Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Rascoala - Capitoul 7 SCANTEIA de Liviu REBREANU



In aceeasi duminica, pe la amiazi, Grigore Iuga cu Titu Herde-lea coborau in gara Burdea, unde ii astepta brisca galbena de la Amara cu Ichim pe capra.
― Toate bune pe aici, Ichime? intreba Grigore.
― Deocamdata pace, conasule! zise vizitiul. Raspunsul cu
„deocamdata" nu-i placu lui Grigore, totusi nu insista. Destul il plictisise calatoria cu trenul. Intr-un vagon a fost numai el cu
Herdelea. Celelalte, de asemenea, aproape goale. In toate garile, in schimb, valmasag de oameni speriati, care-si povesteau grozavii despre taranii razvratiti si mai ales despre intentiile lor. Toti recunosteau pana la urma ca la ei e liniste, ce-i drept, dar ca se pregatesc lucruri nemaipomenite. Grigore stia bine ca prin partile acestea nu s-a intamplat inca nimica si de aceea minciunile il suparau, socotindu-le ca o propaganda directa pentru starnirea dezordinilor, in gara Titu avu apoi ghinionul sa se mai intalneasca si cu Ilie
Rogojinaru, arendasul cu care calatorise asta-toamna si-l exasperase cu teoriile lui agrare practice. Nu mai scapa de el pana la Costesti.
― Ei, cucoane, am avut ori n-am avut dreptate cu taranii? il apostrofase arendasul, mereu jovial si zgomotos.
Pe urma a venit in compartimentul lor, sa le mai treaca uratul.
Le-a povestit ca se repezise la Bucuresti, fiindca prinsese din vant o vorba cum ca mosia Babaroaga a doamnei Iuga ar fi de vanzare.
De mult tot umbla el sa se traga mai aproape de capitala si i-ar fi convenit de minune un petic de pamant in Argesul de jos, in regiunea unde si-a inceput meseria asta grea de agricultor. S-a interesat nitel, si s-a dus in strada Argintari. Nu stia ca boierii sunt in divort si inca a intrebat pe doamna (tare mai e frumoasa, nu-i fie de deochI) ce mai face conul Grigore, de i-a venit sa-i plesneasca obrazul de rusine cand a auzit cum e situatia chiar din gurita cucoanei. Au discutat si au ramas sa se intalneasca la tara acuma, in zilele astea, ca dumneaei merge acolo tocmai pentru vanzarea proprietatii. Si iata ca s-a pornit razmerita si trebuie sa plece degraba si el acasa, la



Olena, sa-si apere bruma de agoniseala, ca el stie cum sa vorbeasca si sa se tocmeasca cu taranii.
― Poate ca ne-o feri Dumnezeu de parjol! zise Rogojinaru intr-un rand. Numai stapanirea sa fie cuminte si energica. Taranului ii trebuie dreptate, cucoane, dar si stapan. Daca stapanul e slab, dreptatea nu-i mai ajunge. De aceea zic ca fara o mana tare nu se vor linisti oamenii. Eu nu ma iau dupa jurnale, ca jurnalele spun mai multe minciuni decat adevar. M-am intalnit insa alaltaieri cu un arendas ovrei de pe langa Vaslui. Ce mi-a povestit bietul om, nici nuti vine a crede. Cu taranii s-ar fi inteles el, cum s-a inteles si alta data. Dar la incheierea invoielilor s-a pomenit cu prefectul, care le-a spus sa nu se lase inselati de arendasul jidan si mai bine sa-l ia la goana. Auzi dumneata, prefect sa indemne pe tarani sa ia la goana pe arendas! Oamenilor atat le-a trebuit, ca s-au si apucat sa dea foc conacului, sa omoare vitele si cate ticalosii Si de ce credeti ca i-a atatat prefectul? Din ura contra jidanilor? As! Un cumnat de-al lui umbla sa ia cu arenda mosia, si nu putea. Acuma, daca a alungat pe ovrei, credea ca vor pune ei mana pe bunatatea de proprietate.
Numai ca socoteala a iesit pe dos, ca taranii s-au ridicat pe urma sa imparta intre ei pamantul. Prefectul s-a suparat, fireste, si a scos armata. Degeaba, oamenii nu s-au infricosat nici de armata, ca stiau bine ca armata n-are voie sa traga, si unde mi-au inceput sa se repeada in soldati cu furci, cu pietre, de nici n-au nimerit, sarmanii, incotro sa fuga! Ei, apoi vedeti dumneavoastra, cum sa se potoleasca oamenii si cum sa fie ascultatori, daca tocmai carmuirea ii invata la rele? Destul ca opozitia isi face de cap si tipa prin toate jurnalele ca taranii au dreptate si ca sunt niste mielusei
De altfel, plictiseala lui Grigore crestea cu cat se apropiau de
Amara, parca atmosfera s-ar fi incarcat mereu de mai multe presimtiri rele. Tanarul Herdelea, vazandu-l cum se posomoraste, regreta ca a venit si se intreba de ce l-o mai fi luat. Grigore isi dadu seama si-i zise amarat:
― Sa ma ierti ca sunt cum sunt, dar nici eu nu mai stiu ce e cu mine!
Brisca inainta anevoie pe soseaua desfundata de ploile inceputului de primavara. Vizitiul indemna telegarii, bombanind:
― Nu s-a zbicit deloc drumul Daca tot ploua si nu mai da soarele
Grigore observa cu atentie si satele, si campurile, parc-ar fi cautat sa ghiceasca o taina. Sub bolta mohorata, pamantul negru se zgribulea patat cu dese ochiuri de apa tulbure, iar prin sate taranii, ca duminica, mai pe la carciuma, mai pe la cate o casa, se sfatuiau ca si alta data. Lui Grigore insa i se parea ca in ochii lor luceste ceva deosebit si ca toata infatisarea lor ar fi mai darza. Dupa ce iesira din
Lespezi, intreba deodata pe vizitiu:
― Cu muncile cum mai stati, Ichime?
― Apoi stam bine, conasule, ca nici nu le-am inceput! raspunse vizitiul cu o sovaire. Si vremea a fost rea, c-a tot plouat, si nici oamenii nu s-au cumpanit inca la invoieli
― A, nici invoielile nu le-ati facut? zise Grigore.
― Nu le-am facut, conasule, ca oamenii se codesc si taraganesc, ca pe aici a venit vestea ca trebuie sa se imparta mosiile la oameni, s-apoi oamenii asteapta imparteala
In Amara, in jurul carciumii lui Busuioc, era mai multa lume ca de obicei. Ichim spuse ca s-au adunat oamenii si din celelalte sate din pricina calaretilor care au trecut de dimineata cu poruncile lui voda.
Grigore deslusi pana si pe fata tatalui sau o ingrijorare, cu toate ca batranul se silea s-o ascunda. Stia ca de la el nu va afla nimic si ca va trebui sa ia contact direct cu taranii, ca sa-si dea seama de adevarata atmosfera, desi chiar putinele cuvinte ale lui Ichim i-o zugravisera suficient. Vorbi intai cu logofatul Bumbu, care marturisi ca traieste cu spaima in san si nici macar nu poate sa-i spuie boierului cum stau lucrurile, si pentru ca se sfieste, si de teama sa nu-l supere. Daca ar fi consimtit acum trei saptamani sa indulceasca numai nitelus conditiile invoielilor, azi n-ar mai avea nici o grija.
Atunci oamenii s-ar fi multumit cu cateva faramaturi, acuma nici nu mai vor sa auda de ce-a fost. Mai ales de cand umbla fel de fel de zvonuri despre impartirea mosiilor, nu e chip sa te mai intelegi cu nimeni
Iesind apoi cu Titu Herdelea in sat, plutonierul Boiangiu le spuse ca pana acum e liniste si doar arestarea invatatorului Dragos a cam atatat pe sateni. El nu cunostea motivele arestarii, prin sat insa merge zvonul ca boierul Miron ar fi provocat-o, pentru ca Dragos a intervenit in favoarea taranilor.
Se amestecara, in sfarsit, intre oamenii adunati la carciuma.
