Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Rascoala - Capitoul 2 PAMANTURILE de Liviu REBREANU



In gara Burdea, posomorata si singuratica in mijlocul campiei, pe linia Costesti-Rosiori, astepta brisca galbena, cunoscuta, de la
Amara. Cand opri trenul, un baietandru se repezi la vagonul in usa caruia se aratase Grigore Iuga, stranse bagajele si le duse la trasura.
Vizitiul Ichim, batran si sfatos, tinea strans din haturi pe cei doi telegari neastamparati, care-si rodeau zabalele si scormoneau cu copitele pietrisul.
― Bine-ati venit, conasule!
― Bine v-am gasit, Ichime! raspunse Grigore, suindu-se langa tanarul Herdelea. Toate bune pe aici?
― Toate, conasule, si sanatate!
― Ei, da-le drumul!
Un tatait energic, si caii pornira atat de brusc, ca baietandrul de langa vizitiu se indoi de spate. Din dosul garii, brisca, dupa cativa pasi, coti pe drumul nepietruit care taie campia curmezis pana la
Curteanca. Drept inainte, in zarea plumburie, satul se zugravea ca un musuroi urias, crescut cu balarii. Pe de laturi, de jur imprejur, miristea aramie se intindea nesfarsita, tacuta si neteda. Numai icicolo poposeau carduri de ciori, punctand cu pistrui negri obrazul pamantului. Cerul, captusit cu nori tomnatici, apasa greu si parca-si afunda marginile in orizont. Rari copaci, aliniati perpendicular, insemnau soseaua judeteana ce leaga Costestii cu Rosiorii.
Cand intrara in satul Curteanca, Grigore zise deodata lui Titu:
― Aici e resedinta lui Popescu-Ciocoiul! De la gara venim tot pe mosia lui. Pana acum cativa ani a tinut-o in arenda. Vezi ce bine a stiut sa lucreze daca a reusit sa scoata pe stapanul sau din casa si sa se instaleze dansul. Dar poate ca proprietarul si-a meritat soarta.
Nu I-am pomenit niciodata pe la mosie
Satul era numai cateva bordeie, in mijlocul carora se inalta conacul, o cladire informa cu un turn patrat, vopsita toata in culoarea sangelui si inconjurata cu magazii diverse. Drumul spre



Amara incrucisa soseaua judeteana in Curteanca, trecea pe langa conac, spre marginea vaii Teleormanului. Malul cobora piezis, ca o stanca, vreo cincizeci de metri, pana jos. Valea insasi, larga mai bine de un kilometru, neteda ca-n palma, cu pamantul cel mai roditor, parea o nesfarsita panglica vrastata cu gradini de zarzavat. Garla inca nu se vedea nicairi.
― Opreste, Ichime! striga Iuga inainte de-a incepe coborasul. Si adauga catre Titu, putin induiosat si miscat: Vreau sa-ti arat pamanturile noastre, si care au fost, si care au mai ramas. De aici se vad toate ca pe o harta
Dincolo de valea Teleormanului, ce se afla acum la picioarele lor, pamantul se incovoia prelung si lin ca o spinare uriasa.
― Raul Teleorman e linia de hotar din partea asta, rosti Grigore, ridicandu-se in trasura si indicand cu mana serpuirea usoara a vaii.
