Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Cel mai iubit dintre pamanteni - PARTEA 6 de Marin PREDA



PARTEA A SASEA
I
Abia dupa patruzeci de zile de tratament incepui sa observ o ameliorare a bolii de care sufeream. Disparura, si falsele fenomene de diplopie, efect mai degraba al unei mari oboseli, dupa cum reconfirma oculistul, oboseala adinca, acumulata in cei trei ani de munca fortata.
Oricum, nu aveam cancer si bucuria ca scapasem, a doua oara in viata mea, de moarte (in care crezusem cu intreaga mea fiintA) ma facu sa uit de Matilda.
In spital ma vizitara intr-o zi Ion Micu si Clara si imi adusera flori.
Evitind sa se uite la mine, dar nu pentru ca ar fi crezut ca sint bolnav, fara sa excluda insa si aceasta ipoteza (in acest sens si el si Clara s-ar fi putut pomeni fara veste in situatia mea; ei si? Puteai face ceva?
"Cu-o moarte toti sintem datori" , reflectase odata Ion Micu cind doi scriitori din Bucuresti murisera, unul dupa altul, ba chiar risese: "La cimitir, parodiase el ritualul unei sedinte, Cezar Petrescu", pe care tocmai il ingropau, se pregateste Al. Chiritescu", care tocmai agonizA),
Ion Micu incerca sa ma distreze povestindu-mi senzationala sedinta care avusese loc la Bucuresti intre timp si pe neasteptate intre scriitori si I.C.
Era curios, in acei ani nasterea si moartea erau evenimente care loveau mai putin constiinta cuiva decit o mare sedinta; spiritul intra mai usor in criza in astfel de infruntari decit in fata pamintului cascat in care unul dintre noi trebuia sa dispara. Iar o despartire era un lucru lipsit de interes, o chestie personala fara semnificatii adinci Erau evenimente eterne putin importante. Nou si pasionant era ceea ce se petrecea intr-o sedinta. Nu vroia sa ma impresioneze si nici nu ma impresiona (avea in glas un soi de modestie simpla si nesimulata de om intelept care nu jubila de o mare victorie, desi se speria in adincuri de o infringerE) cind imi spuse ca la sedinta luasera parte presedintele



Consiliului de Ministri si presedintele Marii Adunari Nationale, batrinul zimbru al prozei romanesti Ca Gheorghiu-Dej trimisese ca observatoare doua sotii de lideri, prieteni de-ai lui de totdeauna, cutarita si cutarita, sa observe si sa raporteze Ca vazindu-le, el, Ion Micu, intelesese ca miza era mare, ca soarta lui I.C. era pecetluita, prezenta acestor doua observatoare aratind ca seful cel mare nu mai avea incredere in sinceritatea lui I.C, in raportul pe care acesta avea sa-l dea apoi despre felul cum decursese sedinta cu scriitorii.
"Nu toti cei care luau parte la ea sesizasera prezenta discreta a acestor doua tovarase si semnificatia care se degaja de aici, continua
Ion Micu. Bineinteles, chestia asta il lasa rece pe primul ministru, sarcina lui in cultura era minima, el avea un loc aparte in conducere, functie mare dar putere putina, ca totdeauna, incepind de la 6 martie
45, pina astazi. Cit despre batrinul zimbru se poate spune ca ochiul lui vulturesc, «al unei rase necunoscute», nici nu le zarise si chiar daca privirea sa se oprise o clipa asupra lor, nici macar o clipa nu se intrebase cine sint, cu toate ca in timpul unor festivitati si receptii cu protocol restrins desigur ca avusese chiar sa schimbe citeva cuvinte cu ele. Gindul lui zbura prin paduri si lacuri, prin desisuri unde se ascundea vinatul, peste vilcele prin care ostirile Moldovei dadusera, prin veacuri, atitea batalii, unele sfirsite prin mari victorii, ele indoielnice sau singeroase infruntindu-l pe insusi marele Mahomed
Cuceritorul. Nu cucerisera insa nimic si asta ii dadea, prin secole, batrinului zimbru, care le descrisese prin fabuloasa sa imaginatie, o mindrie secreta, o lespede de tacere pe chip si o viziune de nimicnicie asupra prezentului. Credeam ca n-o sa ne ajute, nu sperara sa vorbeasca, nici nu vedeam cum ar putea el sa se amestece in itele incurcate ale acestor contemporani ai scrisului de care el fugise inca din anii de ucenicie. Totusi a spus ceva, o sa vezi la urma, ceva, ca sa zic asa, turcesc, care nu era la ordinea zilei, dar constituia dupa parerea pe care si-o facuse el despre noi (si poate in secret, si in parte despre sinE) cheia solutionarii tuturor conflictelor omului de cultura cu emisarii tuturor stapinirilor. Desigur, lui I.C. si principalului sau adjunct, membru supleant in Biroul Politic, prezenta celor doua observatoare le spunea multe De aceea condusera sedinta cu o nervozitate si iritare care inhibara pe multi fara sa-i impiedice totusi sa spuna cu o indrazneala sa zicem foarte controlata, ca scriitorii nu mai puteau scrie din pricina Secretarului general al Uniunii. Cum, sari I.C. scos din sarile, sa nu mai poti scrie din pricina Iar adjunctul sau sa bruieze aceste voci timide cu ironii bine plasate Da? Chiar asa, scriitorul nu mai scrie in linistea biroului sau fara sa fie ajutat de secretarul general al
Uniunii? Ar trebui atunci sa-l puna sa semneze si pe el pe coperta, numai ca ar fi necesari atunci vreo citeva sute de secretari generali, cite unul pentru fiecare scriitor. Si ha, ha, ha, rise singur, crezind, cum se intimplase intotdeauna, ca intreaga adunare va ride cu el in hohote.
Dar nu rise nimeni si prima serie de vorbitori, intimidati astfel, isi continuara totusi cuvintul repctind toti unul si acelasi lucru: sa fie scos din functia sa secretarul general. I.C. se resemna, nu mai intrerupse pe nimeni, incepu sa scrie in carnetul lui, avind aerul ca el asteapta cu rabdare sa se termine istoria asta nesarata cu secretarul general care ar impiedica, chipurile, pe scriitori sa-si vada de treaba, si sa se intre in ordinea de zi, pe care el o anuntase astfel inca de la inceput: unele probleme de creatie in lumina sarcinilor trasate de partid.
Experimentat in sedinte, avind oamenii lui printre noi, el stia ca acestia nu vor intirzia sa reactioneze, facuse o greseala ca incercase "sa bage pumnul in gura" vorbitorilor, cind in mod firesc scriitorii insisi isi vor baga pumnul in gura unii altora. Desbinarea lor de totdeauna alimentata de trufia lor fireasca (fiecare se credea un geniu!) era cunoscuta. Totusi din cind in cind ridica fruntea, se intrerupea din scris si intreba pe cite unul cu o curiozitate nesimulata: «Cum te impiedica sa scrii?» il simtise dupa felul cum vorbea ca o sa-l faca sa se bilbiie, si ca acela va da un raspuns ridicul. Ca, nu stiu ce, tovarasul secretar general umbla cu lozinci Lamentabil! Cu lozinci umblau toti, nici macar nu-l ironiza, sa-i reaminteasca necesitatea lozincilor pe care partidul le lansa pentru mobilizarea maselor. Ce era insa cu aceasta formula. Ce ne impiedica sa scriem? Pai nu era bine daca un scriitor afirma acest lucru, fiindca multi din vechile generatii se abtineau sa publice si cind unul dintre ei era cistigat, victoria nu era mica si aveau grija de el Unul (importanT) aderase cu conditia sa i se dea lemne si sa i se asigure un kilogram de carne pe luna, ceea ce, desigur, i se asigurase. Lua si el parte la sedinta. Incit daca unul din acestia se supara, din te miri ce, de pilda, din pricina unui critic care nu-l laudase suficient (sa aderi si sa te mai si critice!) sau cine stie din ce alta pricina, si spunea: nu mai scriu! se producea mare panica in rindul activistilor marunti, responsabili de nemultumirea scriitorului. Si atunci incepea o agitatie: era chemat criticul si bestelit, pus sa-si retracteze opinia, erau pedepsiti cei care ii pusesera scriitorului bete in roate, pina ce acesta, imbunat, declara ca va scrie. Si atunci stirea zbura sus transmisa cu entuziasm: scrie, scrie! Cata sa vezi deci semnificatia acestei pozitii luata in sedinta fata de secretarul general al Uniunii: ne impiedica sa scriem! Nu pe unul, pe o multime! Foarte grav! Si inca nu se stia ce-o sa spuna prozatorul «tradus in cincizeci de limbi» si numerosii lui sustinatori printre care ma numaram. Tacea inca. Ce-o sa spuna vestita poetesa, indragita de I.C., sustinuta si popularizata intens? Se va ridica si ea impotriva secretarului general? Si nenumarati altii? Intrebari care apareau la orizontul gindirii lui I.C. si la care, scriind, desigur ca reflecta Se lua o pauza de o jumatate de ora, care se prelungi pina la o ora, timp in care vorbii cu prozatorul tradus in cincizeci de limbi, care ma nelinisti. Il intrebai daca a vazut cine asista la sedinta si cu ce scop. Am vazut, cum sa nu vad, raspunse el agresiv, am vazut totul, nimic nu mi-a scapat, mie nu-mi scapa niciodata nimic.
Sper ca luati cuvintul, ii spusei, e unica sansa sa-l gonim pe si sa veniti in fruntea noastra la Uniune. Nu e nimic de facut, imi raspunse el cu brutalitate, da, nimic, nu l-ai vazut? Sta si suride, el stie rezultatul dinainte, isi permite sa asculte zbaterea noastra cu un suris ironic
Vorbea de secretarul general, care intr-adevar arborase un astfel de suris, dar care nu era deloc ironic, parea mai degraba afectuos, protector O sa-l facem noi, zic, sa-i piara acest suris Da, da, o sa-l facem, o sa-l dam jos, zise maestrul cu ironie amara, si in locul lui o sa vina Ion Amaicalitului, pentru el luptam noi, sa vie el in fruntea noastra si sa ne omoare pe toti cu ciomagul, in curtea Uniunii, cum bine te-ai exprimat chiar dumneata despre el. Nu iau cuvintul! Il prefer pe acest imbecil care suride. Ce-asi avea eu impotriva lui? Ca e imbecil? E un imbecil linistit si ii e frica de mine, de ce l-asi schimba cu un imbecil de care sa-mi fie mie frica? Lasa, zic, ca nu sinteti dumneavoastra atit de fricos! Ba sint! Ce sa fac, zice, nu pot eu sa lupt cu floreta in mina, cu unul care tine o ghioaga. Uita-te in jurul dumitale! Il vezi? M-am uitat in jur, prin marele hol plin de scriitori, clar nu l-am vazut nicaieri pe
Amaicalitului. Nici n-o sa-l vezi, zice maestrul sarcastic, e acolo, inauntru, cu presedintele Consiliului de Ministri, cu I.C. si cu marele zimbru. L-au chemat acolo! Da, sta nas in nas cu marele povestitor!
Care n-a fost tradus in cincizeci de limbi! Eu am fost tradus! Nu in cincizeci, in cincizeci si una! Dar la ce-mi foloseste? Spune dumneata, care ai mintea ascutita, n-ar fi ridicol pentru mine ca sa ma zbat sa-l aduc pe acest pitecantropus erectus in fruntea scriitorilor? Da, da, te rog sa-mi spui, te rog sa-mi raspunzi sincer! Ar fi prea schematic, i-am raspuns. Totul e schematic, il aud ca zice, ti se pare ca rastorni un munte si cind colo rastorni o pietricica. Paduchi, domnule Micu, duc mina dupa ceafa si gasesc paduchi! Strivesc paduchi Nu sint chiar paduchi, zisei, omul nostru e un simbol al puterii abuzive, trebuie alungat. Da, da, zice, si dupa aia vine alt simbol al putorii abuzive .Am vrut sa-i raspund ca individul abuziv va cadea, si el stie asta, si nu va indrazni sa ne sfideze aducindu-l in fruntea noastra pe Amaicalitului, dar mi-am dat seama ca nu era necesar, stia si el ca trogloditul nu era potrivit intr-un astfel de post care cerea alte calitati decit agresivitatea si violenta. Era doar atins ca nu fusese, si el invitat acolo!? Facea sceptice si amare presupuneri ca sa i le spulber eu, sa-i alung indoiala secreta. Nu i-o alungai insa, il cunosteam si stiam ca nu va abandona si ca chiar daca ar fi fost impins in fruntea noastra Amaicalitului, va continua apoi impotriva acestuia pina la victoria finala Un activist surveni si ii spuse in soapta ca era invitat la tovarasul I.C. Iata deci O abordai atunci pe populara poetesa si alte personalitati care pe linga ca le elogiasem sistematic in ultimii trei ani in revista, cu multi ma si imprietenisem in desele mele vizite la Bucuresti. Poetesa izbucni in ris cind ii formulai ipoteza cu Amaicalitului, imi puse mina pe brat si ma ironiza: Ioane, tu ai fi foarte inteligent daca n-ai fi prea inteligent. Fii atenta la ce spui, o avertizai, cind o sa iei cuvintul. Esti vulnerabila! Sa nu ramii perplexa! Nu pot, zice. Adica? Nu pot sa ramin perplexa. De ce? Ai uitat ce-ai spus de mine? zice. Am spus multe! Da, zice, dar am retinut esentialul. Care? Se apleca si imi sopti la ureche cu un cinism lingvistic care ii aprinsese fata: Ai spus ca gindesc cu Si asta, zic, te ajuta sa nu fii luata prin surprindere? Da, zice, ma inspira Si intr-adevar, ma ului cind sedinta reincepu si ceru prima cuvintul. Trase foarte tare, desi se stia ca era in relatii prietenesti cu secretarul general al Uniunii. Da, preciza ea, dar una e prietenia si alta sint principiile. Ea nu poate sa sustina ca un scriitor poate fi impiedicat de cineva sa scrie, dar nici sa vada ca un secretar general promoveaza nulitati, umple presa cu numele lor si ni-i da si drept exemplu.
Inseamna ca nu cunoaste adevaratele valori si prin urmare nici n-are ce sa caute acolo unde s-a cocotat. El carti n-a scris, nu se pricepe la ele si nici la ale altora. E o anomalie care trebuie sa inceteze, daca vrem sa nu ajungem la o stare de confuzie totala in problemele de literatura. Si se aseza cu chipul, ai fi zis, in flacari, daca exaltarea ei n-ar fi fost foarte dura si lucida. Se auzi o voce: am de pus o intrebare. Si se ridica si i-o puse. Intr-o sedinta, zise acela, poeta a fost foarte urit criticata de secretarul general al Uniunii pentru ca incepuse de la o vreme sa scrie poezie intimista. Eu am fost foarte indignat si m-am ridicat si i-am luat apararea. Si ce daca scrie poezie intimista? Poezia e si intimista, numai buna sa fie. Atunci m-a intrerupt chiar poeta si la fel de indignata si aprinsa la fata ca acum, m-a intrebat ca pe ce drum vreau s-o imping Adica, in subinteles, ca o imping pe drumul dusmanului de clasa. Am ramas stupefiat ca si acum cind o aud zicind aici ca secretarul Uniunii e plin de toate pacatele. O intreb, cind a fost sincera, atunci sau acum? Si atunci si acum, a sarit poetesa bine inspirata de acea parte a fiintei ei de care imi pomenise, caci a facut o puternica impresie, s-a produs rumoare aprobativa dar si desaprobativa, la adresa celui care vrusese sa arunce un dubiu asupra sinceritatii ei. Depinde cu cine e sala. In alt context raspunsul ei ar fi stirnit rinjete dispretuitoare pentru o astfel de labilitate in principii, care iti putea permite sa treci fara sa clipesti din ochi de pe o pozitie pe alta. In clipa aceea sugestia ei era ca poti fi un timp naiv, sincer si credul, dar ca la un moment dat iti cad cojile de pe ochi si vezi adevarul. Perfect! Si atunci a luat cuvintul prozatorul. Incepu prin a spune ca el, ale carui carti au fost traduse in cincizeci de limbi (aici l-a intrerupt I.C. spunind ca zilele astea i s-a raportat ca a mai fost tradus intr-o limba si anume in pakistanezA). Da, da, si eu am auzit, da, mi s-a trimis cartea impreuna cu o suta de dolari, a continuat celebrul prozator, i-am primit in plic si m-am dus la Banca de Stat si i-am predat
Da, am predat dolarii. Am primit pe ei sase sute de lei, da, sase sute, cit sa-mi cumpar o suta de pachete de tigari, da, stiu, leul e foarte puternic, de zeci de ori mai puternic decit dolarul, i-am cheltuit leii in aceeasi zi la Capsa cu prietenul meu Ion Micu, si am predat dolarii, pe toti i-am predat (si imi puse mina pe umar si mi-l strinse ca intr-un cleste: era un semn sa nu ma nelinistesc de comedia pe care o juca?). Puteati sa-i pastrati, ha, ha, ii zise adjunctul lui I.C. si sa faceti un voiaj in Pakistan. Am fost in Pakistan, raspunse maestrul, si in Portugalia lui Salazar, am fost si in Spania lui Franco, si la Paris am fost, am vazut raiul capitalist, va foarte multumesc, imi ajunge Ati scris si niste articole care au fost foarte apreciate, zise malitiosul adjunct, ne intrebam de ce le-ati intrerupt Nu numai articolele le-am intrerupt, raspunse scriitorul cu o brusca schimbare de ton din care intelesei ca se va lasa acum dus de marca sa fantezie a recriminarii piezise, pe care doar putini i-o cunosteau, ca nu va mai vorbi cu limbajul ratiunii si al logicii, stiind bine ca in anumite imprejurari nimic nu era mai elocvent si nelinistitor decit s-o iei razna, sa devii incontrolabil si imprevizibil, simulind in acelasi timp exasperarea, dealtfel existenta in forul sau interior, caci la virsta lui si atit de celebru, dupa ce aderase prin 46 la P.C.R. parasind Partidul national taranesc si injurindu-l indelung in presa, se pomenise indepartat si izolat, gata sa fie exclus din partid, da, nu numai articolele le-am intrerupt, ci si pagina din noul meu roman a ramas alba, roman dedicat luptei ilegale a comunistilor
Da, alba, pentru ca noi scriitorii nu putem scrie fara o anumita sensibilitate si cind sintem loviti tocmai in sensibilitatea noastra, punem stiloul jos si cadem pe ginduri. Da, intocmai ca Ion Lascan, pe care dumneavoastra ni-l viriti sub nas ca erou exemplar din nuvela Ion
Lascan s-a pus pe ginduri a talentatului Petre Dragos Si eu m-am pus pe ginduri De ce? De ce? De ce numai Ion Lascan are dreptul sa se puna pe ginduri si noi, scriitorii, n-avem acest drept? Adica ce drepturi avem noi? Sa raminem la Lisabona? Nu raminem Desi
Lisabona e in tara latina si se poate lupta si acolo impotriva regimului fascist al lui Salazar, poti fi mai util acolo partidului decit aici unde sint confruntat cu tovarasul (si aici rari si mari cuvintele ca printr-o fantastica luptA) A-mai-ca-li-tu-lui Amaicalitului, repeta cu amara sa ironie, care nu mi-a facut nimic, il respect pe tovarasul Amaicalitului, nu i-am citit poeziile, o sa i le citesc, da, imi fac autocritica, e o lipsa a mea, cind o sa am timp il citesc, acum n-am timp, n-am timpul socialmente necesar, sa ma scuze tovarasul Amaicalitului, e om tinar, eu am cincizeci si patru de ani, el e mai tinar, sa vie la mine sa stam de vorba, n-o sa regrete, are multe de invatat Da, mai are multe multe de invatat Delira? Nu chiar. Si pe acest delir controlat se ridica
Amaicaluitului si il intrerupse intempestiv. Tovarasi, eu n-am nimic de invatat de la tovarasul si n-am ce sa caut la el, desi ma invita! Si n-am nevoie de aprecierile lui, bune sau rele asupra poeziilor mele. Si se aseza. Asta facu foarte proasta impresie. I.C. isi intensifica truda sa pe carnetul pe care scria, marele zimbru isi ridica si mai sus privirea, presedintele Consiliului de Ministri spuse si el o vorba: dialogul intre generatii e inevitabil si necesar, trebuie sa stati de vorba, sa discutati