Grigore ii intreba de necazuri. Auzi raspunsuri blande, dar in doi peri. Nu indrazneau sau nu voiau sa-si deschida inimile cu toate ca privirile lor nu erau dusmanoase, ci mai curand intrebatoare. Ispiti indeosebi pe Petre, a carui fata aspra parea mai framantata de infrigurare. Petre se zapaci. El iubea pe Grigore ca pe un arhanghel, mai ales de cand cu plata boilor si stergerea datoriei, si ar fi fost in stare sa sara in foc pentru el. Balbai incurcat:
― De, coane Grigorita, ne-am luat si noi dupa altii, ca invoielile vechi au fost prea grele si nu putem trai Mos Lupule, ia spune matale conasului, ca esti mai bun de gura si mai batran!
― Spune, mos Lupule, sa te-auzim! il indemna si Grigore cu o curiozitate prietenoasa.
― Apoi, conasule, unii s-au invoit, altii au mai chibzuit, cum i-a manat mintea si simtirea pe fiecare! facu Lupu Chiritoiu taraganat.
Da oamenii o duc tare greu, conasule, credeti-ne si pe noi! Eu sunt batran si cine stie de-oi mai apuca Craciunul, dar mergem din rau in mai rau. Eram flacau pe vremea bunicului matale, coane Grigorita, si stiu ce a fost. Era uite-asa ca matale si la fel de bun si de milos, si nu suferea sa vada un om flamand ori necajit, ca indata poruncea sa-i dea de la curte ce-i lipsea. Lua boierul din zece una si asa ne ajutam si ieseam deasupra nevoilor. Si pamant era destul, ca si oamenii erau mai putini
Se intinse la amintiri pana ce altii il intrerupsera intreband pe
Grigore ce sa fie cu calaretii care au vestit poruncile regelui si cand si cum o sa inceapa impartirea pamanturilor?
Intorcandu-se spre casa, tanarul Iuga ceru impresiile lui
Herdelea.
― Mie oamenii mi se par linistiti, zise Titu. Daca-i iei cu binele, te poti intelege cu dansii. Nu se stie insa pana cand, caci
― Si tocmai asta e intrebarea cea mare! murmura ingrijorat
Grigore.
Seara ramase in patru ochi cu batranul sa discute impreuna situatia si mijloacele de intrebuintat pentru a evita o nenorocire posibila. Miron Iuga stranse din sprancene de indata ce auzi ca
Grigore, pentru linistea spiritelor, a stat de vorba cu oamenii. Iar cand tanarul ii ceru sa intervie pentru eliberarea grabnica a invatatorului, batranul izbucni:
― Adica sa ma umilesc eu in fata taranilor?
― Nu e umilinta, tata! zise Grigore. Dragos n-a savarsit nici o crima care sa
― Dragosul tau e instigatorul satenilor mei! spuse Miron grav. El mi i-a zapacit, mi i-a atatat si le-a scormonit toate nemultumirile.
Ce-ati facut voi la orase, a facut el aici, incat mi-a distrus toata munca mea de treizeci de ani! De altfel, daca nu stiai, afla ca eu am cerut, motivat, prefectului sa mi-l ridice imediat din sat si te asigur ca lipsa invatatorului tau nu e deloc spre raul taranilor!
― Te inseli, tata! Dragos e indispensabil aici in momentele acestea. Numai el ar fi in stare, prin influenta lui fireasca, sa mai infraneze pornirile de ura!
― O, daca am fi ajuns in asa hal, ar fi rau de noi, Grigorita! zise batjocoritor batranul. Frana sunt eu, Grigorita!
Tanarul se spaimanta. Intelegea ca tatal sau traieste pe alta lume sau nu vrea sa-si dea seama de realitate. Ii expuse toate cate le-a aflat, subliniind ca n-a avut timp sa afle decat cine stie a cata parte din nemultumirile care ameninta sa se transforme in incendiu, il ruga, in sfarsit, sa-l lase pe dansul sa incerce a se invoi cu taranii.
Batranul refuza. Era convins ca Grigore, cu metodele lui feminine, ar ingreuia situatia. Avea atata incredere in propria-i experienta si cunoastere a oamenilor, ca s-ar fi considerat injosit daca, tocmai in zilele grele, si-ar fi renegat mijloacele sale cu eficacitate experimentate in trei decenii si ar fi trecut mana unui tanar cu capul plin de teorii.
― Orice clipa de slabiciune, orice ezitare, orice lipsa de energie n-ar face decat sa incurajeze in rele pe nenorocitii infierbantati de agitatiile voastre! zise Miron ocrotitor. De altfel, tu exagerezi mult, desigur fara sa-ti dai seama, gravitatea starilor de lucruri de aici.
Ce-o fi in alte locuri nu stiu. Banuiesc ca exagerarile tendentioase au creat atmosfera apasata in general. Cu oamenii mei insa eu am metodele mele incercate. Intai supunere si pe urma tocmeala.
Fireste cu doua sisteme in acelasi timp nu se poate lucra si nu se pot obtine rezultate. Daca m-ai fi intrebat pe mine, te-as fi rugat sa nu te amesteci intre tarani si sa nu le culegi revendicarile. E un semn de slabiciune, dupa parerea mea, s-apoi ma descoperi pe mine ca pe un tiran fara inima si-mi incurci socotelile.
― Cand apare un conflict, e bine sa fie un intermediar care obiecta Grigore.
― Nu, nu! intrerupse batranul mai vioi, fiindca isi amintea cum si invatatorul ii vorbise deunazi cam la fel. Eu nu cunosc nici un conflict si nici nu admit macar posibilitatea de conflicte intre mine si tarani. Ar insemna ca si eu caut sa-i exploatez ca altii, sau sa profit de neputintele lor. Si tu stii ca nu e in obiceiul nostru sa ne ingrasam din stoarcerea taranului.
Discutia se lungi pana tarziu dupa miezul noptii. Tanarul Iuga incerca toate argumentele si rugamintile. Insistentele enervara de cateva ori pe batranul Miron, precum incapatanarea batranului enerva pe Grigore, care trebui sa-i spuie neted ca atitudinea aceasta de sfidare a realitatii poate sa-i pericliteze averea si viata.
― S-a facut tarziu si ne certam in zadar! zise la urma Miron, imi pare rau ca n-ai ajuns inca sa stii ca tatal tau nu cedeaza niciodata cand e convins de dreptatea lui si ca nu se pleaca decat inaintea lui
Dumnezeu.
― Atunci mie nu-mi ramane decat sa plec cum am venit? intreba
Grigore uluit.
― Cred ca da! mormai batranul, dand din cap. Mi-ar fi fost drag sa te am alaturi de mine, dar mi-e teama ca, in loc de a avea un sprijin, as avea o piedica. Intoarce-te linistit la Bucuresti si lasa-ma pe mine sa-mi apar pamantul. Cat traiesc eu, asta e datoria mea
A doua zi de dimineata, Grigore vru sa reia convorbirea. Tatal sau il opri hotarat, sfatuindu-l sa plece. S-a gandit, a chibzuit si singura solutie este asta. Altfel, ar avea in fiece moment controverse care iar paraliza orice miscare. Mai cu seama ca si Nadina si-a anuntat sosirea. Tanarul numai acuma afla vestea si se revolta:
― Ce impresie are sa faca asupra lumii comertul dumitale cu fosta mea nevasta? Buna, nu, cu siguranta. Nici chiar asupra satenilor!
― Pentru ca s-a despartit de tine a devenit o ciumata cu care nu mai poti avea legaturi de curtenie sau de afaceri? facu batranul. Can toate, exagerezi si aici.
― Nu stiu care exageram, tata, dar stiu ca eu, intr-adevar, nu pot ramanea sa ma intalnesc cu Nadina in preajma transcrierii divortului! spuse Grigore.
― Un motiv mai mult sa ma lasi singur spre binele amandurora! aproba Miron Iuga grav.
Indata dupa dejun trebui sa plece, ca sa poata prinde la Costesti acceleratul. Brisca galbena cu Ichim trasese din vreme la scara.
Miron isi imbratisa odrasla fara emfaza, ca totdeauna. Grigore il saruta pe amandoi obrajii, induiosat si de-abia stapanindu-si firea.
― Am sa reviu peste cateva zile, tata! Sper ca atunci te voi gasi singur!
― Sa revii cand va fi liniste, Grigorita! raspunse batranul, plin de incredere.
