Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Rascoala - Capitoul 8 FLACARI de Liviu REBREANU



Ziua urmatoare, miercuri, inainte de amiazi, Platamonu sosi la
Lespezi cu cabrioleta, aducand si pe avocatul Olimp Stavrat, pe care-l gazduia la Gliganu.
― Iaca, ajungem cu bine, domnule avocat! zise arendasul, care mana calul, avand alaturi de dansul, in fata, pe Stavrat, iar in fund, pe Aristide.
― De ajuns vad ca ajungem, dar cat de bine, vom vedea la urma! raspunse Stavrat nervos, mangaindu-si barbita ciupita putin de carunteala si uitandu-se mereu in toate partile, parca i-ar fi fost frica sa nu rasara de undeva o ceata de tarani razvratiti.
― N-aveti nici o grija, onorate domnule avocat! relua Platamonu atat de ocrotitor, ca devenea ironic. Nu sunt oamenii asa de nebuni cum crede lumea la oras! Taranul e foarte cuminte din fire, poate chiar prea cuminte!
Olimp Stavrat nu se putea insa linisti cu asemenea consolari platonice. Ii intrase in suflet o spaima care-l tortura necontenit si-i zugravea toate primejdiile in niste culori atat de sumbre, ca pretutindeni vedea numai stafii. Isi blestema in gand inspiratia nenorocita de a se lua dupa capriciile unei cucoane inconstiente. Cei trebuia lui sa-si paraseasca pacea si siguranta din Bucuresti si sa se aventureze prin satele strabatute de fiorii razvratirii? Nu i-ar sedea lui mai bine, ca un om in varsta ce este, sa citeasca despre tulburarile taranesti in jurnale, acasa la el, in fotoliu, sorbind o cafeluta dulce si fumand o tigara de foi, in loc sa tremure pe aici?
Stia dansul, si din alte experiente proprii, ca a pune sentimentalism in relatiile de afaceri inseamna a compromite si afacerile, si sentimentul. Ce l-a gasit sa se ambaleze dupa clienta asta in asa hal prostesc? Bine, e frumoasa si pofticioasa, dar iata unde l-a adus. Si macar de-ar fi profitat ceva. Ba deocamdata nici onorariul pentru procesul divortului nu i l-a achitat. S-a ales cu avansul ce i l-a luat la inceput, cand o trata ca pe o clienta distinsa. Nu-si va ierta niciodata mai ales greseala de a nu fi refuzat barem in ultimul moment sa plece, cand toate ziarele anuntau ca dezordinile si salbaticiile au cuprins toata tara. Sau sa se fi oprit in Pitesti, unde e armata, dupa ce a vazut prin toate satele din calea lor taranii cu mutrele fioroase, in palcuri soptind cine stie ce si complotand la lumina zilei si sub ochii lumii Toata noaptea s-a zvarcolit fara somn, cercetand de nenumarate ori daca e bine incuiata usa si tresarind de groaza la fiece zgomot de afara. Nu avea mare incredere nici in arendas, oricat se arata de amabil. Cine garanteaza ca nu e si dansul inteles cu taranii in taina, sa se pomeneasca deodata cu talharii in camera?



Inainte de a coti pe poarta conacului, avocatul zari un grup de vreo cinci tarani intr-o ograda.
― Uite-i s-aici! zise dansul, tresarind si aratandu-i arendasului cu degetul.
― Oameni de treaba, domnule avocat! il linisti Platamonu. Ii garantez eu pe astia! Ii cunosc bine! Cel cu caciula alba e Matei
Dulmanu, barbat cu stare si de inima. Poate sa aveti de-a face si dumneavoastra cu dansul, ca e dintre cei care se intovarasisera sa cumpere proprietatea conitei Nadina!
Avocatul Stavrat se oprise si ieri, de doua ori, in curtea conacului batranesc, cand au sosit si cand pe urma s-au inapoiat de la Miron
Iuga fara sa fi intrat in casa. Totusi acuma examina cladirile si ograda, parca niciodata nu le-ar fi vazut, observand ursuz:
― In conacurile astea nu e nici o siguranta Deschis peste tot, intra cine pofteste, te gatuie si-ti da foc, si pleaca pe aci incolo, nesuparat de nimeni.
Platamonu nici nu mai raspunse si se multumi sa zambeasca, pe cand in dosul lor Aristide radea pe infundate de lasitatea avocatului, tinandu-si gura cu mainile sa nu bufneasca.
De fapt, conacul, intr-adevar, era cam neglijat, mai ales in privinta dependintelor. Intretinerea cadea in sarcina arendasului, care avea dreptul sa-l utilizeze dupa bunul sau plac, afara de cladirea principala, pe care Gogu Ionescu o restaurase acum cativa ani si o rezervase pentru el si sotia sa. Platamonu intrebuinta numeroasele acareturi de aici mai mult ca magazii si depozite. Grajdurile si cotetele stateau aproape goale. Un calut pentru ingrijitorul conacului, Dumitru Chiliei, o vaca de lapte, cateva pasari, ca sa aiba boierii, cand vin pentru cateva zile sau macar pentru trebuintele imediate. Daca stau mai indelung, arendasul se ingrijeste sa trimita de la Gliganu completarile necesare. In toata harabaia de curte locuia numai Dumitru Ciulici cu familia, adica nevasta si patru copii.
Arendasul l-a mostenit si-l pastreaza, fiindca e de isprava. Muierea lui Dumitru a fost bucatareasa la Pitesti si deci stie sa gateasca perfect pentru boieri, iar fata cea mai mare, Ileana, s-a invatat a face serviciul in casa ca o jupaneasa de la oras. Pentru alte nevoi,
Dumitru s-a obisnuit sa cheme oameni sau femei din sat. Totusi conacul nu-si capata infatisarea de viata decat rareori, cand se aduna mai multi boieri. Numai atunci se invioreaza curtea de oameni, de miscare si de zgomot.
Acuma, intr-un sopron, soferul curata automobilul, fluierand de zor o melodie nemteasca. Si cateva gaini si rate se plimbau prin curte, bucuroase de caldura soarelui. Dumitru Ciulici, cu fata osoasa, mustacioasa, putin adus de mijloc, se iutea sa ajute boierilor a cobori. Intrebat, instiinta pe Platamonu ca conita s-a odihnit bine, sa sculat mai adineaori si in clipa aceasta se afla la oglinda, gatinduse.
Din cerdacul care apara intrarea, arendasul introduse pe Stavrat intr-un vestibul mare, unde asteptara cateva minute, pana ce aparu
Ileana sa le spuie ca conita vine numaidecat si sa pofteasca dumnealor in salon. In stanga era salonul si un fel de camera de lucru pentru Gogu Ionescu, in dreapta sufrageria, despartita printr-o alta odaita de odaia de culcare, care, de altfel, comunica direct si cu vestibulul. Gogu impartise in doua odaita de la mijloc si instalase o baie moderna, care dadea numai spre dormitor. Din sufragerie, spre fund, un coridor ducea intr-o camaruta transformata in oficiu. Pe urma venea bucataria mare si mai incolo incaperile pentru servitori, in care locuia Dumitru Ciulici cu ai sai.
Nadina intra frageda si frumoasa ca o raza de soare primavaratic, in ochii ei lucea o bucurie trandafirie.
― Ei, tot speriat, cavalerul meu viteaz? zise cu ironie dragalasa catre Stavrat. Vai, daca as fi stiut ca ai sa fii asa de circumspect, teas fi crutat: mi-as fi ales alt avocat!
― O, dumneavoastra glumiti, conita, pentru ca n-aveti experienta vietii! murmura avocatul, ingrijorat. Din nefericire
― Nu, te rog, inceteaza, domnule Stavrat, cu lamentarile! relua
Nadina serios. Ori vrei cu tot dinadinsul sa ma faci sa regret c-am venit? Nu voi regreta, fii sigur! Din contra, parca niciodata nu mi s-a parut mai interesant la tara ca acuma! Primavara aceasta e mai superba ca toate sau poate mi se pare mie asa, pentru ca sunt pe cale sa Dar mai bine sa vorbim despre afacerile noastre!
Cei doi schimbara o privire de intelegere. Despre „afacerile"
Nadinei vorbisera ei aseara, dupa cina, pe indelete, pana spre miezul noptii. Discutia i-a convenit avocatului, fiindca astfel se intarzia retragerea la culcare de care ii era groaza. Platamonu i-a explicat, si Stavrat a fost de acord, ca doamna trebuie sa se hotarasca intai cui vinde, ca sa se poata trata serios. Stand de vorba in acelasi timp cu mai multi amatori, fara a se intra in detalii practice, inseamna vreme pierduta si framantare zadarnica pentru toti. El ar avea dreptul sa ceara a fi preferat.
Nu vrea totusi sa se spuna ca ar fi fortat mana cucoanei. E sigur ca mosia, daca se va vinde, numai el va cumpara-o, caci numai el isi da seama cat face si cat renteaza. Bine si intelept ar fi fost sa fi incheiat tranzactia atunci cand i-a propus el si a staruit. Atunci insa
Nadina n-a vrut sa trateze. Azi situatia s-a schimbat in defavoarea ei. Cu miscarile taranesti actuale, nimeni nu mai cuteaza sa-si vare capitalul in proprietati rurale, cand nu stie ce va aduce ziua de maine. El, in orice caz, acuma n-ar mai reflecta decat cel mult la o optiune, urmand ca eventuala definitivare sa se faca dupa ce se vor mai linisti lucrurile.
Nadina asculta putin nerabdatoare obiectiile si scrupulurile avocatului, se jena sa-l intrerupa si sa-i spuie ca a facut apel la dansul tocmai pentru ca ea nu stie sa se descurce, iar nu ca el sa-i demonstreze si sa multiplice incurcaturile. Totusi in cele din urma ii zise:
― Eu iti comunicasem, daca nu ma insel, ca vand cui imi plateste mai mult si indata! Acuma amanuntele urmeaza sa le aranjezi dumneata
― Da, dar nu putem face licitatie publica! observa Stavrat.
― Nu putem asculta ce ofera fiecare si pe urma sa decidem? surase Nadina.
― S-ar putea in alte imprejurari, conita, daca-mi dati voie si mie sa ma amestec in vorba! interveni Platamonu. Momentul insa nu e prea potrivit pentru astfel de incercari.
― Adica din pricina taranilor, raspunse Nadina. Prea bine. Eu nu ma dau in laturi sa vand taranilor. Le-am promis ca vom sta de vorba cand va fi cazul. N-avem decat sa stam de vorba!
― Cred ca ar fi de prisos, conita! facu iar arendasul. Taranii, si cand se zbateau sa cumpere, se gandeau si la pret redus, si la mari inlesniri de plata, deoarece ei n-au alt capital decat munca lor
― A, nu, in asemenea conditii nu! protesta Nadina.
― Ei vor, fireste, si azi, sa ia proprietatea dumneavoastra, dar vor s-o ia gratis! continua Platamonu.
― Cum gratis? Cum s-o ia?
― Adica fara sa plateasca nimica si sa imparta pamantul intre dansii!
― O, o, ce idee!
― Cu toate astea ei spera si asteapta, pentru ca asa bate vantul acuma! zise arendasul.
― E putin anacronic sa ne mai miram de pretentiile satenilor cand stim din ziare, cel putin, ca in multe locuri au inceput sa-si puie in aplicare sperantele intr-un mod cat se poate de evident! bombani
Stavrat. Nu incape, prin urmare, nici o indoiala ca momentul nu e excesiv de fericit pentru a trata vanzarea unei mosii si inca la fata locului. Tatonarile acestea se puteau face perfect si la Bucuresti.
― Inteleg reprosurile dumitale, riposta Nadina contrariata. Dar de ce nu mi le-ai facut la Bucuresti?
― V-am prevenit ca e periculoasa calatoria la tara si nu m-ati ascultat.
― Sa lasam calatoria cu pericolele. Daca-mi spuneai ca nu se poate trata vanzarea acuma sau ca o putem face mai bine in
Bucuresti
― Aveti dreptate, conita. Am neglijat, recunosc
Avocatul se simtea vinovat ca a facut prostia de a pleca din
Bucuresti, nu ca n-a sfatuit-o pe ea. De aceea nici nu-l mai interesa acuma pe el afacerile ei, ci necazurile lui. In sinea sa se gandea numai cum s-ar putea aranja ca diseara sa nu mai doarma la conacul din Gliganu, ci sa fie cel putin in drum spre Bucuresti. N-a indraznit sa spuie nici Nadinei, nici arendasului ce a vazut ieri in
Amara cand a intors capul in masina. Nu I-ar fi crezut si ar fi ras de el. El insusi nu era prea sigur daca n-a fost cumva o simpla inchipuire a lui de om cu nervii exasperati. Dar chiar de n-ar fi fost ieri decat o viziune, maine scena poate sa devie realitate. De ce s-ar expune el, om batran si cu mintea sanatoasa, sa fie macelarit de taranii innebuniti? Ba chiar trebuie sa profite pana ce mai e posibila salvarea.
