul luminarilor, dar lumina soarelui viu de octombrie ma sfisie parca mai rau decit plinsul. Un domn, pe care abia il recunoscui (era medicul din cartieR), statea linga mine. "Sa nu va mai uitati la mama dumneavoastra, zise el. I-am vazut ultimele analize: avea uremie" "N-a avut cancer?" "Ba da, dar a murit, de uremie"
Vorbea, si el ca sa nu taca. Dar intuise ca chipul mamei, care nu mai arata cum il stiam toti si trebuise sa indure chiar ea aceasta slutire, ma inspaimintase "De cancer propriu-zis, continua el, adica unele forme, care nu ating decit tirziu un organ vital, bolnavul se chinuie, mult
Doamna Petrini, mama dumneavoasta, a murit de fapt de tristete
Cancerul e boala tristetii Am fost colegi la liceu, pe urma ea a abandonat Totdeauna a fost ea asa mai retrasa, i se spunea calugarita, stiti, caracterizari din astea naive ale fetelor care le e gindul mai degraba la dans si la serate, decit la ceva mai inalt Ce mai faceti? schimba el vorba dupa o tacere. Am auzit ca o sa reintrati in invatamintul superior V-am citit studiul despre Giordano Bruno, probabil e un fragment?!" "Nu, raspunsei, e un accident" "Era foarte interesant!" continua el ginditor, desigur ca sa ma abata de la clipa de fata Ma chinuia mai ales gindul ca nu fusesem linga ea in ultimele clipe si ca nu reusisem sa-i spun cit de mult insemnase ea pentru mine si ca nu se trudise zadarnic sa faca din baiatul ei un om
Si totusi, printre chinurile ei imi trimisese o raza din vechea lumina: cind venise Sibi ii spusese sa ma duc sa ma culc, fiindca nu dormisem de-o saptamina. Dormisem, dar linga ea in fotoliu. Si desigur nu m-ar fi alungat daca pudoarea n-ar fi impiedicat-o sa ma stie alaturi cind puterile o parasisera si n-o mai tineau picioarele sa se dea jos din pat. In ziua cind murise inca mai era lucida. De la birou venisem direct la ea.
Arata neschimbata, ba chiar Sibi imi spuse ca se simtea mai bine.
Credeam ca doarme. Se rasucise spre noi si deschisese larg ochii. "Da, spusese, mult mai bine. Ba chiar incep sa simt ca mi-ar parea rau sa ma despart de moarte. N-am de ce mai trai! Stiu eu, n-o sa mor, mai am de patimit! Dar nu de lumea asta mi-e mai dor, ci de cealalta!"
Ma intorsesem la birou, fiindca fusesem cu o zi inainte cautat acasa si amenintat sa dau drumul la bilantul intrerupt acum zece zile, daca nu vroiam sa mi se desfaca contractul de munca. Spre seara revenisem, mama insa nu mai era. La al doilea praznic, dupa citeva saptamini, Sibi imi povesti ca indata dupa plecarea mea spusese ca ii e sete de-un pahar de vin, il bause, intr-adevar cu mare sete, se uitase apoi la el gol, indelung, i-l inapoiase, apoi se intorsese foarte hotarita cu spatele si exclamase tare, parca in gluma, facind asa un gest in urma, dar insistent de indepartare, adica sa nu se tina nimeni dupa ea, si indelung: "Mor! Adio, viata!" "Altceva n-a mai spus?" "Nu, atit a spus, dar eu am crezut ca nu era nimic, ba chiar, Doamne iarta-ma, mi-a venit sa rid, fiindca asa era glasul ei atunci, parca vesel, parca ne-ar fi spus asa cu mina fluturind ca nu da pe nimeni nici o ceapa degerata.
Spun asta fiindca si mai inainte cu o zi stam noi de vorba si zice, Sibi, barbatii nu fac nici cit o ceapa degerata si cu gestul asta al miinii, asa, stiti, de sila. Am iesit putin sa ma duc acasa sa-i aduc niste supa, am venit si zic, doamna Petrini, hai, luati putina supa (fiindca pina atunci mai luasE). Sibi, zice, nu mai maninc nimic. Pai de ce, doamna Petrini, va face bine. Nu mi-a raspuns! Numai citeva inghitituri, am insistat.