Insoti brisca pana in fata noului conac, langa rondul in forma de inima, ravasit de intemperiile iernii. Iesind pe poarta, Grigore intoarse capul. Batranul era in acelasi loc, ca un stalp infipt in pamant
In dreptul carciumii, taranii stateau ca si ieri, parca nici nu s-ar mai fi miscat de acolo.
― Ce mai asteapta oamenii, Ichime? zise Grigore.
― Parca ei stiu ce asteapta, conasule? bolborosi vizitiul. Uite-asa, ca prostii
Titu Herdelea se simtea de prisos, cum se simtise toata vremea.
Se bucura ca pleaca mai repede. I se parea ca scapa dintr-un cazan clocotitor.
2
― Oare de ce-o fi plecand asa degraba? intreba Ignat Cercel cu ochii dupa brisca galbena, ce se departa.
Taranii se uitau toti dupa brisca, mai mult din obisnuinta.
― Apoi ce sa caute aici? zise cineva. Se duce unde-i mai bine si mai cald.
― Ramane boierul cel batran, n-ai grija! facu Serafim Mogos acru. Nu scapi de boieri cu una, cu doua, Gherasime!
― Macar de-ar fi toti ca dumnealui! striga Petre. L-ai vazut si ieri cum a venit intre oameni Daca n-ar fi batranul
― Pai da, vezi bine, numai ca batranul porunceste! zise Serafim.
Batea putin vant. Oamenii isi strangeau sumanele si-si infundau caciulile. Nu se indurau deloc sa se imprastie. Unii se mai repezeau pe acasa, sa-si mai vaza de vite ori sa mai imbuce, dar se intorceau curand, parca le-ar fi fost frica sa nu se intample ceva in lipsa lor.
Cei din satele vecine, care fusesera ieri sa intrebe despre calaretii albi, au venit si azi, aducand si alti tovarasi, ca la o sezatoare mare.


Vorbeau despre aceleasi necazuri, ca totdeauna, doar mai cu luareaminte, ca si cand s-ar feri sa nu-i auda cineva. Nu se prea priveau in ochi fie de teama sa nu se vada ce palpaie in ochii celorlalti sau sa nu vada ceilalti focul din ochii proprii. Pe toate fetele, insa, juca o intrebare, aceeasi, posomorata si patimasa, care astepta un raspuns.
Primarul, de cate ori trecea, striga:
― Da ce, mai oameni, voi n-aveti case, n-aveti neveste, n-aveti copii?
Ii raspundea mereu Vasile Zidaru, cu aceeasi gluma, starnind acelasi ras aspru:
― Ne-am ciocoit si noi, don primar, c-asa au venit vremurile!
De-abia catre seara se mai risipira, dupa ce vazura pe colonelul
Stefanescu trecand cu careta spre conacul Iuga, iar mai pe urma pe arendasul Cosma Buruiana. Pe grecul, insa, nu l-a zarit nimeni, pentru ca a sosit pe intuneric, cand numai in carciuma mai erau cativa intarziati.
Miron Iuga ii adunase pe toti, chiar si pe Platamonu, ca sa se documenteze. Cel mai speriat era colonelul pensionar. Se vaicarea ca o baba ca-si pierde acuma tot rodul unei vieti de truda. Grija cea mare o avea, insa, din pricina celor trei fete pe care le-ar fi trimis undeva, sa nu le pangareasca cumva bestiile astea turbate. Luat mai de scurt de Miron, marturisi ca la el e liniste si pace, invoielile facute, numai muncile nu le-a inceput inca. Ii era frica de ziua de maine, pentru ca bestiile astea turbate nu merita nici o incredere.
― Cum sa fiu calm, domnule, cand ii cunosc cum ii cunosc eu? striga Stefanescu plangator. Dumneata ai jandarmii colea, sub streasina. Eu nimic, sunt singur cu bietele fete la cheremul talharilor.
Cerui generalului Dadarlat macar un pichet de soldati pentru paza copilelor, cel putin. As! Nu poate. Nici la mosia lui n-are decat o ordonanta. Si sa mai faci agricultura in tara asta! Cum sa nu te jupoaie de viu taranii, daca guvernului nu-i pasa de soarta noastra?
― Daca vorbesti asa si fata de tarani, sa nu te miri de ce ti-or face! zise Iuga ironic.
― Se poate, coane Miroane? se indigna colonelul. Dar cum iti inchipui? Eu va spun aci, dumneavoastra, ca unor frati de suferinta!
Cu taranii insa fac militie in toata regula! Se poate?
Mai linistit era Platamonu. Fata o expediase la Pitesti mai de multisor, iar el cu nevasta si feciorul n-aveau de ce sa se teama. Ei stau pe loc, orice s-ar intampla, si nici n-ar avea unde sa mearga, toata averea lor fiind varata in cele doua mosii. Fireste, nu pomenea nimic despre rezervele in moneta buna ce le avea la banca din
Bucuresti. Asta il privea. De altfel, el se afla foarte bine cu taranii.
Nu i-a bruftuluit niciodata, nu i-a batut, asa ca n-are nimeni de ce sa-l urasca. Bietul Chirila Paun s-a suparat pentru intamplarea fetei cu Aristide, dar si pe el are sa-l impace. Pentru proprietatea Lespezi s-a invoit perfect cu oamenii; i-a mai inlesnit putin, ce-i drept, totusi spera ca se va despagubi altfel. Numai cu Babaroaga e bucluc.
Taranii, de unde odinioara umblau s-o cumpere ei, acuma cer sa fie parcelata intre dansii gratis. Din fericire, maine soseste doamna
Nadina si se va lichida si incurcatura cu Babaroaga.
Cosma Buruiana n-avea nici o noutate sa-i comunice. Frica lui o cunostea Iuga prea bine. Ce nu voia sa spuie Cosma nimanui, era ca-si pregatise familia sa fie gata in orice clipa de plecare. Mai bine sa se duca pe garla toate, numai sa scape cu viata.
Miron Iuga le recomanda sange rece si energie, desi isi dadea seama ca recomandatia lui e vorba in vant. Oamenii acestia sunt morti de frica de acuma. Ii convocase, in realitate, ca sa se controleze pe sine insusi. El, dupa cate aflase, credea ca zvonurile despre intentiile de razvratire ale taranilor lui sunt in buna parte exagerari de ale celor fricosi. Credinta si-a gasit-o deplin confirmata de lamentatiile arendasilor, incat acuma era lamurit.
Mai multa incredere avea in primarul satului si in seful postului de jandarmi, cu care statu mai lung de vorba in aceeasi seara, dupa ce se retrasera arendasii. Amandoi raportara ca oamenii sunt linistiti, cam murmura ei din pricina invoielilor, dupa obicei, dar numai sa se indrepte putin vremea si toti se vor da pe brazda. De cumpararea mosiei Babaroaga s-au lasat, fiindca le-a intrat in cap ca stapanirea le-o va imparti lor pe degeaba. Asa s-a nascocit si povestea cu calaretii albi care vestesc impartirea pamanturilor
Oamenii mereu asta viseaza, mai cu seama primavara. Totusi primarul Pravila observa respectuos ca trebuie sa mearga mana-n mana cu jandarmii, ca de s-ar ivi niscai smintiti sa faca vreo rautate, sa poata fi pusi indata la locul lor. Boiangiu de asemenea spuse ca si primarul sa fie cu ochii in patru, ca postul e slab, abia cinci oameni cu dansul impreuna. Miron Iuga fagadui ca va atrage atentia prefectului, care are sa treaca pe aici intr-o zi d-astea, sa vada daca nu s-ar putea sa-i mai trimita cativa jandarmi. Adauga insa ca ordinea nu depinde de multimea paznicilor, ci de vigilenta lor.
― Oamenii trebuie sa simta ca exista o autoritate! zise batranul
Miron. Nici provocari, dar nici sovairi! Orice incercare de dezordine, inainte de a servi ca indemn altora, sa fie reprimata energic si exemplar!
― Am inteles, cucoane! murmura primarul supus.
― Traiti! facu Boiangiu umflandu-si pieptul, ca sa arate ca are energie mai multa chiar decat trebuie.
3
Titu Herdelea si Grigore Iuga sosira la Bucuresti pe inserat.