― Acuma, conita, sa mai aveti si dumneavoastra nitica rabdare! relua Platamonu. Ati facut foarte bine c-ati venit, sa vada oamenii ca nu va lepadati de mosie, cum ziceau dansii. Chestie de cateva zile, pana ce se va mai domoli dardora asta cu razmeritele. Azi o sa treaca si domnul prefect pe aici, ca e prin judet, sa vorbeasca cu taranii, sa-i astampere si sa le scoata din cap inchipuirile
― Dar batranul Iuga? intreba Nadina. Ieri i-am zis doar buna ziua. E imposibil sa ma eschivez. Trebuie sa discutam cu dansul, sa nu creada ca vreau sa
― Nu, nu, conita! zise arendasul. Fiti sigura ca nici dumnealui nu se gandeste in clipele astea la tratative! Deocamdata azi stati linistita si odihniti-va, iar maine vom vedea ce va mai fi. Daca domnul Iuga va dori sa va spuie ceva, va trimite dumnealui stire, naveti grija!
Nadina, nemultumita totusi cu solutiile acestea, desi trebuia sa le recunoasca cuminti, zise deodata cu o candoare, parca acum s-ar fi desteptat:
― Atunci de ce am mai venit? Daca era sa astept sa treaca potopul, cum imi spune de-abia acuma dl Stavrat, de ce m-am mai deranjat incoace?
― Sa nu va para rau, conita! o linisti Platamonu. Ati facut o plimbare frumoasa si veti face si o afacere buna cu ajutorul lui
Dumnezeu!
Convorbirea se prelungi. Vreo doua ore fura sucite si rasucite aceleasi intrebari cu aceleasi raspunsuri si rezultate. Nadina pofti pe
Stavrat la masa, sa-i mai tie de urat. Arendasul se retrase, fagaduind ca spre seara va reveni sa ia pe domnul avocat.
― Sper ca ai sa-mi faci curte, iar nu sa ma sperii cu ororile taranilor? glumi Nadina catre Stavrat pe cand Platamonu isi lua ramas bun.
Olimp Stavrat isi mangaia zapacit barbuta, cu un suras in care ingrijorarea se lupta cu cochetaria.
Afara, in curte, Aristide era nerabdator. Ciupise putin pe Ileana, in gluma si de fata cu tatal ei, cu care se apucase sa discute, ca sasi omoare plictiseala, despre miscarile taranilor de prin alte parti,
Dumitru interesandu-se grav daca e adevarat ca are sa se dea pamant oamenilor.
― Aidem, puiule, c-am ispravit! striga Platamonu, coborand grabit din cerdac si suindu-se indata in cabrioleta. Aidem, adauga mai incet, cand Aristide lua loc langa dansul, ca maica-ta o fi speriata!
Indata ce iesira in ulita, dadura peste Matei Dulmanu cu oamenii de adineaori, care parca-i asteptau. Intr-adevar, Matei facu semn sa opreasca putin si se apropie singur.
― Ce-i, Matei? Ce te doare? zise arendasul prietenos ca totdeauna. Taranul trecu pe sub botul calului de partea cealalta, langa Platamonu. Fata ii era mai intunecata ca de obicei si in ochi avea o palpaire mocnita. Puse un picior pe scarita cabrioletei si, aplecandu-se la urechea arendasului, rosti tainic:
― Cucoane, sa te astimperi cu Babaroaga, ca-i rau!
Platamonu ingalbeni, dar, ca sa nu-si arate turburarea, raspunse cu acelasi glas blajin:
― Da ce s-a mai intamplat, omule? Nu ti-am spus eu chiar tie ca nu ma bag si nu ma amestec, daca o luati voi?
― Apoi atunci ce cata aici cucoana? intreba taranul banuitor.
― Bine, ea o fi vrand sa o vanda, ca doar e mosia ei!
― Apoi d-aia, sa nu te bagi, ca noi nu putem lasa sa ne ia nimeni pamantul! facu Matei cu o amenintare.
― Din parte-mi sa n-aveti grija, baiete! Numai cu dumneaei sa va intelegeti! baigui arendasul cu un glas care voia sa fie ocrotitor si nu izbutea.
― Apoi cu dumneaei om vedea noi ce-om face! spuse taranul.
Asa, cucoane! sa nu zici ca nu ti-am spus!
― Mai Matei, la mine vorba-i sfanta! zise Platamonu mai sigur de sine. La mine pe unde iese vorba iese si sufletul! Sa stii, Matei!
Ramai sanatos!
Taranul se dadu la o parte bombanind, in vreme ce arendasul isi indemna calul:
― Hi, Ortac! Haidem, ca-i tarziu! Ttt!
2
― Da ce-o fi azi cu oamenii de stau toti ascunsi pe-acasa? se minuna Busuioc, iesind pentru cine stie a cata oara in pragul carciumii si uitandu-se pe ulita. Ca de la musterii ca tine slaba nadejde de viata, mai Spiridoane!
Spiridon Ragalie bause o masura de tuica si o platise. Ar mai fi cerut, dar stia ca Busuioc nu-i da pe datorie, fiindca mai e scris acolo la catastif si nu se inlesneste cam de mult sa zvarle ceva si sal mai scaza. Raspunse dulce, sa fie pe placul carciumarului:
― Apoi, daca s-a indreptat vremea, s-or mai fi apucat si dansii sa curete plugurile, sa fie gata cand o veni imparteala pamantului.
― Cum nu, ca boierii nu vezi cum se imbulzesc sa-si lepede mosiile? facu Busuioc din prag, cu spatele si batjocoritor; apoi, intorcandu-se si trecand dupa tejghea, adauga: Ma Spiridoane, tu esti betiv si oropsit, dar tot parca ai mai multa minte ca ceilalti, ca barem nu te mai ostenesti de pomana!
Taranul, slabanog si batran, isi potrivi o mutra mai amarata si zise plangator:
― D-apoi ca altii mai beau si de bine, dar eu numai de suparari si de necazuri, mai nea Cristache! Ca de cand mi-a murit baba, uiteasa ma zbat, ca nora-mea nu ma rabda, si ma huiduieste, si nu mangrijeste
― Lasa ca-ti stiu eu povestea, Spiridoane taica! i-o curma
Carciumarul.
― Cum sa n-o stii talica, vezi bine c-o stii, bolborosi batranul jignit, intorcand privirea spre usa deschisa pe care tocmai intra un copil al lui Filip Ilioasa, incaltat si curat.
― M-a trimis tata-mare sa-mi dai sa-mi dai striga copilul, lipindu-se de tejghea, cu glas subtire, cu ochii alunecand peste rafturile din fund.
― Ce sa-ti dau pentru parintelui, Antonel? intreba Busuioc surazator.
― Sa-mi dai un litru de gaz, dar cu sticla matale, c-a noastra sa spart! zise copilul incantat ca si-a adus aminte.
― Bani ai, ori sa?
― Am, uite-i! facu Antonel cu mandrie, aratandu-i gologanii stransi in palma.
Doamna Dragos a picat adineaori de la Pitesti unde fusese sa-si vada sotul intemnitat. Pana la Costesti a venit cu trenul si de acolo, cum a putut. Nici o birja nu se incumeta sa plece la tara, de frica, desi invatatoreasa ar fi platit bine.
Se intorcea mai mahnita de cum s-a dus. A stat toata ziua de luni pe la usile domnilor, degeaba. Procurorul numai cu mare greutate a admis sa-i lase merindea si banii. Totusi, ea nu s-a dat batuta. Ieri, marti, a schimbat macazul, a cinstit pe cine a trebuit dintre cei mai mici si asa a izbutit sa vorbeasca cateva minute cu Ionel, care nici pana azi nu stie de ce I-au inchis, pentru ca nimeni nu i-a spus si nici macar de sanatate nu l-a intrebat. Invatatorul insa e convins ca-l tine acolo ca sa nu asmuta pe oameni impotriva boierilor. Cand i-a spus asta a si ras bietul Ionel si a adaugat ca e mai bine pentru dansul ca se afla acuma departe de Amara, fiindca de-ar fi fost acasa si s-ar fi intamplat ceva in sat, numai pe dansul I-ar fi invinuit boierii de toate.
Florica povestea si plangea, iar batranii isi frangeau mainile, ascultand.
― Apoi lasa, ca nici noi n-om mai rabda mult si le-om da lor ce li se cuvine! mormai Nicolae Dragos deodata, cu o ura care parca innegrea cuvintele.
― Ba mai stai mulcom, Nicule, si nu te tot baga in rautatile oamenilor! protesta Florica, stergandu-si lacrimile. Ca de n-or iesi bine lucrurile, vina iar pe bietul Ionel are sa cada, c-o sa zica lumea ca el te-a invatat sa
― Sa stiu ca ma taie bucatele si ma arunca la caini, si nu ma las pana ce n-oi plati cui trebuie si ce trebuie! facu flacaul. Nu, nu, degeaba te superi, ca n-ascult nici de tatal din ceruri, asa sa stii!
― Noroc, noroc, Trifoane! striga Leonte Orbisor din ulita, oprinduse o clipa, cu sapa de-a umar. Te-ai apucat de treburi?
― Ce sa facem? Pe langa casa, raspunse Trifon Guju de pe prispa, ciocanind de zor.
― Bati coasa, Trifane, ori? Intreba Leonte, fara mirare.
― O bat sa fie batuta! zise Trifon fara sa ridice capul.
― Mi se pare ca vrei sa cosesti inainte de-a semana?
― Apoi daca trebuie? De!
Carul cotea pe poarta vesnic data in laturi. Marin Stan, cu o inchipuire de bici in mana, striga din urma carului gol catre copiii ce se jucau in batatura:
― Fugi, baiete, din picioarele boilor! Dati-va la o parte!
Apoi, deodata, necajit, se repezi inaintea vitelor, care o luasera razna spre fundul ograzii.
― Fire-ati ai dracului de zapaciti, unde va duceti? Hooo!
Ho! Ia seama, ca am sa-ti dau bataie! Hoo! Ce, nu ti-e bine?
Te-ai boierit, ai? Apoi stai, ca-ti dau eu!
Il plesni cu codiristea biciului peste bot, intai pe unul, apoi pe celalalt, scrasnind:
― Sa nu fii boier, ca te-a luat dracul!
― Nu stiu ce sa ma fac, socrule, zise Filip Ilioasa catre preotul
Nicodim, care sedea pe un jilt, in cerdac, la soare. Vad ca vremea sa indreptat, pamantul s-a zbicit si ma tot bate capul sa incepem aratul, ca parca ma si doare sa stam degeaba. Dar vad ca oamenii
Tacu intrebator. Preotul bolea si de batranete, si de amaraciunea cu fiul sau, care-l obseda mai mult cu cat se simtea mai slabit. Toata iarna a suferit ba de una, ba de alta, si a spus mereu ca nu mai apuca vara. Odata insa cu primele raze de soare, se mai inviorase si-si recapatase pofta de viata Raspunse ingrijorat ginerelui sau, care statea langa el, in picioare, gros, greoi, ca un butuc:
― De, Filipe, ar trebui, vad si eu, dar daca oamenii Apoi cu glas schimbat:
― Dar ma mir ce mai asteapta si oamenii de nu se apuca de munci?
― Se iau unii dupa altii si se indeamna, bolborosi Filip. Dar pana una-alta, am ramas fara invoiala cu boierul s-apoi numai cu pamanturile noastre
Niculina aducea o ulcica de lapte fierbinte pentru tatal sau.
Adineaori se sfatuise Filip si cu ea. Se burzului cu vioiciunea ei obisnuita:
― Oamenii au innebunit de tot si umbla dupa cai verzi pe pereti de o sa ramana cu totii muritori de foame! Uite asa are sa fie!
― Mai rau e ca nu se alege nici asa, nici altfel! facu Filip, morfolindu-si alene cuvintele. Ca sa stim ce facem
― Impotriva oamenilor nu ne putem pune, zise preotul strangand in palme ulcica cu lapte, ca sa-si incalzeasca mainile. Ce face toata lumea vom face si noi, ca n-avem incotro
― Apoi daca lumea s-o apuca de blestematii, Filip n-are sa se mai amestece, ca el e om cu casa grea si nu poate sa se ia dupa cei dezmatati, care n-asteapta decat sa strice si sa prade cum ne-au furat si noua carnea asta-iarna! relua Niculina revoltata. Ca oamenii nu ne-or da nici de mancare, si nici n-or sari pentru noi. Sunt patita eu cu oamenii, de nici sa nu mai aud de ei!