Sibi, zice, si la inceput n-am stiut la cine s-a referit, ai grija de baiatu-ala! Am crezut ca se refera la baiatul meu mort, ca uitase ca murise demult Care baiat, doamna Petrini? Baiatul meu! zice, adica dumneavoastra! M-am mirat de vorbele astea, dar i-am spus bine, acum Acum, o aud ca zice, lasa-ma sa mor linistita! Ceva m-a speriat din glasul ei, m-am zapacit, nu stiam ce sa mai fac, pe urma mi-am zis eu sa alerg sa vina rudele. Au venit imediat, am trimis un copil de pe strada care a luat-o la goana Eu m-am intors acasa si am aprins o luminare. Cind m-am aplecat peste ea i-am vazut ochii deschisi, dar dati asa in parti. Am inteles. Dar ai fi zis ca dormea. Chiar asa murise, linistita"
In timp ce povestea, de linga Sibi se uita la mine un ins mai degraba tinar cu trasaturi aspre, dar cu privirea blinda, protectoare, care imi placu si banuii ca trebuie sa fie o ruda de-a ei "A, zise Sibi, nu va cunoasteti, sotul meu" Se casatorisera, zise ea, de curind, el era un nou-venit in cartier, un invatator care reusise sa se detaseze aici la noi dintr-un sat din apropiere Si abia atunci, la lumina cruda a zilei si dincolo de starea de soc in care ma aflam fara sa stiu veghind-o pe mama, imaginea Sibilei se echilibra in ochii mei. Nu mai era asa cum mi se paruse cind urcase treptele verandei, dar desigur nici pe departe cum aratase ea acum citiva ani cu hidosenia ei de copii in brate
XII
Asadar, mama suferise tot timpul de esecul meu cu Matilda si murise cu gindul ca crescuse zadarnic un copil care se dovedise la fel de slab ca si ea? Cedase deci ideii comune despre slabiciune si putere?
Cred ca nu, mi-ar fi spus-o, fusese doar geloasa ca o iubisem atit de tare pe Matilda, sau mai bine zis, ca Matilda ma iubise mai putin si mai ales ca dupa despartire intirziam sa ma recasatoresc (de aici gindul ca nu incetam s-o mai iubesc inca si nu ma desparteam in sufletul meu de ea, cum nu se despartise ea de tata, dar analogiile, desi ne ispitesc totdeauna cel mai tare si ne chinuie cel mai mult, sint si cele mai false dintre toate ispitele care ne fascineaza spirituL). Mama cedase doar pe patul mortii, cind indoiala e mai puternica decit certitudinea care ne-a calauzit existenta. La urma urmei nu vom sti niciodata daca
Nazarineanul, cind a strigat pe cruce: Dumnezeul meu, de ce m-ai parasit, a mai avut putere sa-si aduca aminte de sensul divin al existentei si sfirsitului sau. fiindca ultimele lui cuvinte, parinte, in miinile tale imi dau duhul, sint mai degraba expresia unei resemnari, decit a unei certitudini. S-ar putea spune insa ca indoiala e a trupului care piere si nu va mai renaste niciodata, spaima, revolta si regretul lui ca n-a fost, cit a trait, decit sclavul spiritului, acest tiran al bucuriilor vitale si frenetice El, insa, spiritul, nu se indoieste de sine si daca tace in fata acestei revolte finale a celui in care s-a intrupat nu inseamna ca el nu stie ca nu e niciodata mort. E luat prin surprindere? Sau a si parasit trupul stiind ca in curind acest trup se va intoarce in tarina, aceasta informa plamada a haosului?