Eu l-am invitat pe tovarasul Amaicalitului, relua celebrul scriitor, l-am invitat si nu l-am intrerupt. Cind o sa ia aici cuvintul n-o sa-i intrerup vorbirea, ci dimpotriva, o sa-l ascult cu mare interes, cum am mai ascultat si pe altii Nu mi-e rusine sa ascult la virsta mea un tinar atit de talentat, dar care mai are ce invatat, da, mult mai are, cind o sa treaca prin ce-am trecut eu, cind fascistii ma pindeau cu pistoalele in buzunare sa ma impuste (si din fericire n-o sa mai treaca, fiindca i-am invins pe fascistI), dar o sa treaca prin altele, fiindca lupta partidului nu s-a incheiat, avem de luptat impotriva dusmanului de clasa care unelteste sa intunece victoriile noastre, a ideologiei burgheze imperialiste si a ramasitelor mic-burgheze, atunci o sa-si aduca aminte de vorbele mele si o sa-mi dea dreptate Acuma, am gindit eu atunci, trebuie sa puna punct atacului impotriva Amaicalitului, daca vrea sa nu se intoarca totul impotriva lui. Sugerase destul, ca individul e nestapinit si deci nepotrivit pentru a fi impins intr-o functie unde se cereau calm si disponibilitate, pentru a colabora cu toata lumea si cu toate generatiile, ca era infatuat si inabil (ii intinsese o cursa si el cazuse in ea, declarind ca n-are de invatat de la nimeni - nu spusese chiar nimeni, dar nu precizase ca de la altii dA), desi talentat, da, talentat, dar nu foarte talentat, nu-i citise poeziile, era o lipsa a lui, dar o sa i le citeasca (voir, n-o sa i le citeasca! sugestie: nu poti sa bagi pe gitul cuiva un poet mediocru, chit ca il popularizezi pina la exces, dubla sugestie, nu poti pune in fruntea scriitorilor un poet pe care generatiile mai in virsta nu-l pretuiesc, fara riscul de a-ti indeparta aceste generatiI). «N-o sa-mi aduc aminte de vorbele dumneavoastra, zise insa Amaicalitului, de asta data mai calm, dar minindu-si totusi pozitia deja subrezita, ma scuzati, se adresa el prezidiului, ca intervin, dar vad ca tovarasul isi continua atacul impotriva mea, desi declara cu ipocrizie ca nu i-am facut nimic. I-am facut, dar nu vrea sa spuna, eu i-am citit cartile si am declarat intr-un interviu ca imaginea pe care o ofera ele in strainatate despre tara noastra nu e prea magulitoare. E o parere personala pe care am exprimat-o cu sinceritate, fara vreun gind ascuns, sau cu invidie pe succesul sau, care totusi irita pe multi prin tapajul pe care il face. Nu vreau sa spun mai multe despre chestia asta, nu e locul, declar doar ca, in fond, dincolo de anumite dedesubturi si de parerea mea personala, nu e rau ca un scriitor roman e tradus in limbi straine! Foarte bine! Si cu asta nu mai am nimic de adaugat, indiferent ce-ar mai spune dinsul aici» Da, vorbise mai bine, dar tot rau era, ba chiar mai rau, fiindca opera celebrului prozator era unanim apreciata si parerea personala despre ea a poetului, chiar sincera, cum declara el, nu era totusi mai putin obtuza, in ultima instanta chiar nesincera, fiindca se stia ca acest argument al imaginii nefavorabile a tarii noastre in opera prozatorului fusese lansat de secretarul general al Uniunii, preluat si de acesta de la I.C. Era unul din motivele disgratiei in care cazuse prozatorul, desigur nu cel real, care era de ordin politic, ci invocat, cel politic nefiind inca elucidat: trecutul lui in presa, adeziunea sa la Partidul national taranesc si alte compromisuri Da, da, relua el, am auzit, am auzit si nu m-am suparat, de ce sa ma supar, critica e libera, mai ales daca e si sincera, un scriitor care se supara cind e criticat dovedeste ca n-are incredere in scrisul sau, ca are dreptate criticul, ca opera lui nu are valoare, dar una e critica si alta e calomnia, una e critica sincera, inaripata de dorinta de a-l ajuta pe scriitor, si alta e denigrarea, chiar sub masca sinceritatii, sub masca principialitatii, a demagogiei Eu mi-am scris cartile fara dedesubturi, iubind acest popor si mai ales iubindu-mi parintii mei tarani, bunicii mei tot tarani, strabunicii mei palmasi care au suferit jugul exploatarii boieresti, care au suferit impilarea jandarmului si a vatafului si i-am descris in cartile mele cu dragoste, nu i-am ponegrit, nu puteam sa-mi ponegresc neamul, cum am auzit ca se scrie acum in Occident, unde e la moda sa-ti urasti tatal castrator si mama freudista si sa traiesti in incest cu sora ta buna si sa descrii ocnele cu multa, da, foarte multa poezie, cu mult talent si sa arati ca un criminal, un ucigas e un sfint, ca inima lui e o floare, da, o floare neagra, dar tot floare, sint si flori negre, laleaua neagra, dar nu lalele, negre sau galbene sau turcheze descriu acesti scriitori, ci pederasti, pederasti activi si pasivi, colaborationisti cu ocupantul fascist, tradatori de patrie, care au o singura dorinta, sa ajunga in ocna, in raiul lor, si ca sa ajunga in el, ucid fetite, dar si oameni batrini, si acesti scriitori descriu aceste crime cu exaltare si critica ii lauda, scrie despre ei tomuri intregi, prefete, face sa curga riuri de cerneala. Nu sint un astfel de scriitor, desi unii sugereaza ca asi fi, nu chiar criminal, desi a-ti ponegri neamul e si asta o crima, o tradare de patrie dintre cele mai ignobile, caci patria e mania noastra a tuturor, pe pamintul ei am deschis ochii, pe miristile ei am auzit ciocirlia, in ograzile ei am vazut rasaritul soarelui si am auzit minunatul fluierat al graurului Nu sint un scriitor idilic, viata noastra a fost aspra, da, aspra si in asprime nu toate virtutile infloresc, mai infloresc, nascute din saracie si mizerie, violenta, cruzimea, forme ale disperarii si ale revoltei Le-am descris si pe ele, dar n-am denigrat, nu mi-am injosit eroii Gata, am gindit iar in clipa aceea, ajunge, s-a inteles ceea ce vrei sa spui, nu intinde coarda Dar el o intinse, sau cel putin asa mi se parea mie, fiindca il cunosteam de cinci ani, o intinse dupa o teorie a lui ca trebuie s-o intinzi chiar pina plesneste si in clipa cind plesneste sa-i dai drumul din mina si sa-i zboare celui pe care il vizezi pe linga urechi, sa-i vijiie pe linga timple, si imediat sa-ti alegi alta coarda, sa ai mai multe si s-o iei de la cap In cazul de fata cel vizat era I.C. care nu putea fi numit, dar care, la rigoare, putea fi Presedintele Consiliului de Ministri, care il simpatiza si nu intelegea nimic din inversunarea crescinda a celebrului prozator, il intrerupse mirat si vesel: maestre, ii zise, nu vreau sa va intrerup, dar ca sa va pot urmari v-asi ruga sa spuneti direct la cine va referiti sintem intre noi, putem vorbi deschis, vad ca sinteti foarte indurerat, spuneti pe fata Da, da, da, zise prozatorul prinzind din zbor o alta coarda, da, sint indurerat si cum sa nu fiu daca mi se spune, nu pe fata, nu deschis, nu sincer, ca mi-am ponegrit tara in cartile mele, mi-am ponegrit neamul peste hotare Ei, da, il opri iar primul ministru, dar cine Se lasa o tacere si se produse o relaxare si in prezidiu, toti cu expresii vesele, fals nedumerite si cu ridicari din umeri: ei, cine sa fi spus, unde, cind Da, da, am sa spun, sopti prozatorul parca cu o tristete metafizica, n-asi fi vrut sa spun, dar trebuie sa spun O sa-l numeasca oare pe I.C.? ma intrebam. Ai fi putut crede ca vorbitorul, ajuns aici, are de gind sa-si taie puntile, sa joace totul pe-o carte, nu mai putea da inapoi, podurile, in urma, i se vor prabusi Ce i se mai putea face mai mult decit sa fie declarat tradator de tara? Sa-l spinzure? Sa-l beleasca de piele? N-aveau decit, isi traise viata, se intimpla, da, se scrie si in istorie ca o viata glorioasa are adesea un sfirsit tragic Si-l asuma, de ce sa nu si-l asume? Da, da, o sa-l spun, repeta, de ce sa nu-l spun, e aici de fata si suride, eu nu surid, nu pot sa mai surid prietenul meu, fiindca sintem prieteni, tovarasul
Dumitru Dumitrescu-Dolj secretar general al Uniunii scriitorilor (la acest din urma cuvint sovai premeditat apoi il rosti, dar sarcastic, cu intensa ironie, vrind parca sa spuna ca iata ce-au ajuns scriitorii, sa li se puna in cap un astfel de ridicol personaj, care mai si suridea; personajul, auzind, surise si mai accentuat ca si cind i s-ar fi adus un elogiU). Cineva dinafara ar fi putut crede ca era prea putin pentru o punere in scena atit de dramatica, pentru noi insa era foarte mult! comenta Ion Micu fara patetism, cu o modesta convingere. Era o bresa care doar in aparenta se plasase la nivelul Uniunii, si avind un mobil meschin. Imi revenea mie sarcina s-o plasez in sfera clara si distincta a principiilor, dar fara aceasta bresa mi-ar fi fost imposibil, fiindca cine eram eu? Un critic literar abia cunoscut, un redactor-sef al unei reviste din provincie, in timp ce el era o puternica personalitate, care avea in urma lui o opera. Iar bresa nu se putea face decit exact in stilul in care o facuse el. Unii declarara mai tirziu ca felul cum vorbise cunoscutul prozator le pricinuise scirba. Erau privilegiati ai ierarhiei care se formase de la I.C. in jos, scriitori minori si demagogi, care aveau deja masini la scara, dar si scriitori de valoare care isi incheiasera opera si nu-i mai interesa decit o existenta comoda, dupa ce in vechiul regim dusesera o viata grea de lipsuri materiale si plina de compromisuri zadarnice. Cind lua cuvintul cel care ceruse sa-i fie asigurate lemnele si un kilogram de carne pe zi, el il apara pe secretarul general al Uniunii, lucru care ma scirbi pe mine de asta data, desi il pretuiam, era si el un mare scriitor, avea intr-adevar nevoie de lemne si de carne, avea si doi copii, dar"
II
Ion Micu tacu, nu-si duse ideea pina la capat. Suferea vizibil de ceva, o expresie de minus i se asternuse pe chip. Vru sa-si aprinda o noua tigare, dar renunta cu un fel de sila intelesei: tigarile nu mai aveau gust "Asculta Victore, zise, in spitalul asta nu se poate bea o cafea ? Eram pe terasa. Ma ridicai, iesii pe coridor si ma dusei in oficiu, unde intrebai o infirmiera daca nu putea sa-mi aduca o cafea. "Are medicul de garda, zise, daca va da el, va facem" Si o luaram amindoi spre camera de garda. Medicul se uita la mine surprins, dar fata i-o lua inainte, il lua la vale, hai, dom doctor, nu fiti zgircit, doar atit ii spuse si nu-i mai astepta raspunsul, ii lua pur si simplu cutia dintr-un sertar si iesiram. Cind o aduse, Ion Micu se uita la fata clipind des. "Ati pus zahar in cafea, zise. "No, zise si fata cu o brusca ironie, e amara."
"Multumesc, sarut mina, de unde ati ghicit?" "Ei da, mare ghicitoare", raspunse ea cu un dispret vesel si ne intoarse spatele si ii vazuram corpul suplu sub vesmintul alb care parca miscindu-se cu nepasare ne spunea ca stia ea multe si ii cunostea bine pe bautorii astia de cafea amara "Foarte buna, zise Micu dupa ce gusta din ea, si nici macar n-am ciupit-o de cur, m-a luat la misto" Clara avu o umbra de suris:
"Interneaza-te si tu ca Victor vreo doua saptamini si o sa ai ocazia asta in fiecare zi. Serios, ai ajuns dependent de cafea si de bere, nu ti-ar strica o desintoxicare" "Un om trebuie sa moara de ceva", repeta el acest raspuns invariabil, care, se pare, pe el il impaca cu soarta: n-avea intentia sa se lipseasca de aceste doua droguri fara de care nici al treilea, tigarea, nu mai avea gust si nici mintea nu-i mai mergea.
"Nu se poate sa acordati atita importanta unui secretar al Uniunii, tocmai dumneavoastra care sinteti un atit de cunoscut scriitor, zise presedintele Consiliului de Ministri naiv. Sau facind pe naivul, continua
Ion Micu. Noi nu-i acordam importanta, raspunse prozatorul, el ne acorda noua. Ne acorda si ne critica in presa, in toata presa, in articole de fond din marile ziare, nu numai literare, ziarele care apar in milioane de exemplare, si cititorii nostri afla ca n-avem nivel ideologic, ca nu cunoastem clasa muncitoare, ca n-am auzit de ideile marxist-leniniste despre arta si literatura, in timp ce el le cunoaste, foarte bine le cunoaste, fiindca s-a nascut cu ele din fasa, in timp ce noi sugeam doar lapte de la mamele noastre, el odata cu laptele sugea si idei, pe care insa le-a tinut bine ascunse pina la 23 August si numai dupa 23 August 1944 le-a dat la iveala, in timp ce noi am avut naivitatea s-o facem si inainte de 23 August si sa fim amenintati de legionari cu pistolul, sa navaleasca legionarii in redactiile de stinga unde lucram si sa fim ciomagiti, sa ni se devasteze birourile, si sa ne promita ca vor reveni daca nu renuntam la atacurile noastre impotriva legiunii si a Capitanului. Ce facea pe atunci tovarasul Dumitru
Dumitrescu-Dolj? Tovarasul Dumitru Dumitrescu-Dolj, care mi-e prieten, da, foarte bun prieten Iritat la extrem, I.C. il intrerupse cu brutalitate spunindu-i ca partidul cunostea activitatea politica de dinainte de 23
August a tovarasului Dumitru Dumitrescu-Dolj, asta e o sedinta in care scriitorii sint invitati sa discute probleme de creatie si nu verificari politice. Sint strins legate, raspunse prozatorul. Partidul ne-a invatat ca politica si arta se imbina intr-un tot armonios. Si cind sintem criticati ca n-avem nivel politic, trebuie sa raspundem si sa discutam chestiuni politice.
I.C. tacu, se facu ca n-a auzit, continua sa scrie in carnetul lui cu inversunare. Scria repede, umplea fila dupa fila. Dar si prozatorul renunta la atacul sau politic impotriva secretarului Uniunii. Se grabi sa incheie. Nu vroia sa abuzeze, nu atit a avut de spus, are multe de spus, dar poate ca si alti scriitori doresc sa-si exprime punctul lor de vedere, daca va mai fi timp si daca va fi necesar, o sa ceara din nou cuvintul
Atunci m-am ridicat eu. I.C. imi arunca o scurta privire Ei, parca ma intreba, tu ce-ai de spus? Te-am numit redactor-sef, poftim, ai cuvintul.
Da, ii raspunsei printr-o lunga tacere, m-ai numit, dupa ce insa m-ai silit sa gindesc ca sint ceea ce nici un om nu doreste sa fie, adica un ins manevrabil pe fondul general de lasitate umana care zace in noi, cind in joc e un ideal pe care, chipurile, il servim impreuna. Lenin spune (si in cuvintul meu facui un abuz ostentativ citindu-l de nenumarate ori, ca sa-i sugerez lui I.C. si nu numai lui ca nu mai putem gindi ca si cind Stalin ar mai trai inca si ne-ar indruma mai departe cu mina lui parinteascA), Lenin ne invata ca in chestiuni de literatura si arta nu se decide nici prin vot si cu atit mai putin prin hotarirea personala a cuiva, care ar detine o functie, sa zicem chiar pe merit. Se pune atunci o intrebare foarte delicata: cine decide? Da? sari numaidecit I.C. foarte brutal. Iti pui intrebari delicate intr-o chestiune atit de clara cum e conducerea de catre partid a literaturii si artei?
Auziti ce dileme are tovarasul Ion Micu, redactor-sef al unei importante reviste din tara. Intelesei, desi de fapt stiam: eu nu eram marele prozator, sa mi se permita dizertatii libere pe ceea ce imi putea trece mie prin cap, sa-l invat eu pe el sau pe altii ce zice Lenin. Era un avertisment dat si altora. Nu ma mir, continua I.C. sarcastic, de ce revista Luceafarul literar a ajuns la un tiraj atit de scazut (care e tirajul, se adresa el adjunctului, exact, zise acela prompt, o mie patru sute,
I.C. isi apuca nervos carnetuL), tirajul asta ne pune problema reorganizarii revistei si in loc sa se gindeasca la asta tovarasul Ion Micu vine aici la o sedinta la Comitetul Central cu intrebarea cine decide in chestiuni de literatura si arta Si dupa aceasta amenintare, ma proteja tot el clatinind din cap cu infinita rabdare si simpatie: Nu zic sa nu reflectam la scrierile lui Lenin, dar tot Lenin spune ca pina nu smulgem din noi dracusorul mic-burghez, avem putine sanse sa intelegem in mod just marile probleme ale revolutiei si rolul care ii revine literaturii si artei in victoria ei. Si imi facu, patern si insistent, cu degetul. O clipa ma intimida. Tirajul revistei noastre era intr-adevar scazut, trageam trei mii si jumatate din el ne era returnat, chioscurile refuzau tacit sa deschida pachetele, nu stiam de ce. Revista nu era buna, dar nu din vina noastra, cele mai interesante materiale ne erau respinse de directia locala a presei, cu care aveam zadarnice discutii, articolele polemice cu scriitorii si criticii din Bucuresti fiind animate pina ce obiectul polemicii devenea inactual. Totusi revista era mai buna decit altele din capitala si I.C. stia acest lucru. Evitai insa sa ma las atras in explicatii inutile asupra conditiilor in care era silita sa apara revista lunara, in care asi fi esuat fara sa pot sa spun i ce aveam de spus. Ma facui de asemenea ca n-am auzit stupida lui obsesie referitoare la dracusorul mic-burghez si continuai: in conducerea de catre partid a literaturii si artei, teza de a carei justete nu se indoieste nimeni, se pune totusi chestiunea delicata a judecatii de valoare, care revine criticii literare. Or, aceasta critica se exercita de catre critici. In acest sens, traditia ramine: nu poate sa vina un nechemat si sa decida care poezie e buna, care e roman prost, care e piesa de teatru revolutionara si care nu e. Pentru a fi revolutionar orice text trebuie sa fie intii realizat artistic, ca sa se deosebeasca de un articol de gazeta pe care poate sa-l scrie orice jurnalist. Nu pledez pentru autonomia esteticului, dar nici pentru autonomia uritului, a inesteticului agresiv, a platitudinii violente care se rasfata abuziv. Lenin declara ca nu-i place Maiakovski, ca lui ii place Puskin. Dar asta nu l-a determinat sa ia masuri impotriva lui Maiakovski. A lua masuri impotriva unui scriitor era impotriva conceptiilor lui despre conditia artistului. Isi spunea parerea si dorea sa ramina o simpla parere. La noi scriitorul actual netalentat este incurajat sa desfiinteze critica, sa se plinga de ea, sa ceara audiente, sa fie ascultat cu bunavointa si sa obtina sa se ia masuri represive impotriva criticului care il respinge. De aici decurg anumite consecinte. Normele leniniste sint ignorate, desi critica si autocritica, spune el, ne sint necesare ca apa. Si aici ajungem iar la chestiunea delicata a viziunii globale pe care o avem despre spiritul critic. Cine are dreptul sa promoveze false valori, uitind ca declanseaza astfel si creeaza un mecanism arbitrar care se placheaza pe idealuri pentru care am luptat si care ne calauzesc existenta? Un poet care a declarat aici ca n-are de invatat nimic de la nimeni nu-si da seama ca a exprimat o stare de spirit simptomatica. El nu e interesant in sine, ci prin ecoul pe care 1-a stirnit si sprijinul pe care l-a primit din partea conducerii Uniunii Scriitorilor. A vrut si a obtinut sa fie laudat de criticii care il contestau. Bun, si ce e cu asta? Ii ajunge lui aceasta victorie?
Inseamna ca nu e un poet, ci cu totul altceva, nu ne intereseaza ce, intr-o societate noua apar psihologii bizare si atit de neverosimile incit generatiile viitoare vor ridica din umeri daca se va gasi cineva sa le descrie. Cosbuc, am continuat destins si decis sa-mi dau si eu foc citorva punti, urmind tactica cunoscutului prozator, Cosbuc are o poezie in care criticul e bagat la puscarie fiindca nu-i placeau poeziile imparatului. Totusi imparatul, scriind noi poezii, il cheama pe critic din celula si i le citeste, sperind intr-o apreciere favorabila. Criticul asculta, apoi raspunde, adresindu-se celor care il inconjurau:
E cheia temnitei la voi
Hai duceti-ma inapoi
Cosbuc a prezentat o imagine idilica a criticului, eu n-am avut curajul sa spun publicului care venise sa ma auda la o conferinta pe care am fost somat s-o tin ca versurile poetului erau proaste. E drept ca nici publicul n-a plecat convins ca vorbisem despre un poet bun, si la iesire unii m-au intimpinat cu caldura si ironie condescendenta: nu fiti deprimat, mi s-a spus, noi il citim pe Eminescu si n-o sa uitam ce inseamna poezia. Totusi am venit cu speranta sa auzim noi stihuri nu le-am auzit, dar or sa vina Si am inteles ca la o a doua sau a treia mea conferinta o sa gasesc sala goala. Numele meu, din clipa aceea, si destinul meu se contopisera cu ale poetului despre care vorbisem. Vom parcurge de-aici inainte impreuna acelasi drum. Iar noul Eminescu nu va mai gasi in mine criticul care sa-i anunte aparitia, desi eram destinat sa-i aud primul glasul! Nu, eu aveam sa ramin criticul care elogiase un fals poet si care nu mai putea sa tresara, chiar daca ar fi tresarit, la auzul versului divin al poetului asteptat Numai daca aveam sa ma intrec pe mine insumi si voi incerca, am incheiat, sa fac acest lucru, cu energia unui revolutionar de profesie, asa cum ne invata partidul
Lamentabil, am gindit asezindu-ma pe scaun alaturi de cunoscutul prozator, care imi stringea bratul incurajindu-ma: A fost foarte bine, foarte bine, stai linistit, parca imi spunea. Ce bine? Ca mi-am legat soarta de aceea a lui Amaicalitului? Si inca asa cum m-a invatat partidul? Ca si cind partidul ar fi spus ca trebuie sa Stiinta de a ramine tu insuti in imprejurari care ne depasesc se invata. Intr-o astfel de sedinta te pomenesti ca spui ceea ce n-ai dorit sa spui si, dimpotriva, te apuca o amnezie si uiti sa vorbesti despre lucruri care te-au indignat atita vreme si planuiai sa le dai la iveala. Experienta asta se capata tot in sedinte si anume la un nivel cit mai inalt. Or, asta era prima de acest fel la care luam parte. Intii ca nu trebuia sa-mi desvalui gindirea intima si sa afirm ca am fost somat sa tin acea conferinta. Al doilea, nu trebuia sa spun eu despre mine ca m-am compromis acceptind. Al treilea ca nimeni n-a inteles chiar foarte clar despre care poet era vorba. Al patrulea ce rost avea sa spun despre mine insumi ca sint revolutionar de profesie Fapt e ca I.C. arata destul de multumit de avintul meu, avea aceasta expresie pe chip si am simtit ca rosesc, imi ardeau urechile. Dupa mine s-a ridicat un cunoscut poet care de la inceput a introdus in fluxul subteran al sedintei, cu voce dramatica de batrin demagog, o diversiune de o violenta extrema. Nu striga, dar aveai impresia neta ca urla. Nu cred ca a vrut in mod special sa ma atace pe mine, fiindca n-avea motive, totdeauna scrisesem bine despre el, e drept nu foarte bine, totusi bine in raport cu degringolada in care ajunsese talentul sau dupa 23 August incoace.
Sensul diversiunii era urmatorul. "Ma tovarasi, ce discutam noi aici despre Dumitru Dumitrescu-Dolj, cind dusmanul de clasa ne pindeste si isi strecoara ura sa chiar sub ochii nostri, in revistele noastre pe el scrie deasupra titlului, proletari din toate tarile uniti-va! Iata ce putem citi intr-o revista de provincie Si scoase revista din buzunar (venise cu ea de-acasa!) indoita nu i se vada numele, deschisa gata la acel text. Ce ne citi: ca un erou dintr-o proza isi botezase ciinele, Capitanul.
Si numele acesta se repeta de citeva ori, iar textul, citi: tendentios, sugera rinjetul de satisfactie pe care autorul il adresa, printre rinduri, cititorilor. Suna ca o sfidare, parea ceva incredibil, cum putuse sa apara asa ceva? Iata adevaratele probleme care ni se pun, lipsa de vigilenta, spiritul de gura casca, impaciuitorismul cu elementele dubioase, care atita asteapta, sa etetera, otetera. Rumoare de satisfactie printre partizanii lui Dumitru Dumitrescu-Dolj, retinere obiectiva in prezidii!, voci: In ce revista a aparut, cine e autorul? Poetul striga: n-are importanta in ce revista a aparut, putea sa apara in orice revista in care lipsa de vigilenta slabeste. Totusi, se insista, unde? In Luceafarul literar zise I.C, dar, cum bine a spus si cunoscutul nostru poet, putea sa apara si in alta parte. Ma cruta, nu vroia sa ma arunce in gura vigilentilor, iata deci ca tinea totusi la mine, cind putea, acum, atit de usor, sa ma indeparteze din presa literara. Totusi aceasta diversiune grosolana nu opri tirul vorbitorilor care urmara impotriva secretarului general al Uniunii. Spuneau citeva fraze despre sporirea vigilentei, apoi cu o abilitate de care eu nu fusesem in stare, reveneau asupra unor probleme care privesc atmosfera care s-a creat in conducerea Uniunii.