Filip, bucuros de energia sotiei sale, mormai greoi:
― S-a stricat lumea si s-a inrait cum nu se mai poate Dupa o clipa, Niculina, parca si-ar fi adus aminte, zise ingrijorata:
― Da ce-o fi patit Antonel de nu mai vine de la carciuma cu gazul, ca a plecat de multisor si
― Muiere, sa taci! Auzi ori n-auzi! Sa taci ca, de unde nu, te plesnesc sa ma tii minte si sa nu ma mai inveti tu pe mine ce si cum! striga Ignat Cercel manios din ograda, catre nevasta-sa, care-l cicalea mereu din tinda:
― Apoi tie ti-e usor sa sudui, ca umbli toata ziulica de ici-colo, dar eu ce sa ma fac cu copilasii astia, barbate, ce sa ma fac? Si cu ce sa le astup gura? Ca de unde am putut am cerut, si m-am imprumutat, si m-am zbatut de-am ajuns sa nu-mi mai dea nimeni nici un pumn de malai
Ignat intelegea ca femeia are dreptate si de aceea se supara mai tare. Se apucase, ca n-avea nici o treaba, sa mai dreaga gardul, si cioplea, si bocanea de mama focului. Se opri o clipa, cu toporul pe taietor:
― Mai muiere, tu nu pricepi de vorba buna? Ce vrei sa fac? Sa ma spanzur? Ei, iaca am sa ma spanzur ca sa te multumesc Ca tu nu mai ai rabdare cum au si alti oameni si bati mereu din clanta: ham, ham, ham, parca ai fi caine, si nu om! Ca doar vezi bine ca ne zbatem si trebuie sa ne ajute Dumnezeu si noua!
Femeia boscorodea in tinda. Glasul ei tanguitor ii borsea sangele.
Langa dansul, statea linistit, sorindu-se, cainele jigarit si flamand.
Vazandu-l, fu cuprins de o furie prosteasca, parca odihna cainelui Iar fi sfidat. Ii tranti brusc un picior, rostogolindu-1 la cativa pasi:
― Mai du-te dracului si tu, nu-mi sta-n picioare!
Cainele chelalai prelung si jalnic. Chelalaiala ii facea bine lui
Ignat, ca o mangaiere. Murmura racorit intr-un tarziu, reluandu-si meremetiseala:
― Fire-ai al dracului sa fii!
― Alo! Alo! Da, da, postul Amara! Aici seful postului, plutonier Boiangiu! Poftim? Tu esti, Popescule? Bata-te, nu-ti cunosteam glasul Pe-aci bine, liniste, Popescule! La voi, la
Izvoru? Tot bine Ce zici? Au dat foc conacului? Unde? in
Dobresti? A, Teleorman E departe, prin mijlocul judetului. Dar, oricum, nu-i bine. Jandarmii ce-au facut? A, nu sunt jandarmi
Atunci d-aia, fiindca altfel Spune, spune, Popescule, ascult!
Vasazica a fost domnul prefect cu domnul capitan la Izvoru si au plecat de o ora. Bine. Stiu ca trebuie sa vie si-i astept, dar multumesc ca mi-ai dat de stire. Aici o sa pice atunci mai dupaamiazi, asa-i? Bine, bine, perfect. Eu te instiintez indata, orice s-ar intampla aici. Si tu de asemenea despre situatia de la voi. Asa,


Popescule! La revedere si noroc! Ce face madam Popescu, bine?
Didina mea foarte bine. Mersi. Spune-i si tu din partea noastra!
Boiangiu, vorbind la telefon, facuse semne nervoase nevestei sale sa taca pana ispraveste. Agatand receptorul, zise plictisit:
― Ce vrei, soro? Mai lasa-ma acuma, ca am de lucru
Doamna Boiangiu citea Universul foarte regulat si era spaimantata de vestile despre tulburarile taranilor tot mai staruitoare, care eclipsau toate crimele si faptele diverse ce o interesau de obicei pe ea in jurnal. De vreo doua zile insa, de cand citea despre lumea care se refugiase la orase, isi intreba intruna sotul ca ea ce face si cum ramane aici s-o omoare taranii?
Plutonierul isi simtea subminat curajul militar prin intentiile ei de fuga, iar pe deasupra, cum doamna vorbea si in fata jandarmilor si chiar a civililor, ii demoraliza oamenii si raspandea intre satenii lui ganduri de rebeliune. A admonestat-o cu frumosul, a si injurat-o, dar cucoana se tinea scai:
― Cu mine ce-ai hotarat, barbate? Ma tii aici sa ma
― Asculta, Didino, ma scoti din sarite! izbucni Boiangiu, profitand ca erau singuri. N-auzisi cu urechile tale ca vine prefectul cu comandantul companiei?
― Am auzit, dar
― Atunci sa ma slabesti! Am sa-ti bag pe foc Universul, fi-ti-ar al dracului! Nici nu-mi mai pot face serviciul in tihna din pricina smiorcaielilor tale! Te omoara si te omoara taranii! Parca-ai turbat!
Dac-o fi sa te omoare, las sa te omoare cu mine impreuna, ca d-aia te-am luat si te-am facut cucoana de militar din ce n-ai fost!
Didina iesi plangand:
― Of, nu ti-ar mai ajuta Dumnezeu tie cum iti bati tu joc de durerile mele! Fire-ar
― Of, Doamne, Doamne, rau ma mai chinuiesc, mai Melentie, si nu mai vine moartea sa ma ia si sa ne scape pe toti! Ca de cum s-a lasat toamna zac si ma perpelesc si ma rog lui Dumnezeu sa aiba mila de bietii copilasi, ca mi se rupe inima cat sunt ei saracutii de golasi si de flamanzi Aoleo, aoleu nu mai pot, ma nabus Uite cum mi s-au racit mainile! Aoleu, Maica Precista!
In cocioaba era un aer greu de sudori si de suspinuri. Pe geamurile murdare de-abia patrundeau cateva raze de soare. In vatra fasaia un ciot verde bolbocind somoioage de fum. Un baietel de doi ani se juca gangurind vesel cu un pisoi baltat, la picioarele patului, jos, pe pardoseala de lut umed.
Melentie Heruvimu statea langa patul de scanduri cu mainile impreunate in fata, cu gatul plecat putin si se uita la femeia bolnava cu ochii indurerati de mila. Obrajii lui galbeni si supti zvacneau cand isi auzea matele ghioraind, parca i-ar fi fost frica sa nu auda si ea.
Intr-un tarziu o intreba:
― Te doare rau?
Pe fata femeii trecu o unda de inviorare, ca si cand glasul lui i-ar fi alinat suferinta. Raspunse cu un inceput de zambet:
― Nu ma doare, numai Aoleu, aoleu!
Se zvarcolea ca o rama zdrobita.
Peste cateva clipe dadu buzna pe usa inlauntru o fetita de vreo cinci ani, imbujorata si bosumflata. Incepu din prag sa parasca.
― Tata, Pavaluc mi-a zis ca si eu am zis ca si el a zis
― Du-te si te joaca pe-afara cu copiii, Lenuto, du-te, ca maica-ta e bolnava si
Fetita n-asculta pana la capat. Se retrase, satisfacuta. Din tinda incepu sa strige, de se auzi bine in casa:
― Pavaluc, a zis tata ca
Leonte Bumbu intrase sa povesteasca repede nevestei ce-a aflat de la niste oameni care au trecut adineaori cu caruta spre Mozaceni: ca au intalnit, mai devale, in Teleorman, cete de tarani umbland din sat in sat, alungand pe boieri, luandu-le mosiile si dand foc conacelor, ca nu cumva sa se mai intoarca inapoi
Logofatul era mai ingrijorat ca boierul sa nu se intample cumva sa se scoale taranii. Desi zicea, sfatuindu-se cu nevasta-sa, ca el n-a napastuit pe nimeni si a ajutat unde a putut, incat n-are de ce sa-i fie frica, adauga ca taranii, cand o pornesc razna, nu mai tin socoteala de nimic. Avea dansul destui oameni de credinta, care-l instiintau ce se petrece in sat si care mereu il asigurau ca-l iubeste toata lumea ca pe un frate. Pe asigurarile astea insa nu prea conta, stiind ce asigurari ofera si dansul batranului Miron Iuga si cat sunt ele de adevarate. De altfel, fara a mai avea nevoie de informatii, simtea el de ajuns ca taranii fierb si tot isi iau vant sa faca ceva, fara sa stie nici ei ce anume. Daca acuma vor prinde de veste ce fac altii in alte parti, n-ar fi de mirare sa se ridice si cei de aici si sa se apuce de faradelegi. Cum sunt oamenii de indarjiti, te poti astepta la orice Pe cand nevasta-sa tocmai il linistea ca Dumnezeu e bun si o sa-i fereasca, un argat veni sa-l vesteasca putin speriat ca-l cheama repede boierul.
― Mai Leonte, baietii astia ai nostri de la curte ce treaba invartesc acuma? intreba Miron. Stam si noi ca nenorocitii ceilalti sasteptam revolutia? Aceia, saracii, s-au imbatat de atatarile derbedeilor si trebuie sa-i lasi sa le treaca betia. Dar noi suntem inca treji, Leonte! Sa ne vedem de treburile noastre, Leonte! Daca nu putem incepe muncile pe afara, pune-i cel putin sa curete gradinile si parcul, c-a venit primavara si mai mare rusinea de halul in care ne gaseste!
― Prea bine, cucoane, am inteles! zise logofatul ca un caporal in fata generalului.
― S-apoi, sa nu uitam ca e aici si conita Nadina, continua batranul, si dupa-amiazi vine prefectul si pe urma
― De unde vii, mai Toadere? facu Serafim Mogos, iesind in ulita.
― Numai de-aici, din Vaideei. Fusei pana la cuscru-meu Zaharia, raspunse Toader Strambu, oprindu-se.
Vorbira despre vreme, despre pamant, despre saracie. Toader ii spuse ca in Vaideei s-aude ca prin alte locuri oamenii au si pus mana pe ce-au putut, si-au alungat pe boieri, si au inceput sa-si ia fiecare cat pamant ii trebuie.
― Of, ca nu mai vine si la noi, sa-mi iau si eu macar nitel porumb de cel boieresc, sa-mi satur copilasii, ca greu am mai dus-o iarna asta! ofta Toader Strambu.
― Ba eu parca m-as lipsi de toate, dar tare mi-e sete sa-i dau sefului numai doua scatoalce, stii, romanesti, sa le tie minte si-n groapa! facu Serafim printre dinti, intunecandu-se la fata, parc-ar fi baut otrava. Uite-atata poftesc, Toadere, si pe urma poate sa-mi taie capul!
Trasura cea buna cu caii cei buni statea la scara de un ceas, incarcata cu fel de fel de pachete si legaturi si Cosma Buruiana inca nu se indura sa iasa. Vreo doi argati cu pandarul Iacob Mitrutoiu se invarteau pe langa trasura, ajutau, potriveau
In sfarsit, aparu arendasul cu toata familia, nevasta si copii, imbondoriti si fiecare cu cate o cutie sau un pachetel in mana.
Vataselul Lazar Odudie, omul de incredere al lui Cosma, venea in urma lor, cu capul gol, ascultand respectuos potopul de instruc-tii. In vreme ce doamna Buruiana si copiii se instalau in trasura, printre bagaje, arendasul mai spuse vataselului:
― Asa, Lazare Cred ca ne-am inteles? Sa ai grija de toate si sa nu cumva sa-mi lasi casa singura, sa te duci la carciuma sau dupa alte parascovenii
― Vai de mine, conasule, se poate? protesta Odudie. Nu ma cunoasteti dumneavoastra?
― Bine, bine, dar sa iei seama, Lazare! zise Cosma Buruiana, urcandu-se si el sus pe capra, langa vizitiu.
― Am inteles, conasule! facu vataselul plecat, adaugand dupa o clipa, nedumerit: Iertati ca va intreb, conasule, dar ca sa stiu pentru Dumneavoastra adica nu va mai intoarceti?
― Ce vorba-i asta, Lazare? striga arendasul. Cum sa nu ma mai intorc? De ce sa nu ma intorc? I-auzi vorba! O sa-mi las eu averea vraiste? Si ce, e vreo pricina? Se poate sa-ti inchipui asa ceva,
Lazare? Nu, baiete! Noi diseara suntem inapoi, aici, nu ti-am spus?
Ori da, nu ti-am spus Diseara ne intoarcem, mai devreme, mai tarziu, cum ne-o ajuta Dumnezeu. Ne ducem numai la Costesti, sa targuim cate ceva pentru copii, ca vine vara si trebuie, iar la Pitesti e prea departe Asa, ramai sanatos, Lazare! Hai, da-i drumul, baiete!
Vizitiul tatai la cai. Trasura se urni scartaind si iesi din curte, cotind spre dreapta. Cand disparu, un argat rase:
― Asta s-a dus dorului Nu se mai intoarce, cum nu plec eu!
― D-apoi sa se intoarca numai cand l-oi chema eu! mormai Iacob
Mitrutoiu.
― Gura, gura, baieti! facu Lazar Odudie, vataselul, fara convingere, ca o obligatie masinala.
― Ce vant te-aduce, Luco, pe la noi? Ia sezi! Da-i un scaun, mai babo, nu te mai zapaci degeaba, ca n-a venit la petit! facu Lupu
Chiritoiu, cand se pomeni cu Luca Talaba in casa.
― Apoi lasa, maica Paraschivo, c-am tot sezut! zise Luca asezandu-se.