Acceleratul era ticsit de oameni ingroziti, care-si parasisera gospodariile de frica taranilor, fugind la Bucuresti, singurul loc unde sperau sa fie la adapostul primejdiilor.
― Asta e inceputul panicii! spuse Grigore trist. Iti inchipui cum alimenteaza asta nenorocirile!
Nefiind chip sa puie mana pe o birja in imbulzeala din piata Garii de Nord, se agatara de un vagon de tramvai cu cai, arhiplin, de asemenea. In piata Teatrului National coborara. Grigore spunea ca se va duce la Predeleanu, iar Titu voia sa iasa mai tarziu in oras sa mai culeaga noutati. In clipa cand isi dadura mana sa se desparta, se apropie un tiganus cu ziare, tipand cat il tinea gura:
― Adevarul, editie speciala! Adevarul! Speciala!
Cumparara amandoi. Titlul gras sarea in ochi: Tulburarile taranesti in discutia Camerei. Fara o vorba, se retrasera impreuna sub un felinar sa citeasca. O interpelare prilejuise o dezbatere furtunoasa in jurul dezordinilor taranesti, care se intindeau vertiginos. Cativa deputati din opozitie acuzau guvernul ca n-a fost capabil sa impiedice izbucnirea nemultumirilor, aparau pe tarani si protestau vehement ca nu cumva sa se recurga la represiuni sangeroase. Mai multi guvernamentali imputau opozitiei ca incurajeaza pe raufacatori si ca agentii ei indeamna pe tarani la nelegiuiri.
― Buna propaganda! murmura Grigore Iuga. Tara arde si dumnealor isi fac complimente!
Titu Herdelea o lua pe calea Victoriei. N-auzea decat „rascoale",
„taranii", „tulburari", „arendasi" Coti la dreapta pe bulevard, spre casa. Un glas cunoscut il opri:
― Ei, domnule Herdelea? Ce mai faci? Ce zici de rascoale?
Ce? Vazusi surpriza ciocoilor? Dumnealor credeau ca s-a gasit tapul ispasitor: jidanii sunt vinovati ca ciocoii exploateaza pe tarani! Stiti, la noi totdeauna jidanii sunt pricina tuturor relelor. Ei, dar taranii sau intors impotriva ciocoilor, si acuma nu mai sunt buni taranii.
Acuma scoate armata, ucide-i spanzura-i!
Era tanarul Mendelson, fiul cizmarului din Buzesti. Vorbea cu un zambet ciudat, care pe Titu il supara, incat ii raspunse cu imputare:
― Nu e nici un motiv de bucurie, domnule Mendelson, in
― Da ce, eu ma bucur? protesta tanarul atat de vehement, ca intona cuvintele cu un accent ovreiesc aproape comic. Cine ti-a spus dumitale ca ma bucur? Mai intai eu, ca socialist, sunt contra violentelor si deci nu pot sa ma bucur. Pe urma eu stiu ca bietii tarani vor plati cu mult sange curajul lor de a se ridica impotriva boierilor
Un sfert de ceas ii facu teoria nedreptatilor sociale, sa-i dovedeasca de ce pe el il dor mai mult miscarile actuale decat pe altii.
Herdelea, ca sa scape de vorbaria lui, se scuza ca trebuie sa mearga acasa, ca vine de pe drum, dar tanarul Mendelson il intovarasi pana in fata portii si nu-l slabi pana nu-si termina expozeul.
Acasa il asteptau pe Titu doua scrisorele. Una, sosita prin posta, il anunta ca Tanta va veni miercuri, dupa-amiaza, pe la orele sase, cand se mai intuneca putin, si se incheia cu mii de sarutari. Cealalta i-o lasase aseara preotul Belciug, comunicandu-i ca pleaca in mare graba, fiindca revolutia a luat proportii mari de tot si are sa ajunga curand si la Bucuresti, incat orice intarziere ar putea sa-l coste viata Lui Titu ii parea rau ca parintelui a fugit asa. Ar fi vrut sa trimita si el acasa macar cateva nimicuri, sa primeasca si ai lui ceva de la dansul din Bucuresti. Cu biletelul popii in mana insa se pomeni gandindu-se:
„Cand zice Tanta ca vine? Miercuri? Azi e luni Vasazica, tocmai poimaine"
A doua zi se infiinta mai devreme la Drapelul. Ca niciodata odaia lui Rosu era plina de redactori si de galagie. Se discutau intamplarile de ieri de la Camera si mai cu seama un articol-manifest aparut in
Glasul poporului, oficiosul opozitiei, semnat de un fost ministru.
Directorul Deliceanu tuna si fulgera comentand pasagiile, pe care un redactor roscovan, vesnic revoltatul Bebe Antoniade, le citea cu glas tare.
― Stai, sefule, asculta, ca acuma vine partea cea mai tare! striga
Bebe triumfator. Ia ascultati: „Cu cata durere de inima vad insuficienta, nedestoinicia guvernului in fata gravelor evenimente.
Cand taranii nu cer decat putinta de a trai, cand putinta aceasta li se refuza cu obraznicie, cand dreptatea muritorilor de foame striga la cer, pe dl prim-ministru il preocupa drepturile castigate. Ce drepturi castigate? Acelea de a extermina pe taranii nostri, pe aceia care sunt talpa, taria, fiinta tarii intregi?" Stati, stati, ca acuma e si mai frumos! „Nu exista decat un singur drept, care e mai presus de orice, anume dreptul taranilor de a trai in tara lor, de a nu fi jefuiti, de a fi ocrotiti contra venalitatii unei administratii corupte, de a fi sprijiniti in lupta pentru recucerirea pamantului lor stramosesc din mainile murdare ale exploatatorilor fara mila. Si cine nu intelege lupta aceasta, de trei ori sfanta, trebuie sa se coboare la locul care este mai potrivit cu gradul lui de intelegere a lucrurilor. Sa se stie ca toate au o margine, chiar si in tara noastra binecuvantata, si ca pietrele s-ar ridica singure sa ne loveasca, daca am tolera ca sangele romanilor sa plateasca incapacitatea guvernului!"
Dupa o clipa de consternare generala, Deliceanu exclama in culmea indignarii:
― Asta e provocare directa la rebeliune! La asta nu exista decat un singur raspuns demn: arestarea individului, indiferent cine ar fi!
Cu atat mai rusinos ca e un fost ministru!
― Asa-s astia, sefule, zise redactorul cititor, sententios. Cand vor sa rastoarne guvernul, nu mai aleg mijloacele.
― Ei, tocmai de aceea, guvernul nu poate raspunde la astfel de crime decat printr-un singur gest: la Vacaresti! declara directorul martial. Sau, daca nu se simte in stare, atunci mai bine sa se retraga si sa-i lase pe demagogi sa potoleasca miscarile pe care leau provocat.
― De ce sa-i lase, domnule?! protesta batranul reporter
Davidescu, infricosat de perspectiva opozitiei. Mai bine sa-i bage pe toti la duba si sa-i invete omenie!
Titu Herdelea, care se strecurase intr-un colt, intimidat de sanhedrinul redactional, deveni centrul interesului cand Rosu il intreba ce-a vazut la tara? Dupa ce tanarul povesti ca in general a gasit liniste si numai atmosfera i s-a parut apasata, Deliceanu observa:
― Fireste! Unde n-au ajuns inca instigatorii dumnealor e liniste
Trimiteti insa articolul onorabilului fost ministru si sa vedem daca va mai fi liniste!
Rosu nu mai ramase singur pana la amiazi, desi grozav ar fi dorit sa spuie lui Titu, confidentul sau de toate zilele, cateva amanunte extraordinare, pe care numai el le cunostea. De aceea, cand
Herdelea se pregati sa plece, ii zise semnificativ:
― N-ar fi rau sa treci dupa-masa pe la Camera, puiule! Poate sa fie iar ceva interesant! Si maine sa vii mai de dimineata la redactie, ai inteles?
Marti dimineata soarele scoase capul de dupa perdeaua de nori plumburii. In bataia razelor calde, taranii se imbulzeau imprejurul carciumii lui Busuioc, sa afle ce-o fi pus la cale aseara boierii la curtea batranului. Primarul, mieros si glumet, le spunea mereu:
― Mai baieti, nu va pierdeti vremea degeaba, mai! Ori asteptati sa mai vie calaretii cei nazdravani? Vedeti-va de treburi, mai oameni!