Fara dramatism, fara destainuiri intime, cu detasare, fara ironii inutile, ca despre un lucru indeobste cunoscut si care trebuie remediat. Se povestira citeva lucruri elocvente: ca D. D.-Dolj era mereu cu partidul in gura si atribuia greselile sale partidului. Care erau acele greseli? In primul rind modul dispretuitor cu care ii trata pe scriitori. Felul cum li se inventau conceptii burgheze si nu numai oral si in sedinte, ci si in presa de mare tiraj. Un exemplu: un scriitor este intrebat de D. D.-Dolj la ce lucreaza. Vreau sa scriu un roman despre mineri, dar merge greu, i s-a raspuns. De ce? Fiindca s-a documentat in Maramures si acolo situatia minerilor nu e tipica pentru a putea oferi o adevarata imagine a minerilor din tara noastra si ca el, romancierul, trebuie sa se elibereze de acea realitate si sa se duca in alta regiune. Ce face atunci
D. D.-Dolj? Publica un articol in Scinteia, nesemnat, deci un editorial ca din partea ziarului, in care se spune: ca printre scriitori circula «teoria» burgheza a eliberarii de realitate si da-i si combate aceasta teorie, dascaleste-i pe scriitori pe trei coloane, pe pagina intii in organul CC.


Alt exemplu: intr-o sedinta de partid se ridica un scriitor care vrea sa puna o intrebare (un scriitor cam naiv, dupa cum se va vedeA). Ei, care e intrebarea? Daca e adevarat, a zis el, ca a intervenit o pauza in lupta ideologica. Toata lumea a ris! I-auzi ce i-a trecut prin cap! Nu, tovarase, stai linistit, n-a intervenit nici o pauza, ce te-ai speriat? i s-a spus. Ce face insa D. D.-Dolj? Articol de fond in Scinteia de dascalire a tuturor scriitorilor, in acelasi stil, ca ar circula printre ei ideca ca ar fi intervenit o pauza asa si pe dincolo. E clar: desigur, Scinteia se intereseaza de problemele ideologice si de creatie ale oamenilor de cultura si ii cere secretarului general al Uniunii sa scrie despre astfel de probleme, dar nivelul politic si cultural al tovarasului D. D.-Dolj e atit de precar incit el nu stie ce sa scrie, adevaratele probleme de creatie ale scriitorilor ii sint de fapt straine si atunci trage si el cu urechea si nu se sfieste sa informeze gresit Scinteia, cititorii si chiar partidul, prezentind false probleme si oferind despre scriitori o imagine ridicola, care ii discrediteaza. Cind un tinar scriitor vine la el cu o adevarata problema de creatie (si vine fiindca D. D.-Dolj il cheamA), el asculta, il lasa sa vorbeasca si pe urma ii spune acelui tinar framintat: iubesti poporul?
Da, bineinteles, raspunde acela. Ei, daca iubesti poporul o sa stii sa-ti rezolvi toate problemele de creatie. Asta le spune la toti: iubesti poporul? Iubesti poporul? Si nu e de mirare! D. D.-Dolj e un simplu ziarist, ce cauta el in fruntea Uniunii Scriitorilor? Sa se duca la ziaristi! Nu l-a aparat, de fapt, decit poetul in diversiunea lui (dar nici el n-a suflat un cuvint direct favorabiL), iar Amaicalitului n-a infirmat acuzatiile, ci doar a subliniat din gros ca D. D.-Dolj e un comunist devotat si noi avem nevoie in fruntea Uniunii de astfel de oameni. A vorbit bine, in sensul ca el a gasit totdeauna sprijin la D. D.-Dolj (cred si eu!), asa cum a vorbit si prozatorul de ale carui lemne si kilogram zilnic de carne se ingrijea personal secretarul general al Uniunii. Asta nu era rau, macar daca ar fi facut-o si pentru alti scriitori de seama, oameni batrini, ale caror carti nu se reeditau, desi nu aveau in ele nimic contrarevolutionar si care toata viata traisera numai din scris. De ei nu se ingrijea nimeni, traiau uitati si chinuiti de lipsuri. I se dadu apoi cuvintul lui D. D.-Dolj, din oficiu, pentru ca nu ridica mina, desi se lasase o tacere dupa
Amaicalitului: nimeni nu mai dorea sa vorbeasca. Devenise evident ca era rindul lui. Dar el, cu acel suris stupid pe buze, suris de gips, incremenit, care vroia sa exprime optimism, incredere in realitate parea mai degraba indobilocit de loviturile primite, caci abia putu articula citeva fraze ca, zise el, tot ce s-a spus nu o adevarat, nu se poate dovedi El nu-si pregatise o aparare, fusese luat prin surprindere, nu crezuse posibil sa fie criticat el chiar de majoritatea celor prezenti si intr-un mod atit de total, sa nu i se mai recunoasca nici un fel de merite, sa se ceara plecarea lui si asta chiar in fata lui I.C. si a presedintelui Consiliului de Ministri. Ingimfare extrema, prostie, psihologie de ciine care astepta sa fie aparat de stapinul sau si el sa nu zica nimic? Pesemne asta vroia sa sugereze surisul lui, ca o sa va arate el nenea ca ati indraznit sa va ridicati contra mea Chiar lamentabil!
Abia atunci am capatat certitudinea ca va fi inlaturat in sfirsit se ridica batrinul zimbru. In cuvinte putine, dar bine cumpanite, el se adresa mai mult prezidiului si spuse ca toate astea s-ar tempera mult, toate aceste framintari adica ar disparea daca s-ar imbunatati substantial legea drepturilor de autor Multe pricini de-aici pornesc, zise el domol, sa se faca lucru aista si se va vedea cum conflictele se potolesc si toata obstea scriitoriceasca va trai in pace si armonie. Era limpede, el nici nu ascultase ce se spusese acolo. Si se aseza repetindu-i in soapta lui I.C.: multe discordii de aici vin O s-o facem si pe-asta, zise I.C, sec, incetind sa mai scrie si anunta o pauza. Ma pomenii chemat la el si ii gasii acolo si pe Amaicalitului, pe cunoscutul prozator si pe D.D.-Dolj. I.C. ii spunea acestuia, furios: vei lua cuvintul din nou si iti vei face autocritica. E inadmisibil sa te comporti ca un print consort. Cine vrei sa te apere? Eu? Eu am facut greselile care ti se atribuie? Apara-te daca poti, daca nu, fa-ti o severa autocritica. Pune mina si fa-ti un punctaj si sa nu indraznesti sa nu te ridici si sa te impaci cu scriitorii. Ca ai stiut sa le dovedesti ca mai pot avea incredere in tine. Nu vreau, zise D.D.-Dolj fara sa mai surida, sa-mi pun cenusa in cap, imi dau demisia. Nu-ti dai demisia, zise I.C. sardonic. Vei fi dat afara si cata sa reflectezi la aceasta nuanta. Vei fi dat afara oricum, dar tot trebuie sa-ti faci o demna autocritica. N-o sa spui ca eu te-am indrumat sa ne dezinformezi sistematic si sa scrii ridicole articole de fond despre false probleme. Incepe prin a te impaca aici, in fata mea cu prietenul tau (si-i spuse pe nume cunoscutului prozatoR), cu tovarasul Ion Micu despre care de asemenea m-ai dezinformat punindu-l in conflict cu poetul Amaicalitului, iar pe tovarasul Ion Micu il rog sa faca acelasi lucru, sa accepte sa-i stringa mina poetului si sa colaboreze cu el, acolo la Luceafarul literar, unde sint atitea de facut. E intolerabil sa ne pierdem in astfel de conflicte si munca sa sufere. Batrinul zimbru, afabil, dadea din cap intelept, ca nu e bine, zise el, sa ne sfisiem intre noi, obstea scriitoriceasca trebuie sa ramina unita Amaicalitului, foarte vesel, declara ca el intotdeauna l-a stimat pe tovarasul Ion Micu si e gata si acum sa-i intinda mina Si i-o si intinse si tovarasul Ion Micu i-o strinse cu acelasi optimism afisat ca si al poetului, nu fara un gind, desigur nereciproc, dar poate ca reciproc totusi, ca impacarea n-ar fi imposibila. D.D.-Dolj nu se impaca cu tradusul prozator, care era destul de inteligent sa nu jubileze, dimpotriva, parea sincer mihnit si afectat. Interveni presedintele
Consiliului de Ministri, popular, si, in virtutea virstei, le zise: ma, eu sint batrin, voi sinteti inca tineri, mai aveti inca timp sa va impacati, ca pe urma n-o sa mai aveti si nu puteti sa muriti urindu-va unul pe altul.
Bagati de seama, o sa fiti chemati de tovarasul Gheorghiu-Dej si nu e permis sa veniti asa in fata lui. Asta ii impresiona pe cei doi si tradusul prozator zise ca in mod sincer el nu are pentru D.D.-Dolj decit sentimente de prietenie, da, numai prietenie si nicidecum ura. El vrea bucuros ca intre ei doi sa nu mai fie nimic, el a si uitat totul Zadarnic,
D.D.-Dolj se incapatina sa nu-i vie in intimpinare, si atunci I.C. batu cu palma in masa: bine, reluam sedinta! Si il ignora pe D.D.-Dolj ca si cind nici nu l-ar mai fi auzit cind acesta se ridica in plenul adunarii si isi facu apoi o stearsa autocritica formala. Lua cuvintul in incheiere I.C, care vorbi un ceas, dupa notele pe care si le facuse in carnet. Foarte prudent, desi foarte aplicat, isi exprima nemultumirea ca scriitorii n-au vorbit despre problemele lor de creatie, poate cu alta ocazie or s-o faca. Apoi trecu la «chestiunile administrative» cum le numi el, legate de conducerea practica a treburilor Uniunii. Sa inceteze, zise el, aceste conflicte, scriitorii sa se pregateasca in vederea unui congres care sa-si aleaga o noua conducere. Si vorbi despre asta indelung, cerindu-le ca congresul sa afirme idealurile comunismului si atasamentul oamenilor de litere la acest ideal. Sa se formeze o comisie care sa studieze actuala lege a drepturilor de autor si sa se faca propuneri de marirea tarifelor actuale, care fata de efortul pozitiv al creatorilor au ramas mult in urma. Etetera, etetera"
Ion Micu avea o expresie bizara de candoare cind se opri. Ma uitai la el cu atentie. "Mai vrei o cafea?" il intrebai. Dadu din cap: "Daca fata aia smechera ne mai da" Ne mai dadu, dar prietenul meu ramase si dupa aceea tacut si ma intrebai ce-o fi cu aceasta expresie de pe chipul lui pe care nu i-o cunosteam. Candoarea se amesteca si cu o vaga tristete care ii dadea o infatisare de copil pedepsit, dar care parca nu stia ce-a facut si cum de s-au intimplat toate acestea. "Deci nu l-ai distrus pe Amaicalitului? ii spusei cu o intensa simpatie. Te-ai impacat cu el!" "Da, zise, si am fost amindoi cooptati in conducerea
Uniunii. Eu am fost numit unul din secretari. Plecam la Bucuresti." "Va mutati? strigai cu glasul meu ragusit. Parasiti orasul?" "Da", zise. "Si revista?" "Revista o preia Amaicalitului." "Deci tu esti acum mai mare sau mai mic?!" "E mai mare, zise Clara, observind tacerea sotului ei.
Parca ai fi fost insesizabil ironica. Sau parca ar fi spus cu o resemnare care ascundea o declaratie modesta de dragoste: stiu acuma ca el o sa ajunga si mai mare, dar chiar daca ar ajunge mai mic nu l-asi iubi mai putin. El se va ocupa acum, adauga ea, de toate revistele Uniunii din capitala si provincie." "Petrini, zise Ion Micu, daca iti aranjez ceva la
Bucuresti, vii si tu?" De asta data tacui eu. Daca nu-mi organizeaza ea ceva definitiv aici, gindii, asi veni, de ce nu? Altfel imi va fi imposibil, fiindca aranjamentele ei iti restring foarte tare sfera de activitate, intre cei patru pereti de scindura in care te pune. "Da, desigur, ii spusei, sa ma fac sanatos si.." Dar cu toate ca in timpul povestirii avusesem de citeva ori clipe grele simtind ca intre mine si aceasta lume, pe care el mi-o desvaluia, se aseza foarte des o invizibila perdea neagra (ei, cei vii, dincolo, cu imensele lor vanitati, iar eu dincoace, cu perspectiva mortiI) ma pomenii zicind: "Ioane, acum ca I.C. este, dupa cit se pare, gata oricind sa-ti satisfaca orice favoare, nu s-ar putea ca adjunctii lui, care si ei sint foarte puternici, sa ma reintegreze in invatamintul superior? Bineinteles nu chiar acum imediat, ceva mai tirziu, sa zicem la anu? Si atunci n-asi mai pleca, fiindca mie imi place universitatea noastra de-aici." "Cred mai degraba ca acolo ai avea mai multe sanse, aici te cunoaste prea multa lume. Bineinteles, zise fara sovaire, ca o sa incerc. Dar ceea ce pot sa fac in mod sigur e sa-i sugerez Amaicalitului sa-ti publice intre timp niste articole sau studii filozofice. Cu ele sub brat ti-asi putea pleda mai usor cauza si cu mai multe sanse de reusita." "Despre ce-asi putea scrie?" zisei amintindu-mi despre discutia mea, pe aceeasi tema, cu Matilda.
Musafirii mei se ridicasera sa plece. Ma ridicai si eu sa-i conduc.
"Asta nu e o problema", zise el si incepu deodata sa rida, acel ris al sau sacadat si insistent, si care se intensifica tocmai cind credeai, ca sa nu te simti jignit, ca trebuie sa se opreasca. Nu se opri decit tirziu, dar de asta data imi explica tocmai la timp ca sa nu-mi iau adio de la ei pentru totdeauna: "De pilda, zise, despre Giordano Bruno! A fost ars pentru ideile lui!"
Da, asa era, se putea scrie despre acest italian care combatuse scolastica, dar si aristotelismul, si care nu putuse abjura pina la capat.
Sa te tirasti in genunchi la propriu si sa-ti renegi convingerile, cu speranta ca, traind, le mai poti inca raspindi printre oameni, se putea face o data, dar nu de mai multe ori, fara a risca sa ti le arzi astfel tu insuti. Desi Galilei o facuse. Un suflet dramatic acest Giordano, ce era de ris aici? "Arsii astia, continua Ion Micu, ne ajuta, daca n-ar fi fost ei, forta cuvintului filozof ar fi slabit prin veacuri. Numai Napoleon, care n-avea cultura filozofica, a putut sa spuna in Egipt (ar fi putut sa taca sau sa se exprime altfeL), cind l-au impresurat mamelucii; a dat ordin de aparare in forma de aitici, iar la centru, a zis el, sa fie pusi savantii si magarii" Si rise iar, dar mai potolit si mai scurt. "Despre Giordano
Bruno, mai spuse el, poti scrie si o carte" Si astfel ne despartiram
III
Tot in spital aflai ca in acele zile mai parasea orasul cineva de care fusesem strins legat, si anume Petrica Nicolau, dar intr-un mod zguduitor. Aflai de la medic, care totdeauna intirzia putin la patul meu sa-mi spuna discrete cuvinte de incurajare, dar sa si comenteze evenimente din afara spitalului cu un bolnav care era, oricum, un intelectual, chiar daca Desi el, ca medic, stia multe, socul pe care il resimtea cind o fiinta umana se comporta aidoma pronosticului fatal nu era mai mic decit al tuturor. Un profesor de la scoala normala, zise el, s-a aruncat de la etajul cinci cu o carte in mina si era atit de indirjit incit a cazut drept in picioare. I-au intrat bineinteles picioarele in git si a murit pe loc. Cartea era Reportaj cu streangul de git, de Julius Fucik si inauntru o hirtie pe care scrisese ceva in acest sens: ca se sinucide in semn de protest contra nedreptatilor care exista. "Ce similitudine, zise medicul nedumerit, apoi se opri. Stii cine e? ma intreba. Fostul sot al doamnei Malilda! Nu putuse, cica, trai cu taica-sau, se mutase cu sotia intr-un bloc. Se spune ca aceasta sotie ar fi venit apoi la scoala si le-ar fi spus profesorilor in cancelarie: l-ati mincat fript Da, reflecta medicul blind, nu cred ca profesorii aveau vreo vina si nici taica-sau parkinsonistii isi aleg astfel de sinucideri spectaculoase"
E clar, gindii infiorat, dupa ce medicul pleca si ramasei singur in patul meu cu ciudata mea boala care nu da semne de ameliorare, o sa mor si eu, am jucat cu Petrica in aceeasi piesa. Eu, el, nefericitul de taica-sau si Matilda. S-ar putea sa murim toti patru, adica toti protagonistii
Cosasul indracit al lui Van Gogh, gindii mai departe cu ochii pe lumina soarelui care imi inunda patul, nu avea ezitari inaintind in lanul de griu si facind sa suiere spicele sub lama bine ascutila a instrumentului sau implacabil Da, viziunea pictorului nu era rodul infierbintatei lui imaginatii Ce e umanitatea daca nu un astfel de lan, stralucind in lumina fierbinte a soarelui in culori halucinante, sub un cer de un albastru dens, orbitor, si in care, tacuta dar fara slabire, secera moartea?
Ma intrebai daca n-ar trebui sa ies o zi din spital si sa ma duc la inmormintarea lui, dar gasii in forul meu interior o impotrivire: ii purtam pica pentru refuzul sau net si agresiv de a se impaca cu mine, cind ii telefonasem, la indemnul Matildei, si il intrebasem daca n-ar vrea sa ne intilnim ca odinioara si sa redevenim prieteni. Era adevarat ca nu-mi era atunci gindul la el si desigur, nici telefonul meu nu-i sugerase cine stie ce afectiune, dar poate ca aceasta afectiune n-ar fi lipsit daca asi fi surprins, in vocea lui o cit de vaga tresarire. Da, gindii, dar am petrecut totusi cu el frumoase clipe, ascultindu-i cu o stranie delectare la inceputurile carierei mele in invatamint inaltele si nesfirsitele lui indignari. Si nu fusese tot el cel care, printr-o intuitie, tinuse pe loc doi ani casatoria mea cu Matilda? Astazi asi putea spune ca vrusese astfel sa ma fereasca de marele esec care ma astepta. Judecam oamenii nu numai prin ceea ce ei gindesc si nici macar prin sentimentele care ii domina (toate acestea se pot dovedi ca au fost doar coaja care acoperea determinari mult mai adincI), ci si prin interferentele cu viata noastra pe care soarta i-a silit sa le traiasca.
Petrica nu mai putea trai cu Matilda si m-a cunoscut pe mine ca sa-l ajut sa se desparta de ea; l-am ajutat, dar nu vroia s-o iau eu. Nu cumva tinea atit de tare la mine si considera o prietenie mai trainica decit o efemera dragoste al carei final il prevedea? Desigur, caci dragostea pentru o femeie nu ne fortifica, ci, aliata cu timpul, ne maninca viata. Regrete eterne, Petrica! Voi veni la inmormintarea ta si iti voi depune pe mormint o coroana de flori
In ziua cind iesii din spital taria gindirii mele, care tisnise cu putere in ultima mea ciocnire cu Matilda (cind ne si incaieraseM) si se micsorase iar sub amenintarea unei boli in al carei prognostic fatal crezusem, reinvie antrenind toate fortele sufletului meu retrase atita vreme in adincuri. Revenii in casa parinteasca, unde tata ma primi cu toate sentimentele de odinioara topite, suparat doar de declaratia mea ca nu aveam cancer si ca n-o sa mor. Avea aerul omului marginit dar si sublim, care nu intelege cum cineva, fiindca a ragusit, crede ca n-o sa moara, cu toate ca vazuse cum un om, fiul sau, desi nevinovat, trebuise sa ispaseasca o grea pedeapsa. Da, dar astea erau socoteli care trebuiau reglate cu oamenii Moartea, ehe, e asa o chestie ce nu se intreaba, ca sa nu fii intrebat. Si daca survine totusi cind esti departe de ea, aiurea! e asa un lucru rar si timpit incit Se intimpla, bineinteles, altora, care nu ne intereseaza, de ce sa te gindesti tocmai tu, care ai o viata de trait si esti atit de tinar "Mai mor si tinerii, ii spusei in timp ce mama ne aducea cafele in a doua camera «salon», plina acum de cartile si lucrurile mele, mor si copii si adolescenti, moartea isi vede de treaba, tata!" El se uita la mine si incepu sa dea din cap indignat. Nu-mi raspunse prin cuvinte, dar avea aerul sa-mi spuna ca nu e zdravan la minte cel care poarta grija altora, ca si cind asta ar putea ajuta pe cineva (din alta planeta!) sa nu moara daca trebuie, sau sa nu fie schiop daca asa s-a nascut. Asta ma facu sa inteleg ca nu credea in propria-i moarte si ca daca totusi s-ar fi intimplat, n-ar fi cerut celor vii sa creada in ea, ci sa-si vada dracului de viata lor, in timp ce el si-ar fi vazut de moartea lui, cu care singur avea rafuieli de incheiat Deocamdata avea o muiere cu care traia si numai la chestii de-astea nu-i era gindul, ca mureau si tineri si adolescenti!
"Nu moare de tinar decit cine nu trebuia sa se nasca", zise, si intelesei ca se credea ca face parte dintre cei privilegiati, sortiti daca nu sa nu moara niciodata, in orice caz moartea lor sa se piarda in timpuri imemoriale si nedeterminate, contopite cu intemporalul, cu vesnicia a tot ceea ce exista Mama insa credea in moartea ei, si abia acum imi marturisi spaima prin care trecuse. "Bine ca ai scapat, zise. Moartea e data si nu iarta pe nimeni". "Si ce-mi pasa mie de chestia asta, murmura tata rasfoind Scinteia. M-a intrebat cineva pe mine daca vreau sa vin pe lume? De ce m-asi intreba eu atunci cind o sa plec. Ca, aoleo, mor, ca, aoleo, ce-o sa fac Ce sa faci?! Intoarce spatele la lume si mori daca e de murit. Au murit ei regi, imparati si tot nu s-a intimplat nimic. De ce sa se intimple atunci daca moare intr-o zi intr-un sant, beat mort, Acojocaritei? Macar astuia n-o sa-i para rau ca n-a trait destul si nu si-a facut de cap. Mai prosti sint aia care toata viata"
Dar aici se opri, fiindca fara voie gindul lui i se dusese la mama.
Nu-l gonise ea din patul ei in puterea virstei, silindu-l sa-si gaseasca alta muiere, care, desigur, o fi avut ea mai multa viata in trupul ei, dar pesemne ca el incepuse sa descopere ca nu ajungea numai atit? "Ei, ce-au facut toata viata? zise mama mai degraba vesela decit atinsa de aluzie. Prostii-aia! Ai uitat!" exclama ea mirata, vazindu-l ca tace. "Ce sa uit? isi ridica el privirea din ziar. Mama surise. Sa-i spuna sau sa nu-i spuna? Era prada usoara, numai gura era de el. "Ce sa uit, fa?" se rasti el, dar nu prea sigur de sine, mai degraba ar fi dorit sa nu i se aminteasca. Totusi curiozitatea era mai mare si mama, cu un glas ca de mare comedie, i-o satisfacu. "Tu ai ramas certat cu baiatu-asta ani de zile, tocmai fiindca din nestiinta el iti spusese ce ne spui tu noua acuma. Dar el era un copil, in timp ce tu esti un om in toata firea."