Voia sa se inteleaga cu mos Lupu cum si ce sa faca cu mosia
Babaroaga, care nici azi nu-l lasa sa doarma. Cat a fost vorba de cumparat cinstit, cum stia ca se cuvine, s-a straduit, a alergat, s-a luptat in toate felurile. Nu s-ar da batut nici acuma, dar a aflat ca oamenii umbla sa bage plugurile fara nici o invoiala, sa cuprinda care ce s-o nimeri.
― Eu in treburi d-astea nu m-am amestecat, mos Lupule, drept iti spun, si nici nu mi-au placut! Acu oamenii tot vin sa ma ispiteasca, ba unul, ba altul, sa nu ne lasam si, daca am inceput isprava, s-o si ispravim „Bine, bine, zic, am inceput-o, dar voi ati carmit-o astfel!" ,Apoi am carmit-o, zic dansii, pentru ca a venit dreptatea noastra si, dupa dreptate, ale noastre trebuie sa fie toate mosiile" Eu vad bine ca nu-i bine si totusi ei nu ma slabesc, de nici nu mai stiu pe ce lume sunt!
― Ba eu spun in fata oricui ca-mi vad de necazurile mele si nu ma bag, nu ma amestec! se feri batranul Lupu. D-astea am mai pomenit eu ca-s cu parul alb. Tot asa, c-o fi si c-o drege s-a venit pe urma potopul! Nu, nu, Luco, nu-i bine!
In sufrageria conacului de la Vladuta, o fetiscana asternea masa pentru o singura persoana. Era intaia oara, caci numai ieri au plecat domnisoarele la oras si colonelul s-a intors azi noapte tarziu si mancat. Incercase intai sa aseze tacamurile la locul unde sedea de obicei colonelul, dar i se parea masa prea bearca. Pe urma a mutat farfuriile in jurul mesei, poposindu-le la fiecare margine pana ce a ajuns iar la locul obisnuit.
― Acu de i-o placea, bine, de nu, sa-mi spuie dumnealui cum e mai bine! murmura fata resemnata si nemultumita, aruncandu-si ochii pe fereastra mare, deschisa, dinspre curte, unde colonelul
Stefanescu vorbea si nu mai ispravea cu taranii.
Batranul pensionar arendas avea o infatisare mai vioaie si glasul cutezator. Intr-un moment de inspiratie, alaltaieri, si-a adus aminte de maiorul Tanasescu, care i-a fost camarad de promotie si de regiment ani de zile, la Severin, pe cand erau capitani. Nevasta-sa, fie iertata, a fost buna prietena pe atunci cu Tanaseasca. Mutati de curand la Pitesti si fara copii, ar putea gazdui perfect pe cele trei domnisoare Stefanescu pana va trece primejdia la tara. Nici n-a mai scris sa-i intrebe. S-a imbarcat ieri dimineata cu fetele si cu o incarcatura respectabila de provizii diferite. A revenit singur si fericit. Scapase de grija cea mai mare. Acuma putea vorbi linistit cu taranii, sa mai si glumeasca si sa-i batjocoreasca:
― V-ati boierit si voi, ma! Va vine cu strambul munca! E mai usor sa stai cu luleaua-n gura decat sa dai cu sapa, cum nu! Si sa ocarasti pe boieri si sa pui la cale rebeliuni! Ce zici, mai Stefane?
― De, don colonel, facu Stefan cu fata zambitoare, mai incercam si noi marea cu degetul.
― Vrem sa vedem si noi cum o mai fi si altfel, ca ce a fost am vazut si n-a fost bine! adauga altul, intunecat.
― Numai sa nu vedeti pe dracul, mai baieti! zise colonelul.
Peste cateva minute, din vorba-n vorba, taranul zambitor intreba:
― Da pe domnisoarele le-ati dus la oras, don colonel?
― Ati fi poftit sa le las aici sa va bateti voi joc de tineretea lor, ai? raspunse pensionarul cu ton glumet. Nu va cunosc eu ce talhari sunteti voi?
― De ce, don colonel, pacatele noastre?
― Fiindca sunteti, Stefane! Nu m-am trudit eu destul cu alde voi la armata? Va stiu si maselele din gura! Dar mie ce puteti sa-mi faceti? Sa ma omorati? Ce, mi-e frica mie de moarte, ma? D-aia-s eu militar, ma? Ori sa ma pradati? Pradati-ma, daca va da mana! Ca eu tot ce am, aici am bagat si cu voi am impartit Nu-i nimic, baieti!
Dumnezeu e sus si vede! Eu nu v-am batut, nu v-am inselat, nu vam napastuit, v-am ajutat, v-am ocrotit, v-am invatat. Acu puteti sami trageti cu parul. Asa-i?
Colonelul se uita pe rand la tarani, asteptand o vorba de protestare sau de recunoastere. Oamenii taceau. De-abia intr-un tarziu Stefan, cel mai deschis, facu:
― De!
Glasul se stinse gol ca o basica de sapun.
― Oare ce-i cu tine, Petrica, dragul mamei, de nu mai ai stare si nu te strangi si tu pe acasa ca oamenii? se tangui Smaranda.
― D-apoi acu nu-s acasa, mama? facu Petre aspru.
― Esti, maica, dar stai mereu pe spini Si, Doamne, groaza mi-e sa nu patesti ceva daca te amesteci in toate, in loc sa vezi de saracia noastra!
― Nu m-amestec eu, mama, ca nici n-am ce sa m-amestec! mormai flacaul. Dar daca ma cheama oamenii trebuie sa ma duc, car fi rusine sa stau!
― Ba nu-i rusine, dragul mamei! Ca io-s vaduva si copiii ceilalti sunt mai micsori si numai in tine mi-i nadejdea sa ne mai inlesnim.
Ca destul mi te-au tinut acolo la oaste, si eu am fost singurica, sa ma lupt
― Apoi tocmai s-aude ca iar ne cheama pe toti la regimente din pricina
― Doamne fereste, si ne pazeste, si ne mantuieste! se inchina deodata femeia, cuprinsa de spaima.
― Dar pe aici inca n-a venit ordin, ca ne-ar fi spus primarul, urma Petre. Acu ce-o fi o fi, nu-ti mai face grija si suparare de pomana!
Si, dupa un rastimp, parca sa-si smulga un cui din inima, relua inabusit:
― Numai cucoana asta de n-ar mai sta pe aici ca, nu stiu, dansa poarta toate relele Barem de s-ar duce cu Dumnezeu, sa nu ne mai amarasca!
Smaranda se infurie brusc:
― Duca-se pe pustii de cucoana, fire-ar a dracului!
Primarul Ion Pravila intra in carciuma frecandu-si mainile multumit:
― Singur, Cristache, singur? Uite-asa-mi place! Da-mi repede un ciocanel ca sunt grabit! Cate am eu pe cap acuma, nici nu mai stiu pe ce lume sunt!
― Vine, vine prefectul? intreba Busuioc, servindu-l.
― De I-ar aduce Dumnezeu mai degraba, sa se mai potoleasca si oamenii! zise primarul, dand peste cap tuica dintr-o inghititura.
― Apoi parca s-au mai mulcomit, ca stau pe-acasa, murmura
Carciumarul cu parere de rau. Numai Spiridon mi-a tinut de urat pana adineaori de I-am si dat afara
― Ehei, baiete, linistea asta nu-i a buna, asculta-ma pe mine! facu Pravila misterios. Cainele cand musca nu mai latra!
― Ai simtit ceva, ai auzit ceva?
― Ce s-aud si ce sa simt? Parca oamenii cand fac ceva spun? Ori stie cineva? Incepe unul si ceilalti ca oile, Cristache!
― Urate timpuri, don primar!
― De, dupa nimereala! Macar de nu s-ar urati mai rau!
Isi aduse aminte ca e grabit si, pornind spre usa, striga cu glas schimbat, poruncitor:
― Ia vezi, Cristache, sa fie ordine si la tine! De unde stii ca nu-i vine domnului prefect sa intre si sa-ti faca o inspectie? Mai bine sa fii pregatit!
― Sa vie sanatos! Dar nu cred ca-i mai arde nimanui de inspectia carciumilor. Sunt focuri mai mari acuma!
3
Miercuri dimineata, Titu Herdelea merse foarte devreme la
Drapelul, sa comunice lui Rosu stirea despre revolta rezervistilor si uciderea ofiterilor, mai ales ca nici in Dimineata n-o vazuse aparuta.
― Cunosc! zise secretarul cu superioritate. Stiu si altele mai grozave. Dimineata a incercat s-o publice, dar a fost avertizata ca va fi imediat confiscata toata editia si-a trebuit sa renunte. Stiu, puiule.
Eu sa nu stiu?
Se scula de la biroul sau acoperit de jurnale, lua pe tanarul
Herdelea de mana ca pe un scolar si-l duse la o harta a Romaniei batuta cu piuneze pe un perete.
― Vezi tu potcoava asta, puiule? il dascali cu un glas de corepetitor experimentat, urmarind cu aratatorul sinuozitatile granitei. O vezi, vasazica Iti aduci aminte, acum vreo zece zile, cand am vorbit noi despre tulburarile taranesti, ce ti-am spus? Ei, am avut dreptate? Iaca, d-aici au pornit, sus de tot, coltul dinspre
Bucovina, cu jidanii S-a mers asa cateva zile, si-a coborat mereu, si mereu cu "jos jidanii" si "jos perciunii". Iti aduci aminte, ca si tu credeai ca ar fi vorba numai de niste perciuni de jidani. S-acuma uite colea a ajuns in Teleorman! Vezi? Si se intinde vertiginos mai departe parjolul. Te asigur ca in trei-patru zile va fi la Severin, adica va fi cuprins toata potcoava Acuma au bagat-o pe maneca domnii cu „jos jidanii". Acuma simt pe pielea lor ca taranul nu face deosebire intre jidan si crestin cand s-a ridicat sa-si caute singur dreptate. Ba tocmai unde nu-s jidani miscarile au inceput sa ia un caracter mai salbatic. In Moldova se pare ca n-au fost omoruri si nu s-a varsat sange; pe cand pe-aici multi proprietari si arendasi au fost macelariti de taranii revoltati.
Se aseza iarasi la birou. Din mormanul de ziare numai capul i se vedea cu ochelarii, care sticleau ca niste ochi monstruosi Titu
Herdelea a ascultat ingrozit mai cu seama de cand i-a pomenit de
Teleorman. Asta inseamna ca si Amara e in primejdie si, deci, si
Nadina, despre care a vorbit aseara mereu la Gogu Ionescu.
― Domnule Rosu, te rog mult, zise deodata tanarul Herdelea, din
Arges ai vreo informatie grava?
― Inca nu, raspunse secretarul. Dar anevoie va fi ferit si Argesul de potop, daca bantuie in Teleorman, adica in vecini. Ei, ce vrei? intrebasi din cauza amicului tau? De, e periclitat foarte serios, desi nu se poate sti. Depinde mult si de capriciul sortii. In orice caz, fiindca te intereseaza mai de aproape chestia, am sa-ti dau o sursa de informatie sigura si prompta. Du-te la Ministerul de Interne, la directorul Modreanu Spune-i ca te-am trimis eu, din partea gazetei. La el se centralizeaza toate stirile acuma, cele oficiale, fireste. Are o insarcinare speciala. E un om simpatic si subtire, mare amator de reclama. Iti spun detaliile astea ca sa stii cum sa-l iai
Titu multumi miscat. Era fericit ca va putea servi si el pe Grigore
Iuga, indeosebi, care l-a imbratisat atat de calduros de la prima intalnire si nu s-a dezmintit deloc, apoi si pe Gogu Ionescu care, sarmanul, e atat de ingrijorat din pricina Nadinei
Usa directorului se intredeschise subit si in crapatura aparu capul lui Deliceanu:
― Rosule, mai ai ceva?
― Nimic! Poate mai spre amiazi. Am sa telefonez si viu sa anunt! zise secretarul fara sa ridice nasul din jurnale. Cand se inchise usa, Titu intreba uimit:
― A si venit?
― Ehe! Chiar inaintea mea! rase Rosu ironic. Ne clatinam, ne clatinam!
― Guvernul? facu Herdelea.
― Si guvernul, si toata banda, urma Rosu ursuz ca de obicei. Ne ducem dracului cu totii azi-maine
― Cel putin in opozitie vom putea lucra cu mai multa libertate! zambi naiv tanarul.