― Ei, saracii calareti, ca bine-au mai glasuit! zise Marin Stan putin cherchelit, dupa ce poposise un rastimp la tejgheaua lui
Cristea. Altfel cine ar mai fi adunat pe boierii nostri la sfat si la tocmeala? Ehei, fratilor, frica-i mare cucoana! Nu-i asa, dom primar?
― Mai Marine, cum iti vine tie, om in toata firea, sa vorbesti atatea bazaconii? facu Pravila in batjocura. Da de cine sa le fie frica boierilor, mai Marine? De tine, ma? Vai de capatana ta, Marine!
Unii rasera, dar altii strigau amenintator:
― Ba sa le mai fie frica si de noi!
― Apoi de bine si de bucurie nu s-au strans ei! zise Serafim
Mogos.
― Poruncile cu impartirea pamanturilor o fi umbland sa le doseasca! zise Ignat Cercel.
― Bine ca ne-au spus calaretii, ca nici noi nu ne-om lasa! zise
Toader Strambu.


Primarul intrerupse energic:
― Ia mai tineti-va gura, mai, ca pe urma ma supar! Eu va vorbesc frumos, iar voi da-i, si da-i cu prostia! Apoi asa nu ne impacam, fratilor!
Marin Stan, cu o privire galesa, caraghioasa, intreba deodata:
― Don primar, eu poate c-am baut ceva, nu zic, dar matale cu plutonierul ce-ati catat azi-noapte la boierul cel batran, ai?
― Dar ce, tu crezi ca noi ne ascundem de tine ori de cineva? riposta Pravila semet. Ce, mi-e rusine ca m-a chemat boierul Miron?
Nu-s eu primarul comunei? Apoi? Si ce, am pus la cale lucruri de rusine? Cine umbla sa tie liniste si pace in sat face rau, ai? Asa zici tu, mai Marinica?
― Ba nu, Doamne fereste! raspunse Marin serios, parca i-ar fi trecut sumeneala. Ca noi liniste si pace vrem, si dreptate! Dar credeam ca boierul te-a intrebat si pe matale cum si in cel fel sa imparta pamanturile la oameni
― Apoi tocmai pe boierul Miron I-ai nimerit sa imparta pamanturi,
Marine baiete? rase primarul. Nu-l stii tu pe dumnealui cat i-e de draga mosia?
― De bunavoie cine-si imparte averea? mormai Ignat Cercel. Dar daca-i porunca de la voda? Mie nu mi-a luat porcul pentru bir? Sam tacut, ca n-am avut ce face, si copilasii rabda de foame!
Vazand ca n-o scoate la capat, primarul Pravila mai facu vreo doua glume si apoi o sterse la cancelarie. Pe la amiaza pica insa
Matei Dulmanu de la Lespezi cu stirea aflata de la argatii conacului ca azi are sa soseasca cuconita de la Bucuresti cu automobilul, ca a si facut foc in toate odaile si curatenie Intre tarani se incepu o fierbere, ca si cand intra dihorul intre gaini. Glasuri felurite pornira si se incrucisara in multimea rascolita:
― Da de ce mai vine? Ori tot vrea sa vanda Babaroaga altora?
― N-o lasam, cum s-o lasam?
― Mai bine sa le dam foc!
― Poate ca are si dumneaei vreo porunca pentru impartire
― Trebuia sa bagam plugurile si sa nu tot asteptam!
― Lasati-o sa vie, oameni buni, ca noi ce pazim? striga Petre
Petre mai tare ca toti.
In vreme ce oamenii se framantau asa, Pavel Tunsu, un barbat uscativ, cu cap mic si cu ochi hrapareti, ginerele babei Ioana, se tocmea cu copilasul sau Costica:
― Du-te, mai baiete, la ma-ta mare sa te joci cu copiii, c-asa ti-a poruncit mamica! Du-te, Costica, nu te tine dupa mine, printre picioarele oamenilor, c-aici nu-i de copii, nu vezi? (Si cum Costica tacea si se agata de maneca lui:) Pleaca, mai, ca te bat, auzi? Ori nu vrei sa auzi?
― Mi-e frica de caini, scanci copilul.
― Ce caini, ca nu-i nici un caine pana la ma-ta mare, ca-i numai colea! il indemna Pavel. Aide, du-te, dragul tatii, nu ma necaji! Du-te binisor!
Costica, mai convins, mai de teama bataii, caci tata-sau il cam snopea cand se supara, porni tandalind devale pe ulita. Era descult, cu capul gol, cu o camasa murdara, rupta si cu manecile largi. Cum se departa putin isi recapata zburdalnicia obisnuita, iar ajungand la cocioaba babei Ioana, inainte chiar de a intra in ograda, incepu sa cheme pe Nicu, baietelul lui Vasile Zidaru, de peste drum, cu niste strigate de sa rascoale toti vecinii.
Baba Ioana era necajita cu o gaina care cazuse closca, o asezase pe oua si acuma, dupa o saptamana, nu mai voia sa stea, incat o facea sa alerge dupa ea prin cea ograda si gradina. Auzind glasul nepotului, mormai bosumflata, gandindu-se ca numai adineaori i-a plecat de pe cap nebunul de Anton:
„Abia scapai de un nebun si-mi vine altul, mai indracit".
Cand in sfarsit Costica, impreuna cu Nicu, se ivi in pragul casei, batrana il bombani fara sa-i priveasca:
― Asculta, baiete, sa va jucati frumos si sa nu ma mai amarasti si tu, ca sunt eu destul de amarata, fire-ar a dracului!
Costica nu lua in seama cicaleala ei si, dupa ce se invarti putin prin casa si se hartui cu cainii, se vaita ca i-e foame.
― Te trimite si nemancat, sa te hranesc eu, ca nu v-am hranit destul! bufni baba Ioana. Vezi ca-i mamaliga pe masa, invelita in prosop, si oala cu lapte pe vatra! Du-te si crapa pana-i plesni!
Batrana isi vazu de ale ei, iar copiii de jocurile lor. Din cand in cand insa ii mai ocara, ii mai blestema ca sa nu-si faca de cap:
― Mai dracilor, lasati cainii in pace, c-o sa va muste! Costica, fire-ai al dracului, nu-mi hasai gainile, ca se sperie si nu se mai strang acasa! Baiete, nebunit-ai ori nu mai ai mult? Cum te sui tu calare pe purcel, sa mi-l deseli, bata-te Dumnezeu!
Mai tarziu, Costica iesi in ulita, unde avea mai mult loc pentru a arata lui Nicu alte nazdravanii. El, fiind mai mare, se socotea obligat sa intretie admiratia tovarasului de joaca prin toate obrazniciile posibile fata de bunica-sa. Dupa un rastimp baba Ioana iar striga din casa:
― Mai baiete, stai in ograda si nu te mai juca in ulita, sa te calce vreo caruta si sa-mi mai gasesc beleaua din pricina ta!
Numaidecat rasuna de peste drum si glasul nevestei lui Vasile
Zidaru:
― Nicusor! Vin la mamica si nu te mai tinea dupa zanaticul de
Costica! Vino sa-ti dea mamica ta ceva!
Costica se juca de-a calul, fugea de ici-colo si, de cate ori trecea pe langa Nicu, necheza triumfator. Nicusor era atat de fermecat de joc, ca nici nu auzi glasul mamicai.
Pe baba Ioana o infuria orice amestec al nevestei lui Vasile. Mai ales, insa, nu suferea sa-i ocarasca nepotul. Cu mainile ude, cum spala o cratita, iesi la poarta, in ulita:
― Costica, drace, acu sa vii inauntru, auzi? Ce mi te zbenguiesti pe drum? Ograda nu-ti ajunge? N-auzi, mai baiete? Ori inauntru, ori pleaca acasa!
Copilul se miorlai, fara a se opri din joc:
― Ce-ai cu mine, mamaie? Lasa-ne sa ne jucam, ca nu facem nimic!
Bunica, dezarmata, bolborosi ceva, tranti portita si se intoarse la cratita:
― Sa te duci dracului acasa, sa nu-mi scoti mie sufletul, ca n-am vreme sa ma tin de coada ta, fire-ai al dracului!