"Adica cum?" se holba tata. "Adica asa! De ce or fi prosti oamenii care traiesc curat si destepti aia care traiesc in murdarie! Nu vad, continua mama, de ce porcul care se tavaleste in noroi trebuie dat model oamenilor care inteleg ca desfriul le pierde sufletul. Un om are o singura inima, nu doua!" "Si? Ce e cu asta?" facu tata, care n-o putea urmari, cu atit mai consternat cu cit ea nu pomenea nici de Dumnezeu, nici de rai si nici de iad. Atunci ar fi fost mai clar! Chestia asta cu doua inimi il depasea. "Hm! facu ea, daca ar avea doua inimi ar zice: nu-i nimic, murdaresc una, dar imi ramine ailalta curata, cind o sa ma satur de desfriu, o arunc pe-aia si traiesc cu a buna! Le vezi cum vin la biserica la batrinete si se mocaie in fata sfintei fecioare sa le ierte pentru viata lor cind nu le pasa ca o sa vina si ceasul caintei. Tot e bine, altele nu vin deloc si pe-alea le lauzi tu! "Ei, si la ce le foloseste cainta?" zise tata. "Pai nu le mai foloseste, dar cainta, daca vine, cum sa scapi de ea? Trebuie sa te caiesti, ca n-ai incotro." "Si tu nu te caiesti?" o ispiti tata furios. Mama tacu. Daca raspundea ca nu, ar fi dat dovada de trufie, daca spunea ca da, se caieste, atunci la ce i-a mai folosit o viata de smerenie? "Mai ma caiesc si eu ca nu sint sfinta, zise, dar nu ca alea! Si nu se stie de ce o pufni risul. Unde ii zbura gindul?
Ridea de tata? Sau de babele acelea care se mocaiau in fata sfintei fecioare? Si de ce nu? N-avea si ea dreptul la putina trufie? "Atunci am eu dreptate, zise tata, nu in sensul ca l-asi da ca model pe ala care isi face de cap, ci in sensul ca nu trebuie sa te caiesti, asta e tot secretul."
"Da, zise si mama, ciine ai fost, ciine sa mori!" "Ei si? Daca lui nu-i pasa, ce-ai tu cu el? "Am", zise mama si tacu. "Ei, ce ai?" "Fiecare sa-si vada de el, ca vine la patul lui de moarte dracul si il ia in furca, sau vine un inger si-l duce in rai, pentru el e totuna, de murit tot moare, mortul de la groapa nu se mai intoarce!" Raspunsul acesta imi aminti de al meu de odinioara, cind imi venise in minte sa gindesc acelasi lucru dupa ce citisem un text de Platon: daca moartea ar fi sfirsitul a tot, spunea el, cei mai in cistig ar iesi ticalosii, fiindca o lespede pe mormint i-ar strivi si de trup si de suflet si desbaterea s-ar incheia astfel pentru totdeauna. Intre timp insa aflasem, nu fara sa ma turbur, ca marele Karma, spiritul universului, nu lasa lucrurile astfel si ca il sileste pe ticalos sa se reincarneze. Daca a fost un ticalos mare, spiritul lui reinvie de pilda intr-un dobitoc, un magar sau intr-un bou si tot astfel prin treceri succesive se purifica, pina ce esenta sa se poate contopi cu Marele Spirit care a stat la originea vietii.
Ii spusei tatei toata chestia asta simulind ingindurarea. "Si de unde stii ca e asa? zise el cu dispret. A vazut cineva un om reincarnat?" "Intii ca s-a vazut, au fost cazuri foarte clare, cind un copil a inceput sa spuna ca el a mai trait in satul cutare si l-au dus acolo savanti si oameni de stiinta si el a recunoscut tot, case, ulite, oameni Ei?" "Fugi, domnule, de aici, nu mai vorbi bazaconii, astea-s sarlatanii, asa am vazut eu la bilci una care mi-a citit buletinul legata la ochi, adica buletinul era in mina altuia si asta a intrebat-o: cum il cheama pe domnul?
Si ea a spus tot, si anul nasterii si orasul Si tu vrei sa cred?" "Al doilea, continuai eu neturburat, tie nu ti s-a intimplat sa te plimbi asa pe strada si sa vezi un om pe care sa ti se para ca l-ai mai cunoscut, aha, asa cindva, in alta viata?" "Cite nu i se par omului, zise tata batjocoritor, daca s-ar lua dupa toate prostiile ar ajunge sa creada ca ala care e el, nu e el" "Aha, zic, ti s-a intimplat?" "Mie? Nici vorba, unuia, stam la bodega la un aperitiv si ii aud ca zice chestia asta, ca el nu e el. Asculta, ma, ii zic, tu cite aperitive ai baut inainte sa spui timpenia asta?" Si se intoarse spre mama, de la care asteptase un raspuns. "Tot nu m-ai facut sa inteleg ce ai tu cu cutare si cutare, ca traieste asa cum ii place lui?" "Sa se duca in padure, zise mama. Acolo poate sa traiasca cum vrea." "Si ce te deranjeaza? insista tata. Nu inteleg!" "Ce s-alege de lumea asta daca toti ar trai ca ei? Intr-o zi ar scoate fiecare cutitul si am incepe sa ne taiem toti unii pe altii" "Asta cam asa e, conveni el, da n-ai nici o grija, ca nu tu o sa-i impiedici.
Vine un razboi, ii mai matraseste, pe urma se mai potolesc
Nenorocirea e ca in razboi ii secera si pe ai buni si pe ai rai, asa ca saminta ramine"
Astfel se incheie discutia si tata isi aprinse o tigare si ramase ginditor. "Ia spune, il intrebai, directorul acela de la voi, Bularca, l-a dat pina la urma afara pe sefu-ala de cadre?" "Nu l-a dat", raspunse el posomorit si tacu mai departe. "Ai inteles de ce te intreb" "Tocmai ca ma gideam, ce-ar fi, Victore, sa te duci tu personal sa-i ceri o audienta?
Una e cind vezi omul in fata ta si il asculti si alta e cind iti vorbeste altul de el. Ce zici?" "Bineinteles ca ma duc, zisei, toata chestia e sa-l faca pe seful Cadrelor sa taca, adica sa-si dea avizul. Fiindca trebuie s-o dea intii afara pe individa aia de care mi-ai vorbit si care e turnatoarea acestui sef de cadre" Tata se uita in pamint, reflectind.
"Nu te baga in chestia asta, zise, tu nu stii nimic, lasa-l pe Bularca sa se descurce." "Bine, mai zisei, ma duc chiar miine, dar cum o sa pot sa intru in uzina si sa ajung la el?" "Ti-aranjez eu cu paza, nu e o chestie"
Si tata se ridica si pleca. Ma apuca pofta sa-mi pun cartile in ordine, desi nu aveam rafturi, si sa-mi improvizez si un mic birou si un scaun la fereastra: aveam chef de lucru. Pe urma plecai pe la bunicul sa-mi iau caietele din subsol Le recitii apoi febril pina noaptea tirziu. In micul meu pat din adolescenta, mutat de mama din dormitorul lor unde ramasese tot timpul dupa plecarea mea de acasa in asa-zisul salon si adormii cu gindul daca n-ar fi mai bine sa le pun pe foc, dupa ce asi fi copiat din ele ceea ce nu se putea memora si asi fi eliminat tot ceea ce putea constitui pentru mine o acuzatie Nu ma simteam bine cu ele in casa si nu aveam sentimentul net ca reprezentau o valoare in sine, ca sa-mi para rau ca trebuia sa le distrug
IV
Bularca ma primi de indata si spre surpriza mea nu ma expedie, ma tinu la el in birou aproape un ceas. Intii se scuza ca are o cumplita durere de cap si inghiti trei pastile dintr-o data, asa de suparat era pe acest rau care se vedea ca il vizita din cind in cind si ca organismul lui robust nu-l scapa de el. "Medicul ce zice?" spusei. Facu un gest, adica medicul nu conta. "Aveti ori sinuzita, ori spondiloza", reluai vazindu-l ca tacea cu timplele in miini: cu coatele pe birou. Nega din cap furios si coplesit. "Atunci aveti hipertensiune arteriala. Asa-zisele migrene de care sufereau cucoanele pe vremuri au disparut" "Sau au trecut la noi", zise el fixind asupra mea o pereche de ochi mari, pe care durerea ii facea frumosi, umani, aproape fratesti. In rest chipul lui parea brutal, dur, fara loc de expresie. Se ridica de pe scaun si incepu sa se plimbe rar, relaxat, cu miinile in buzunare. Pasul ii era usor, elastic. Se opri la fereastra, cu spatele la mine si se uita indelung afara.
Soneria telefonului zbirnii. Nu se clinti insa de la geam si atunci intra secretara. "Va cauta ministerul!" ii spuse. "Cine? " mormai el.
"Tovarasul ministru!" "Care? zise mohorit, ca aia pe-acolo toti isi spun ministri. El e director-general si subalternii ii spun ministru." "Chiar tovarasul ministru Nasture!" zise secretara. "Spune-i ca sint in uzina, cind ma intorc il caut eu."
Secretara iesi, iar Bularca reveni in spatele biroului si forma un numar. "Vasile, zise, uite, ministerul iar se intereseaza daca s-a remediat istoria cu rulmentii aia nenorociti." "Ce sa facem noi, tovarase director-general, se auzi o voce puternica in receptorul pe care Bularca il indeparta de ureche. Cum ii primim, asa ii montam moldovence de la tara, fete de optsprezece ani lepadat fustele lor mari si incretite si sa ele, rulmenti.." "Ai fost tu acolo?" "Bineinteles!" "Si ce zic?"
"Ca de la ei pleaca buni aparate de control mai fine, de import, dar ministerul cica la anul!" "Bine, Vasile, mai du-te o data si spune-le ca nu toti rulmentii scapa, asa ca nu sint de vina aparatele de control, fiindca ori sint bune, ori nu sint bune. Nu ne intereseaza pe noi fustele incretite ale moldovencelor, n-au ce face tractoristii cu fetele astea cind le ramin tractoarele impotmolite prin noroaie" "Chiar acum ma duc" "Au rebuturi mari, mi se adresa apoi Bularca si, in loc sa traga consecintele care se impun, dau drumul produsului pe piata. La mine acasa mi s-a stricat odata flotorul de la baie, vechi de douazeci de ani.
Am luat unul nou: avea orificiul neperforat. Am luat altul. Intra apa in vreo trei, pina sa gasesc unul bun. Si directorul acelei fabrici si inginerul-sef si toata lumea incaseaza prime pentru depasiri de plan, felicitari in presa, promovari, in loc sa li se returneze toata marfa si sa fie pusi s-o plateasca Pe capitalist toate astea il costa, da dracului faliment si intra la puscarie sau isi trage un glont in cap"
Intelesei din aceste confidente ca acest om ma va angaja, fiindca nu lasai pe cineva sa asiste la durerea ta de cap si la preocuparile tale de director al unei mari uzine, ca pe urma sa-l lasi sa plece asa cum a venit. "Uite, Petrini, imi spuse el apoi, dupa ce isi aprinse o tigare si imi oferi si mie una (si nu ma supara ca ma tutuia, o facea cu aceeasi naturalete cu care vorbise pesemne si cu tatA), in cazul tau o sa procedam in felul urmator: te angajam bibliotecar, asta e sigur. Dar! E un dar aici peste care o sa trecem nu prea greu. Nu te angajez direct, ca sa evit o anumita complicatie, ci te promovez dupa ce o sa faci o foarte buna impresie in uzina. Dar ca sa te pot promova, va trebui mai intii sa lucrezi intr-o sectie, sa zicem ca dispecer sau la un strung, unde preferi, e la fel de usor pentru tine sa te califici rapid si sa te faci remarcat. Cum, o sa vezi singur si pe urma nimeni n-o sa se mai mire ca ai ajuns bibliotecar. Eu ti-asi da un sfat, continua el cu o admirabila caldura umana care facu sa urce in mine pentru el un puternic val de simpatie, si anume sfatul meu e sa te angajezi strungar. Face o mai buna impresie, poti mai usor sa-ti arati calitatile si sa fii simpatizat si sa ai prieteni si pe deasupra foarte curind o sa cistigi si ceva mai multi bani! In plus, si cred ca asta e si mai important pentru viitorul tau decit postul de bibliotecar, una e sa poti afirma, in clipa cind se va pune chestiunea reintoarcerii tale la Universitate (si se va pune, sint convins!), am lucrat ca strungar intr-o uzina, am trait adica in mijlocul clasei muncitoare, si alta e sa spui am fost dispecer. Ce zici?" "Zic ca rationamentul dumneavoastra izvoraste dintr-o foarte buna cunoastere a lumii in care traim!" "Intelegi, Petrini? Cind o sa fiu eu atunci, ca o sa ramin mai departe in aceasta uzina, ca o sa fiu promovat mai sus sau o sa ma intorc in sectia de unde am plecat ca simplu inginer (fiindca imi termin si eu liceul anul asta si o sa ma inscriu la ElectrotehnicA), o sa pot oricind sa afirm si eu ca te-ai integrat perfect in sinul clasei muncitoare, ca gindesti ca un muncitor inaintat si ai fost tot timpul activ si disciplinat si n-ai avut conflicte cu nimeni. Lasa la secretara mea o cerere. O sa primesti pe urma acasa adresa de angajare" Ma intorsei acasa stapinit de entuziasm. Tatal meu insa primi stirea posomorit. Intii incepu sa-l injure pe Bularca zicind ca e un smecher cum nu s-a mai vazut (prin smecheria asta a lui a reusit el sa-i duca si ii duce si acum pe toti de naS), nu-ti rezolva niciodata nimic si pe deasupra te si prosteste si te face sa-l lauzi in loc sa-l bagi in aia ma-sii! "Pina si pe tine vad ca te-a dus cu presul ca o sa te promoveze la pastele cailor si taci ca stie el ca o sa fii reprimit la Universitate. Ce ti-a facut!? striga tata la mine furios. Asta putea s-o faca orice maistru, fiindca tu nu stii ca e un ordin ca la un strung poate fi angajat orice om din tara asta, orice-ar fi facut el, are dreptul la munca, e litera de lege in Constitutie." "Da, zisei si eu, dar si la deratizare e munca, litera asta de lege nu prevede alte detalii pe baza ei asi fi putut fi reprimit si in invatamint si uite ca nici macar un sef cum a fost acel Mircea n-a vrut s-o interpreteze in favoarea mea. Cel putin Bularca mi-a promis si nu vad de ce ar fi facut-o, de ce n-a facut si el ca altii, adica sa-mi spuna simplu: la strung! si sa nu-si mai raceasca gura cu promisiuni!" "Pai da, fiindca i s-a dus vestea ca ehe! Bularca are grija fata de om! O lozinca! in realitate o sa-ti spun eu cita grija are. Tu sa stai la strung, om cu carte, si la biblioteca o curva turnatoare! Fiindca n-are el curajul s-o dea afara. Ma rog, ce act de eroism ar fi fost daca facea invers, pe-aia la strung si pe tine la biblioteca?" "Nu e asa de simplu, singur mi-ai povestit data trecuta cum e cu tipesa aia!" Tata incepu sa dea din cap de la stinga la dreapta, cu o adinca nepasare, care devenea si mai adinca si mai plictisita pe masura ce capul lui ajungea prin clatinari de deceptie de la umarul sting, la cel drept, si apoi incolo spre lume, in general, in sus spre univers Se uita chiar in zare, nu mai asculta restul explicatiilor mele, adica faptul ca trebuia sa trec prin trepte succesive sa traiesc in sinul clasei muncitoare pentru ca la momentul cind sa pot spune ca "Ce mai, incheie el, asa e cum spun eu, nu e prost, n-ajungea el director-general daca ar fi fost un neghiob.
Nu te mira sa-l vezi miine poimiine pe-aproape de ai mari" Si il injura de mama fara admiratie si poate pentru intiia oara cu invidie ca nu l-a inzestrat si pe el natura cu astfel de calitati care smulg simpatia prostilor si te fac mai mare peste ei
Oricum, avui sentimentul net ca spunindu-mi toate acestea crestea in propriii lui ochi, iar eu scadeam; desigur, deocamdata, pentru ca intram in uzina atit de prost inarmat, iar mai apoi fiindca aveam sa ramin in ea atit de mult timp, poate pentru totdeauna: nici o mirare, dupa el surprizele in aceasta lume nu puteau veni pentru un om decit in rau, desi, asa in general, toate lozincile de pe zidurile uzinei spun ca o sa mergem spre bine. "Ei, care bine? ma intreba el ca si cind eu asi fi scris acolo lozinci. Eu eram inainte maistru monteur de avioane, eram un domn. Aviatia romana a fost in frunte!. Acum sint maistru peste zece raboteze, ca sa scoatem toti, cinci mii de oameni, un nenorocit de tractor in care intra mai mult fier decit intr-un tanc, in timp ce strainii scot tractoare mici, de trei ori mai ieftine si mai puternice. Crezi ca nu le-am vazut?" Si incheie dind din cap in felul acela al lui care iti sugera prin fiecare miscare, spre dreapta, tot mai sus, ca stie el mai bine cum stau lucrurile si nu e nimic de facut, ce mai! o intreaga filozofie care comunica in cele din urma cu cosmosul "Daca vrei sa mergi inainte cu toti prostii, n-ajungi nicaieri! Daca americanii, imi arunca el o privire dispretuitoare, ca si cind eu asi fi sustinut teza pe care urma el s-o combata, ar fi zis stai sa-i asteptam si pe ceilalti de pe glob sa progreseze odata cu noi, nici ei n-ar fi ajuns unde sint astazi si nici globul nu s-ar fi din mizeria in care zace"
Virsta il facuse mai agresiv in gindire si imi placea acum mai mult de el decit pe vremea adolescentei mele, cind fusese pe punctul de a declina ca barbat daca eu (si imi placea sa cred acest lucrU) nu i-asi fi biciuit mindria cu necrutarea mea de atunci
V
Bularca avusese insa dreptate, calificarea mea la strung nu dura mai mult de-o luna, dar avusese si tata, fiindca indata ce mi se dadu un strung in primire descoperii ca lucrurile nu merg deloc pe roze cu un om care abia a intrat in sectie si are pretentia sa primeasca un salariu egal cu al celor care au trudit mult ca sa ajunga aici, ehe, nenica, invata, inghite! o fi pentru dumneata treaba de citeva ore sa pricepi ce e o fisa tehnologica si sa faci o piesa, dar ca sa cistigi si dreptul de a fi egal cu noi e un secret pe care trebuie sa-l descifrezi. Or, poate nu vrei sa fii chiar strungar? Doar asa, sa se cheme ca ai trecut pe-aici si pe urma sa poti sa ocupi functii mai inalte? Trebuie sa te decizi: vrei sa fii strungar? Te ajutam! Nu? E mai bine atunci sa nu-ti pierzi vremea
Ce se intimplase? Mi se dadu in primire un strung la care trebuia sa execut in opt ore douasprezece bucse, asta era norma. Daca faceam mai multe, crestea si cistigul, daca rebutam o piesa eram penalizat.
Fixai bucsa (o bucata de metal care mai pastra inca urme fine din miezul de pamint in care fusese turnaT), strinsei bine cutitul in suportul lui (altfel puteam avea surpriza sa-mi sara in fata si sa ma accidenteZ) si luai apoi fisa tehnologica si o studiai; in afara de faptul ca trebuia s-o filetez, bucsa asta pe dinafara si pe dinauntru, pina raminea de dimensiunea indicata in fisa, la sfirsit trebuia s-o subtiez la unul din capete atitia milimetri. Asta era tot. Apasai pe butonul pornire si motorul incepu sa cinte. Apasai pe alt buton si bucsa incepu sa se invirte. Manevrai dispozitivul de apropierea ei de cutit, si cutitul musca din suprafata bruna a metalului. Filetul se forma si spanul incepu sa curga in spirale albastre, si in piesa aparu carnea stralucitoare a metalului. De aici inainte n-aveam de facut decit sa inlatur din cind in cind panglicile de span care se infasurau in jurul cutitului si sa astept ca toata suprafata piesei sa fie filetata. Era placut si usor, toata grija venea spre finisare, cind trebuia masurata piesa cu atentie, grosimea ei si distanta in interior. Si bineinteles supravegheat tot timpul strungul, si lampile lui de semnalizare, sa nu apara defectiuni de ungere, de avans sau de avarii pe subansamblurile electrice, toate se aflau pe un panou. Mi-aruncai ochii si ramasei mirat: panoul era el acolo, dar capacelele colorate si beculetele dinauntru lipseau; masina era deci chioara, adica nu chioara, oarba de-a binelea. Le stiam culorile acelea de la strungul la care invatasem, rosu pentru avans, albastru pentru ungere, pornire, oprire etetera Dadui din umeri nedumerit.
Daca avansul se deregla, nu se intimpla nimic, dar daca ungerea era defectuoasa, strungul se putea gripa. Cind prima operatie se termina, il oprii si il anuntai pe maistru, un ins neprietenos, cam posomorit si cocirjat, care veni, se uita, incepu sa injure si se indeparta fara un cuvint. Crezui ca se duce sa faca rost de niste beculete; nu! isi vazu de treaba linistit, apoi disparu si reaparu dupa vreo doua ore, dar tot fara sa-mi acorde vreo atentie.
Intre timp ma dusesem la strungarul care ma invatase si ii spusei ca "Merge strungul?" ma intrerupse el cu un soi de flegma a la
"Merge"! ii raspunsei. "Pai atunci daca merge, ce stai si te uiti?" "Dar, daca" ingaimai eu. "I-ai spus maistrului?" "I-am spus!" Totusi isi opri masina si veni la mine, se uita si el si incepu, ca si acela, sa injure.
"Beculetele astea, zise el furios, nu merg la radio, la reteaua normala, sint de douazeci si patru de volti si nu se fabrica in tara. Ce p ma-sii or fi facind cu ele? Nu merg la nimic, nu se potrivesc, doar sa-si faca pom de Craciun, craciunul mamei lor Lucreaza asa si fii atent la zgomotul motorului, trage cu urechea si cind auzi ceva suspect, cheama mecanicul"
Si pleca. Usor de zis, dar de unde sa stiu eu cind devine suspect zgomotul unui motor? Ii dadui drumul si citeva minute ramasei linga el cu urechea la pinda, sa-i memorez mersul lui normal. Nu se putea insa din pricina murmurului general al celorlalte, doar daca m-asi fi lasat pe vine cu fruntea linga el. Nu trebuia insa sa lucrez? Reluai filetatul bucsei, apoi cautai sublerul pe mica masuta de scule de alaturi s-o masor, dar sublerul disparuse. Ma dusei iar la omul meu, care fara sa-mi spuna nimic imi facu semn din cap sa-l iau pe-al lui. Ce se intimplase totusi cu al meu? Imi fusese furat? Curind uitai ca aveam un strung chior, adica nu, orb, si un gind, unul singur se armoniza cu cele cinci ore care imi mai ramasesera pina la trei: sa-mi fac norma, sa termin adica toate bucsele care asteptau stivuite linga masuta. Dupa aceea eram liber, abia atunci puteam sa dau curs vietii tuturor gindurilor mele: sa ma duc sau sa nu ma duc la revista Luceafarul literar si sa-i propun lui Amaicalitului o colaborare? Sa scriu sau sa nu scriu o carte despre Giordano Bruno? Ma irita dificultatea de a explica cum- din aversiune pentru scolastici, filozoful martir prinsese aversiune si pentru aristotelism, in fapt, mai degraba, lacunele mele in materie de tomism si scolastica, dar si indecizia propriei mele orientari fata de teza aristotelica: facea intr-adevar materia un efort gigantic pentru a ajunge la gindire si inteligenta sau mai degraba spiritul, ca dat primordial al lumii, facea din materie un invelis al sau? Cum sa sustin acest lucru, cind devenise o dogma teza ca spiritul e materia care gindeste? In clipa aceea ma pomenii cum cineva, pe la spate, ma ciocanea in cap cu ceva ascutit si, inainte ca eu sa ma intorc sa vad cine e, o mina arunca pe masuta un subler si nu-i vazui individului decit spatele indepartindu-se: se instala la strungul vecin si incepu foarte rapid sa-si insurubeze in el o noua piesa: aha: deci asta mi-l luase, acum aveam doua si nu ma grabii sa duc unul inapoi omului meu.