De la satul Ionesti, care se vede colo, departe, in stanga, si pana jos de tot, in dreapta, unde se varsa intr-insul Valea Cainelui, care ne hotarniceste de partea cealalta. Limba de pamant intre aceste doua garle a fost odinioara domeniul Iuga. Azi, nici jumatate nu mai e al nostru. De altfel, limba era destul de respectabila, peste douazeci de mii de pogoane. Vezi un sat dincolo de garla drept inainte, chiar pe drumul nostru? E Babaroaga. Dincolo de Babaroaga mai e un sat,
Gliganu Nou se zareste luciul de tinichea noua a turnului bisericii, colo, putin mai sus, in gramadirea de copaci Asa! Partea din stanga a drumului a fost cea dintai instrainata din pamanturile familiei. Un strabunic a inzestrat cu ea o fata. Acum ii zice mosia
Vladuta, fiindca conacul se afla in Vladuta. Proprietarul e azi unul
Stanoiu, care nici nu sta in tara: nu stiu ce face prin Italia, se pare car fi in diplomatie. Mosia o tine in arenda un colonel pensionar,
Stefanescu, om foarte de treaba, cu trei fete de maritat, pe care nu le poate urni cu nici un chip, desi sunt dragute si au cate ceva zestre. Tot restul a fost un singur trup pana la moartea bunicului, cand s-a impartit intre tata si un frate al sau, Teofil, care apoi si-a vandut treptat toata partea lui. Odinioara, vasazica nu tocmai asa de mult, tot pamantul acesta se numea simplu mosia Amara ori mosia Iuga. Acuma mosia Amara e numai varful limbii, partea din jos ― am sa ti-o arat mai pe urma mai de aproape. In dreapta satului Babaroaga, e mosia nevestei mele, doua mii cinci sute de pogoane, si tine pana la drumul ce se vede mai devale, intre Gaujani si Barlogu. Dincolo de proprietatea Nadinei, spre Valea Cainelui si in jos pana la satul Lespezi, e mosia Lespezi a cumnatului meu Gogu
Ionescu, omul dumitale. Amandoua sunt arendate aceluiasi grec, un anume Platamonu, inca de pe cand le ingrijea tatal lor. Un arendas harnic si priceput, bun platnic. Se imbogateste vazand cu ochii. Cu toate astea, sau poate din pricina asta, nu prea se bucura de simpatii. Drept este ca nici lui nu-i prea pasa de simpatii si isi vede de treburile lui Asa! Pe urma vine mosia Vaideei, de la Lespezi inainte, intre Amara si Valea Cainelui. Vreo doua mii de pogoane. E proprietatea unei banci din Bucuresti, dar o exploateaza in arenda de mai multi ani un moldovean cumsecade, Cosma Buruiana, pripasit prin partile astea el stie cum. Alearga, asuda, horobaieste grozav si fara folos, caci la plata fiecarui castiu da din colt in colt.
Tata tine mult la el si-l lauda, desigur, pentru ca e pagubas Ce mai ramane intre cele doua garle e al nostru. Adica afara de un colt de vreo patru sute de pogoane imprejurul satului Izvoru, chiar la confluenta apelor, care tine de domeniul Ghica. Fiindca s-a ciopartit asa, acum ne-am apucat si noi sa ciopartim macar cu numele ceea ce mai avem: mosia Ruginoasa, mosia Amara, mosia Barlogu, fiecare dupa satul langa care se afla. Am sa te lamuresc mai bine cand vom ajunge la Lespezi ca e tocmai pe spinare si se vede pana la Izvoru, ba uneori si pana in judetul Teleorman, care incepe numai la cativa kilometri din jos de Izvoru. Aidem, Ichime! O luam peste
Gliganu si oprim nitel la Lespezi, sus.
Inainte de a porni caii, Grigore mai striga:
― Stai! Stai! inca un minut! Sa profit de ocazie si sa-ti prezint pe vecinii din partea asta. Poate sa-i intalnesti cat vei sta la noi si barem sa stii de unde sa-i iei! Pe colonelul Stefanescu ti I-am spus.
Trecem deci la dreapta. La Gaujani nu e nimeni. In satul urmator, la
Humele, are o mosie mica, foarte bine ingrijita si un conac ca o bomboana generalul Dadarlat din Pitesti. Mai incolo, alaturi de sosea, pe dambul acela, se vede bine catunul cu conacul, e mosia
Goia, tot asa, numai de cateva sute de pogoane, a lui Ionita
Rotompan, prieten bun cu tata, boier sadea, legat de pamant si muncitor; are o fata maritata cu un magistrat la Rosiori. La Orodelu, mai la vale, in dreptul Izvorului, dincoace de garla, e proprietatea
Perticari, cu un castel si un parc care merita sa fie vazute. Poate sa si mergem odata, sa le vezi si dumneata, daca vom avea ragaz.