― De opozitie sa nu te bucuri, amice, pentru ca e cu mari primejdii pentru noi! mormai secretarul, apucandu-se sa-si frece nervos ochelarii, incat fara ei figura lui parea neputincioasa si mai acra. Vazusi ce armata de redactori, pararedactori si reporteri avem azi, toti mai mult sau mai putin sinecuristi? Ei, maine ma pot pomeni c-am ramas singur cu foarfecele astea, daca cumva nu voi fi dat si eu afara! Asta-i gazeta de partid, tinere! Care poate, profita cat e la putere, pe urma Dar tu nu-ti face inima rea, puiule! adauga cand isi potrivi ochelarii dupa urechi si vazu cum s-a ingalbenit
Herdelea. Tu mai esti asigurat cateva luni, intamplator. Pana atunci ai vreme suficienta sa te aranjezi
Redactia apoi incepu sa se populeze. Fiecare nou sosit aducea cate o veste, toate care de care mai rele. Ca rascoala s-a intins in judetul cutare, ca taranii au ucis in cutare regiune atatia arendasi sau mosieri, ca armata s-a ciocnit intr-un sat cu revoltatii si au fost sute de morti si raniti de ambele parti, ca in alta parte satenii au alungat cu pietre un detasament de infanterie, ca multe judete sunt complet izolate fiindca taranii au taiat firele telegrafice si telefonice, ca o doamna proprietareasa surprinsa de rasculati a fost dezbracata in pielea goala si purtata asa prin mai multe comune, ca ministrul de razboi e idiot, pentru ca trimite trupele recrutate din cutare tinut sa reprime dezordinile tocmai in tinutul respectiv, incat soldatii ar trebui sa traga in parintii si fratii lor proprii, ca astfel un caporal, dupa ce a impuscat pe tatal sau, care se afla printre taranii razvratiti, a cerut voie capitanului sa-l inmormanteze si a fost decorat si citat pe ordinea de zi a intregii armate, ca in anume orasele s-au format garzi nationale pentru a se apara de eventuale atacuri ale bandelor de tarani dobitociti, ca la marginea judetului
Ilfov, azi-noapte, o patrula de cavalerie de-abia a putut imprastia o ceata de cateva mii de tarani, pornita asupra Bucurestilor
Pe la unsprezece intra grav, ca un ministru fara portofoliu,
Antimiu, reporterul gras, cu blana soioasa si caciulita de lutru fals, mai asudat ca alte dati, caci afara batea soarele si, dand mana plictisit cu cativa, soptind „bonjur, monser", se pravali pe un scaun liber de langa Rosu. Intrarea lui, ca unul ce culegea informatii politice din izvoare inalte, potoli zelul limbutilor galagiosi. Observand ca tace, ca sa-si dea mai mare importanta, Rosu il intreba ironic, dar si curios:
― Ai adus ceva, Antimiule?


― Ceva foarte important, nene Rosule! exclama reporterul patetic. Din nenorocire nu pentru noi, cu toate ca pe noi ne priveste de aproape, fiindca e soarta noastra la mijloc
― Spune, frate, nu mai face literatura! il intrerupse enervat secretarul.
― Ei bine, guvernul e cazut! zise reporterul, pastrand mereu un accent de durere in glas. Cel mult maine seara avem guvern nou!
Pe urma povesti celor doritori de amanunte ca primul ministru a avut adineaori o audienta la rege in care i-a raportat ca tulburarile agrare au luat proportii atat de grave incat e nevoie de o urgenta si energica expeditie de represiune. I-a aratat cu dovezi ca nu s-ar mai putea conta deplin pe armata noastra pentru asemenea insarcinare tragica si l-a rugat sa faca apel la concursul armatei austriace, adaugand ca aceasta ar fi singura salvare si ca altfel tara este amenintata de o completa distrugere. Regele insa a refuzat net sa recurga la amestec strain pentru pacificarea unor dezordini interioare si a cerut primului-ministru o solutie potrivita imprejurarilor si demnitatii tarii. Neavand alta solutie, si din cauza opozitiei care nu e dispusa sa-i dea concurs nici chiar in situatia actuala, primul-ministru a oferit regelui demisia cabinetului. Demisia s-a primit in principiu, dar nu se va anunta pana ce se va stabili succesiunea, ca sa nu se sporeasca haosul. Pentru ca guvernul viitor ar putea sa aiba nevoie de anume legi urgente, trebuie sa i se asigure deocamdata colaborarea actualului Parlament, ceea ce ar mai avea si infatisarea unei uniuni nationale in fata gravitatii imprejurarilor si ar inlesni luarea de masuri severe. Seful guvernului si al partidului trebuie deci sa se consulte cu prietenii sai si sa raporteze din nou regelui. Dar acestea nu mai sunt decat formalitati, care se vor implini foarte repede.
― Vasazica crunta opozitie? zise Rosu cu un suras acru. Ia stai, sa vedem daca Deliceanu e in curent
Trecu in cabinetul directorului. Peste cateva clipe Deliceanu se ivi in prag, cu fata putin aprinsa, strigand:
― Ce tot spui, Antimiule? Ia vino-ncoace!
― Sefule, ne-am curatat! zise reporterul iarasi patetic, disparand in camera lui Deliceanu cu pasi leganati de naduf.
Titu Herdelea se strecura afara. Rosu ii varase un cutit in suflet.
De unde isi inchipuise ca, muncind constiincios, are asigurata o lefsoara din care sa traiasca, azi iata-l iar ca frunza pe apa. Trebuie sa se lamureasca mai bine cu Rosu in chestia asta, ca sa nu se pomeneasca pe drumuri.
Deocamdata cauta sa nu se lase coplesit de gandurile negre.
Raul te chinuieste destul cand a sosit, de ce sa-i inmultesti efectele, suferind si in asteptarea sosirii lui? Fiind aproape de amiazi, se indrepta spre Ministerul de Interne sa gaseasca pe Modreanu. Trebui sa astepte impreuna cu alti gazetari, veniti de asemenea dupa noutati. Directorul lucra cu ministrul, comunicandu-i probabil tocmai dosarul telegramelor si rapoartele primite in cursul noptii si al diminetii. In sfarsit, sosi afabil, surazator si sclivisit, zicand, dulce, ca o cucoana intarziata la intalnire:
― Domnilor, dragii mei, scuzati-ma Ministrul! Timpuri grele, domnilor! Numai un minut sa lichidez dosarul asta si sunt al dumneavoastra!
Sunase. Un functionar batran si necajit la fata lua dosarul rosu, il incuie intr-un sertar si-i dadu cheia. In rastimp Modreanu trecuse in mijlocul ziaristilor si le spuse cateva noutati rasuflate. Ca sa le stearga deceptia, adauga ca dupa-amiazi la cinci are sa le comunice lor ce-i va mai sosi, chiar inaintea ministrului.
Ziaristii se retrasera cu galagia cuvenita. Titu Herdelea ramase singur, la urma, se prezenta si intreba in particular daca are cumva vreo informatie din Arges, aratandu-i ca se intereseaza din pricina lui Grigore Iuga.
― A, domnul Iuga? exclama Modreanu aranjandu-si cravata la gat. Mi se pare c-am avut placerea sa-l cunosc odata in tren Cum nu, domnule Herdelea, bucuros, vino oricand si-ti stau la dispozitie.
Pana acuma insa poti asigura pe prietenul dumitale ca in Arges e liniste!
Titu Herdelea cobori scara ca si cand ar fi aflat stirea cea mai senzationala, zicandu-si multumit:
― Trebuie sa fiu si eu recunoscator macar cat pot, ca nu se stie ce aduce ziua de maine.
4
Era plina de tarani si curtea primariei, si ulita. Asteptau de vreun ceas si prefectul nu sosea. Primarul Pravila, zelos si infrigurat, zorise lumea sa se adune parc-ar fi izbucnit parjolul.
― Nu-i nimic, baieti! zicea dansul cand unuia, cand altuia, prietenos si ca o scuza. Noi s-asteptam pe domnul prefect, nu domnul prefect pe noi, c-asa-i omenia!
Taranii asteptau cu rabdarea traditionala, fiindca timpul n-are pret decat in toiul muncilor. Si asteptand gurile se osteneau. Unii spuneau ca prefectul vine sa imparta pamanturi, ca tot asa s-a intamplat si intr-alt judet si s-au linistit crestinii si s-au apucat de lucru. Alaturi insa altii vorbeau domol despre ce-au facut oamenii in
Teleorman, cum s-au sculat cu mic, cu mare, cum au izgonit pe toti boierii si au ajuns ei stapani pe toate.
― Altfel de oameni sunt pe acolo, mormai un glas amarat. Nu ca noi! Acolo oamenii au si pamant si nici nu-s flamanzi si nevoiasi ca pe aici!
― Apoi norocul numai de cei indrazneti se tine, nu de neputinciosii cu inima-n izmene!
― Numai noi parca avem terci in loc de sange!
― Binisor, binisor, baieti!
Plutonierul Boiangiu, in ulita, cu ochii in directia de unde trebuiau sa soseasca boierii (de altfel, un jandarm postat in dreptul carciumii lui Busuioc, la incrucisarea drumurilor, avea ordin sa vie in pas alergator sa anunte din vreme apropiereA), taifasuia cu taranii dimprejurul lui, aruncand si cate o gluma care starnea negresit mari hohote, dar pastrand totusi demnitatea cuvenita. Un taran isi ingadui chiar sa-l intrebe cu gravitate:
― Oare, don plutonier, ne da pamant ori nu ne da? Ca dumneata trebuie sa stii si, Doamne, bine ne-ar mai prinde, don plutonier, de ne-ar da!
― Crezi ca mie nu mi-ar prinde bine, baiete? zise Boiangiu.
Aolica! Ori voi credeti ca si eu am mosii ca boierul Miron? Sabia, si pusca, si lefsoara, fratilor, asta mi-e mosia!
― Si ce mai pica pe de laturi, don sef! completa un mucalit.
Taranii pornira pe rasete. Plutonierul se supara:
― Apoi vezi, mai, ca sunteti porci? Care-i ala, sa-l vad si sa-l cunosc! Asa sunteti, mai, fara rusine si fara obraz si va mai mirati cand luati la ceafa ce vi se cuvine! Iesi, mai, al cu nerusinarea!
― Iarta-l, don sef, c-a glumit si el ca prostul
― Apoi tocmai, sa-i dau si eu o gluma
Dar sosi intr-un suflet jandarmul si raporta ca trasura cu domnii tocmai a cotit spre curtea lui Miron Iuga. Intre tarani stirea provoca o miscare. Primarul, care se apropiase sa afle ce-a spus stafeta, se crezu obligat sa explice ca nici nu se putea sa nu treaca prefectul pe la boierul batran cu care e vechi prieten. Lamurirea nu curma agitatia, ci mai mult o spori: ce-o fi punand la cale prefectul cu boierul Miron?
Peste un sfert de ora trasura greoaie si voluminoasa a prefecturii oprea in mijlocul taranilor. Langa prefectul Boerescu sedea in fund
Miron Iuga, iar pe scaunel, in fata lor, capitanul de jandarmi Tiberiu
Corbuleanu, cu o mustata tantosa pe o figura bruna, latareata.
― Noroc, baieti, bine v-am gasit! striga Boerescu, coborand tacticos.
― Traiti, dom le prefect! raspunse Ion Pravila supus, indesan-duse sa dea o mana de ajutor, in vreme ce Boiangiu statea teapan cu dreapta la cozorocul chipiului.
― Tu esti primarul? intreba prefectul vazandu-l. Da, te cunosc!
Ei, liniste pe aici, ai? Ordine?
― Toate bune, domnule prefect! declara primarul dulce, subliniindu-si convingerea cu o inflorire de zambet nehotarat pe fata.
― Asa-mi place, baieti, bravo! striga prefectul Boerescu, rotindusi privirea peste taranii care se uitau la dansul si la trasura, tacuti, cu caciulile-n cap. Sa fiti cuminti si pasnici, oameni buni, cum trebuie sa fie romanul!
Coborase si Miron Iuga. Prefectul il lua de brat si intrara impreuna in curtea primariei. Capitanul ramase putin in urma, ascultand raportul plutonierului cu aprobari din cap Apoi se oprira toti in dreptul usii cancelariei. In jurul lor, taranii se imbulzeau.
Ramase liber numai un mic cerc dinaintea prefectului care examina parca infatisarea oamenilor si mai cu seama privirile lor. Se silea sa zambeasca si sa para prietenos si binevoitor, desi se simtea obosit rau, fiind a doua zi de cand se afla pe drum, in turneul de constatari, observatie si imbarbatare. Mai mult decat oboseala il supara si aproape il jignea atitudinea taranilor, pretutindeni prea putin cuviincioasa si uneori chiar provocatoare. Se obisnuise sa fie primit, in cursul inspectiilor, cu izbucniri de „traiti" si voie buna, si numai pe urma sa vie plangerile si reclamatiile. Acuma satenii il intampinasera peste tot cu tacere si cu ochi incruntati si banuitori. Daca n-ar fi fost ambitia lui de a-si feri judetul de tulburarile ce bantuiau aiurea, n-ar fi tolerat obrazniciile acestea. Isi rezerva in sine sa-i invete omenie mai tarziu, dupa ce se va restabili ordinea in tara. Se credea cel mai destoinic prefect si spunea cu mandrie ca primul judet din Romania, in ordine alfabetica, e condus de primul prefect, in ordine calitativa.