Si pe urma? ma intrebai apoi la ora trei pierdut in valul de oameni care ieseau din schimb, ce urma sa demonstreze cartea mea despre
Giordano Bruno? Lasai aceasta intrebare fara raspuns. Stapinit de multumirea pe care o simteam atunci, in prezent: nu numai ca imi facusem norma, desi pierdusem aproape doua ore asteptind sa vina maistrul sa-mi spuna daca puteam sau nu sa lucrez la o masina oarba, dar imi ramasese chiar libera o ora, timp pe care il petrecusem linga strungul celui care ma calificase, cu care discutai daca nu s-ar putea monta in panoul meu alte beculete decit cele originale de 25 de wati.
"Daca sistemul e montat pe 25 de wati, cum o sa-i pui beculete de 10?" zise el."Tocmai, sa schimbam sistemul." "Trebuie vorbit cu electricianul, zise el, dupa ce tacu multa vreme, dus pe ginduri. E un strung cehoslovac, cu o schema care dracu stie unde e, de pe vremea razboiului, si desteptu-asta mai bine iti faci reparatia singur decit sa te duci dupa el" Se aratase mirat ca mi-am terminat lucrul. Ma trimise la controlul tehnic sa predau piesele. "Sint sigur, zise el, sceptic, ca le-ai rebutat pe toate, dar nu te necaji, asa e la inceput."
Nu rebutasem nici una
Cartea despre Giordano Bruno, imi amintii ea, urma sa se duca Ion
Micu cu ea sub brat la unul din sefii lui din Bucuresti si sa ceara pentru mine sa fiu reprimit in invatamintul superior. Macar daca, sigur ca ar obtine! Si apoi o carte nu se scrie pentru astfel de lucruri! Ca sa-mi placa si mie si cititorilor, ar trebui Ar trebui sa fie cu adevarat o carte de filozofie, o carte si despre mine, nu numai despre Giordano Bruno!
Si de ce asi face eu acum acest amestec? Imi simteam puterile limitate si imi amintii de frumoasa imagine a lui Titu Maiorescu, care compara forta creatoare a unui popor cu un bloc de marmora care ii e dat, unul singur, daca faci din el o statuie mediocra alta marmura nu ti se mai da. De ce mi-asi risipi eu astfel puterea gindului scriind un op care sa nu ma reprezinte? Si daca m-ar reprezenta de ce asi alege aceasta cale deturnata? In ipoteza ca n-asi pierde prea mult timp si m-asi decide sa nu ma abat de la subiect, ce interes ar stirni? Nici unul! Poate ar iesi chiar o carte proasta, care ar fi refuzata de editura
Ma ingramadii si eu spre unul din autobuzele din fata uzinei care erau luate cu asalt de muncitori. Un individ se postase la intrare si striga la noi tifnos. Da, chiar acest lucru, sa nu ne ingramadim (cine era? cine il pusese acolo?), dar de ce? Ca il calcam pe bocanci! Si ni-i arata indignat, erau nou-nouti si nu se sfia sa-i imbrinceasca pe cei care ar fi voit sa nu le pese de incaltamintea lui. O luai pe jos Pina in oras erau zece kilometri. Ce oameni nedisciplinati si in acelasi timp disciplinati, gindii se ingramadeau buluc (se grabeau, dar de ce asa tare? ma intrebasem eu la inceput: astazi chiar primisem un cot in ochi si mina mi se desfacuse de pe bara (renuntasem sa mai urC), dar aveau grija totusi sa nu-l calce pe acel individ pe bocanci. Aflasem apoi pricina grabei tuturor, daca scapai primele autobuze trebuia sa astepti o ora pina sa vina altele si apoi riscai inca o ora daca iti permiteai luxul sa nu infrunti busculada. De ce nu protestau ei impotriva celor de la transporturi?
Stia Bularca, directorul nostru general, de felul cum plecau oamenii acasa, dupa opt ore de munca? Nu, altfel ar fi intervenit. El avea, desigur, o masina si un sofer, foarte bine, dar ar fi trebuit totusi sa se ocupe putin si de autobuzele noastre, gindii eu pe drum cind simtii ca sint obosit si ca mi-e foame N-o sa pot sa merg pe jos de pilda la iarna si atunci Cu sentimentul ca astazi, in prima mea zi cind produsesem pentru uzina douasprezece piese, sint egal in drepturi cu orice muncitor, imi spusei ca la prima ocazie eu ii voi pune lui Bularca aceasta intrebare: e atit de greu sa se aduca suficiente autobuze in fata uzinei ca sa nu simtim la plecare ca ne indobitocim? Fiindca asta era imaginea care imi aparea adesea sub ochi seara inainte de a adormi, desi nici o luna nu trecuse de cind intrasem in uzina: figuri umane care nu mai aveau decit o expresie de panica rigida si violenta, sa urce sus - si pentru asta dam friu unei nepasari totale, strivim o ureche, aruncam ochelarii unuia de pe nas, smulgem servieta altcuiva, iti sar propriii nasturi de la haina, izbesti cu cotul in sinii unei femei parca mai tine cineva seama ca mai exista si femei, da-le dracului, nu sint egale cu noi?
"Ei, cum a fost?" ma intreba tata acasa (sosise inaintea mea, simtisem inca de la inceput, dimineata la plecare, ca nu vrea sa facem drumul impreuna; nu era prezenta mea alaturi de el o vesnic nedorita, dar iritanta intrebare: cum ajunsesem eu, dupa ce cheltuise cu mine doisprezece ani, din universitar eminent, simplu muncitor?). "Mi-am indeplinit norma perfect, ii raspunsei sec, miine o sa cer sa mi se dea mai multe piese." "Vezi sa nu-ti dea", zise el cu acea ironie si superioritate care se vedea ca in ochii lui marcau intre noi daca nu o prapastie, cel putin un hotar pe care eu n-aveam sa-l trec: el era maistru, eu Si incepu sa dea din cap proiectind caderea mea in cosmos: eu eram ceva mai mult decit nimic Daca mai face chestia asta o data, gindii, la primul salariu ma mut Simteam ca nu sint in forul meu interior cu totul invulnerabil. Trebuia sa fac un efort de cel putin citeva clipe si sa-mi spun ca e normal ca el sa gindeasca astfel, ca adica, avea dreptate, in lumea simpla nu se judeca niciodata cauzele, sau in orice caz nu se tine prea mult timp seama de ele, ci numai efectele, iar biciuirea la care esti supus trebuie s-o accepti ca pe-un stimulent si nu ca pe-o umilire. Mai tirziu, daca vei reusi sa reintri pe spirala pe care n-ai stiut sa te mentii, trebuie sa multumesti acestei lumi simple ca n-ai fost crutat. Numai ca eu n-aveam nevoie nici sa fiu crutat si nici de biciuire. Nu erau singurele alternative. Trebuia chiar sa constat de fiecare data in astfel de situatii ca tata e un simplu cutare, cind in realitate era tatal meu si nu un simplu strain de care ar trebui sa nu-mi pese? De ce ma silea sa gindesc astfel cind din entitatea lui si a mamei ma nascusem eu, fenomen magic, misterios, care nu se incheiase?
Chiar judecat dinafara, vazut strict prin schema ierarhiilor sociale, cine ii spunea lui ca intr-o zi, cindva, n-o sa ajung director-general in uzina la care el lucra? Ei, cine? N-aveam cincizeci de ani, ca el, ci doar treizeci si cine ii spunea lui ca lumea asta evolueaza spre rau? Ei?
Cine? Intrebarea asta imi cerea mai mult decit citeva clipe ca s-o alung.
Cine sa-i spuna ? Dracu! Vesnica reactie de aparare a unei buruieni care n-are alta grija decit sa se infiga cit mai adinc in pamint si sa ramina buruiana, neputind deveni floare. Si de ce sa ma sileasca el sa gindesc astfel despre el?
"Tata, ii spusei, cu o adinca afectiune, un om e doar ceea ce cred altii despre el ca este. Ba chiar, citeodata, e cu totul altceva." Si tacui.
Asi fi vrut sa continui spunindu-i ca de pilda el era tatal meu, adica fata de cosmosul spre care isi ridica el capul, ceva infinit mai mult decit ceea ce credeau altii ca ar fi. Si daca si el ar trai cu acest gind, putin i-ar pasa daca fi-sau e strungar sau universitar. Dar cum sa risc sa-l aud spunindu-mi, in cel mai bun caz, ceva dur, in cel mai rau, o stupiditate? Mama sesiza ca sub glasul meu afectuos se ascundea o hotarire de a pleca iar din casa parinteasca si nu-l lasa sa-mi raspunda:
"Nu te supara pe el, imi zise, ii pare si lui rau ca" Si se opri si ea. Era greu de spus de ce ii parea lui rau, adica de dat la iveala neputinta lui de a inghiti astfel de subtilitati, ca poti fi altceva decit ceea ce vede toata lumea ca esti. A fi? Se poate ascunde? "Vrei sa spui, zise tata dind la o parte ceasca de cafea ca si cind s-ar fi scirbit de continutul ei pe care il bause, ca poti tu, pentru tine, asa, sa te crezi altcineva decit esti? Cine crezi, deveni el deodata agresiv, ca nu se crede altcineva decit e? Nu cunosc om care sa nu se creada mai destept decit e, oho! dupa ei fiecare crede ca daca ar fi el seful statului, cite n-ar face si n-ar drege! Daaa! Intii i-ar pune cu botul pe labe pe toti care l-au injurat.
N-ar scapa unul!"
In agresivitatea lui ghicii ca vroia sa se apere de lucruri pe care le stia numai el, ironii nedigerate, sarcasme usturatoare care i se adresasera Vroia sa mi le transmita si mie". De la cine? Cum de la cine? De la oameni ca si el, de la rude, bineinteles si de la prieteni, fiindca de la cei cu care n-avem de-a face nu ne pasa. Incepui sa rid si sorbind din supa de vacuta cu galusti ii raspunsei cu un glas care imita flegma lui Vintila: "mai da-i in Daca si tu asculti ce ti se spune!","Ce poti sa faci? Sa-ti astupi urechile?" se irita tata. "In nici un caz sa li le insusesti si sa vii sa mi le spui si mie. Nu ma intereseaza! Si deodata ridicai vocea si trintii lingura pe masa: nu ma intereseaza! Daca inca o data mai vii cu chestii de-astea, la primul salariu am plecat! E intolerabil ca tatal meu sa se faca ecoul tuturor imbecililor cu care are de-a face si sa vie pe urma sa-mi spuna mie ca au dreptate. Am fost profesor universitar! Voi fi iar! Pina atunci o sa ajung director-general in uzina! Va belesc pe toti. Primul pe care o sa-l dau afara o sa fii tu, daca te mai vad ca dai din cap cu dispret cind te uiti la mine. Ai uitat din ce pricina nu mai sint? Lasilor! Nu sinteti in stare sa-i spuneti lui Bularca in ce conditii plecati zilnic de la uzina si ma judecati pe mine ca am fost arestat, ca si cind eu asi fi dorit sa fiu inchis si trimis in ocna si nu m-ar fi arestat si inchis tot de-ai vostri, muncitori ajunsi securisti. Da, va place, va bucurati ca un intelectual a fost belit si adus la strung, fara sa stiti ca mie imi place strungul si ca chiar ma gindesc sa ramin toata viata strungar, ei si? E o munca nobila, unul din cei mai mari filozofi a murit slefuind la strung lentile, iar altul, facind pe copistul, copia note muzicale pentru cinci lei pe ora si in orele libere scria carti care au facut sa sara in aer tagma nobililor, o intreaga societate cu singe albastru si l-au dus pe rege la esafod"
Stiam ca o luasem razna, dar imi ramasese in minte stilul acelui prozator despre care imi povestise Ion Micu si ma distra sa vad efectul de stupoare al tatalui meu, pe care nu-l puteam zdruncina in prejudecatile lui cu argumente rationale sau cit de cit coerente. Trebuia sa-l desvat sa mai vina si sa ma turbure cu insignifianta ideilor lui prea de tot terestre si continuai revenind ilogic la ideea ca o sa ajung director-general si n-o sa uit pe nimeni care a indraznit sa ma "Va arat eu voua ! Adica cum? Dupa ce ma arestati, nu ma lasati nici sa muncesc? Are dreptate partidul sa va tina in mina, fiindca sinteti incapabili sa distingeti binele de rau, ca niste catei orbi care pot fi oricind luati de stapin si aruncati in girla"
Nu era chiar asa, ca imitam pe acel prozator care intra intr-un delir controlat, in fond nu prea controlat, adica nu intru totul. Cind ii spusesem Matildei ca o sa-i iau copilul si o sa i-l arunc intr-o prapastie, nu imitam pe nimeni. Nu-i spusesem chiar acest lucru, dar ea asta retinuse, incit ma oprii. Jocul acesta, betia cuvintelor care ascunde in realitate o simpla recriminare, ascunde oare doar alit? Tatal meu putea retine cine stie ce aberatie, poate chiar ca nu sint sanatos la cap, ca vreau sa duc pe cine stie cine la esafod, sa arunc in aer dracu stie ce.
Speram sa nu aiba o memorie buna si o intrebai pe mama daca n-avea in casa ceva de baut. Vin, prastina, gaz, otet, benzina Nu? Chiar nimic? Mama isi puse mina la gura si rise. Ma intelesese. Tata nu:
"Daca ti-ai terminat prima ta zi de lucru la o circiuma ai inceput-o bine, Victore! zise el edificat. O sa ajungi tu director-general cind o sa-mi vad eu ceafa fara oglinda. Numai ca chiar trebuie sa te muti!
N-am chef sa se spuna ca ai cazut in darul betiei in casa alaturi de tac-tau."
Era clar! Ma credea chiar pierdut! Dar si eu gindii ca acest om, daca mai stateam linga el, ar fi fost o vesnica buturuga neagra de care m-asi fi impiedicat cu surprindere - ori de cite ori asi fi intrat in casa. Fiindca in platitudinea gindirii lor comune, oamenii nu sint mai putini imprevizibili.
Ar fi gasit el tata ce sa-mi spuna, in zilele grele care ma asteptau, ca sa-mi slabeasca forta mea morala. "Asa e ca n-ai baut nimic?" zise mama dupa ce el pleca. "Puteam sa beau", ii raspunsei linistit. "Bine, sa-ti dau acum un pahar de vin, te-am vazut, esti si tu ostenit N-ai nici o grija, o sa vin eu sa-ti gatesc, ca pe vremuri, si sa stai linistit sa citesti"
Si deodata ridica o mina in sus, care intirzie mult in aer si furia mea ca a doua oara tatal meu ma dadea afara din casa se potoli si apoi se topi ca si cind n-ar fi fost. Si pentru intiia oara mama imi vorbi si isi desvalui pe neasteptate o parte din secretul existentei ei pe acest pamint. "Asa sint oamenii, imi spuse fara sovaire si fara a-i invinui, dar cu un indemn pentru mine sa incerc sa nu fiu ca ei, fara a deveni trufas. O sa moara miine-poimiine si n-o sa stie de ce a trait!" Si mina ii cobori si se uni cu cealalta sub forma de cruce si nedumerire. "Nu te mai chinui sa afli de ce sint asa cum sint! Vezi-ti de tineretea ta! Nu se termina pamintul cu nimeni, dar e pacat ca suferi cind te stii in inima ta curat. L-am ghicit de la inceput Cu mine in casa se lua de par si se pupa cu cumnata-sa! Cum mai poti sa tii la el? Traiesti, il speli, ii gatesti, iti faci datoria, vezi ca nu e un om rau, munceste, isi tine casa, nu bea, nu fura, lumea il vorbeste de bine, e sanatos, arata voinic, tinar, prost nu e, dar cum se poate ca in fata ta sa puna mina pe obrazul aleia si s-o mingiie si pe-al tau sa nu puna niciodata! A vrut el pe urma, dar nu l-am mai lasat eu! Am stiut ce-o sa faca, dar nu mi-a pasat si nici nu-mi pasa! E pedeapsa lui! Nu stie si nici n-o sa-i spun! Si nici tu sa nu-i spui! Asta e pacatul meu, ca n-am putut sa-l iert, ca tu ai ghicit ca sint nevinovata si de ce sufar eu, ma intrebai ce pacat am savirsit, oi fi uitat" "N-am uitat, mama, dar te intreb acum, atit de tare ai tinut la el?" strigai eu ca si cind mi-asi fi adus aminte de un vis care peste ani reinvia cu putere."Da, imi raspunse, am tinut, am crezut, cind a intrat la noi in casa, ca m-a ales dintre surorile mele pe mine"
"Ah, mama, strigai eu iar, dar surorile tale s-au inteles intre ele sa te marite pe tine intii. Cum de nu ti-ai dat seama? Chiar nu ti-ai dat?"
"Uite ca nu mi-am dat! Dar nici el nu si-a dat! M-a placut! Ca pe urma sa ma trezesc ca ii placea mai mult de sora-mea mai mica! Daca i-a placut de ce n-a divortat? Iar daca n-a vrut sa divorteze de ce o lasa sa-l apuce de par si sa se pupe cu ea in fata mea?" "Si tu de ce n-ai divortat cind ai vazut ca iti face figura asta?" Mama nu raspunse si ii respectai tacerea. Stiam, ca totusi se despartise de el in acea noapte cind il gonise din pat, poate mai demult, si imi paru rau ca o lasasem sa vorbeasca. Tacui si eu, banuind ca n-a fost numai atit, ca tatal meu a mers mai departe cu tradarea lui neglijenta, cu superbia stupida a masculului tinar care isi inchipuie ca traieste inca in grota si poate sa dea fara grija iama printre femele. N-o intrebai: cind m-a facut pe mine, inainte sau dupa? Sa ramina acest lucru nelamurit! imi spusei, desi nu puteam evita gindul ca, desigur, tradarea, se petrecuse inainte, altfel numai pentru niste pupaturi, chiar si in fata ei, care puteau fi mascate de legatura de rudenie, nu se putuse ea hotari sa nu-l mai primeasca in pat in plina tinerete. Totusi nu se putuse decide sa-l paraseasca.
Era clar: mama ma vroia intii pe mine Eram rodul inaltei ei simtiri instinctive despre rostul femeii pe pamint Restul nu era decit aspiratie si suferinta. Aspiratia nu se implinise, nu fusese iubita, nu scrie nicaieri ca trebuie negresit sa te iubeasca cineva, dar avea un baiat si suferinta si-o sublimase, isi iubea acest baiat si traia pentru el.
Celalalt, barbatul cu care il facuse, vai de capul lui, n-avea sa descopere niciodata lumina dragostei si avea sa moara in intuneric, fara sa stie ca a avut linga el o femeie prin care s-ar fi putut inalta. Ii luai mina si i-o sarutai; ne priviram in ochi. Ce tinara era mama! Ce curati ii erau ochii! "Bine, zisei, am inteles ce vrei sa-mi spui, n-o sa ma mai chinuiesc sa aflu de ce oamenii sint asa cum sint, o sa-mi vad de tineretea mea fara sa te uit pe tine, maicuta mea, pe care te-am facut sa suferi fara sa banuiesc ca nu mai aveai alta speranta decit pe mine." "Nu fi prost, zise ea ferindu-se cu o tandrete care acum, in celula mea, imi apasa inima, daca vrei sa stii, atunci te iubeam cel mai mult, fiindca simteam ca esti plin de viata si simteam ca n-o sa sufar de grija ca n-o sa te descurci" Chiar daca n-o sa traiesti decit pentru cartile tale, ai o fetita, n-o uita! (Si imi mingiie indelung timplele si ceda, isi pleca fruntea si izbucni in plins.) Imi place fetita asta, relua cu un suris divin care ma facu sa uit ca am o fetita, atit de minunat era chipul ei din care vestejeala anilor pierise, seamana cu tine, ai grija de ea, fa tot ce poti sa nu uite ca are un tata care o iubeste O sa treci prin toate si o sa fii fericit. Dar n-o uita pe Silvia Oricit de ciini ar fi oamenii, nu se pot pune intre un tata si fetita lui" "Mama, strigai, iti promit! Gata!" Si nu-i promiteam nimic in gindul meu. (Cum puteam s-o regasesc pe Silvia si s-o fac sa stie ca o iubesc? cind ea avea sa-si petreaca de-aici inainte copilaria fara tatal ei? Dar imi dadeam seama ca, orice-ar fi, trebuia sa incerc si s-o aduc din cind in cind in fata mameI)
VI
Uzina nu poate deveni catedrala. Intr-o catedrala gindul ni se indreapta spre intemporal, loc de reculegere si meditatie, in timp ce intr-o uzina gindul e tintuit pe filetul piesei pe care trebuie s-o executi, sau, chiar in viitor, pe panourile fluxurilor tehnologice care nu pot ramine nesupravegheate. Si macar daca totul ar merge de la sine cu un strung! Nu mi se mari norma sub pretextul ca stocurile supranormative Nu intelesei ce era cu aceste stocuri supranormative, dar nici nu mi se explica de ce, de pilda, pentru vecinul meu din spate, care executa aceleasi piese, chestiunea aceasta a stocurilor supranormative nu se punea, il intrebai si pe el, dar tacu, parca nici nu ma auzi. Abia mai tirziu aflai ca s-a ris de mine: asta abia a venit si vrea sa Si cind se observa ca nu rebutez piesele si ca doua sau trei ore din cele opt nu mai aveam ce face, maistrul deveni foarte prietenos cu mine, dar veni si cu o fisa tehnologica noua in mina, intrebindu-ma daca o inteleg: si imi arata si piesa, una singura.
Bineinteles! Si din ziua aceea venea mereu, oprindu-ma de asta data in plin lucru, adica sa las bucsele si sa execut urgent Si ma pomenii intr-o zi ca tot lucrind la astfel de piese izolate nu-mi mai puteam termina norma mea Imi spuneam insa ca faptul n-avea importanta, tot lucru era, bucse sau piese de tot felul, pina ce dupa vreo doua luni aflai ca nu eram platit pentru ele
Asta ma scoase din sarite! Eu incasam o mie de lei pe luna si vecinul meu din spate de trei ori mai mult! Fara sa mai adaug ca intr-o buna zi strungul meu se gripa si pina il reparara nu avui de lucru aproape o saptamina. Tot mai tirziu aveam sa aflu ca electricianul si instalatorul n-aveau cum sa lucreze in acord si sa cistige si ei ceva bani peste salariul de baza, cum cistigau aproape toti strungarii, dar ii pindeau pe cei fruntasi care incasau de regula intre patru si opt mii lei, fireste, cu sprijinul nu atit al secretarului O.B. (cum se scria in presA), cit al celor de care depindea aprovizionarea, care aveau grija ca fruntasului sa nu-i lipseasca nimic, scule, cutite noi, sa nu piarda minute pretioase la polizor sa le ascuta si la care uneori trebuia sa stai la coada, repararea de indata a defectiunilor, si stiau sa-i faca sa astepte cind era nevoie de ei, daca nu le iesea si lor ceva, electricianului si mecanicului, adica, asa cum, desigur, le iesea si celor de la aprovizionare.