Nici n-apuca bine sa-si bage iar mainile in cratita, ca se si auzi de departe un tutuit de automobil. Cat era de manioasa, baba tot mai striga dupa odorul de nepot:
― Fugi de-acolo, baiete, sa nu te calce aia!
Nicu, fricos, nu mai astepta glasul mamicai si se retrase grabnic dupa portita, multumit sa priveasca printre uluci.
Costica insa, viteaz, se infipse in mijlocul ulitei si de acolo facu falnic:
― Uite, Nicule, mie nu mi-e frica! Uite! Uite!
Intinse bratele, incat manecile largi ii atarnau ca niste aripi de liliac si scoase limba mare in batjocura spre masina care aparuse si se apropia in goana, cu gemete stridente de sirena.
― Mai Costica, unde esti, ia seama, fire-ai al dracului! rasuna iar glasul babei la usa cocioabei.
Automobilul ajunsese numai la vreo cincizeci de pasi si copilul nu se clintea din loc in ciuda avertismentelor nervoase ale trompetei.
Observand indaratnicia copilului, soferul dadu sa-l fereasca la dreapta. Costica trecu de asemenea la dreapta, parc-ar fi vrut cu tot dinadinsul sa se arunce sub roti. Cu o rasucire brusca de volan trasura vira la stanga, dar tot atat de brusc trecu si copilul la stanga.
Atunci franele scartaira cu oftari ruginite si masina stopa scurt in tipetele doamnei din fund. In clipa urmatoare soferul fu langa copilul care ramasese cu limba scoasa, incremenit, la doi pasi de botul automobilului.
― Rupe-i urechile, Rudolf, sa se invete minte, blestematul! striga domnul cu barbuta din masina.
Soferul zgaltai zdravan urechile baiatului, ii mai arse si cateva palme peste cap si apoi il azvarli pe podet, langa portita in dosul careia Nicu amortise de frica cu gura cascata si lumanarele sub nas:
― Acolo sa stai, hotule, nu inaintea masinilor!
Pe cand automobilul cotea putin mai jos, in curtea conacului
Iuga, racnetele lui Costica umpleau vazduhul si adunau vecinii. Baba
Ioana, speriata, sosi intr-un suflet:
― Ce-i, Costica? Ce-ai patit?
Copilul raspunse printre sughituri de plans:
― Eu m-am m-am m-am jucat si aoleu, aoleu urechile mele!
― Ce s-a intamplat, mai Nicusor, ca tu ai vazut? intreba baba.
― L-a batut domnul, daca n-a vrut sa fereasca! baigui Nicu, suspinand de emotie.
― Bine ti-a facut! Prea bine! facu baba Ioana, venindu-si in fire, catre nepotu-sau batut. Trebuia sa-ti suceasca gatul, afurisi-tule, ca n-asculti, oricat imi bat gura cu tine! Aide, pleaca acasa! Du-te dracului cu cine mi te-a trimis, sa-mi mai sara inima si pentru tine!
Acu sa pleci, ca te iau si eu la bataie, drac impielitat ce esti!
Copilul se ridica si, fara sa se uite la nimeni, porni pe ulita in sus, tinandu-se cu mainile de urechi si urland:
― Aoleu, ca mi-a rupt urechea! Aoleu, ca m-a omorat!
― Tare-i neastamparat si nebunatic baiatul asta! clatina din cap o femeie.
― Hai acasa, Nicusor! zise nevasta lui Vasile Zidaru, luandu-si odrasla cu mandrie de mana. Tu esti cuminte, Nicusor, asa-i, dragul mamei? Tu nu esti obraznic cu oamenii, asa-i, Nicusor?
Baba Ioana se intoarse in ograda inchinandu-se si apoi bodoganind:
― Fire-ati ai dracului sa fiti!
5
Tribuna presei era aproape goala. Doar vreo trei redactori care dezbateau, impreuna cu Titu Herdelea, probabilitatea caderii guvernului, si batranul reporter parlamentar de la Universul, Bididiu, care, in coltul sau rezervat, dormita gafaind in asteptarea deschiderii sedintei. Trecuse de cinci si jos, in incinta, numai cativa deputati obscuri si plictisiti cascau cu gravitate de mameluci.
Tribunele insa gemeau de lume. Un redactor tinerel, plimbandusi privirea peste fetele inrosite de curiozitate si enervare, remarca diplomatic:
― Numai mosieri si arendasi in tribune Parca discursurile de aici o sa-i apere de furia taranilor!
Titu Herdelea stia ca noutati numai jos, in culoare, ar putea auzi.
Dar el venea rar la Camera si nu indraznea sa coboare ca alti confrati specializati. Deocamdata se cam plictisea si el. Subtilitatile pentru si contra guvernului, pe care le vanturau cei trei, nu-l prea interesau. Nu cunostea culisele luptelor dintre partide si in partide, iar dintre oamenii politici numai pe cei cativa despre care se vorbea mai des in ziare si numai din nume.
Deodata intra, misterios si important, un reporter slab, mic si cocarjit, Popescu-Racaru de la Dimineata. Cel de la Universul se trezi din moleseala si intreba cascand:
― Ce-i, monser, incepe ori nu incepe, ca eu o dau dracului de afacere!
― Taci, bre, ca incepe! zise Popescu-Racaru. Dar sedinta e fleac.
Sa va spun eu mai bine o stire extraordinara si senzationala. A aduso adineaori seful de cabinet de la Interne. E calda Zice ca intr-un orasel de la Dunare, n-a vrut sa comunice ce oras, trebuie sa fie
Giurgiu, azi-dimineata rezervistii concentrati s-au revoltat contra ofiterilor, pe doi i-au ucis, pe mai multi i-au ranit foarte grav si apoi s-au risipit prin satele lor, luand si armele cu ei. Ai? Asta nu e gluma!
Va inchipuiti ce panica a produs in guvern stirea asta. Vasazica, nici armata nu e sigura. Si tulburarile au ajuns in Vlasca. Se pare ca si din Ilfov, imprejurul Bucurestilor, s-au primit informatii ca taranii se agita. Ce-ar fi sa se napusteasca asupra capitalei si armata sa treaca de partea lor? Guvernul se zice ca se gandeste foarte serios sa ceara interventia armatelor austriace, altfel e pericol sa se duca peste cap tara
Informatiile reporterului starnira consternare. Gaturi curioase din tribuna vecina se intindeau sa auda. Un redactor obiecta totusi:
― Cate basme circula acuma
― Ce basme, bre? se indigna Popescu-Racaru. N-auzi ca stirea e proaspata, adusa de seful de cabinet de la Interne si spusa intr-un grup de deputati Da ce, azi mai e nevoie de basme? De altfel, eu o si duc la gazeta. Nu stiu insa daca ne-o lasa-o guvernul s-o dam?
― Eu nici n-o mai comunic, facu Bididiu, somnolent. Ar fi inutil.
Noi nu publicam decat informatii cu stampila oficialitatii.
― D-aia sunteti organul lasitatii de cugetare! surase un tanar bataios.
― Zi, baiete, cat poftesti! murmura redactorul, strangand din umeri. Ce, Universul e jurnalul meu?
Incinta incepea sa se invioreze. Pe estrada prezidentiala forfoteau secretari si functionari. Se auzeau glasurile aprozilor de pe culoare: „Poftiti la sedinta, domnilor deputati!" Examinand figurile de jos, Titu Herdelea zari pe Gogu Ionescu, care se uita la tribuna doamnelor, cautandu-si sotia, cu care schimba cateva semne.
Eugenia vazuse pe tanarul Herdelea si i-l arata din ochi lui Gogu.
Peste cateva clipe Gogu veni sub tribuna presei si de acolo striga lui
Titu:
― Ia pe Eugenia la sfarsitul sedintei si asteptati-ma jos!
Herdelea numai acuma descoperi pe Eugenia, care-i zambea prietenos. O saluta cu o plecaciune reverentioasa.
Sedinta in sfarsit se deschise. Zgomotul continua in incinta in timp ce in jurul presedintelui se morfoleau procese-verbale, sumare si alte lucruri pe care nu le asculta nimeni. O figura incolora se pierdea pe banca ministeriala. Apoi glasul expeditiv al presedintelui anunta:
― Domnul raportor are cuvantul!