Faptul ca judetele vecine erau cuprinse de valul razvratirii, iar intr-al lui nu se semnalase inca nici un incident il considera ca o dovada a excelentelor metode administrative aplicate de dansul. A intreprins turneul de inspectie de acuma convins profund ca taranii, vazandu-l si ascultandu-i, vor fi atat de sugestionati de autoritatea lui incat, chiar de-ar fi avut ganduri rebele, vor continua a fi cuminti si a pastra ordinea. Cand a plecat din Pitesti a spus capitanului
Corbuleanu, care socotea imprudenta calatoria prin sate in asemenea zile de surescitare, ca el sta sau cade cu deviza lui, iar deviza, citita undeva de curand si adoptata, era: pumn de otel in manusi de catifea. Cu atat mai mult tinea sa-si puie in evidenta calitatile de gospodar judetean eminent, cu cat ministrul ezitase sa-l numeasca si marcase oarecare preferinte pentru un avocat care mai ocupase demnitatea de prefect in guvernarea trecuta. A trebuit sa puie piciorul in prag, adica sa intervie direct si prin anume prieteni influenti de la Bucuresti, ca sa franga rezistenta ministrului.
― Inca o data, baieti, bine v-am gasit! repeta Boerescu cu glas puternic de intrunire publica.
Facu o mica pauza, asteptand vreun raspuns de multumire, cum se obisnuieste. Oamenii taceau. Numai cativa in ulita se mai zbateau sa se apropie, bombanind si chicotind. Prefectul nu-si pierdu cumpatul. In clipa cand vru sa continue, primarul racni energic:
― Oameni buni, faceti tacere! Tacere! S-auzim pe domnul prefect!
Boerescu tinu apoi o cuvantare patriotica. Isi umfla glasul, gesticula, se rosea. In gura lui, cu cativa dinti de aur si altii falsi, vorbele mari, de rigoare in astfel de ocazii, galgaiau ca niste basici goale, care pocnesc inutil intr-un balci unde oamenii casca ochii cu urechile infundate. Intre multiplele calitati politice ce-si atribuia prefectul era si aceea de neintrecut orator poporan. Avea convingerea mare ca verbul sau fierbinte merge drept in inima taranului si o modeleaza dupa intentiile lui. Jongla si acuma cu frazele si cuvintele irezistibile: „opinca e talpa tarii", „munca voastra sfanta",
„taranul roman cuminte si harnic", „regele si guvernul va poarta de grija", „aveti incredere in carmuitorii tarii", „iubirea patriei",
„interesul tarii cere liniste si ordine, fratilor", „romanul nu piere"
Taranii ascultau si-l priveau nemiscati, cu ochi ca de sticla. Sutele de fete cu aceeasi expresie pareau a fi ale aceluiasi cap, cu aceleasi ganduri si simtiri, un singur si acelasi om in infinite exemplare, ca un produs in mare al unei uzine uriase. Imobilitatea si tacerea lor indaratnica I-au suparat si I-au cam speriat cand le-a observat intaia oara in primul sat, incat de-abia a avut puterea sa continue risipa de insufletire oratorica
Miron Iuga n-asculta discursul prefectului. El dispretuia mijloacele acestea de-a incurca pe sateni cu apa chioara batuta-n piua.
Taranului nu-i trebuiesc discursuri, ci sfaturi sau porunci. El atrasese atentia lui Boerescu sa nu piarda vremea cu vorbe si mai bine, printr-o consultare limpede si sincera, sa caute a afla nevoile si dorintele oamenilor, din care sa vada ce se poate satisface si ce nu, iar promisiunile sa nu ramana vant, ci sa se transforme imediat in fapte. Prefectul n-a vrut, in ruptul capului, sa renunte la cuvantarea lui pe motiv ca pretutindenea a tinut-o si a fost ascultata cu evlavie, o cuvantare inteligenta (ca a lui, firestE) fiind cea mai buna introducere pentru indulcirea spiritelor si descoperirea adevaratelor stari. Vazand efectul vorbariei pe care numai capitanul, plutonierul si primarul o gustau cu entuziasmul subaltern obligator, batranul
Miron se simtea rusinat si aproape umilit in fata taranilor.
In sfarsit, dupa vreo jumatate de ceas, prefectul Boerescu isi termina discursul, in loc de peroratie, cu un indemn vibrant:
― Asa, copii! S-acuma sa-mi dati indata o dovada ca sunteti buni romani si cetateni vrednici! Va cer dovada aceasta eu, parintele vostru si al judetului nostru scump! Ei bine, daca vreti sami aratati ca sunteti cuminti, si cinstiti, si muncitori, cum stiu ca sunteti, atunci sa nu mai ascultati vorbele ce vi le spun rauvoitorii si nici zvonurile urate, ci sa va intoarceti degraba la plugurile voastre, la munca voastra cea frumoasa care e temelia tarii! A dat
Dumnezeu vreme buna, pamantul cere munca si sudoarea voastra ca sa rodeasca mai imbelsugat spre binele vostru si al scumpei noastre tarisoare! Ati auzit, copii? M-ati inteles voi bine, copii?
Faceti voi cum v-am invatat eu, ori nu vreti sa faceti?
Ultimele cuvinte starnira un zgomot nehotarat. Din diferite parti ale multimii se pornira glasuri:
― Nu putem, cucoane! N-avem pamant! Pe ce sa muncim?
Prefectul, auzind glasurile si considerandu-le drept efectul discursului sau potolitor de spirite, arunca o privire semnificativa spre Miron Iuga, apoi striga:
― De ce nu puteti, copii? Spuneti drept si pe fata, ca sa stim!
Mai multe glasuri raspunsera mai hotarat:
― N-avem pamant! Ne trebuie pamant! Fara pamant nu mai muncim!
Boerescu lua o mutra de invatator indulgent, care dojeneste niste copii nepriceputi:
― Cum se poate, oamenii lui Dumnezeu, sa-mi spuneti mie prapastii d-astea? Ca n-aveti pamant! N-a vrut dumnealui, domnul Iuga, sa va dea pamant? Ori ceilalti boieri? Nu v-au dat dumnealor totdeauna? Din mosi-stramosi? Ca doar cu voi si-a muncit mosiile, mai oameni, nu cu strainii!
Toader Strambu se intinse in varful picioarelor, racnind:
― Cum a fost nu mai putem, dom le prefect, ca ni-e munca in zadar si ne omoara saracia!
― Adica vreti alte invoieli? zise Boerescu candid. Apoi stati, mai baieti, ca
― Nu mai vrem invoieli! Sa ne dea noua pamantul, ca noi il muncim! il intrerupsera altii galagios.
Atunci Miron Iuga, nemultumit de intorsatura ce o ia consfatuirea aceasta, facu semn cu mana ca vrea sa spuie si el ceva. Taranii facura liniste. Boierul cel batran era pentru ei adevaratul stapan respectat, al carui cuvant trebuie totdeauna ascultat cu sfintenie.
― Cum vine asta, mai care strigati? intreba batranul Iuga cuprinzand cu o privire toata multimea. Pamantul meu sa vi-l dau voua? Adica drept rasplata pentru ca eu, si tatal meu, si bunicul meu v-am primit pe mosiile noastre pe voi, si pe parintii, si pe bunicii vostri si v-am dat de lucru ca sa puteti trai, si am impartit cu voi cele bune si cele rele, acuma ati vrea sa ne scoateti de tot de pe mosia ce ne-a mai ramas si din casele noastre, sa ne alungati ca pe niste venetici? Unde ati mai pomenit voi dreptate de asta, mai crestini? Dar tu, Toadere, ca te vad cu gura mare, tu imparti averea ta cu altii? Ia spune pe sleau, sa te auzim!
Cei ce erau mai aproape intoarsera capetele razand spre Toader
Strambu, care insa raspunse darz:
― Eu as imparti, cucoane, daca as avea ce, dar n-am!
― Cum n-ai, baiete? insista Miron. Dar casa n-ai si peticul de pamant pe care-i casa nu-i al tau?
― Se surpa casa pe noi, cucoane, facu Toader cu acelasi glas.
― Vasazica, fiindca se surpa, n-o imparti! continua batranul boier. Iar eu sau altul, fiindca ne-am invrednicit de n-am lasat-o pe a noastra sa se surpe, noi s-o impartim cu tine? Parca asa zici tu ca ar veni socoteala? Apoi socoteala asta e stramba, mai oameni! Cine v-a invatat si v-a sucit mintile rau a facut, ca, iata, v-ati pierdut cumpatul si umblati dupa potcoave de cai morti in loc sa va vedeti de treburi ca oamenii cumsecade. Si cine va intarata sa staruiti in purtarile astea isi bate joc de voi, sa stiti! Eu nu v-am mintit niciodata si nici nu v-am ademenit. Mie-mi place dreptatea si omenia. N-ati fost multumiti cu invoielile trecute? Puteam sta de vorba si daca as fi vazut ca dreptatea e de partea voastra, le-am fi schimbat. Dar nu cu amenintare, ci cu vorba buna, omeneasca. De amenintari mie nu mi-e frica si nu ma plec inaintea amenintarilor de oriunde ar veni. Cine are dreptate n-are de ce sa ameninte, fiindca dreptatea iese totdeauna singura deasupra. Cu strambatatea treci garla cateodata, dar in rau te ineci cu siguranta, pe cand cu dreptatea treci si marea. Asa sa stiti, mai oameni! Si vi-o spun, si pentru ca-s batran, si pentru ca am patit multe in viata si m-am izbit de multe. Bagati-va mintile-n cap, potoliti-va, ca numai asa puteti trai!
Din sovairea tacerii urmatoare, numai peste cateva clipe se desprinse, ca un suspin al tuturor, cuvantul plangaret si umil al lui
Ignat Cercel, aflat in primele randuri:
― Decat asa trai, tot mai buna o fi moartea!
Glasul lui incuraja altele, cand ici, cand colo:
― Mai bine omorati-ne, sa scapati de noi!
― Ori ca mori de foame, ori de altceva, tot moarte se cheama!
― Barem daca muncim de ne zdrobim oasele, s-avem cu ce sa ne tinem zilele!
― Nici asa nu-i drept ca unii sa plesneasca de prea satui, iar altora sa li se usuce matele de nemancare!
Prefectului i se paru favorabila evolutia atmosferei. Cand omul furios incepe sa discute, e semn ca a ajuns pe calea cumintirii, incepu deci din nou si mai babeste sa explice oamenilor ca a venit pentru impaciuire, caci pacea cea mai rea tot e mai buna ca batalia cea mai vitejeasca. Ba a adus si pe domnul Iuga in mijlocul lor, tocmai ca sa se ajunga mai repede si mai sigur la o pace frumoasa.
― Apoi cu dumnealui ne-om invoi noi, domnule prefect, vorbi
Lupu Chiritoiu, iesind in fata boierilor, ca si cand s-ar fi simtit dator, ca cel mai batran, sa dea lamuriri depline. Dar acu, daca a venit razmerita, oamenii vor s-apuce si ei nitel pamant, ca n-au mai deloc, cum apuca toti pe unde trece focul. Drept si cinstit este ce-a spus boierul nostru, domnule prefect, ca nu se cade sa ravnesti la mosia omului care o munceste si se trudeste cu ea ca si noi si o are din mosi-stramosi. Nici nu cred ca ravneste nimeni dintre oamenii astia de treaba la averea boierului Miron, ca doar cu dumnealui traim si ne ajutam. Dar sunt mosii destule pe care boierii le-au lepadat si le tin altii, numai ca sa stoarca bani din ele si sa-si bata joc de munca noastra. Oamenii nu-s rai si stau linistiti, numai sa le dati pamant, ca fara pamant nu pot trai! Iaca v-am spus eu ce vrea satul, ca daca vorbesc toti deodata nu-i chip de intelegere!
Din toate partile taranii izbucnira in aprobari galagioase, toate cuprinzand cuvantul „pamant", incat glasul multimii parea un cor in multe voci, repetand nesfarsit acelasi refren:
― Pamant! Pamant! Pamant!
Prefectul Boerescu se zapaci putin si dadu in alta polologhie de explicatii: ca el intelege dragostea si nevoia lor de pamant, ca doar si dansul e proprietar si iubeste ogorul stramosesc, dar ce doresc oamenii nu se poate implini pe data si cu japca; suntem o tara cu legi si trebuie sa ne purtam dupa ele. Sa aiba rabdare si sa stea linistiti, fiindca el, cum soseste la Pitesti, va raporta guvernului, si guvernul, intelept si cu grija pentru necazurile satenilor, va face legile care trebuiesc si va imparti pamant celor ce au fost cuminti si pasnici Promisiunea mincinoasa era o inspiratie a momentului. Nui venise in minte s-o faca si in celelalte sate pe unde a umblat si-i parea rau. Interesul ordinii si sigurantei in tara nu numai scuza, dar chiar obliga la asemenea pioase mijloace de persuasiune. Cand se va restabili pacea, nu-si va mai aduce aminte nimeni de niste vorbe aruncate in vant, sau cel mult va fi elogiata istetimea lui de-a trata pe copiii mari, ce sunt taranii, cu vorbele potrivite pentru copii.