Era o exploatare in comun a productiei, bine aranjata, toata lumea era multumita, directorul Bularca, conducerea de partid a uzinei si cea a orasului, radio-ul si presa, jurnalele de actualitati: exista intrecere in uzine? Da, exista! Existau si fruntasi? Oho! Veniti sa-i vedeti! La un moment dat unul dintre ei cistiga intr-o luna paisprezece mii de lei; veni un reporter de la presa centrala, il fotografie, ii lua un interviu si poza lui aparu pe prima pagina a acelui mare cotidian din Bucuresti. La urmatoarele alegeri fu propus si ales deputat in Marea Adunare
Nationala.
Eram in acea perioada de entuziasm zgomotos al intrecerilor si a fruntasilor, dar cind se afla ca productia uzinelor in ansamblu lasa de dorit, se marira normele si incetul cu incetul acest fenomen initiat odinioara de Stahanov se domoli si deveni mai realist si mai firesc.
Trebuie sa spun ca la canal descifrasem enigma acestui miner din
Donbas care exprima intr-adevar un straniu avint al ambitiei umane, un fel de betie a performantei, careia insa i se daduse alt nume: eroism in munca, nascut dintr-o inalta constiinta revolutionara. Poale ca Alexei
Stahanov fusese un om animat de astfel de virtuti. Dar daca semana cu un ins din echipa noastra de sapatori de la canal? Initial norma noastra era de doi metri cubi sapati, incarcati in roaba si dusi mai incolo la o distanta apreciabila. Era o norma suportabila pentru mine si pentru altii, pe care insa citiva imbecili o depasira, desigur in speranta ca vor fi mai bine tratati, sau in orice caz mai putin rau tratati, de pilda daca te imbolnaveai sa fii primit la infirmerie de catre medici, ei insisi detinuti, si care de frica sa nu fie trimisi si ei la tirnacop se purtau nu sever, ci deosebit de scirbos cu cei care le solicitau asistenta, sau sa li se dea un supliment de mincare, sau sa fie feriti de brutalitatea paznicilor. Nu avura parte de aceste favoruri. In schimb norma atinsa de ei, trei metri, se generaliza, ni se impuse si noua. Trei metri? gindi atunci un ins si incepu sa sape ca un smintit si in citeva saptamini ajunse la performanta absurda, neverosimila, inexplicabila in ecuatia ei
(energie umana plus gind, imbold al constiinteI): nu mai putin de treizeci de metri zilnic. In faza ascendenta a acestui record fantastic sariram pe el si incercaram sa-i explicam ca n-avea nici un rost ceea ce facea. Drept raspuns se duse si ne turna si ma alesei cu grele lovituri de baston de cauciuc in cap si nopti de carcera (noroc ca era vara!). In schimb, insul, dupa ce se mentinu citva timp pe piscul performantei sale, intr-o zi se prabusi. Se duse la infirmerie, unde, insa, bineinteles, medicul il injura si il dadu afara. Se plinse sefului nostru, un ofiter de militie, ca uite asa si pe dincolo, eu, care treizeci de metri cubi pe zi Asta dadu din umeri cu dispret si ii intoarse spatele. Individul se topi pe picioare citva timp, apoi intr-o dimineata il gasiram mort Nu-l caina nimeni, nu era timp acolo sa-ti amintesti ca murise un om si ca daca te abrutizai pina intr-atit incit nu numai ca nu-ti mai pasa cind unul pierise, dar chiar te bucurai ca ai scapat de el si de avintul lui scabros, nici viata ta de om viu nu mai valora mare lucru! Nu era chiar asa! Asta era o idee pur literara, sa ramii om printre oameni, numai ca sa salvezi in tine insuti ideea de om chiar daca altii o calca in picioare.
Nu, desigur (asta era adevaraT ) n-aveai scapare daca supravietuiai prin abjectie, dar nici nu mai aveai prin cine sa-ti mai transmiti mesajul tau umanist, daca mureai datorita unui individ bizar care proba ca se putea munci de zece ori mai mult. Timpurile s-au inasprit, nu merge nimeni cu tine in legenda, ca sa faci, prin sacrificiul tau pe altarul valorilor absolute, sa lacrimeze generatiile urmatoare citind demnele tale de mila suferinte. Am decazut cu totii un pic? intreaga umanitate?
Da, si cine stie cit de adinca e depresiunea care ne ameninta, cit ne va trebui si cit de tare trebuie sa ne incordam puterile spiritului spre a atinge iarasi acele culmi in care un simplu ocnas prefera intunericul minelor de sare, adica moartea sa lenta, decit sa revina la lumina facind pe calaul. Istoria e adevarata si o povesteste Kogalniceanu!
(Lipsa de calau in Valahia.) Caderea mea o povestesc eu aici in umbra acestei celule, in care incerc sa descifrez intii pentru mine, si daca acest manuscris se va pastra si va aparea si pentru altii, un sir nesfirsit de determinari si sa aflu, sa raspund la intrebarea daca au legatura cu fiinta mea adinca, intima, cu esenta fiintei mele si cu viata gindirii mele, cit de mult, si sa nu-mi para rau ca va trebui sa mor
Revenind la firul acelor zile cind lucram in uzina, trebuie sa spun ca pentru a ma muta iar din casa parinteasca aveam nevoie de bani. Da, si eu asi fi putut cistiga patru mii de lei, dar ma poticnisem de enigma stocurilor supranormative si apoi cazuse peste mine simpatia maistrului care ma punea sa execut peste norma, dar fara plata, tot felul de dracovenii necesare cine stie caror sectii sau comenzi din afara.
Naiv, ma simteam magulit, pina ma trezii intr-o zi, la o chenzina, cu trei sute de lei in mina. Sa ma pling? Nu, imi spusei, Bularca imi recomandase sa fac o buna impresie. Da, de acord, dar nici nu puteam trai cu sase sute sau o mie de lei pe luna. "Da, ii spusei maistrului in acea zi, execut aceste piese, dar numai dupa ce imi fac norma, fiindca dumneavoastra nu stiti ca pentru piesele pe care mi le aduceti nu sint platit cu nimic si fiindca nu-mi fac norma sint penalizat." "E urgent!" zise. "Mai dati si altora!" Ceea ce si facu si, spre uimirea mea, nu-si retrase simpatia pentru mine, o simpatie de asta data fara piese.
Gindul cistigului insa, fara de care nu puteam fi, pentru mine insumi, mai mult decit un simplu strungar, incepu sa ma obsedeze.
Cum sa patrund secretul stocurilor supranormative? Fiindca un om care gindeste si care simte impulsul de a se exprima are nevoie sa fie singur cu sine, neinsotit de realitati brutale cum ar fi mincarea pe care o maninca, vestmintele pe care le poarta si casa in care sta. Nu stiu ce facea Diogene intr-un butoi, sau Socrate intr-o asezare cam mizera, un fel de sat mai rasarit cum era Atena, daca filozofau desculti si cu rufaria imputita pe ei sau daca Xantipa il spala sau nu pe sotul ei hulit.
Oricum, eu nu cunosteam secretul de a fi liber fata de camasa mea, de ciorapii din picioare, de caciula si paltonul care trebuiau sa ma apere de rigorile iernii. Cred ca chiar Epictet era mai liber decit mine de aceste griji daca a putut sa nu lase cugetarile lui de stoic, chiar daca
(sa credeM) n-au fost scrise in timp ce era sclav. Cu cine sa vorbesc?
Cerui o audienta lui Bularca. Fu evaziv. Dupa el eu trebuia sa urmez drumul schemei in care fusesem incadrat. Toti ne grabim sa devenim incomozi si e siciitoare aceasta presiune pe care o facem mereu asupra ierarhicii, vreau cutare, sint nedreptatit, asa si pe dincolo, nu pot trai cu o mie de lei, cutare face aceeasi munca si incaseaza dublu sau triplu stai dracului acolo si vezi-ti de treaba, pina iti vine timpul unei promovari. Crezi ca eu sint tac-tau sa te protejez ca pe fiul meu?
Descurca-te si n-o sa ma opun daca o sa vad ca uzina trebuie sa-ti plateasca nu o mie de lei, ci douazeci. Ma resemnai, dar acasa, dupa opt ore de munca, iritarea ca nu puteam fi singur se transforma in somnolenta.
Desigur, somnolenta spiritului nu naste chiar monstri, dar il face abordabil pentru tot soiul de demoni meschini, cum mi se intimplase la deratizare cu Bacaloglu si grasul Calistrat si n-asi putea sa spun ca existenta lor, care ma distra, n-avea nici o legatura cu gindul Matildei ca eram definitiv pierdut. Avusesem totusi noroc cu Vintila, a carui verva ma ajutase sa-i exorcizez, nu intru totul, caci si acum mi-e dor de ei, dar am banuiala ca fara Vintila peregrinarile mele prin lumea sobolanilor n-ar fi durat cine stie cit Dar n-ar fi fost oare mai bine?
Cine stie daca schimbindu-se ordinea clipelor destinul meu n-ar fi intrat pe o-alta spirala, si astazi Mi se pare cert, fiindca nu vad cum asi mai fi putut-o intilni pe ea, si acea zi fatala, cind aveam sa descopar pe biroul meu o floare, ar fi fost departe de mine
Intr-o zi fui anuntat sa ma prezint la tovarasul Olaru. Asta era vestitul sef de cadre pe care nici directorul Bularca nu putea sau nu-i era comod sa-l infrunte. S-a terminat, gindii! Ce vroia asta de la mine?
In nici un caz nu ma chema sa ma felicite. Vrea sa ma dea afara? Totusi fara avizul lui n-asi fi putut fi angajat. Ei da, ca si, cind asta ar fi avut vreo importanta, parca nu se putea ca verificind un dosar sa gasesti in el cine stie ce chestie ,nu prea clara si Ma indirjii si imi amintii de cuvintele unui strungar care nu stiu ce facuse sau nu facuse ca se certase foarte brutal atit cu maistrul, cit si cu inginerul-sef al sectiei.
Statea calare pe uriasul lui strung orizontal si striga la ei cit il tinea gura. Fusese amenintat si atunci el le spusese: "Da, mi se rupe in paispe! O sa ma dati afara din republica." Avea dreptate: ce putea sa-mi faca si mie acest Olaru? Exista lege (cum imi spusese tatA) ca aveam dreptul sa lucrez intr-o uzina, asta sau alta, mi-era egal, incit intrai in biroul lui hotarit sa ma port (desigur fara ostentatiE) ca acel strungar, oricum cu nepasare si cu fruntea sus. Da, insa cind il zarii, fruntea imi ramase ea sus, si nepasarea nu se stinse, dar dupa citeva clipe cind ne priviram in ochi simtii cum spinarea, fara voia mea si in ciuda nepasarii, e sagetata de un fulger rece care mi-o intepeni ca odinioara la mine in odaie cind ma vizitase prima oara Matilda si ma fascinase.
Sau mai cumplit, o senzatie de cosmar in adolescenta mea toti cunosteam o familie umila din cartierul nostru, doi batrini (si daca vreti puteti foarte bine sa-i comparati, ca in basme, cu un imparat si o imparateasa, fiindca batrinetea, declinul, e acelasi la cei mari ca si la cei micI), aveau o mindrete de fata al carei chip semana cu luna sau cu soarele. Suferinta lor era ca, in ciuda frumusetii ei, fata nu se marita.
Batrinii ei parinti lacrimau exact ca in basme fiindca nu puteau sa-i reproseze fetei nimic. Frumoasa, era! Corpul ei ai fi zis ca se mladia dupa suflarea vantului, dupa curbura luminii, creatie a marelui cosmos, in care razele de lumina, in apropierea astrelor, deviaza de la linia dreapta. Privirea ei, un ochi al Sfintei
Fecioare, ai fi fost un ticalos daca sufletul nu ti-era senin in ziua cind o intilneai. Odata mi-a suris, altadata mi-a spus un cuvint, intr-o zi mi-a aruncat o privire nostalgica si nelinistita. Era batrina pentru mine.
Aveau o casuta si traiau din pensia tatalui, ofiter inferior, invalid din primul razboi mondial. Fata era de virsta mea, dar pina la douazeci de ani fetele de virsta noastra sint inaccesibile, nu minunata ei faptura mi-a turburat adolescenta, ci Nineta Romulus, prostituata sacra in zilele cind cred eu ca am conceput-o cu Matilda pe Silvia am avut un cosmar. Ara visat un copil, un monstru Senzatia de cosmar ne apartine, reprezentarea lui in vis nu se poate descrie Limba scoasa afara, capul mare, gitul subtire, privirea vicleana si matura pe chipul unui copil care nu e copil te trezesti, puterea ratiunii alunga viziunea tenebroasa si uiti in citeva clipe ratacirile gindului neodihnit care nu au nici un sens. In primele mele nopti insa dupa ce cadeam istovit de munca din minele de plumb pina sa se instaleze gindul si imaginea miraculoasa a Silviei, acest cosmar mi-a revenit de mai multe ori.
Acelasi monstru de prunc cu urdori in loc de ochi, cu gura de broasca in loc de gura de copil, cu sugestii din strimbaturi cleioase ale unei limbi enorme care ar fi vrut sa ma linga, ca infamia mi se adresa spunindu-mi: nu esti ce crezi, un suflet de om cu aspiratii spre ceea ce e sublim, ci un infam care zadarnic vrea sa scape de ceea ce e etern infam sau scabros. E infernul, gindeam in vis si deschideam apoi ochii in intunericul dormitorului nostru de detinuti, care mi se parea blind si odihnitor in rationalitatea lui, chiar daca ne tinea prizonieri in apropierea mortii: eram intangibili, puteam fi distrusi, dar nu inspaimintati.
Dupa ce am iesit, in zilele cind perspectiva vietii mele cu Matilda se intuneca, am intrebat-o la un moment dat pe mama: ce era, ce se mai intimplase cu Sibila, frumoasa fata din cartierul nostru, tot nu s-a maritat? "Ba da, mi-a raspuns mama, dar cu cine, vai de sufletul ei! Cu un nenorocit, si batrin si ticalos. Altul n-a gasit. O bate, o umileste, o injura, o tine desbracata, nici cind maninca n-o lasa sa inghita linistita.
S-a vestejit si ea, daca o vezi Si de citeva luni a mai nascut si un copil" In clipa aceea am vazut cum ne intra pe poarta o aratare cu ceva in brate. "Ea e, a zis mama. N-are pace cu acest copil, vine la mine sa ma intrebe ce sa-i faca." A intrat in casa si cind m-am uitat la ea, n-am recunoscut-o: vestejita, da, si mama era, dar frumusetea sufletului ii intinerea chipul, in timp ce Sibila luminile ochilor pareau stinse, adusa de spate, cu miini lungi si labe mari care nu stiu cum se deformasera astfel, cu o umila ardoare pe chipul altfel dus de pe aceasta lume pentru copilul pe care il tinea in brate Cind m-am uitat la copil, senzatia de realitate, atit de puternica in noi chiar cind privim un mort si ne cutremuram, dar nu ne pierdem firea gindind ca acel mort e un om si deci si noi o sa zacem astfel intr-o zi fara viata, aceasta divina senzatie ca sintem vii si ca restul nu se priveste s-a turburat in mine atit de tare, incit inspaimintat am iesit imediat afara si am plecat: copilul Sibilei era acel monstru de cosmar pe care il credeam o emanatie a fiintei mele, a creierului meu ratacit in tenebrele somnului. In realitate eu il vazusem in vis cu mult inainte ca el sa se nasca. Spun visului realitate fiindca eram in acea zi foarte lucid si foarte linistit si stiam cu certitudine ca nu proiectasem un cosmar de mult uitat, asupra unui copil real: semana aievea cu cel din vis
VII
Tot astfel ma simteam acum in fata individului care ma fixa de dupa biroul sau cu o puternica privire care nu clipea, privire insistenta, batjocoritoare, penetranta, meschina, dar triumfatoare, pe un chip care rinjea, un chip de aceeasi virsta cu a mea, asi fi zis mai frumos ca al meu, mai senin si mai vesel, insa cu o infama expresie: te cunosc, ticalosule, parca imi spunea, nu esti ceea ce crezi si n-o sa te poti ascunde de mine cit o sa traiesti, orice-ai incerca tu sa faci. Ieri ai fost universitar, si te-am dibuit si te-am trimis unde trebuie, acum esti aici si ai vrea sa-ti pierzi urma, ai crezut ca tot ceea ce ti s-a intimplat a fost un vis urit din care in sfirsit te-ai trezit si un viitor stralucit iti sta iar in fata. Un viitor stralucit iti staAaiiiaaa..
Chiar asa facu, asa ma intimpina in timp ce eu, asezindu-ma pe scaun in fata lui, imi coborii privirea: "Aaiiiaaa!" Crezui ca eram descheiat la pantaloni, in orice caz imi dadui seama ca gravitatea mea, capul meu pe sus ii stirnise pesemne exclamatia aceasta batjocoritoare. Intensa familiaritate persiflanta si rece a glasului sau ma facu sa simt o clipa de senzatie neta ca pe acest om l-am cunoscut inainte ca atit eu cit si el sa ne fi nascut. Senzatie stranie si violenta de cosmar metafizic, sau mai bine zis de metampsihoza, cind ai revelatia, cum o avusesem eu cu necunoscutul copil al Sibilei, ca sint urmarit din adincimi imemoriale de timp (care e reversibil da, s-a facut demonstratia prin calcule matematice!) de puterea malefica a universului, nu a celui vizibil, care e minunat, grandios si calauzit de legi, ci a celui invizibil, ce piere indata ce-si semnaleaza prezenta sau se comporta precum halucinantul electron care trece, in aparatul de experienta, fara sa se divizeze, prin doua orificii deodata
Si individul din fata mea parea astfel dotat, sa treaca, adica, in acelasi timp raminind intreg, si prin adevar si prin neadevar, si prin cosmarul meu si prin realitatea cea mai plata. Observai ca un ochi parea sa-i cada in gura, iar de la mina dreapta ii lipseau ultimele doua degete. Infamia expresiei era insotita de bunavointa, cind ma lua la intrebari: "Asculta, ma Petrini, incepu el, tu ai fost universitar, ma?!"
"Da", ii raspunsei. "Si chiar asa, continua el degradindu-si bunavointa printr-o fina batjocura, ai fost pe catedra si ai predat filozofia?" "Da", raspunsei. "Si studentii te ascultau?" "Bineinteles!" "Bineinteles? repeta el taraganat si pleoapele i se inchisera si din gitlej ii iesi aceeasi exclamatie indescriptibila: Aiiiaaa!"
Ai fi zis ca glumea asemeni golanilor, daca pleoapele nu i s-ar fi ridicat brusc si nu mi-ar fi aruncat o privire de gheata. Apoi continua:
"Si la Baia Sprie ce faceai tu acolo?" "Lucram in mina". "Chiar lucrai?!!!" Ma gindii sa-i raspund ca nu, ma plimbam, dar imi spusei ca individul nu trebuia infruntat, mai ales ca senzatia mea de cosmar, sub acest dialog mistocaresc, se spulbera si nu mai crezui ca eram amenintat sa fiu dat afara; poate vroia doar pur si simplu sa ma cunoasca, sa ma vada la fata? "Am impresia, ii spusei totusi, ca stiti foarte bine ce faceam acolo!" "Si ce-ai zis tu, ma Petrini, asa ca filozof, cind te-ai vazut cu roaba in mina?" isi continua el, ca si cind n-ar fi auzit ce-i spusesem, interogatoriul sau incredibil (ma tutuia ca si cind am fi fost vechi prieteni, sau el ar fi fost un foarte mare stab care nu mai poate concepe ca un subaltern atit de mititel s-ar putea simti ofensat si sa-i raspundA). "Un universitar la filozofie, ii raspunsei, nu e neaparat un filozof." "Nu e? Dar ce e?" "Un simplu profesor!" "Un simplu profesor", imi relua el intonatia modesta si asupra acestei modestii a mele facu iar: "aaiiiaaa!" Si se uita dracului intr-o parte, scirbit parca de spectacolul putinatatii umane. Da, nici macar nu puteai zice ca ride de tine, atit de sus se simtea. Acrit de lipsa de variatie a comportarii oamenilor, ingaduitor ca ne credeam si noi cineva si aveam, traiam adica invaluiti in micul abur al iluziilor noastre. "Si cit zici ca ai stat acolo, ma Petrini?" relua. "Un an!" "Si mai stii ceva filozofie? sau ai uitat tot?" "N-am uitat nimic." "N-ai uitat nimic Ai dar se opri, ca si cind n-ar fi acumulat, din spusele mele, destul dispret Ei, spune-mi si mie doua idei!" "Ce fel de idei? "Pai zici ca ai predat filozofia si n-ai uitat nimic!" "Da!" "Ei, doua idei filozofice!"
Stupefiat, nu-i raspunsei indata. De ce tocmai doua si nu una? Si cum sa-i spun acestui demon meschin de care depindea raminerea mea in uzina doua idei filozofice? "Cuget, deci exist!" ii raspunsei. "Asta ce e?" mirii el distrat si mina cu doua degete lipsa i se puse pe masina mica de scris de alaturi si executa o arie ca pe o claviatura de pian. "E o idee filozofica!" Isi retrase mina: "Si ce inseamna? E o idee a ta sau a altuia?" "Nu e a mea!" "A cui e?" "A unui mare filozof francez." "Si ce inseamna?" "Ca e foarte sigur ca exist, din moment ce gindesc." "Si ce mare brinza e asta?" "E un lucru sigur! O idee filozofica!" "Un lucru sigur! O idee filozofica! Aaiiiaaa! Si daca cineva nu gindeste, relua el cu un ton alb care in mod absurd imi impuse respect, inseamna ca nu exista?" Ramasei siderat si un fulger de simpatie abjecta trecu prin matele mele fata de el .Avea dreptate. Adica nu dreptate, dar intrebarea lui putea fi pusa! Se putea pune! Fusese pusa! Daca cineva nu cugeta inseamna ca nu exista? Ce sa-i raspund, fara sa neg in acelasi timp conceptul cartezian si sa-l fac sa nu rida iar atit de mine cit si de marele filozof? "Spune, ma Petrini, relua el vazind ca tac, uite, masina asta de scris, sau sa zicem un cal sau un magar: nu gindesc, inseamna ca nu exista?" "Nu putem sa spunem ca nu exista, zisei, dar cel mai sigur e ca exist eu, fiindca gindesc!" "Hm!" facu, dar puterea lui speculativa se opri aici, avind aerul ca si-asa gindise prea mult. Ii placea insa jocul: "Ei, zise, mai spune una!" Adica inca o idee filozofica, mare dracovenie. Ii facui pe plac: "Totul e bine in cea mai buna dintre lumile posibile", zisei. "Asta e lozinca! mirii el cu dispret. Trebuie sa fie din Marx!" "Poate sa fie!" "Si una de-a ta nu poti sa-mi spui?" "Nu!" "De ce?" "Pentru ca nu am." "Dar sa te tii de intrigi, ai! Iti spun eu una, desi nu sint mare filozof: Omul e un intrigant. Ei? Ce zici?" "Da, sint si oameni care se tin de intrigi. Eu imi vad de treaba!" ii raspunsei posomorit. "Da? Si daca eu iti dovedesc ca nu te tii, ce-o sa zici? Ce sa-ti fac? Vei fi de acord, asa filozofic vorbind, sa te dam afara? Si sa-ti virim o hirtiuta la dosar, nu de-altceva, dar ca sa afle si altii, daca o sa vrei sa te angajezi in alta uzina, ce hram porti!?" Tacui! Parea foarte sigur de el! Totusi, gindii, de-aia m-a chemat, sa ma dea afara! Ma indignai: "Repet ca n-am facut altceva decit sa-mi vad de treaba. Daca dumneavoastra stiti altceva, asta e o intriga a altora impotriva mea.