Curind gindurile mele devenira senine, chipul mamei redeveni icoana si inramai o fotografie de-a ei si o pusei pe biroul meu. Ploile toamnei care urmara unor lungi si frumoase zile, apoi ninsorile iernii cu vinturile ei reci nu reusira sa ma smulga parca din intemporal. In mod straniu ma faceau sa ma simt etern nu numai in ghidul meu, ci in insasi fiinta mea vie si intima Aceasta stare era tot atit de puternica si totala, cum e aceea a celor care se simt tot timpul muritori, si nu uita de acest lucru nici cind maninca, nici cind beau, nici cind petrec si nici cind tin in brate femeia iubita; contempla ochii ei minunati si gindesc: acesti ochi intr-o zi se vor inchide pentru totdeauna.
Nu mai scriam nimic, citeam foarte putin si, fara sa am sila de cuvintul scris, dorinta comunicarii cu cel care imi vorbea prin aceste semne ale cartilor se evapora parca intr-o lumina celesta inchideam ochii si uitam totul si ceea ce acumulasem atitia ani cu pasiune mi se parea atit de putin fata de coplesitoarea bogatie a acestei lumini care imi inunda sufletul. Nu atit de neinsemnat, fiindca nu uitam bucuria cu care eu insumi imi scrisesem cele doua carti (si stiam ca intr-o zi o sa revin sa scriu altelE) si imi imaginam, intuiam cit de mare trebuie sa fi fost a celor ale caror semne stateau pe rafturile bibliotecii mele, semne magice, care aveau puterea sa reinvie in noi propriile lor iluminari ca sa comunicam cu ei prin veacuri, dar acum aceasta iluminare venea numai din mine si mi se parea unica, nedeterminata si eterna.
Inchideam cartea uitata in miini tresarind cu putere, ma imbracam si ieseam afara. (Multe dintre ele ma faceau sa ma gindesc cum de nu-mi dadusem seama pina atunci ca aceste carti nu-mi cereau nici mai mult, nici mai putin decit sa le acord zile, ani din viata mea; le citeam din nevoia imperioasa de acumulare, ingramadind peste sufletul meu viu cunostinte; acum le deschideam si dupa citeva minute ma adresam autorului de pe coperta: tu vrei sa-ti dedic zile din viata mea; nici nu stii cit esti de pretentios; te-ai gindit bine cind te-ai asezat la masa si ai strins intre coperti atitea mii de pagini? Te-ai gindit ca risti sa te pun la loc in raft? ca si cind ai vrea sa vorbesti cuiva si esti dat pe usa afara? te-ai gindit cit e de desagreabil? Da, stiu, esti un mare savant, dar esti savant prin acumulare a ceea ce au gindit sau trait altii tu, de la tine, ce aduci? Ce-ai trait? ce experienta capitala te-a sguduit care m-ar putea cutremura si pe mine?)
Afara descopeream ca totul era orbitoare lumina, chiar daca cerul era plumburiu si pe jos inaintam prin lapovita. Iar cind fulgii de zapada spulberati de vint ma prindeau in hora lor si mi se topeau pe obraz imi aminteam ca am cunoscut cindva, in alta viata parca, o femeie pe care o chema Matilda, pe care o iubisem si suferisem pentru ea si un gind mititel, vesel si jucaus ma intreba de ce nu ne putusem noi intelege, cind e atit de usor si de simplu sa te intelegi cu cineva. Neintelegerea e ca dansul mirific al acestor fulgi, o bucurie si nu o suferinta, daca totul se petrece dincolo de spatiu si de timp Aici e eroarea, coborim in temporal temporalul e infernul Cine ne impiedica sa traim prin intemporalul din noi? ma intrebam stapinit de o totala neputinta de a intelege neintelegerea.