Fireste, mosia e arendata, castelul si parcul insa sunt rezervate pentru proprietarii care vin destul de des sa petreaca aici. Domeniul familiei Matei Ghica se intinde de la Izvoru pana in judetul
Teleorman si e exploatat in regie de un administrator care, in patru ani, si-a chivernisit o mosioara proprie la marginea Bucurestilor, oferind totusi proprietarilor numai deficite peste deficite. Si la Izvoru e un conac simpatic si confortabil, iar boierii stau aici de cum se desprimavareaza pana toamna tarziu. Noi insa nu suntem in relatii cu dansii, nu stiu de ce, asa am apucat Gata, am ispravit! Da-i drumul, Ichime!
Grigore se simtea in largul lui, vorbea si explica cu mare volubilitate si cu o placere care-i indulcea glasul. Titu Herdelea privea, asculta, tacea.
Brisca porni in trapul retinut al cailor pe drumul ce cobora intr-o serpentina severa pe malul escarpat ca o faleza.
― Asa-s garlele noastre pe aici, se grabi Iuga, observand nedumerirea tovarasului sau din pricina ca nu descoperea nicaieri urmele raului. Mai tot anul le treci cu piciorul, sau chiar seaca de tot, dar si cand se infurie cateodata, cam primavara, apoi se umfla din mal in mal, parca-ar fi Dunarea. Furii d-astea grave totusi se intampla rar. De aceea, cum vezi, nici macar de o punte n-avem nevoie. Sus, la Ionesti, pe soseaua judeteana, s-a facut un pod pentru orice eventualitate, dar s-a rupt acum cativa ani, nu l-a mai dres nimeni si lumea trece tot pe de laturi, ca si aici. Valea Cainelui insa, cu toate ca e mai mica, e mai manioasa, face mai multe stricaciuni, aproape in fiecare an, si nici nu seaca niciodata!
Trecura valea. Drumul continua drept ca o ata si in putine minute intrara in Babaroaga, un sat amarat, doua ulite incrucisate, niste cascioare murdare, prin ograzi multi copii si oratanii, ici-colo vreun taran pipernicit, iar pe un dambulet, mai afara, o bisericuta de lemn ca o jucarie stricata. Titu Herdelea deschise gura sa intrebe ceva, dar Iuga i-o lua inainte:
― Aici odinioara au fost numai colibe pentru argatii de pe domeniu.
Satul s-a infiripat fara voia nimanui, de aceea e cum e
Dupa ce iesira din Babaroaga, urma:
― Ai observat incrucisarea ulitelor in mijlocul satului?
In stanga era drumul spre Ionesti si mai departe spre Costesti, iar in dreapta, traversand mosia Nadinei, spre satul Barlogu, al nostru, afara de o harabaie de casa, intr-o margine, pe care taranii au botezat-o conac, desi serveste numai ca magazie, fiindca arendasul sade in Gliganu, iar nevasta-mea, inainte de-a se marita, cand a venit pe aici, de doua sau trei ori, a tras la conacul din
Lespezi, al fratelui ei, in orice caz mai prezentabil
Vreun sfert de ceas, in trapul cailor, brisca merse printre mosiile
Vladuta, la stanga, si Babaroaga, la dreapta. Privelistea era monotona. Aceeasi campie, plesuva, pustie, cu pamantul rascolit de brazde printre care firicelele de grau de toamna, abia rasarite, pareau niste plapanzi fulgi verzui pe un trup infrigurat.
― Uite, aci sade Platamonu, arendasul mosiilor Nadinei si a lui
Gogu, zise iar Grigore cand fura in satul Gliganu, aratand la stanga o curte mare, imprejmuita cu uluci, in mijlocul careia, ascunse de coroanele vestede ale copacilor, se intrezareau cladiri albe cu acoperisuri de tigla.
Pe poarta deschisa larg, tocmai atunci iesea un barbat cu fata prajita de soare, uscat, vioi si energic, cu o palarie veche, intr-o haina scurta de piele, cizme cu turecii moi si inalti. Cand auzi clopoteii si vazu brisca de la Amara, se opri pe podetul dinaintea portii si saluta ceremonios si respectuos:
― Sa traiesti, coane Grigorita! Bine te-ai intors si cu noroc!
Iuga raspunse rece, ridicand palaria.