Nu inteleg sa suport eu consecintele!" "Asculta, ma Petrini, tu ai tata, ma?" relua el de asta data cu suficient dispret acumulat anterior pentru tatal meu si desigur si pentru mine, ca sa lase, dupa ce eu voi confirma ca nu sint orfan, sa-i iasa din gind stupida exclamatie. "Da, zisei, am!" Dar nu exclama nimic, se uita la mine parca sastisit si continua: "Si tii la el?" "Chiar daca n-asi tine, raspunsei eu iritat, nu dumitale o sa-ti fac confidente." "Da cui?" "Ma priveste!" "Te priveste?!
Aaaaiiiaaa." De asta data parca zbiera de atita lehamite. "Afla, ma
Petrini, ca daca tu nu-mi faci confidente, in schimb taica-tau le face. Nu mie, ce e drept, dar le face pe-acolo, prin sectie. Ca fi-sau, adica tu, n-a venit el sa stea la strung, ci doar asa citva timp pina o da Bularca afara pe curva aia de la biblioteca. Si mai zici ca nu te tii de intrigi. Ca iti vezi de treaba. Asta numesti tu sa-ti vezi de treaba?! Aaaiia" Acum parca era, intr-un fel al sau, scirbit, vesel. Nu parea sa ataseze mare importanta acestei desvaluiri si n-ai fi zis ca chiar vroia sa ma dea afara. "Ma Petrini, daca bibliotecara noastra afla ca, fata cu alti oameni, taica-tau a facut-o curva, poate sa-l dea in judecata. Spune-i chestia asta din partea mea. Pe urma afla si tu un lucru care poate ar fi trebuit sa fie primul lucru pe care trebuia sa-l afli, desi eu stiu ca filozofii sint curiosi si stiu totul despre lume, altfel de ce dracu s-ar mai lauda ca sint filozofi Aici la noi, si nu numai aici, in toata republica, directorul, secretarul comitetului de partid si cadrele sint cei trei pivoti de conducere si nu face unul ceva care sa nu stie si sa nu fie de acord si ceilalti doi. Altfel ne schimba partidul, care e forta conducatoare, da, da, ne schimba si ne trimite la munca de jos, nu sintem batuti in cuie pe scaunele noastre. Sintem noi mari, dar foarte repede putem redeveni mici, daca lucram sectar si de capul nostru. Tu bibliotecar nu poti sa fii si n-o sa-mi spui tu mie ca directorul ti-a promis chestia asta.
Stiu exact ce ti-a promis, ca daca vei reusi sa faci o buna impresie, o sa te promovam, da, dar asta, ehei! mai tirziu incolo si in nici un caz la biblioteca." "N-am spus ca mi s-ar fi promis acest post, si dealtfel nici nu ma intereseaza, spusei foarte hotarit. Tata a vorbit in numele lui, orice tata isi doreste ca fiul sau sa ocupe un post mai bun, intentia mea, si v-o spun fiindca vad ca ati fost sincer cu mine, este sa ma intorc, cind se va considera ca e nevoie de mine, la universitate, pentru care am fost pregatit. Si sa va mai spun ceva, desi poate nu intra in atributiile dumneavoastra, singura mea dorinta e sa muncesc bine si sa cistig si eu ceva bani peste norma, cum cistiga si altii in sectia unde lucrez. Mai rau e ca mi se refuza depasirea normei: ba chiar sint impiedicat sa mi-o indeplinesc si pe aia. Nu sint platit pentru tot ceea ce muncesc. Am fost la tovarasul director si a dat din umeri, mi-a spus sa ma descurc. Dar cum sa ma descurc? Asa ca vedeti ca nu putea sa-mi promita cine stie ce, cind el nici macar nu intervine sa am aceleasi drepturi ca orice muncitor." "Da?! mirii el. Si ce sa faci tu cu banii, ma Petrini?! Aveti doua salarii in casa. Nu va ajung?!" "Vreau sa ma mut de-acasa!" "De ce, nu va intelegeti?", "Ba da, dar vreau sa am casa mea!" "Aha, vrei sa ai casa ta sa poti sa aduci dame!" "Nu e vorba de dame!" zisei eu mirat, avind senzatia ca aceasta intrebare mi-o punea nu un om tinar, de virsta mea, ci unul de mult trecut O fi chiar atit de batrin? gindii scrutindu-l cu atentie si aici el isi feri privirea. Nu, nici vorba, parea chiar mai tinar decit mine. "Atunci de ce e vorba?" insista el. Tacui. "Sau vrei sa spui ca nu-ti plac damele? Voi astia, filozofii, n-aveti" "Ba avem" "Aveti? Aaaiiiaaa"
De asta data insa surprinsei in ochii lui intr-adevar ca la lumina unui fulger o stranie invidie, o otravita ranchiuna; exclamatia lui pe care o vroise ca de obicei anestetizanta nu reusi s-o acopere. Aveam sau n-aveam noi, filozofii, ceea ce intrebase el, puteam sa avem, unii da, altii nu, unii mai putin, altii mai mult, ca toti oamenii, dar in mod aproape sigur el nu se prea putea lauda ca are din plin. Altfel de ce l-ar fi dus gindul tocmai acolo, ca de aceea vroiam eu sa ma mut si sa ramin singur si de aceea aveam atita nevoie de bani, nu ca sa chefuiesc cu damele? Adica un lucru pe care el nu prea il putea face?
"La un chef, asa, il auzii ca zice, invita-ma si pe mine, ma Petrini!
Serios! Sau crezi ca noi astia, sefii de cadre, nu stim sa ne distram?
Nici macar n-o sa-ti cer sa faci din chestia asta un secret. Ti-ar conveni, ai? rinji el sarcastic. Ce te-ai mai lauda tu prin sectie si m-ai santaja, ba cu una, ba cu alta Ei si? De ce nu te-asi proteja? Ei, ce zici? "Asi fi bucuros, zisei, daca m-ati sprijini in drepturile mele." "In drepturile tale, murmura el cu un glas de parca era mirat ca aveam si eu drepturi, aaaiiiaaa"
In timp ce eu ma si ridicasem, o luasem spre usa si abia inchizind-o rupsei coada acestei exclamatii care fusese cea mai lunga si mai batjocoritoare dintre toate, ca si cind drepturile mele ar fi fost lucrul cel mai de ris din tot ceea ce dispretul lui acumulase de la mine Totusi, indefinita si scabroasa simpatie, care tisnise o clipa din matele mele pentru el, reveni, in timp ce coboram treptele cladirii, si nu numai pentru o clipa. Dar si senzatia de cosmar reveni, ca ne cunoscusem, noi doi, cu mult inainte de a ne naste si ca el fusese, in acel vis al neantului, omul care ma dominase totdeauna. Singurul om, adica nu om, singura entitate. Da, ma pomenii gindind, omul asta o sa ma ajute, iar eu o sa-l invit la mine sa chefuim cu dame (cum o sa-l invit?!} si bineinteles ca n-o sa divulg nimanui acest secret (care nu va fi!) si nici n-o sa-l santajez. Oricum, reflectai cu o siguranta de sine plina de recriminari la adresa directorului Bularca, cinismul acestui bizar individ imi va fi poate mai util decit umanismul ineficient al celuilalt.
VIII
Se dovedi astfel, enigma stocurilor supranormative se deplasa spre altii si acelasi maistru care facea pe surdul cind ii spuneam ca asi vrea sa-mi depasesc norma, da, zise la citeva zile dupa intrevederea mea cu seful cadrelor, bineinteles, de ce nu mi-ai spus ca Ma prefacui si eu ca nu-mi exprimasem niciodata aceasta dorinta si nu-i reprosai nimic.
In citeva luni cistigai suficient ca sa ma pot muta de-acasa si imi si cautai cu grija doua camere linistite si nu prea departe de casa parinteasca, sa nu-i fie greu mamei sa vie la mine ca altadata. Le gasii, aceste doua camere, imi fura atribuite de Spatiul locativ, institutie care demult incepuse sa determine intr-un fel decisiv constiinta oamenilor, dupa cum spunea Marx (conditia materiala determina constiintA). Nu poti trai intr-un subsol fara sa risti sa capeti o constiinta de subsol.
Spiritul nu este deteriorat de subsol decit daca intre subsol si ceea ce e deasupra nu e mare deosebire. Cind insa un gainar locuieste in vaste apartamente, si un om productiv, asemeni pomilor dintr-o livada, sau asemeni pamintului care asigura roadele, nu vede lumina soarelui si trebuie sa stea in intuneric, spiritul nu poate ocoli intrebarea: e vorba de moartea mea? Nici macar nu se poate consola cu gindirea hegeliana, foarte abstracta, ca daca un filozof nu se poate afirma azi, un altul se va afirma miine si predispozitia unei entitati nationale spre filozofie nu va suferi. Bineinteles ca va suferi si anume in durata ei in istorie si chiar in cosmos: existenta e unica, vreau sa spun irepetabila, esecul unei entitati nu asigura victoria unei entitati viitoare, ceea ce este pierdut, e pierdut pentru totdeauna. Sint insa departe de a sprijini frenezia afirmarii. Nu regretam vastul apartament al Matildei, dar nici nu ma impacam cu refugiul meu intr-un subsol. Cele doua camere le gasii la o familie care se temea sa nu fie repartizat in ele cine stie ce betiv in locul fetei care se marita. "Sinteti liber, imi spuse titularul apartamentului, un inginer din vechea generatie, dar intr-o zi poate va casatoriti, intelegem, menaj tinar" Si isi exprima printr-o miscare larga a bratelor o veche credinta ca in faza aceasta idila e lunga si vor putea trai si ei citva timp sub umbrela aceasta a celor care au iluzii.
"Dupa cite imi dau seama, sinteti un intelectual, zise. Unde lucrati?" Ii spusei unde, fara sa precizez ce faceam in uzina, dar omul vroia totusi sa stie cine ii intra in casa. "Credeam ca v-a spus domnul Vaintrub", zisei. "Da, mi-a spus: un prieten care se afla intr-o situatie «foarte grea»." Atunci ma simtii obligat sa-i spun cine sint. "Pentru noi conteaza, zise el dupa ce ma asculta, ca ati fost universitar. Restul, ca sa zic asa, nu ne priveste, in sensul ca nu ne deranjeaza." "Va multumesc", spusei. "Un singur pericol exista, relua el, ca Spatiul locativ sa ne trimita totusi pe altcineva. Asa ca straduiti-va sa obtineti repede repartitia." "Nu sinteti proprietarul apartamentului?" "Ba da, dar n-are importanta. Exista o dispozitie care ne da dreptul sa ne alegem chiriasul, dar nu e o lege si cei de-acolo, cind vor ei, o incalca." "O voi obtine", zisei. "Atunci facem asa: ramineti aici, va instalati, va aduceti lucrurile si n-or sa poata sa va evacueze, vreau sa spun ca nu o vor face, desi legea le da dreptul. Dar si dumneavoastra aveti dreptul la o locuinta si e complicat pentru ei sa infrunte un scandal, au incercat la inceput, dar pe urma au primit ordin sa evite astfel de evacuari. Noi o sa facem un contract, calculam chiria legala pe care ne-o platiti noua si, cu timpul, daca doriti, cumparati mobila pe care a lasat-o aici fata noastra. Noua ne-ar conveni, fiindca ar mai veni si ea pe-aici si i-ar placea sa-si vada odaile mobilate asa cum le-a lasat, e un copil care se ataseaza de lucruri si ar fi bine sa-i satisfacem aceasta dorinta La acest birou a stat ea ani de zile si a invatat pina a ajuns arhitecta
(tresarii!) si in acel pat a dormit de pe la virsta de opt ani Daca totul reuseste, avem si noi o pretentie. Camera de alaturi sa ne ramina practic tot noua, oficial o trecem insa in contract pe numele dumneavoastra. Daca va casatoriti, v-o cedam. Fireste, aveti acces la baie si la bucatarie. In privinta altor detalii, va intelegeti cu sotia mea" "Poate sa vina de citeva ori pe saptamina mama sa-mi gateasca?" mai spusei. "Desigur!" mai zise si inginerul si imi dadu cheile de la intrare.
Ramas singur cercetai odaia. Biroul in sine era micut, dar fata pusese pe el o planseta alba de lemn si era foarte comod sa lucrezi pe planseta aceea, nu ti se loveau genunchii de nimic. Patul era de fier, asemeni celor din spital, de fapt o simpla somiera, dar peste ea avea o saltea de lina si o cuvertura dintr-un material simplu de in, cu mari dungi de culoare verde care dadea incaperii un aer tineresc, foarte aerisit, parca sportiv. De-a lungul lui, in loc de noptiera avea un fel de banca din stejar lustruit pe care zaceau carti si alaturi de perna o veioza si un aparat de radio vechi, marca Phillips, care insa avea o sonoritate mai buna decit a unuia nou. Un fotoliu la picioarele patului.
Un sifonier tot din stejar, mare, incapator, plasat la peretele in coltul caruia era asezat patul. Un covor gros, culoarea griului, acoperea toata suprafata odaii, iar pe peretii liberi, rafturi pline cu carti. Si abia dupa aceea vazui ferestrele. Erau doua, imense, cu storuri, practic intreg peretele era geam. Iar de jos, din strada, urcau cu virfurile pina in dreptul lor doi plopi Deschisei Un vis! Se vedea de la aceasta inaltime care nu era mai mare de trei etaje, dar acest cartier era asezat pe un mic deal, panorama orasului, cu acoperisurile lui rosii si cu piata lui cu turnuri medievale. Ce copilarie si adolescenta fericita o fi avut fata asta! gindii. De ce o fi plecat de aici? Putea foarte bine sa stea cu sotul ci in aceste doua odai! Probabil sotul avea o casa mult mai mare? Desigur. Dar si ea stia ce frumos e aici si ar fi vrut sa vie sa-si mai vada odaia. Bineinteles ca voi cumpara tot ce a lasat, desi n-o sa-mi fie prea usor sa le platesc. Revenii de la geam parca ametit de bucuria ca voi locui intr-o odaie asa de frumoasa si incepui sa-i cercetez biblioteca. Ce citea aceasta fericita fata? Literatura. Clasicii francezi, dar si pe moderni, editii vechi scoase de Mercure de France, pe la sfirsitul secolului, coperti galbene pentru autorii straini, poetii blestemati, Villon, Baudelaire, Rimbaud, doua volume Nietzsche si nici un autor roman. Hm! Daca domnisoara ar fi fost de meserie om de cultura, ar fi fost acuzata de ploconire fata de Occident, daca nu chiar de cosmopolitism!
Practic nu-mi adusei in aceasta camera decit cartile, cu toate ca biroul meu era mai bun, dar imi placuse de la inceput tot ce era, inclusiv biroul ei de arhitecta cu planseta aceea mare; o umplui cu carti de-ale mele si cu caietele pe care tot nu ma hotarisem sa le distrug, nu atit ceea ce era scris in ele ma atragea, ci propriul meu scris, care exercita asupra gindirii mele o influenta magica: intreaga mea fervoare de odinioara renastea indata ce le rasfoiam si in spatele fiecarui rind citeam cu o claritate uimitoare o bogatie de idei pe care imi aminteam ca le avusesem si pe care anii grei prin care trecusem nu mi le stersesera din memorie. Dar numai frazele stingace, vioiciunea lor care atingea esentele, febrilitatea scrisului, spontaneitatea si superbia cu care treceam peste obstacole in favoarea reflexiei originale, pasiunea imprimata in scriitura puteau sa-mi reinvie in spirit forta de a reinnoda, trecind peste abis, indrasneala inocenta de atunci cu reflectia matura de acum. Fara ele intuiam ca asi fi avut multa vreme senzatia chinuitoare a unei amnezii. Ce gindisem? Ce vrusesem sa realizez?
Impreuna cu gindul ca o aveam pe Silvia, aceste caiete erau singura dovada, singura certitudine ca viata mea nu era, pina la aceasta virsta, un esec. Esuasem in speranta de a fi fericit cu o femeie, dar nu esuasem nici in spirit; si nici biologic. Cum sa le distrug? Nici macar nu le ascunsei, ci, dimpotriva, le pusei alaturi pe alba planseta, la stinga mea, ca pe un ghid, ca pe un talisman miraculos care ascundea secretul inspiratiei linistite si de durata si entuziasmul fara de care vointa nu aduce decit chin.
Avui, in acest sens, o bizara confirmare. Nu ma gindisem niciodata ca, in afara de Vaintrub si celalalt referent al Securitatii, nimeni nu citise de fapt caietele mele, Matilda care cautase altceva in sertarul biroului spargindu-l, desigur, le rasfoise in acea seara rau inspirata.
Aflate apoi in posesia ei, nu le citise, oricum, nu-mi spusese niciodata nimic bun despre continutul lor!
Intr-o zi, caietele mele disparura. Iata, gindii, luindu-mi in miini capul, coplesit de un sentiment catastrofic, actele vesnicei imprudente a omului. Stie bine ca un anumit lucru e primejdios pentru el si totusi nu ia cea mai elementara masura de aparare, excitat de o trufie smintita, ca poate el sa infrunte forte mai puternice si nu-i pasa de urmari. Da, au venit oameni ai Securitatii, au pus mina pe aceste caiete si acum urmeaza o noua acuzare si alti ani de ocna in minele de plumb. Avem insa dreptate sa nu credem mereu in rau, cu toate ca uneori vine mereu raul. "Unde sint caietele mele", spusei intrind in vasta camera a proprietarului meu, inginerul, care statea in pat in sort si maieu si rasfoia nu stiu ce revista. "Domnule Petrini, zise, le-a luat fiica mea, poimiine le aduce, va roaga s-o scuzati, a fost curioasa, mai mult, are o impresie pe care vrea sa v-o comunice personal, cind ei vin la noi; va invitam la masa."
Deci, domnisoara, adica nu, doamna cosmopolita, nu stia pe ce lume traieste. Fara mari probleme, lua cu ea acasa niste caiete Cine dracu credea ca sint eu? Nu i se spusese? "Asi dori ca de indata sa mi se aduca inapoi caietele mele, ii spusei inginerului. Atit eu cit si fiica dumneavoastra sintem demult oameni maturi si nu elevi sau studenti protejati de virsta noastra tinara, cind credeam ca nimeni n-ar avea curajul sa ne pedepseasca sever pentru ratacirile noastre. Aceste caiete dar nu vreau sa va spun mai mult, o rog pe fiica dumneavoastra sa mi le restituie chiar acum." "Da, se poate, vai, zise inginerul, fata mea n-a stiut ce importanta atasati acestor insemnari.
Altfel nu si-ar fi permis sa le ia, ii dau un telefon si intr-o jumatate de ora vi le aduce"
Ii dadu acel telefon chiar in fata mea, dar nu schimba cu ea decit citeva cuvinte si inchise. "Nu vrea sa vi le dea", spuse el cu humorul jovial si resemnat al parintelui care numai are autoritate asupra fiicei sale, in general al barbatului care trebuie sa cedeze in fata capriciilor femeii. Avea aerul sa spuna ca si eu trebuia sa cedez. Ca sa ma pufneasca apoi un ris colosal a treia zi cind ne intilniram la masa si aflai despre ce era vorba.
Ce eram eu? Un Feuerbach modern. Cum? De ce? Muncitor ca si acela, zise ea cu o extrema sfiala in glas, ajunsesem sa-mi formez o conceptie despre lume si prin cultura sa parvin spre sferele gindirii filozofice. Ramasei o clipa tacut, ca sa inteleg. "Doamna, zisei apoi,
Feuerbach n-a fost muncitor, il confundati cu Dietzgen, intr-adevar un muncitor filozof, tot german, care a descoperit dialectica materialista, independent de Marx si Engels si chiar independent de Hegel Si nici eu nu sint" si ma intrerupsei izbucnind in ris. Tatal ei, cu humorul adesea strimb si ascuns al intelectualilor specialisti, nu-i spusese ca am fost universitar, ci un simplu strungar, ceea ce pe fata o uluise.
Micuta, delicata si tacuta, tinara doamna se facu liliachie auzind hohotele mele, in timp ce inginerul, surizind cu o satisfactie ironica, ii spunea abia acum ca domnul Petrini a predat citava vreme la catedra de filozofie, alaturi de marele poet si filozof, si ca imprejurari nefericite, care nu erau legate de pregatirea sa, il determinasera sa ajunga intr-o uzina. Sotul tinerei doamne observa la sotia lui ceva care nu se observa, se ridica de pe scaun, veni linga ea si ii sopti la ureche. "Nu fi copil, te rog, e o gluma de-a lui, doar il cunosti, n-a vrut sa te jigneasca." "Dar nu ma simt jignita", raspunse ea atit de jignita incit se facu palida si o mare tristete i se asternu pe chipul ei care exprima o atit de vie sensibilitate incit cerea parca o protectie perpetua pe care intr-un mod la fel de perpetuu o respingea, lucru care ii imprimase nu numai in privire, ci si in miscari o vesnica suferinta si timiditate. Mai curios era ca parintii ramasera indiferenti cind ca drept orice raspuns la soaptele sotului (un tinar domn cu un chip ferm si atragatoR), dadu tacimurile la o parte din fata ei, ca si cind ar fi impiedicat-o sa se ridice, se ridica si fara un cuvint parasi incaperea. "Stii ca pe urma face migrena care o tine trei zile la rind", zise doamna inginer, cu un glas uscat, fara vreo caldura pentru fiica ei."Trebuie sa iasa odata din copilarie, zise inginerul infulecind cu atita pofta incit mereu ii raminea mincare pe la colturile gurii. Peste sase luni naste si cum poate un copil sa creasca alt copil? De pilda acum, n-a mincat nimic si o gravida trebuie sa manince." "Da de ce nu i-ai spus despre ce e vorba, sa nu se faca ridicola?" "Ca sa invete sa nu fie", zise inginerul cu o ironie aplicata.
Reiesea ca data fiind pregatirea mea de fost universitar, nu mai eram un Feuerbach modern, ba chiar, daca fiica lui ar fi stiut, nu i s-ar mai fi parut demne de vreun interes insemnarile mele si desigur nici nu le-ar mai fi luat cu ea acasa, in orice caz nu si-ar fi permis, in timp ce fiind vorba de un simplu muncitor neglijase bunele maniere. Ma inselam insa. Dupa cafele ma retrasei si ii gasii pe tinerii soti la mine in odaie. Stateau de vorba linistiti. "Doamna, zisei, ma scuzati ca am ris intr-un fel atit de stupid, dar am avut o desamagire, imi facusem iluzii fata de interesul dumneavoastra pentru caietele mele. Mi s-a parut ca v-au fascinat, mai ales cind ati refuzat sa mi le inapoiati de indata."Realmente m-au fascinat, zise ea ginditoare, si intr-adevar risul dumneavoastra m-a jignit. E adevarat ca si eu am gresit ca le-am luat fara sa vi le cer." "In mod sincer imi pare rau. Asi fi vrut sa discut cu dumneavoastra mai pe larg. N-am publicat nimic din aceste insemnari si nu le-am dat nimanui pina acum sa le citeasca. Acum sinteti necajita si n-asi vrea sa abuzez de ocazia pe care mi-ati oferit-o citindu-le, sa va pun cileva intrebari.