Neintelegerea e inexistentul, ceva care nu se poate concepe cu atit mai cu cit tot ceea ce e viu in noi participa din ochi tisnesc fulgere, din gura potop de cuvinte a caror violenta smulge si lucrurile din inertia lor, scaunele se prabusesc, candelabrul se clatina, obiectele zboara prin geamuri, trupurile se inclesteaza, capetele ating pamintul jos mai in jos spre el, sa se deschida si sa-i inghita pe amindoi Ce doresc unul de la altul? Ce vrea sa smulga unul din celalalt? Nimic altceva decit ceea ce e celalalt, ceva indefinit, neclarificabil, dar care il impiedica pe el sa fie definit, clarificabil Dar il impiedica? O, da, tinde chiar sa-l reduca in fiece clipa a neant, pe masura ce clipa de clipa celalalt incearca sa se constituie, sa ia cunostinta de propria sa identitate
Ceva limitat, fragmentar, temporal Si dupa victorie?
Reincep in alt spatiu epic al luptei pentru fericire, incarcati de experienta, nu mai multa viclenie, cu mai multa rabdare, si cu arme mai putin vizibile si spectaculoase, dar mai otravite, mai bine ascutite si care ranesc mai adine si mai nevindecabil Dar nu e oare asta fericirea insasi?
Aceasta iluzie dupa care gonim pe vastitatea unei cimpii pe care lasam, moarte, bucati din sufletul nostru, pina cind ne pierdem, istoviti, dincolo de orizont? Saraca mama, ar fi vrut sa deschid si eu pentru mine un nou spatiu epic, crezindu-ma incatusat in celalalt, ca si cind astfel asi fi putut chiar gasi fericirea. Da, ea de ce nu-si deschisese pentru sine unul nou? Nu gasise cu cine, dar oare cautase? Pentru a gasi, lumea nu e niciodata prea mica, nici macar ulita in care traiesti.
Sibi il gasise pe invatatorul ei chiar la scoala, unde reusise sa fie, dupa cum aflai, numita suplinitoare. Preda de un an, pina ce veni titularul, care de-acolo din satul lui fugise nu de scoala, ci de o femeie de care tocmai divortase. Era inca proaspat in suferinta lui si spre a se elibera ii povesti totul suplinitoarei, a carei blinda renuntare deveni speranta.
(Dar parca mama n-ar fi putut intilni unul care sa aiba ce-i povesti si ea sa inteleaga ca un om care a suferit se va feri multa vreme sa faca altora ceea ce i se facuse lui cu virf si indesat? Multa vreme, si de ce nu niciodata? si nu neaparat ca ar fi fost mai bun ca altii, ci din inertia ororii in care fusese aruncat mai inainte? sa nu reinceapa sa n-o pateasca iar? Dar mama nu-l putuse lasa pe-al ei, ea sperase, crezuse ca nu se poate ca un barbat, altfel bun, sa nu fie in stare sa pronunte doar un singur cuvint, unul singur care ar fi egat-o de implacabila ei hotarirE)
Nu-mi dadeam seama atunci (dar acum vad totul daR) ca neputinta mea de a intelege neintelegerea si care imi picura in suflet o vesela, luminoasa, stranie si dulce melancolie, deschidea incet si pe nesimtite usa secreta in care statea ascunsa intreaga mea putere de a fi fericit in singuratate. Incerc astazi sa inteleg de ce pentru mine raul isi pierduse sensul, de ce atit de total in aceasta euforie staruitoare, deloc efemera care se instalase in mine parca definitiv si care ma facea sa vad totul scaldat intr-o eterna lumina? Era cumva o sublimare a durerii pe care moartea mamei mi-o lasase in suflet? Poate! Fiindca adesea ramineam ore intregi in fata chipului ei, cu coatele pe masa, contemplind staruitor trasaturile dragi, pina ce un singur amanunt (care imi amintea gesturile ei ritualE) se detasa si devenea viata, privea tacuta si incarcata de uimita dragoste cind ma vedea ca intru pe poarta, ea si cind nu i-ar fi venit sa-si creada ochilor ca existam si eram al ei, miinile intinse cu sfiala de-a lungul rochiei, intr-o clipa, la fotograf, sa-i