Dar taranii intrerupeau fagaduielile prefectului cu glume si cu rasete. Unul striga ascutit ca s-au saturat de vorbe, altul adauga ca boierii numai cu minciuni i-au tinut, iar un al treilea ca boierul, cum deschide gura, iese minciuna. Miron Iuga se inabusea in mijlocul ploii de necuviinte. Prefectul insusi rosi incurcat, nestiind ce sa mai faca. Primarul, observand ca se ingroasa glumele, striga deodata energic:
― Ia mai lasati gura, baieti, lasati gura!
Luca Talaba, aproape de ei, raspunse primarului:
― Ba mai bine sa spuie tot, sa stie si dumnealor ce-i doare pe oameni!
Totusi taranii facura iar tacere, incat Boerescu, socotind ca n-a fost destul de inteles, incerca din nou sa-i momeasca cu promisiuni.
Nici n-apuca, insa, acuma sa deschida gura, ca Stefan Mogos ii reteza vorba:
― Am fost batjocoriti destul si mai rau ca vitele!
Si apoi Nicolae Dragos morocanos:
― Pe frate-meu cum l-ati batjocorit, de l-ati inchis fara nici o vina?


Batranul Dragos, mai potolit si respectuos, spuse de asemenea:
― Mare nedreptate, dom le prefect! A ramas si satul fara invatator!
In vreme ce alti oameni strigau si zvarleau mereu vorba
„batjocura", prefectul, nedumerit, se pleca spre primar sa afle despre cine e vorba, iar intelegand, facu repede:
― Stati, stati! Sa ne intelegem, copii! Cazul invatatorului
Dragos nu e in mana mea si nici nu depinde de mine. E in cercetarea justitiei si deci
Fiindca zgomotul staruia, Boerescu continua mai tare:
― Cu toate astea am sa rog pe domnul procuror sa-i dea drumul imediat si sa-l cerceteze in libertate. Ati auzit? Sunteti multumiti, oameni buni?
Nicolae Dragos marai ceva, dar, cum vorbeau multi deodata si tot strigand de-a valma, nu i se auzi glasul, ci i se vedeau numai dintii, albi si puternici, ca niste colti de caine care musca. Din galagia tot mai aprinsa se deosebira apoi indemnuri catre Pavel
Tunsu sa iasa inaintea prefectului, sa ceara despagubiri pentru bataia si durerile copilului. Pavel se lupta sa strabata prin inghesuiala, ajutat de glasuri silitoare:
― Du-te, Pavele, ce ti-e frica? Lasati-l, mai crestini, sa treaca omul, ca are jalba!
Ajuns in cele din urma in fata boierilor, Pavel Tunsu expuse cu mutra amarata si glas plans patania copilasului sau si reclama bani pentru batjocura indurata. Diversiunile acestea erau pe placul prefectului, care socotea ca, oferindu-le satisfactie in lucrurile mici, vor da uitarii nebuniile cele mari. Puse lui Pavel diferite intrebari, il compatimi si porunci primarului sa faca indata o ancheta oficiala, sa inregistreze plangerea omului si justele lui pretentii, ca pe urma el, prefectul, sa poata obliga pe domnii automobilisti la plata cuvenitelor despagubiri si in acelasi timp sa-i pedepseasca dupa lege. Declaratia, facuta cu o gravitate solemna, starni intr-adevar multumiri, care se exprimau intr-o miscare de usurare si in mulcomirea glasurilor.
De cum a aparut Pavel Tunsu cu plangerea, Petre Petre prinse a se nelinisti, a se rosi si a mormai. Se varase dintru inceput in fata, unde erau fruntasii satului. Statea chiar alaturi de plutonierul
Boiangiu. A ascultat cuminte si respectuos toate frazele prefectului si mai cu sfintenie pe ale batranului Iuga, ba de cateva ori, cand unii oameni prea strigau, Petre s-a uitat urat spre dansii, parca i-ar fi dojenit. S-a schimbat insa la fata cum a auzit de cucoana cu automobilul, mania coplesindu-l ca o flacara arzatoare. Se stapanea si stapanirea mai mult il durea. Apoi, cand prefectul a pomenit despre domnii automobilisti, Petre a izbucnit, aproape fara voia lui, parc-ar fi vrut sa-mpiedice o nedreptate, cu o voce aspra, ragusita si cu o vapaie in ochi:
― Numai cucoana e de vina, domnule prefect, c-a venit aci, peste noi, sa ne zgandare necazurile!
Interventia si mai cu seama infatisarea lui patimasa paru tuturor atat de insolenta, ca provoca indignare. Miron Iuga ii arunca o privire de dispret, capitanul de jandarmi isi musca buzele strivind o injuratura, iar Boerescu il apostrofa nervos:
― Ce vrei tu, baiete, ce?
Pe Petre intrebarea parca I-ar fi palmuit. Adica acelasi prefect, care a ascultat strigatele si batjocurile celorlalti, numai pe el il bruftuluieste, ca si cand el ar fi cel mai ticalos om din sat, tocmai el, care Raspunse incruntat, in glas cu zvacniri bolovanoase:
― De ce-a mai venit cucoana aci? De ce ne batjocoreste cucoana? Noua nu ne trebuie, sa se duca de unde-a venit, la ciocoii ei, si sa ne lase pe noi in pace, sa nu ne chinuiasca si sa nu schilodeasca copiii oamenilor, ca noi nu i-am facut nici un rau, si nici sa nu creada ca mosia are s-o instraineze, ca
Izbucnirea aceasta totusi nu gasi rasunet decat la o parte din oameni, ceilalti intorcand doar capetele spre dansul cu o uimire binevoitoare. Plutonierul Boiangiu insa, inchipuindu-si ca s-a aprins si vorbeste urat fara sa-si dea seama, incat mai tarziu are sa-i para rau ca s-a facut de ras, ridica deodata mana si-i acoperi gura cu palma ca unui copil nepriceput. Gestul jandarmului scoase cu totul din minti pe Petre, care-l socotea ca o noua injosire a lui in fata satului. Respinse violent mana plutonierului, se smuci inapoi peste oamenii din dosul lui, racnind furios:
― Ia mana de pe mine! De ce pui mana pe mine? Ce-s eu, sluga ta, sa pui mana pe mine? Ma batjocoresti pe mine De ce-ai pus mana pe mine?
Multimea de tarani fu patrunsa brusc de un fior, parca racnetele lui Petre i-ar fi rascolit toate durerile. Inainte ca lumea sa se dezmeticeasca si sa porneasca pe fagasul deschis de feciorul
Smarandei, primarul Ion Pravila sari la dansul si-i zise prietenos, dar si poruncitor, gasind tocmai glasul potrivit imprejurarii:
― Taci, baiete, ca n-a pus nimeni mana pe tine si nici nu te-a batjocorit! Taci si mai bine du-te si-ti vezi de treaba si nu strica adunarea crestinilor!
Serafim Mogos si Nicolae Dragos, dintre cei mai de aproape, precum si alti cativa mai dinspre ulita, mormaira ca intr-un glas:
― Sa nu mai puie mana pe dansul! De ce-a pus mana?
Primarul, profitand de amestecul lor, continua cu aceeasi energie:
― Hai, Serafime, si tu, Nicule, haideti, luati-l voi si duceti-1 sa se racoreasca! Hai, hai, nu stati!
Sugestionat parca de staruinta primarului, Petre isi croi drum spre ulita, urmat de cei doi si apoi, ici-colo, de altii. Departandu-se insa, striga mereu aceleasi cuvinte, parca limba i s-ar fi rasucit astfel, incat altceva sa nu mai poata rosti:
― De ce pune mana pe mine, ca nu-s batjocura nimanui De ce pune mana?
In timp ce Petre cu ai lui ajungea in ulita, Ion Pravila spuse prefectului, tot cu glas tare, sa auda si oamenii, ca baiatul cine stie ce are ori i s-o fi nazarit, ca altfel e foarte de treaba si asezat, si harnic, fruntea flacailor, dar nevoile mai sucesc mintea multora si-i infierbanta cand nici cu gandul n-ai gandi. Numai capitanul
Corbuleanu ingalbenise si-si musca buzele intr-o enervare de frica si nehotarare; el crezuse ca racnetele flacaului vor dezlantui pe loc razmerita, daca cumva n-o fi chiar semnalul dinainte stabilit de taranii conspiratori.
Prefectul, dupa ce se potoli incidentul, isi zise in sine ca si-a facut datoria si poate sa plece mai departe, sa pacifice si alte sate pana diseara. Ca sa incheie vizita cu mai multa solemnitate, se crezu obligat sa le mai traga un mic discurs cu „iubita noastra patrie", „tarisoara noastra scumpa", „regele venerat", „datoria cetateneasca",
„guvernul va poarta de grije", sfarsind jovial si multumit:
― Si acuma ramaneti sanatosi, copii! Eu am incredere in voi, precum si voi sa aveti incredere in mine! Asa, copii! Liniste, ordine si munca! Asa! Aidem, capitane! Noroc si sanatate!
Taranii navalira afara din curtea primariei. Boerescu vru sa conduca pe Iuga pana acasa. Batranul refuza. Isi luara ramas bun, imbratisandu-se. Prefectul se urca in trasura cu capitanul. Ei pornira in stanga, spre Lespezi, Miron Iuga in dreapta, pe jos, singur.
― Ti-a placut, capitane, cum i-am linistit si aici? zise prefectul
Boerescu cand se mai departara.
― Aveti mare curaj si multa experienta, domnule prefect! raspunse cu admiratie capitanul Corbuleanu, gandindu-se in sine ca linistirile acestea mai mult incurajeaza pe tarani la dezordini.
Miron Iuga mergea pe mijlocul ulitei, examinand in trecere casele si ograzile, parca de mult nu le-ar mai fi vazut, si regretand ca a consimtit sa vie cu idiotul de Boerescu care isi inchipuie ca cu palavrele lui poate sa influenteze pe oamenii cu sufletele tulburate de toate vanturile demagogiei orasenesti.
In urma lui, la cativa pasi, veneau primarul si plutonierul, inconjurati de tarani, vorbind intre ei incetisor, parca sa nu supere pe boierul lor care, cum mergea acuma in fruntea multimii, parea pastorul urmat de turma lui.
La carciuma lui Busuioc era galagie si veselie. Din prag, Carciumarul saluta cu mare plecaciune. Dupa ce trecu batranul Iuga, zgomotul, care incetase o clipa, reincepu. Se auzea limpede glasul lui Petre:
― De ce sa puie mana pe mine?
5
Oricat se silea avocatul Stavrat sa-si uite spaima si sa fie numai amabil si curtenitor, ii era peste putinta. Isi zicea ca ar da dovada de mare nesimtire si cinism daca, in imprejurarile acestea, cand toate primejdiile roiesc in aer gata sa se abata asupra lui, s-ar mai putea gandi la aventuri amoroase. De altfel, acuma toata „curtea" lui ii aparea sie insusi mai mult ridicola decat pasionata. Parca ar fi inteles subit ca e om batran si nu-i sade bine sa dea tarcoale unei cucoane tinere si mondene ca Nadina, care n-are ce gasi la dansul, daca vrea iubire, si care, tolerandu-i totusi oftarile, cel mult se amuza pe socoteala lui.
Nadina era vesela, ciripea, umbla de ici-colo sa se intereseze de masa si mereu zicea avocatului:
― Credeam ca ai sa-mi fii un tovaras agreabil, sa razi, sa-mi faci curte sau barem sa-mi spui anecdote, in sfarsit, sa petrecem aici cateva zile simpatice Cand colo, esti un ursuz si un fricos capabil sa-mi strici toata dispozitia!
Stavrat raspundea printr-un suras amar, prin care parca voia sa-i demonstreze fara vorbe ca numai neintelegerea situatiei o poate face sa priveasca lucrurile cu atata usurinta si sa gandeasca la petreceri
Dupa-masa, insa, compunandu-si o figura funerara, o ruga sa-l asculte cateva minute cu atentie si seriozitate, si apoi, adunandu-si toate darurile de persuasiune, ii explica amanuntit si elocvent ca a mai ramanea aici, in mijlocul taranimii agitate si gata in fiece clipa sa se revolte, sa devasteze si sa masacreze, ar fi o nebunie. Daca a dorit o escapada extraordinara, a avut-o, caci a strabatut zeci de sate cu automobilul intr-o vreme cand nici trenurile nu mai sunt in siguranta, ba a mai dormit si o noapte intr-un conac, nepazita, expusa sa fie atacata prin surprindere de tarani, fara vreo posibilitate de aparare. Scopul pentru care a riscat calatoria aceasta, sau poate numai pretextul, a cazut, cum prea bine i-a spus chiar si arendasul Platamonu, desi amator de-a cumpara. Concluzia: trebuie sa plece imediat de aici, daca nu la Bucuresti, pentru ca ar fi prea departe si cu prea multe pericole, macar la Pitesti, de unde eventual ar putea continua calatoria cu trenul, ramanand ca automobilul sa vie mai tarziu, cand va fi posibil. E singura iesire inteleapta din incurcatura aceasta tragica
Nadina asculta intai cu o seriozitate prefacuta si malitioasa.