Sotii se privira. "Cum, zise el, dar oricind" Adica nu acuma. Si se ridicara. "Daca va jeneaza planseta mea, spuse sensibila doamna, am putea s-o luam" "Asi fi bucuros daca mi-ati lasa-o, zisei, e atit de placut sa lucrezi pe ea! E foarte comod"
Nu mai avusei insa ocazia sa discut cu ea despre caietele mele.
Dar, oricum, aveam o confirmare, e adevarat nu intreaga, cu o umbra de incertitudine izvorita din chiar intimplarea, daca cu adevarat i s-ar mai fi parut fascinante insemnarile mele stiind ca sint scrise de un fost universitar, ca universitar sau muncitor autorul tot a captat totusi interesul viu al unei cititoare.
IX
Nu trecu insa mult si trebui sa parasesc uzina. Spun "parasesc" fiindca nu fusei concediat, ci pus in situatia s-o fac tocmai pentru a nu fi dat afara.
Intr-o zi, la o adunare generala sindicala a sectiei il auzii pe presedinte rostind: "Are cuvintul tovarasul Chelbasu, se pregateste tovarasa Nineta Boiangiu." Hm! exclamai in sinea mea, saraca Nineta
Romulus, pe unde-o fi! Intorsei totusi capul cind Ninetei de aici i se dadu cuvintul. Ma holbai: era chiar ea, numele de Boiangiu fiind desigur al barbatului ei. De la distanta aceea mi se paru neschimbata
Nineta, dar lucru incredibil era felul cum vorbea, glasul nu mai semana cu cel de odinioara nici in timbrul lui, nici ca mijloc de a exprima vechile ei ginduri, filozofia ei (filozofia tubului cu pilule ucigatoare clin geanta, care pot fi luate quand l amour est desservI). Nu, acum Nineta isi insusise stilul sec al darilor de seama, al criticii si desigur si al autocriticii, vorbea despre realizarile care ii stateau in sarcina, biblioteca si manifestarile culturale si ale echipelor artistice (sfinte
Dumnezeule, asadar ea era bibliotecara in chestiune?) si chiar asa si facea, critica intr-un fel voalat si abil pe tinerii care isi neglijeaza nivelul cultural si sint absenti din fisele ei, "dar e si vina mea ca n-am gasit suficiente mijloace de convingere, fiindca nu neg importanta sportului, minte sanatoasa in corp sanatos, cum spuneau cei vechi, si sportul are aceasta menire, dar nici fara cultura nu sintem in deplina forma, nu sint partizana zicalei care spune decit filozof ofticos mai bine magar sanatos Nu e obligatoriu sa ramii doar magar sanatos"
"Trebuie sa fii magar filozof!" zise de la prezidiu presedintele si se produse rumoare vesela in marea sala de sedinte a clubului uzinei.
"Am vrut sa spun, relua Nineta fara timiditate, ca nu asta e alternativa.
Se poate face si sport si cultura!"
Bravo, Nineta. Avea, cum se zice, papagal. Si descoperii dupa aceea, cind sedinta se termina, ca nu-i pierise totusi spontaneitatea de altadata. "Nineta!" o strigai. Ea se intoarse si facu ochii mari. "Petrini!" exclama si ea si intr-o clipa chipul, sub presiunea amintirii si a surprizei, redeveni cel ce fusese atunci, cind o cunoscusem eu la
"Mama ranitilor", inocent, neatins de amorurile ei timpurii si frenetice.
"Cum ai ajuns tu aici, o intrebai, si inca bibliotecara!" "Dar tu aici?
Ce esti?" "Strungar". "Numai atit? Nu ti-ai terminat studiile? Te pomenesti ca ai fost eliminat din cauza mea si ti-ai ratat cariera. Vroiai sa ajungi filozof, profesor M-ar amuza sa fie adevarat!" si izbucni intr-un ris de un cinism vesel, ca si cind ar fi fost o gluma reusita sa mai adauge la victimele pe care le facuse in viata ei aventuroasa inca una, iar pentru mine si mai distractiv ca am putut sa-mi ratez cariera din pricina unei "Nu, ii raspunsei, n-am ratat nimic, daca consideram ca ratarea ne vine din interior." "Poti sa stii? " zise ea pe ginduri si ne urcaram in autobuz. Ai fi zis ca reflectase si ea la acest subiect si nu reusise sa afle din ce parte ii venise ratarea. Dar chiar ii venise? Ce putuse rata Nineta? O, daca ar fi sa-l credem pe filozoful roman, numai rata nu rateaza, un om, adica, oricine ar fi el, are totdeauna ceva de ratat, totdeauna descopera ca a vrut ceva, chiar fara sa stie precis ce anume, i-o spun altii la urma cind nu mai e nimic de facut, chiar daca el ar dori sa nu stie. Au acest obicei scumpii nostri semeni, sa inregistreze cum aratai tu odinioara, sa ghiceasca, sa intuiasca acel lucru pe care ai dori sa-l realizezi, sa-l tina minte peste ani si intr-o buna zi sa-ti spuna cu dispret: ratatule! Esti un ratat! Chiar un ideal cu totul marunt, foarte modest, aprinde pe chipul purtatorului lui o mica aura si cind aceasta aura piere, adica o anumita licarire a privirii, o anumita tinerete a chipului, atunci se observa (fiindca la cei ce reusesc le ramine parca vesnic pe chip tineretea cind au avut idealurI) si ratatii sint pierduti; chiar cei dragi nu se pot abtine sa nu spuna sotului, fratelui sau prietenului: esti un om de nimic. Ii scapa intr-o zi sotiei, care a acumulat multe nemultumiri impotriva ta de-a lungul anilor, chiar daca ai fost an sot model si ai muncit din greu sa-i tii pe toti Sau: n-a fost nimic de capul tau, altii au facut si au dres. Aici, in mediile de jos, ratarea se confunda adesea cu nereusita, care poate foarte bine sa tina perfect in picioare un om fara noroc, care sa nu se considere adica ,un ratat. Nu-i pasa. Nu e vina lui! Mai apropiata cauzei ratarii e parabola cu talantul ingropat, cind alte tentatii decit acelea de a-ti fi urmat drumul pe care ti-era dat sa-l urmezi te-au invins fara vina nimanui.
Ce aflai de la Nineta? Ca ratase lovitura cu tubul: il aruncase dupa ce nascuse doi copii. Fusese ispitita sa devina mama, sa fie ca alte femei, sa aiba barbatul si casa ei, sa fie bine vazuta in orasul in care se maritase cu acel negustor bogat. Dar negustorul incepu sa afle, desi nu dorea, fiindca faptele chiar daca nu venim noi spre ele, vin ele spre noi, ca trecutul Ninetei, asa si pe dincolo, o istorie care dureaza de totdeauna si va dura, adica lipsa de linie dreapta in viata majoritatii oamenilor, cu alte cuvinte caderi, erori prelungite, schimbarea brusca de bara care naste nesiguranta, imprevizibilul, nelinistea Negustorul deveni gelos: dar daca sotia lui nu s-a schimbat? Si daca maiorul acela din Bucuresti o gonise pentru rele purtari? El si asa era mai batrin decit ea si in curind va deveni si mai batrin, in timp ce ea nu dadea deloc semne ca o sa imbatrineasca foarte curind, arata tot asa ca inainte, desi indurase doua sarcini. Un barbat mai batrin, dar linistit si intelept, poate ramine multa vreme un om care putea fi iubit. Dar un batrin smintit, care cedeaza ispitei de a fi gelos, e desgustator. "Nu stiu cum se facea, marturisi Nineta, ca in clipele acelea il vedeam si eu cit e de batrin, cu toate ca nu era, era bine facut, subtirel si svelt si cind se imbraca bine (si stia sa se imbracE) chiar intinerea parca, nu-si arata virsta, nu de cincizeci si ceva cit avea, ci de patruzeci" . Am divortat de comun acord si mi-am abandonat in mod iresponsabil copiii." "Si Boiangiu?
Te-ai recasatorit?" "Nu, a fost de acord sa-i pastrez numele, sa semene cu al copiilor Scuza mea de atunci, continua Nineta, era ca tatal lor, om bogat, ii va creste mai bine decit mine Si acum ma chinuie dorul de ei, de anii cind i-am facut si alaptat, cei mai frumosi din viata mea" "Bine, ii zisei, dar cine te impiedica sa te duci sa-i vezi?" Cine o impiedica! Nineta avea aerul ca isi punea ea insasi aceasta intrebare pentru intiia oara. Vorbind despre copii, chipul ei imbatrinise, ca sa zic asa, sub ochii mei, se daduse jos din pat si incepuse sa se imbrace. O invitasem la mine, dupa ce luasem masa impreuna la restaurantul care se numea inainte "High-Life" (Hailaiful unde se dusese si Vintila odata sa-si vada amicul cu o formidabila tipesa, care avea apoi sa-si lase urmele talpilor pe peretele garajului unde se zbenguise apoi si el cu eA) si Nineta ma urma firesc, ca si cind invitatia mea nici nu trebuia facuta, se intelegea de la sine ca o sa incheiem seara la unul din noi."Frumoasa odaie, zise intrind, dar fara sa se uite la mobila, cum ai gasit-o ?" "De ce, zisei, nu stai bine? Ce s-a ales de vechea ta casa de linga «Mama ranitilor»?" "S-a dus, zise, s-a darimat cu intreg cartierul, s-au construit blocuri." "Si bunica?" "A murit demult!" "Si «Mama ranitilor»?" "Totul!Nu stau bine, zise Nineta, mi s-a repartizat o camera tocmai la marginea orasului, in cartierul acela nou, parca e un orfelinat, cind ma apropii de el chiar imi aduc aminte ca nu mai am pe nimeni pe lume." "De, zisei, daca n-ai vrut sa te mariti cu mine? Dar nu e timpul trecut, Nineta", ii soptii, gindind ca daca o lasam prea mult pe panta lamentarilor, nu se va mai apropia de acel timp de odinioara, singurul in care ne puteam refugia si iubi, ci, dimpotriva, se va indeparta tot mai mult si de acel timp si de mine. Da, dupa, va putea sa se lamenteze in voie, mai gindii si incepui s-o mingii pe chipul ei in care privirea ii juca ratacita, ca si cind ar fi fost surprinsa, uluita, ca dupa atitia ani si dupa ce eu insumi trecusem prin atitea, n-o uitasem si mai aveam pentru ea atita tandrete, desi experienta ar fi trebuit sa-i spuna ca semanam in acele clipe cu flacaul de la tara care coplesit de dorinta ii spune fetei ca o s-o ia de nevasta, numai s-o induplece, sau in orice caz s-o ameteasca si sa-i inmoaie genunchii prea strinsi. "Prea tirziu, Petrini, zise ea cu melancolie, tu asi putea spune ca ai ramas acelasi, cu toate ca ai suferit si in viata si ca barbat indragostit si de mine pe vremuri, si pe urma si de nevasta-ta care te-a parasit, dar nu poti spune despre mine ca sint aceeasi."
"Pentru mine, zisei in soapta inabusita, tot Nineta de atunci." "Ai sa vezi ca nu mai sint," surise ea cu ironie senina si incepu foarte incet sa se dezbrace. Miscarile ei imi pareau sacre, atit erau de sigure si de armonioase. Incepui sa fac la fel si cind ritualul se termina, o luai in brate, o dusei in patul meu auster in care dormise atitia ani o fata
(prima mea cititoare!) si, urmarit de scena de odinioara cind ne iubisem intiia oara noi doi si intiia oara eu cu o fata, o retraii cu putere aceasta magica initiere si nici o clipa nu ma gindii si nu simtii ca Nineta nu mai era aceeasi. Scena se repeta aievea si pentru ea. Imi dadeam seama, se uita la mine cu mii de sticliri de speranta nebuna in privirea ei mistuita realmente de focul ei interior, parca nestins, nestins de vinturile si furtunile care suflasera atita vreme in el. De ce nu? gindeam cu o adinca convingere pe care mi-o insufla trupul ei minunat, de ce n-am putea noi doi s-o luam de la capat? Cine ne-ar putea opri? incepui s-o sarut cu patima si multa vreme continuaram apoi sa raminem inlantuiti. "Ei, zise ea intr-un tirziu, tot mai vrei sa ma iei de nevasta?" "Da, zisei, ar fi atit de bine! Tu ai copii, am si eu o fetita si viata noastra s-ar implini prin iubirea care ne-a lipsit." "Da, murmura si ea, ar fi atit de bine Pentru ca, sa stii, si eu te-am iubit pe tine si te mai iubesc si acum, nu-mi vine sa cred ca nu te-am putut uita, dar sa stii ca te-am parasit tocmai fiindca simteam ca ne pindeste o mare primejdie daca nu ne despartim, ne-am fi legat prea tare si tu n-ai fi putut sa-ti mai termini studiile si din ce am fi trait?" "Da, zisei, povestea care se repeta, temerea de totdeauna care rupe vraja, si o rupe cind el, cind ea, cine iubeste mai putin" "Nu e adevarat, te iubeam tot atit de mult ca si tine, dar cu toate ca nu paream atit de grijulie cu mine sau cu altii, m-a speriat gindul traiului rau, in saracie si chiar in mizerie. Adevarurile astea sint verificate, saracia roade orice ideal, putini rezista." "Eu asi fi rezistat!" (gindind: si poate ca schimbindu-se astfel ordinea clipelor mele, nici restul, inchisoarea, esecul cu Matilda, n-ar mai fi urmaT). "Cum poti sa stii dinainte? zise
Nineta. Saracia e un cancer. Cit timp te-asi fi putut iubi spalindu-ti rufele, gatindu-ti, frecind podelele si imbracind o singura rochie pe care asi fi spalat-o pina la izineala? Si tie calcindu-ti pina la luciu acelasi costum de student sarac?" "Da, zic, si tu cum puteai sti dinainte ca va fi chiar asa?" Ea tacu o vreme, apoi zise: "Busola, Petrini, iti arata cu acul punctele cardinale. Ti-ai fixat o directie, mergi pe ea si stii dinainte peste ce obstacole o sa treci, prin ce paduri negre sau pustiuri fara apa. Ca sa treci prin ele si sa-ti atingi tinta nu trebuie sa iei cu tine tot ce-ti trebuie? Or, noi n-aveam nimic. Lupii te maninca chiar daca esti indragostit lulea, si daca mai ai cu tine si copii, ii maninca si pe copii."
"Oricum, zisei, n-ar fi fost asa de rau, fiindca vad ca ai predispozitie spre filozofie. M-ai fi ajutat!" si risei. "Da, rise si ea, te-asi fi ajutat, dar tu pe mine?" Tacui. "Ei, aia e! spuse ea cu un senin sarcasm. Pina ai fi reusit tu, te-ai fi trezit linga tine cu o baba si m-ai fi parasit. O femeie, de la cea idioata si urita, pina la cea inteligenta si frumoasa, se naste inca din burta maica-sii cu stiinta asta si numai o mica parte din ele, sufletistele, fac exceptie si indura calvarul care urmeaza dupa ce sint parasite, desi cunosc si ele adevarul de care iti spuneam. Vai de ele!
Decad pe urma, incep sa bea sau se marita cu un ticalos care le supune la un nou calvar, dar fara nici o compensatie A propos de bautura, n-ai nimic aici?" "N-am, dar pot sa ma duc sa iau de la restaurant. E unul pe-aproape." "Mai bine nu! zise ea. Ma simt atit de bine! Eu beau ceva numai cind am ginduri negre"
Dar nu cumva le si avea, aceste ginduri, fara sa-i survina inca?
Tocmai vrusesem s-o intreb, dar ma oprisem la timp, intrucit steaua ei fusese mai benefica parasindu-ma pe mine? Pe o cale insesizabila reflexiile ei ulterioare o dusera insa tot spre aceasta intrebare nepusa.
In fond orice intrebare pui cuiva care se afla sub semnul unei intrebari unice si capitale, tot spre ea trage sau se produce o turburare intocmai ca in apropierea unei mari mase magnetice ascunse, cind toate oscilografele tresar in mod misterios. Tot asa parca tresari Nineta cind ii spusei: "Si tu de cind te-ai intors in orasul natal?" Tacere, ca si cind citeva clipe ar fi suferit de o amnezie. Apoi raspunsul: "Nu de mult. De anul trecut." "Si de unde ai venit?" Alarma bizara: "Ce importanta are asta pentru tine?" "Nici una, o simpla curiozitate." Dar ghicise ca aceasta curiozitate va persista si alte intrebari vor veni. Totusi rezista, nu mai adauga nimic dupa ce raspunse: "Din Bucuresti." "Si ce faceai acolo? spusei aproape spontan. Trebuia sa se decida daca vroia sau nu sa-mi povesteasca. De fapt vroiam sa stiu daca era adevarat ceea ce auzisem eu despre ea de la teologul Asanache si ceea ce aflasem eu insumi cind o cautasem la acea revista literara, unde fusese angajata sa "imbunatateasca compozitia sociala a redactiei", cum imi raspunsese cu un suris cinic un tip de-acolo, si ca nu mai lucra la acea revista. Nu-l uitasem pe acel tip. De ce surisese el astfel? Si ii povestii
Ninetei si o intrebai de ce rinjise el astfel, fiindca surisul cinic devenise rinjit. "E o poveste lunga, zise Nineta. Tipu-acela nu era un jidan?
N-avea parul roscat?" "Ba chiar!" "Si-a batut joc de mine. Intii el, pe urma toti, in frunte cu directorul revistei. Numai asta te intereseaza?"
"Ma intereseaza tot ceea ce poti tu povesti."
Si Nineta se intoarse inapoi si obsedata, uita de istoria de la acea revista si imbatrini, cum am spus, sub ochii mei, cind incepu sa-mi povesteasca de copii. "Cine ma impiedica sa ma duc sa-i vad? Nimeni nu ma impiedica, ei si? La ce imi ajuta ca ii vad? Mai rau imi face! Sint asa de frumosi si m-asi pune in patru labe in fata tatalui lor sa ma intorc acasa si sa traiesc cu ei, sa am grija de ei, si sa fac sa se stearga si din mintea lor si din a mea anii cind i-am parasit Dar el nu vrea
Nu s-a recasatorit Nationalizarea i-a luat magazinul si abia a putut sa ajunga si el simplu vinzator undeva in alt magazin, li s-a luat si casa, traiesc greu, el si o sora ramasa nemaritata (ea i-a crescut pe copiI), dar nu s-ar zice ca nu se descurca sau ca se pling. Copiii nu simt saracia, se joaca, rid, se bat, se duc la scoala, iar la mine se uita nu ca la o straina, dar nici ca la o mama. Am ajuns sa doresc ca tatal lor sa moara, s-o gonesc pe sora lui si sa-i aduc aici Dar n-are de gind sa moara, arata bine, desi are acum saizeci de ani, ba chiar, al dracului, ai zice ca a intinerit; copiii ii dau forta asta, il pun la munca, alearga, se sbate, se baga in tot felul de combinatii sa cistige ceva bani, fiindca cu leafa lui de vinzator n-ar putea cum sa-i tina."
Nineta se imbracase, dar nu pleca, statea in fotoliu si continua astfel despre copii si povestirea ei nu mai inainta, sa aflu si eu ce facuse atitia ani dupa ce ii parasise, nu putini ani, poate chiar zece Si fara motiv aparent izbucni deodata intr-un plins interminabil, asemeni unei Fantine ai carei copii se aflau sub puterea unui Thenardier mizerabil, numai ca nu era nici bolnava ca aceea, nu-si vinduse dintii si parul ca sa le trimita bani, iar tatal copiilor era departe de a fi un
Thenardier Cu atit mai vinovata deci si fara scapare cu cit, in afara de faptul ca ii nascuse, nu facuse nimic pentru ei. Acest adevar brutal o impiedica sa deschida un proces si sa cistige pentru ea macar unul.
N-ar fi putut indura sa-i auda pe copii in instanta optind pentru tatal lor.
"I-am intrebat eu, zise Nineta inseninindu-se ca in fata unei fatalitati, si nu mi-au spus chiar nu, a fost mai rau, au tacut, nu mi-au raspuns nimic, semn ca pentru ei hotara tatal, desi cind le-am pus intrebarea el nu era de fata. Numai cel mic, care imi e cel mai drag, cind am ramas numai cu el m-a intrebat inocent, semn ca fostul meu barbat nu ma ponegrise in fata lor: mama, de ce nu vii tu acasa? De ce nu viu? Nu stia nimic, saracul, credea ca eu asi putea veni si nu vroiam"
Incepui sa ma plictisesc, iar dorinta mea dinainte, de a ma casatori cu Nineta, mi se paru ridicola: chiar daca, prin absurd, si-ar fi recapatat copiii, ar fi trait nu pentru mine, ci, ca sa zic asa, pentru cistigarea inimilor lor. In timp ce eu nici macar prin absurd (poate doar moartea
MatildeI) n-asi fi putut s-o am cu mine pe Silvia. Era clar: Nineta nu indrasnise sa inghita acel tub salvator pe care il purta odinioara in poseta si care ii dadea pe atunci atita siguranta de sine; mai bine n-ar fi avut niciodata aceasta idee smintita, care ii impinsese viata spre o prea inalta frenezie; acum era silita sa sufere, o suferinta ca o boala mortala, dar care nu-si gasea solutia nici in moarte.
Incercaram in saptaminile urmatoare sa reinviem vechea noastra dragoste, dar se dovedi ca ea avusese dreptate cind imi spusese ca nu mai era aceeasi. Chiar nu mai era, ii vedeam privirea absenta, pierduta in trecutul ei vinovat care o imbatrinea, si intelesei ca trebuie sa incetam. Incetaram, dar intr-o zi veni la mine acasa fara veste si imi spuse ca trebuie sa plec din uzina. "De ce?" "A aflat", zise cu o expresie turbure. "Cine a aflat?" "Olaru!" "Care Olaru? A, da, seful cadrelor. Ei si?" "Nu ti-am spus, zise, e indragostit de mine!"
"Indragostit sau traiti impreuna?" "Da, traim impreuna! Nu stie nimic sigur, dar a aflat ca am fost cu tine in seara aceea la «High-Life»! Daca vrei sa nu te dea afara, mai bine pleaca singur. E mai bine?" Asa deci, gindii, desi stii ca omul e casatorit, ai acceptat sa traiesti cu el! Nu m-ar mira sa aflu, Nineta, ca si turnatoriile care ti se pun in circa sint adevarate si ca, daca Olaru este, prin functia lui, ca orice sef de cadre, foarte strins legat de serviciul Securitatii statului, esti si tu "Bine,
Nineta, ii raspunsei, o sa plec. Si acum iesi afara!"
Eram furios, imi dadea a doua lovitura. Si cind aflai ca Nineta era exact ceea ce gindisem fara sa fiu sigur, nu ma mirai. Ba chiar, gindii, o fi si mai mare in grad ca acel Olaru, e sigur, altfel individul s-ar fi razbunat pe mine, m-ar fi dat pur si simplu afara fara menajamente si inca virindu-mi in dosar o piesa bine ticluita. Or, nu fu astfel, plecai cu el curat si cu mentiunea de transfer, adica aveam dreptul sa nu parasesc uzina pina nu gaseam ceva in alta parte.
Si gasii destul de repede, ma calificai contabil. Nu atit de rapid cum ma calificasem strungar, dar nici nu fui silit sa urmez cine stie ce cursuri de durata. Era mai bine!

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2020 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.