Un domn mustacios si vanjos se urca la tribuna si citi cu voce mandra de bariton proiectul de lege pentru scutirea de orice taxe a benzinei intrebuintata de automobile. Deputatii din banci, cu convorbirile lor zeloase, inabuseau cuvintele raportorului, ca si cand le-ar fi fost rusine de ele.
― Uite de ce le arde dumnealor in momentele astea, sa usureze pe cei treizeci de milionari care se plimba cu automobile! mormai redactorul Universului, scriindu-si cronica.


Peste cateva minute apoi rasuna iarasi chemarea aprozilor:
„Poftiti la vot, domnilor deputati!"
― Aideti, domnilor, ca nu mai e nimic! zise un gazetar, strangandu- si grabit filele si plecand.
Titu Herdelea statu pana vazu pe Gogu Ionescu defiland in fata urnelor de vot, iar pe urma cobori cu Eugenia.
― Nu stiu cine-mi spuse, mi se pare Deliceanu, c-ai fost cu
Grigore la Amara? il intreba foarte agitat Gogu. Ce-i pe acolo? Nici idee n-ai cat suntem de ingrijorati! inchipuieste-ti, draga, Nadina tocmai acuma s-a gasit sa se duca la tara, sa-si vanza mosia! Azi la pranz a plecat cu automobilul Ce zici dumneata de treaba asta?
Tanarul Herdelea cauta sa-l linisteasca, povestindu-i ca intradevar numai aseara a sosit de la Amara unde stapanea ordine si pace. Gogu Ionescu relua aproape lacrimand:
― Da, dar n-ai auzit ca si in Vlasca au inceput devastarile si omorurile? Nici in Bucuresti nu mai este deplina siguranta si ea se duce la tara! Doamne, parca tot nu-mi vine a crede c-a plecat! Ce capriciu si indaratnicie! N-am mai pomenit! in vremuri d-astea dai incolo si mosii, si bani, numai viata sa ti-o salvezi. De unde pana unde graba asta sa lichideze mosia? Nu stiu, am impresia ca un demon a ispitit-o, altfel nu se poate intelege.
Il luara pe Titu cu dansii, il oprira la masa si toata seara vorbira despre Nadina.
Taranii vorbeau tocmai despre cuconita, care adineaori trecuse cu automobilul spre conacul boierului Miron, cand copilul lui Pavel
Tunsu se apropie vaitandu-se ca din gura de sarpe:
― Aoleu, ca mi-a smuls urechea! Aoleu, ca m-a omorat! Vasile
Zidaru, aflandu-se mai la margine, il intreba:
― Da cine te-a batut, mai Costica? Ai? Nu vrei sa spui? De ce nu spui, ma, cine te-a batut?
Pavel Tunsu plecase acasa. Copilul intelese ca tatal sau nu poate sa fie intre oameni, altfel ar fi sarit sa vada de ce plange. De aceea nici nu raspunse lui Vasile, ci isi vazu de drum, continuand urletele mai cu foc, parca s-ar fi falit cu ce-a patit si ar fi vrut sa dea de stire la tot satul.
O femeie, venind in urma copilului, se crezu obligata sa raspunda ea lui Vasile:
― L-au mustruluit nitel boierii, ca nu s-a ferit din ulita cand a venit masina!
Zidaru clatina din cap:
― Da dumnealor ce-si mai pun mintea cu copiii? Vreo doi tarani, alaturi, facura de asemenea:
― Asa-i, de ce sa bata copilul? Ca doar nu le-a mancat averea!
Iar Ignat Cercel se burzului:
― Acu nu le mai ajunge ca ne schingiuiesc pe noi, incep sa ne oropseasca si copilasii. Pe ai mei i-au lasat flamanzi, ca le-au luat purcelul Bine stam, n-am ce zice!
Altii se amestecara:
― Apoi sa lase-n pace copiii! Ce-au si cu bietii copii! Nici de dansii nu mai incap? Of, Doamne, rau ne-ai mai pedepsit! Daca suntem si noi molai si fricosi! Ia sa te stie ca pui mana pe par, sa vedem, ar mai indrazni sa te mai batjocoreasca?
Toader Strambu, cu fata rosita, cu ochii bulbucati, racnea:
― Sa fi fost copilasul meu, c-apoi le aratam eu! Si intr-un grup, mai aproape de usa carciumii, Trifon Guju spunea fara pripeala, rece, linistit, doar cu ochii incruntati ca totdeauna:
― Boierii numai de frica stiu omenie!
Glasurile se impleteau, se incurcau si se intreceau. Oamenii se imbulzeau cand intr-o parte, cand in alta, ascultand, bombanind, blestemand. Parca un vant nehotarat ar fi impins-o incoace si incolo, multimea se zvarcolea si se aprindea.
Carciumarul Busuioc, care iesise in prag, intelegand pricina forfotelii, striga catre Trifon:
― De-al lui Pavel vorbiti? De baietel? Ia lasati-l dracului, mai crestini, ca-i obraznic si neastamparat de n-are pereche! Ca doar si tu I-ai ocarat deunazi aici, Trifoane, cand nu stiu ce facuse
Vorbele carciumarului cazura peste oameni ca o unda rece pe o falfaire de aburi. Se facu o clipa de tacere uimita, parca multimea sar fi dezmeticit dintr-o aiureala. Trifon, aproape rusinat, deschise gura sa recunoasca:
― Apoi
Ii curma brusc sovairea glasul lui Petre Petre, inveninat de imputare aspra:
― Dar dumneata de ce sudui copilul, nea Cristache? Pentru ca
I-au batut boierii?
Si deodata fierberea izbucni din nou, ca flacarile dintr-un jaratic scormonit la timp. Trifon, care n-apucase a inchide gura, continua acum infuriat:
― Apoi talica se vede ca tot spre ciocoime tragi, d-aia n-ai simtit in suflet si nu te doare cand ne bate pe noi!
Busuioc mirosi o dogoreala din gramada de tarani turburati. Desi adineaori i se parea caraghios sa se zbuciume niste oameni in toata firea pentru ca, pe buna dreptate, a fost tras nitel de urechi un copil cunoscut de toti ca cel mai desucheat din sat (cate zile amare i-a facut lui Pavel Tunsu indracitul asta de baiat, numai sufletul lui stiE), fu cuprins si el, fara voia lui, in vartejul indignarii, si izbucni, umflandu-se de manie:
― Adica cum, mai Trifoane, eu trag cu ciocoii? Nu ti-e rusine sami arunci tu mie asa ocara? Tocmai tu, ma, care, de, mi-ai mancat din strachina destul? Apoi tu te iei dupa alde Petre, ma, care linge toata ziua la curte si pe urma vine aici sa ma infrunte pe mine, ma?
― Da de ce ling eu, mai nea Cristache? striga Petre imbulzinduse sa se apropie de el. Cum ling, nea Cristache? Ca muncesc la boieri, d-aia ling? Mie mi-a dat boierul al batran brevet de carciumar sa insel oamenii si sa ma umplu de bani si de toate, ori matale? Ia lasati-ma, mai oameni, sa trec si sa-mi raspunda, ca doar n-oi rabda sa ma rusineze dansul pe mine in fata satului, parcas fi carpa lui
― Apoi gura mare ca a ta mai rar, mai Petrica! zise Carciumarul mai impaciuitor, vazand zvarcolirile flacaului pe care taranii il ostoiau. Si tafna, si semetie! Lasa, ca te-am pascut de cand te-ai intors de la oaste! Parca numai tu esti om in sat! Stai, baiete, ca esti tinerel! Lasa-ne si pe noi sa traim si sa mai spunem cate o vorba asezata!
Petre, cu cat ii atineau drumul oamenii si-l opreau si cu cat
Busuioc isi inmuia glasul, cu atat se inversuna si racnea:
― Da-te la o parte, nea Leonte! Lasa-ma, nea Toadere, n-ai auzit cum m-a ocarat? Vreau sa-mi spuie burduhosul ce-am gresit eu de ma ocaraste in asa hal?
― Taci, baiete, ca nu ti-a dat cu paru-n cap! facu Leonte Orbisor, zgaltaindu-l de brat, mandru ca e amestecat si el in harta.