― Arendasul? sopti Titu cu ochii la omul de pe podet. Grigore dadu din cap, iar cand se mai departara putin, murmura:
― Nici mie nu mi-e simpatic, cu toate ca nu mi-a facut nimic.
Apoi, cu glasul de mai inainte:
― Uite, acuma sosim la alta rascruce, aproape de capul satului.
Daca mergi drept inainte, dai pe mosia cumnatului Gogu Ionescu, iar mai incolo, trecand peste Valea Cainelui, ajungi indata la Gliganu de
Sus si ceva mai departe, in satul Rociu, care se afla pe soseaua
Pitesti-Fierbinti, si unde are o mosie frumoasa actualul nostru prefect, Boerescu. Drumul din stanga vine de la Serbanesti, adica satul pana unde se intinde mosia lui Gogu. Noi insa acuma cotim la dreapta, spre Lespezi si Amara. Proprietatea Nadinei tine pana in soseaua pe care am apucat, iar la stanga continua pamanturile lui
Gogu
Cam pe la mijlocul drumului, intre Gliganu si Lespezi, vizitiul opri, cum i se poruncise. De aci campia cobora lin pana la impreunarea celor doua vai. Vederea era mai larga, parca s-ar mai fi curatat aerul. Jos, spre miazazi, se deschisese o fasie de cer albastru.
― Ei, acuma sa-ti mai arat si restul! zise Grigore. Iata, se zareste in stanga Valea Cainelui! Colo, in dreptul satului Lespezi, asta din fata noastra, sfarseste mosia lui Gogu si incepe Vaideei. Dincolo de
Lespezi se vede cum continua soseaua pe care vom ajunge in curand la Amara, satul celalalt, mai mare si mai aratos. Linia soselei prelungite pana in Valea Cainelui insemneaza marginea mosiei
Vaideei. Tot ce se afla la dreapta liniei tine de noi pana in cealalta vale a Teleormanului, peste care am trecut Acuma, tot la dreapta, dar aici, aproape, catunul cela cat un cuib e Barlogu. Pana acolo, adica pana la drumul dintre Lespezi si Barlogu, merge mosia Nadinei si apoi continua pana la Teleorman. Cum vezi, aproape am ocolit intreg domeniul nevestei mele Intre Barlogu si Amara, mult mai devale, se vede inca un sat ― Ruginoasa, chiar in centrul proprietatii noastre. Acolo, avem acuma acareturile de capetenie si uneltele mai bune. La orizont, se zareste si de aci satul Izvoru. Pata rosie e coperisul castelului Ghiculestilor. Padurea aceea, la stanga Izvorului, e a noastra. Sunt vreo trei sute de pogoane. Atata s-a mai salvat. Cu un secol in urma, Amara se afla la marginea padurii care cuprindea toate locurile astea Uite, in stanga, pe Valea Cainelui, se vede si satul Vaideei! De acolo, drumul care albeste ca o panglica merge la
Mozaceni. Mai incoace, dar peste garla, se vede foarte bine satul
Cantacuzu. Mosia de peste trei mii de pogoane, se zice c-ar fi fost candva a Cantacu-zinestilor, dar azi e a unui capitan de la Pitesti,
Lache Gradinaru De altfel, pe aici, ori incotro te intorci, numai mosii boieresti ai sa vezi. Colo e Buta, mai incolo Negrasi, pe urma
Zidurile, pe urma Dumbraveni
In Lespezi, ii mai arata conacul lui Gogu, destul de intretinut, fiindca el mai vine din cand in cand, adus de nevasta-sa, careia ii place viata la tara, macar ca o variatie dupa petrecerile capitalei.
Apoi ajunsera la Amara. Satul, mai mare, era coplesit de aceeasi saracie, cu aceleasi casute coperite cu paie, aceleasi ograzi pline de balarii. Grigore insa atrase atentia lui Herdelea, cu o mandrie nedisimulata, asupra bisericii de piatra cu turnul poleit, ridicata de bunicul sau, si asupra scolii noi, cladita de tatal sau, iar intr-o ulicioara, pe stanga, ii arata si conacul mosiei Vaideei, in care locuia arendasul Cosma Buruiana si care fusese casa de argati inainte de a se faramita domeniul.