prinda intr-o imagine fiinta efemera, dar atunci vie, menita sa-i supravietuiasca, vesnica ei prezenta in curte, vesnicii ei umeri aplecati asupra rufei, vesnicele ei brate ridicate in sus sa le intinda pe fringhie, rufe curate prin care uitindu-ma de linga coapsa ei vedeam soarele in irizari albastre si aurii aceasta cuta pura a obrazului care cu anii se adincise fara sa devie amara, acest par castaniu niciodata coafat, strins pe linga timple intr-un coc savant pe care nu-l vazusem niciodata desfacut (cind o surprindeam ca si-l spala ma gonea cu o imperioasa vocE), acesti ochi mari, negri, de o stralucire opaca, in care parca lumea nu se reflecta, asemeni unei fintini in care nu se zarea cerul rasturnat, ochi care erau si ai mei, ai fi zis dusmanosi daca larg deschisi n-ar fi sugerat inocenta Si deodata toate acestea ma cutremurau Acum ea e in pamint, gindeam, si cerul melancoliei mele se sfisia si izbucneam in hohote soptindu-i numele, chemind-o, intrebind-o unde e ea acum Si atunci vedeam parca aievea rana urita a mormintului sapat care o astepta cind cortegiul a intrat in cimitir inca la noi in casa, desi era intinsa pe pat si cu chipul de ceara, era totusi mama, murise dar era aici, casa in care ma crescuse era inca plina de prezenta ei, acum urma sa nu mai fie deloc, groapa era gata si alaturi oameni ca si ea, insa vii, voinici si hotariti, cu lopetile in miini, si care n-aveau sa ezite s-o ingroape Atunci am simtit pentru intiia oara ca pamintul e hidos, ca in nici un fel nu e mama noastra, ca e orb si dusman si ca ne hraneste nu pentru ca vrea el, ci pentru ca noi ii smulgem roadele ca nu el, ci marele cosmos a facut apele si soarele, animalele si oamenii, fara de care el, pamintul, ar fi ramas singur cu vulcanii lui, sinistru astru negru, mai mort decit moartea O, mama, cum te-am lasat noi singurica acolo in cimitir si am venit pe urma acasa si am mincat si am baut? o intrebam altadata ca si cind tot ea trebuia sa-mi redea izbavirea. Si mi-o dadea Nu ma mai plinge, parca imi spunea, esti barbat, traieste-ti viata si adu-ti aminte de mine numai cind esti fericit Atunci voi simti ca n-am murit nici eu Ai uitat ce ti-am spus cind ai stat linga mine bolnava? Am fost rea ca sa nu-ti topesc puterea cu moartea mea, am vrut sa va indirjesc pe amindoi, si pe tine si pe taica-tau, si bine am facut si bine ati facut cind v-ati intors acasa, ca ati putut sa mincati si sa beti Sa faceti la fel si la sase si la noua luni
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Aratam eu indurerat cind intr-o dimineata gasii pe biroul meu de la
Oraca o floare? Nu, dar imi smulse un suris. Cine mi-o pusese? Poate femeia de serviciu Ea avusese un gest cu mina la gura (care semana cu al mameI) in ziua cind venisem cu semnul de doliu la haina. "Mama dumneavoastra? exclamase. Era batrina?" "Nu, nu era batrina!" "O, saraca, te pomenesti ca o fi chinuit-o vreo boala S-a chinuit mult?" ma intrebase cu acea stiinta naiva despre viata si moarte care nu considera rele nici viata nici moartea (ne sint date!), ci suferinta, pe care n-o meritam, fiindca nimeni n-a vrut sa se nasca si nimeni nu crede ca nu trebuie sa moara, dar de ce sa suferim, oricite rele am fi facut pe acest pamint? (Se vedea ca desi in virsta, nu cunostea si n-ar fi crezut daca i s-ar fi spus macar unul dintre marile rele de pe pamint comise de oameni si care ne aduc o suferinta pe care o meritam.) "Nu, i-am raspuns, nu s-a chinuit mult!" "Mama e tot ce avem mai scump", mai spusese aceasta fiinta umana care raspundea la numele de Nu, nu ca imi pusese pe birou acea floare! Trecusera de atunci sapte luni Cine putea fi?