― Mai bine-mi dadea o palma decat sa ma trasneasca cu vorbe d-astea! striga Petre mai zbatandu-se, dar totusi mai domolit. Ca nici nu i-am furat nimic si nici nu I-am huiduit, daca am luat partea baietelului!
― Asa-i soarta noastra! zise Toader Strambii amarat. Cand ne bat boierii, in loc sa intoarcem batul ori macar sa tipam, ne apucam sa ne batem intre noi pe bataia lor!
― Bine zici, Toadere! bombani si Ignat Cercel cu glasu-i jalnic.
Uite-asa-i cum ai zis!
― Ba eu artagos nu sunt, ca nu mi-e felul, dar cand isi bate joc de mine, sfantul din cer sa fie, si nu ma las pana nu-i platesc cu varf si indesat! facu Petre potrivindu-si hainele ce i se cocolosisera in valmaseala.
Tocmai cand se mai potoli vrajba sosi si Pavel Tunsu cu o mutra jalnica, de parc-ar fi venit de la un mort. In jurul lui, taranii se ingramadira cu noua curiozitate, ca si cand din gura lui ar fi asteptat cuvantul de mantuire. Carciumarul, ca sa dreaga vorbele de adineaori, rupse gheata din prag:
― Da ce-i, Pavele, cu baietelul tau? Ce-a patit cu boierii?
― Aoleu, nu ma mai intreba, Cristache, si lasa-ma-n plata
Domnului, ca amarat ca mine nu mai poate fi om sub soare! rabufni taranul cu un glas in care era mai multa ura decat durere.
Si povesti el, pe indelete, cum s-ar fi intamplat lucrurile: ca
Costica sedea pe podet, la maica-sa mare, si se juca linistit cu copilasul lui Vasile Zidaru; ca a venit apoi masina, iar copiii, si de frica, si de dragul petrecerii lor nevinovate, au ramas frumos la locul lor si numai s-au uitat dupa ea, cum s-au uitat si oamenii cand a trecut pe aici adineaori. Ce li s-o fi parut boierilor din masina, ce nu li s-o fi parut, Dumnezeu stie, destul ca a oprit deodata si neamtul a sarit jos si a dat fuga spre copii; Nicusor al lui Vasile, mai micsor si mai sperios, a zbughit-o in ograda, spre norocul lui, ca altfel patimea si el poate mai rau. Daca nu se stia cu nici o vina, Costica a stat linistit, ba inca se si mira ce-o fi vrand neamtul care trambiteaza la carma masinii? Neamtul, insa, nici una, nici alta, insfaca de urechi pe copil, si trage, si suceste, pana i le sfarteca de-a binelea, apoi se pune cu palmele si cu picioarele pe dansul, pana l-a facut una cu pamantul. Pe urma, dupa ce l-a batut cat a poftit, l-a mai injurat pe nemteste, cum o fi zis, si s-a suit in masina si s-a dus dracului la boierul cel batran.
― Acu au si prins sa-i curga urechile si sa-i coaca, nu le-ar ajuta
Maica Precista! urma Pavel inchinandu-se ca la altar. Il lasai sa-l oblojeasca muierea s-am trimis si pe tata Nastasia a lui Nistor, sa-i ajute, ca-i mai batrana si a vindecat si pe fata lui Zamfir acum doi ani, cand i-a zdrobit mana masina de treierat Nea Luca m-a sfatuit, ca-l intalnii venind incoace, sa-l duc la spital la Pitesti. Si chiar am sa-l duc, ca n-am incotro si tare mi-e mila de cat sufera, vai de pacatele lui. Numai ma gandesc sa nu fie degeaba si sa mai cheltuiesc cine stie cat banet si sa-mi ramaie si neom pe toata viata Of!
Sfarsi cu un suspin si cu un gest de desperare. Taranii, care clatinasera mereu din cap in semn de compatimire, cat a vorbit
Pavel, taceau. Numai dupa cateva clipe Vasile Zidaru observa taraganat si usurat, parca i-ar fi luat o piatra de pe inima:
― Ma miram eu sa fi indraznit baietelul sa le faca vreun rau! Zeci de glasuri aprobara acuma grabite si cu diferite apasari:
― Nu, nu, cum sa indrazneasca copilul!
Dintre toate insa se desprinse tocmai glasul carciumarului
Busuioc, aproape poruncitor:
― De ce nu-ti iei tu copilul de mana, mai Pavele, sa te duci cu dansul, asa oblojit si chinuit cum e, la curtea boierului si sa ceri sa-ti plateasca durerea acuma, indata?
Pavel intoarse capul spre carciumar, incurcat, in vreme ce imprejurul lui se inaltau alte indemnuri galagioase:
― Du-te, Pavele! Ca bine zice Cristea! Aide, Pavele, nu mai sta in cumpana! Trebuie sa-ti plateasca!
In sfarsit taranul baigui sovaitor:
― Aoleu, oameni buni, ma manati sa ma stalceasca si pe mine? Ca doar n-o sa se sperie dansii de o umbra de om!
― Hai, Pavele, ca merg si eu cu tine! sari Petre, indreptandu-si sumanul pe umeri.
― Sa ne ducem cu totii! striga un om mic si indesat, cu o caciula uriasa data pe ceafa. Ca doar n-au sa ne bata pe toti!
― Taci, Gavrila, nu fi copil! zise repede Ignat Cercel. Nu ne-am dus deunazi mai tot satul pentru don Nica si nu ne-a izgonit boierul
Miron ca pe niste caini?
― Apoi daca ne-om tot lasa ca atunci, vezi bine ca ne-or alunga! facu gros si ursuz Trifon Guju.
― De ce sa ne lasam? Sa nu ne lasam! Ca nu suntem caini! izbucnira de-a valma mai multi.
― Mai bine le dam foc, sa se aleaga scrum si cenusa din tot neamul lor! racni singuratic un glas subtire ca un fir rosu si atat de limpede, parc-ar fi coborat din vazduh.
Toti se intoarsera spre Melinte Heruvimu, care tinea capul sus, sa arate ca nu se ascunde de ce a spus. In aceeasi clipa insa, din jos se auzi, ca o chemare de alarma, zgomotul stapanitor al automobilului.
― Vine, vine! soptira multe glasuri infiorate, ca si cand ar fi uitat brusc indemnul lui Melinte.
Multimea de tarani cuprindea si batatura pentru hora, si ulita din sant in sant, fara sa se miste si inchizand drumul, parca ar fi vrut sa opreasca trecerea. Totusi cand se arata in zare masina, cineva striga impaciuitor:
― Feriti, mai oameni, feriti, ca vine!
Cu miscari incete, silite, taranii deschisera calea, strangandu-se pe marginile ulitei. Masina repeta, staruitor si poruncitor, acelasi avertisment ascutit ca un tipat manios. Uruitul motorului si pocniturile esapamentului se inaspreau cu cat se apropia, dominand toate glasurile si toate zgomotele satului. Oamenii, randuiti ca niste strajeri vechi pe amandoua partile drumului, priveau cu ochi tulburi si cu fete intunecate goana automobilului. Numai Carciumarul
Busuioc, din pragul lui, scoase caciula cu plecaciunea obisnuita. O mana delicata ii raspunse din masina cu o fluturare amicala. In acest moment, parca nu s-ar mai fi putut stapani, Petre Petre tasni in mijlocul ulitei, in urma masinii, urland furios:
― Huo! Huo!
Din vreo suta de gaturi izbucni aproape simultan si furtunos acelasi „huo" revoltat, pe cand Trifon Guju, apucand o piatra, o zvarli dupa automobilul ce se departa, scrasnind:
― Soarele si dumnezeii vostri de talhari!
Zgomotul motorului era insa mai puternic decat huiduielile oamenilor. Domnul cu barbuta din masina, totusi, parc-ar fi banuit ceva, se uita o clipa inapoi si vazu fetele manioase, pumnii ridicati si pe Trifon Guju zvarlind. Ingrozit si buimacit, intoarse repede capul si stranse umerii, asteptand lovitura. Apoi cu cat departarea potolea uruitul automobilului, cu atat se ingrosa si se umfla vuietul ingramadirii de tarani in mijlocul ulitei din care se ridica intocmai ca o porunca un glas ragusit:
― Mama voastra de ciocoi!

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2021 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.