Incetul cu incetul insa groaza care tremura in cuvintele cele mai banale ale avocatului si care ii statea pe fata ca o masca din ce in ce mai reliefata, i se strecura si ei in inima. In curand intelese ca
Stavrat, intr-adevar, are dreptate si ca primejdia e la usa, gata sa intre in casa. O fereastra a salonului era deschisa larg. Se vedea curtea conacului vasta si pustie. De afara, nu patrundea nici un zgomot. Linistea era apasatoare. Soarele lucea de undeva cu o lumina alba, facand mai dureroasa tacerea in care vorbele speriate ale lui Stavrat bajbaiau ca niste pasari fugarite. Nadina nu voia totusi sa-si dea pe fata ingrijorarea, ca si cand ar fi fost o umilinta pentru ea. Dorea sa se impotriveasca si, din pricina linistii de afara, nu indraznea nici sa deschida gura. Numai cand se auzi deodata, ca un semnal de salvare, o melodie fluierata sarguincios de Rudolf, care probabil lucra ceva la masina, Nadina isi redobandi increderea si zise:
― Desigur, dar nici sa nu exageram excesiv, domnule Stavrat!
Arendasul ne-a asigurat, stii bine, ca taranii sunt pe aici linistiti si
― Arendasul e zevzec, conita, iertati-ma! exclama avocatul cu vioiciune. De altfel oamenii care traiesc permanent in primejdie ajung sa nu-si mai dea seama de ea. Numai asa se explica de ce si batranul Iuga, om ponderat si cu scaun la cap, nu s-a aratat ieri deloc alarmat, sau poate ca dansul are si alte motive de a fi calm!
Noi insa, care suntem straini de imprejurarile obisnuite, mirosim in aer lucrurile anormale, fiindca sensibilitatea noastra e mai ascutita si nu s-a tocit prin contactul cu primejdiile zilnice
Olimp Stavrat continua cu mai mult elan pana ce Nadina, dupa un rastimp de ezitari, intre frica si mandrie, trimise pe Ileana sa cheme pe Rudolf.
― Plecam imediat! zise ea soferului. Da drumul masinii! Imediat!
Rudolf raspunse simplu ca, deocamdata, nu poate scoate masina, fiindca are un defect de magnetou; chiar acuma lucreaza si se sileste sa-l repare. L-a demontat. In trei-patru ore insa spera sa termine si atunci ar putea pleca. Nadina ii porunci sa zoreasca, adaugand ca trebuie neaparat sa plece si ca nu mai vrea sa petreaca noaptea aici, cu nici un pret.
― Vedeti, conita, ghinionul? facu Stavrat cand ramasera iar singuri. Peste trei-patru ore se intuneca. Daca ziua e periculos sa umbli prin sate, noaptea va inchipuiti ce poate sa fie Dar sa avem rabdare. Mecanicii, ca sa-si dovedeasca utilitatea si valoarea, exagereaza uneori timpul unei reparatii. Poate ca amicul Rudolf, unde v-a vazut asa de grabita, va ispravi mai curand, si atunci
De aici incolo fu randul avocatului sa linisteasca pe Nadina si sa se duca, in cateva randuri, la sopronul unde lucra Rudolf, sa vada daca mai are mult pana sa sfarseasca
Pe la ora cinci apoi auzira galagie in curte. Era prefectul
Boerescu, care, plecat din Amara, vorbise si aici, in Lespezi, taranilor si acuma venea sa faca o scurta vizita Nadinei, s-o felicite ca tocmai in zilele acestea tulburi a coborat in mijlocul satenilor, dand pilda de curaj si virtute si altor proprietari Platamonu, asistand la intrunire impreuna cu fiul sau, a crezut de bine sa aminteasca prefectului ca
Nadina se afla la conac. Boerescu, zorit cum era sa ajunga la
Costesti inainte de a se intuneca, ar fi uitat-o, desi Miron ii spusese si chiar il rugase s-o viziteze.
― Bine, bine, domnule prefect, dar esti sigur ca pana maine nu se intampla nimic rau aici? zise Nadina prea putin incantata de galanteriile lui Boerescu la care se adaugau discret si bataile din calcai ale capitanului Corbuleanu.
― Vai de mine, conita, se poate? protesta prefectul trufas. Pana maine? Ma ofensezi, conita! Pentru eternitate, conita, pentru eternitate poti fi sigura aici de liniste!
Boerescu pleca repede, lasand in urma-i o noua serie de felicitari si complimente. Platamonu ramase sa duca pe avocatul Stavrat.
― As vrea sa plec acuma! zise Nadina cuprinsa deodata de mai mare frica. Trebuie sa plec! Nu mai vreau sa dorm aici! Mi-e urat!
― Fiti linistita, conita! ii raspunse arendasul cu un calm ce raspandea o unda de incredere. N-aveti nici o teama! Oamenii nostri sunt cuminti! De altfel, v-a spus si domnul prefect
― Din pacate, prefectul dumitale e cam idiot si ingamfat, observa Stavrat. Daca ar fi dupa asigurarile lui
― Nu, nu, puteti dormi fara grija! repeta Platamonu cu un zambet protector si linistitor. N-aveti nici o teama!
Se intelesera ca maine dimineata, dupa rasaritul soarelui, Nadina va trece cu automobilul prin Gliganu si va lua pe Stavrat, care o va astepta gata de drum. Nadina ii petrecu pana in cerdac.
Ii vazu urcandu-se in careta. Cand porni calul, toti trei intoarsera capetele si o salutara ceremonios. Ea le raspunse cu un suras, apoi intinse mana spre ei, mana mica si alba, a carei miscare parea o bataie de aripa. Ii urmari cu privirea pana disparura pe poarta si apoi in dreapta, pe ulita.
Dumitru Ciulici insotise careta cativa pasi si ramase pe urma in mijlocul curtii, cu capul gol, nemiscat, parca I-ar fi incremenit un gand. Nadina statea in acelasi loc, cu mana repetand mereu acelasi gest, cu ochii pierduti dupa cei plecati, murmurand mereu, parca fara voia ei, in nestire:
― Pe maine pe maine
Zari pe Dumitru, pe care nu-l observase pana atunci, si avu o tresarire de spaima, ca in fata unui dusman de moarte. Murmurul i se stinse, dar surasul ii ramase atarnat pe buze, ca o amintire din alte vremuri.
6
― Cine-i? Cine-i acolo? Cine bate?
― Fii bun, Leonte, si scoala nitel, ca s-a intamplat o!
― Dumneata esti, primare! baigui logofatul Bumbu, recunoscand glasul. Uite-acu ma scol Iaca viu! Oare ce s-o mai fi intamplat,
Doamne fereste? adauga apoi in sinesi, horobaind prin intuneric, speriat, fiindca nu pricepuse, somnoros cum era, ce spusese primarul.
Cand deschise logofatul usa, Ion Pravila, fara sa-l lase sa mai intrebe ceva, il intoarse inapoi:
― Hai, bre, imbraca-te repede sa plecam, ca arde Ruginoasa!
― Aoleu! Ruginoasa? facu Leonte Bumbu dardaind deodata. Nu se poate!
― Acu lasa, nu te mai tocmi, omule! zise primarul nerabdator. Nu vezi? Ca parca-i luna!
― Aoleu, aoleu! se cruci logofatul, intrand in casa.
De afara primarul auzi intrebarile femeii si pe urma vaicarelile ei speriate. Se retrase mai deoparte, langa straja de la Ruginoasa, care venise sa-l vesteasca. De buimaceala nici macar nu l-a prea descusut ce si cum, ci a dat fuga incoace, la curte. Straja sufla greu si bolborosea intruna aiurit.
― Oare de mult arde, mai Nichifore? intreba primarul, uitandu-se spre Ruginoasa, unde cerul era rosu, parc-ar fi stat sa rasara soarele.
― D-apoi cand am luat eu seama inca nu cantase cocosii de miezul noptii, zise straja cu glas inabusit. Acu nu stiu cat sa fie ceasul O fi unu? Ca pana am trezit oamenii, pana am venit, o fi trecut vremea
― Si de unde a pornit focul?
― Apoi intai ardeau numai stogurile de paie si claile de fan, dar pe urma au luat foc si acareturile, ca bate nitel vant, nu tare, ca saici
Logofatul aparu imbracat. Din casa il petrecu glasul nevestei, plangator:
― Ia seama, Leonte Fii mai lasator si nu te infurci cu oamenii, ca-i stii cat sunt de otarati acuma si
Porni cu primarul si cu straja, fara sa intrebe nimic. Numai dupa cativa pasi, zise sovaind:
― Ce zici, dom primar, n-ar fi mai bine sa sculam si pe boierul
Miron?
― Ba lasa-l sa se odihneasca, bodogani Pravila, ca are destula vreme maine sa se tot supere si sa se amarasca!
Copacii din parcul conacului inchideau ca un zid negru zarea din curte spre Ruginoasa. De-abia in ulita Leonte Bumbu vazu si inmarmuri cu mana la falca:
― Aoleu, mama, mama!
La rasarit, pe cer, atarna o uriasa perdea de flacari. Cu toate ca satul se afla la peste trei kilometri, valvataia parea atat de aproape, ca si cand ar fi fost la marginea Amarei. Cerul era curat si luminos ca in zorii zorilor, doar cateva stele mari mai palpaiau, infricosate si mirate, gata parca si ele sa moara. Dintr-o vatra de jaratic in care maini puternice parca zvarleau mereu hrana noua focului, limbile de flacari tasneau, se zvarcoleau, se impleteau neincetat, ca niste serpi apocaliptici, lingeau si intepau poalele cerului, zugravind rani in toate culorile, stergandu-le pe toate cu imense somoioage de fum si lasand pentru fiecare cateva clipe numai cate o zdreanta purpurie zvapaiata care falfaia ca un amenintator steag rosu In luminile biruitoare ale focului umbre mari jucau si se intindeau pana in tarii, parca toata lumea ar fi inceput sa se clatine si sa paraie.
― Aoleu, ce-i asta? gemu iarasi logofatul.
― Acu lasa vaicareala, bolborosi primarul, care privise si el flacarile cu aceeasi infricosare. Haidem sa sculam si pe seful postului si sa ne ducem intr-acolo
Plutonierul Boiangiu tocmai iesea pe poarta, imbracat si inarmat, insotit de doi jandarmi. Cineva il desteptase adineaori si el a sarit indata.
― Ei, ce facem, dom le primar? intreba Boiangiu uluit.
― D-apoi trebuie sa ne ducem la Ruginoasa, sefule, sa vedem! raspunse primarul morocanos. Bine ca au avut grija sa te scoale
Mai Nichifore, ia fugi tu pana la curte, sa iasa un argat cu caruta, ca sa mergem mai repede
Cei ramasi se holbau ingroziti la jaraticul urias, care parea a creste mereu, a se intinde si a se apropia ca un potop. Leonte
Bumbu murmura, ca o explicatie, ca acolo sunt cateva mii de care de nutret, afara de cladiri, afara de magazii. Pe urma nimeni nu mai indrazni sa deschida gura. In tacerea grea parca se auzeau trosniturile flacarilor ce se rasuceau si se zvarcoleau pe bolta cereasca. Imprejur, satul dormea sau se prefacea ca doarme intr-o liniste de mormant, sporind fiorii de groaza ce stapaneau vazduhul.
Si totusi cei din ulita simteau ca in fiece casa si la fiecare geam ochi lacomi priveau luminile focului, asteptand un semn sau o chemare tainica.
Apoi deodata, pe ulita, dinspre Ruginoasa, se vazu venind un palc de oameni, fluierand de zor, parca nici nu s-ar fi sinchisit de prapadul din urma lor. Cu cat se apropiau, cu atat oamenii pareau mai indrazneti, ca si cand ar fi vrut sa batjocoreasca prin purtarea lor pe cei ce stateau in fata postului de jandarmi. Trecand, unul din grup striga simplu:
― Buna seara!
Primarul, logofatul si plutonierul raspunsera deodata, grabiti:
― Buna seara!
O clipa fluieratul inceta, ca si cum ar mai fi asteptat vreo intrebare sau chiar o dojana. Apoi cativa reluara melodia in vreme ce altii bufnira in rasete, iar dupa ce se mai departara putin, unul dadu un chiot prelung si ascutit, parca sa ridice toata lumea in picioare. In acelasi moment noianul de flacari de la rasarit se involbura mai naprasnic, parca glasul omenesc de aici ar fi scormonit temeliile jaraticului de acolo. O valtoare de scantei se ridica in vazduh, risipindu-se intr-o vijelie de stele cazatoare. Mici si indaratnice stoluri de pasari de foc, scanteile se revarsau spre
Amara in zbor sinuos, ca impinse de o putere misterioasa.
Reculegandu-se din tulburarea ce-i incatusa pe toti, plutonierul
Boiangiu murmura cu un glas ragusit de spaima:
― Mi se pare, mai crestini, c-a sosit revolutia!

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2021 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.