― Stai, Ichime, sa ne dam noi jos, sa vaza boierul mai bine ceavem pe-aici! striga deodata Grigore, sarind din brisca, urmat de
Titu. Voi luati-o inainte!
Pe dreapta, incepea gardul de uluci pe sub zidire de caramida, cu stalpi patrati din loc in loc. Era conacul Iuga. In dosul imprejmuirii un sir de plopi batrani strajuiau ca un front de ostasi de garda. Printr-o poarta deschisa, se vedea ograda cu cladirile pentru logofeti, argati si alti slujitori, cu grajduri, cotete, hambare Mai incolo, dupa vreo suta de pasi, venea intrarea principala la casele boieresti. Poarta era inalta si larga, cu trei arcade de zid unite deasupra, intr-o cusca de porumbei. Intrand cu Titu, Grigore ii spuse cu o unda de tristete:
― Acuma, ai sa vezi ce-a fost in stare sa faca iubirea!
In perspectiva aleii de brazi tineri, castelul nou aparea ca un suras de femeie frumoasa. Herdelea stia ca tanarul Iuga l-a cladit de dragul Nadinei. Alb, cu o vasta veranda primitoare, cu ferestre luminoase, cu patru turnulete ca niste sulite de aparare, era invesmantat jur-imprejur cu iedera, ce-si intindea pe alocuri verdeata pana la geamurile etajului de sus. Aleea se largea si, in fata casei, cuprindea un rond mare in forma unei inimi vesnic aprinsa cu flori rosii.
― Fantezia cu inima inflorita trebuie sa mi-o treci cu vederea, facu gazda zambind, cand vazu ca Titu examineaza atent rondul. A fost a unui biet indragostit si gusturile indragostitilor sunt cum sunt.
Daca am pastrat-o si o cultiv mereu, este numai pentru ca vreau sa ma conving pe mine insumi ca n-am renuntat la iubire. Rase sec si, dupa o pauza, continua cu alt glas:
― Ca sa te familiarizezi deplin, iti propun sa facem un ocol, sa vezi tot. Nu te superi ca te-am plictisit cu atatea explicatii? A fost prima si ultima oara.
Conacul cel nou era asezat in mijlocul unui parc ingrijit meticulos de Grigore insusi. El a adus brazi, carora de altfel nu le mergea prea bine in regiunea aceasta de ses. Potecile cu prundis marunt serpuiau printre chioscuri si ronduri de flori, printre grupuri de copaci speciali si peluze tunse in fiece saptamana. Gardul viu care inconjura parcul era dublat de un grilaj de sarma inspre ograda cealalta, ca sa nu patrunda galitele de acolo. Numai porumbeii zburataceau pe alee si prin fata castelului, mai cu sfiala insa ca in curtea de dincolo, unde se simteau in largul lor printre orataniile fara numar.
Ocolira prin dreapta. In spatele castelului, la vreo suta de pasi, se afla vechiul conac, vast, scund, batran. Infipt parca pe jumatate in pamant, cu un cerdac sprijinit pe stalpi, care impodobea fatada ca un portic primitiv. Batranul Iuga continua a-si pastra locuinta in care s-a nascut si, cum el sedea aproape permanent la tara, casa veche parea mai vie decat cea noua.
― Asta e imparatia noastra! zise Grigore cand ajunsera iarasi in fata castelului, unde astepta ajutorul vizitiului in semn ca a descarcat tot ce fusese in brisca.
Pe Titu Herdelea il rodea de mult o intrebare, pe care totusi parca nu indraznea s-o rosteasca. Acum, ca si cand ar fi fost pe punctul sa se desparta pentru totdeauna de lamuririle lui Grigore, intrebarea il durea. O puse subit, cu privirea arzatoare.
― Mi-ai aratat atatea mosii boieresti, mosii peste mosii, mari si frumoase. Dar pamanturile oamenilor unde sunt?
Grigore Iuga tresari. Nu asteptase acuma intrebarea, desi, pe cand ii explica, pe drum, in cateva randuri, i-a fulgerat si lui prin minte si chiar s-a mirat ca Titu nu i-o pune. Isi reveni repede si raspunse:
― Apoi vezi, pamanturile oamenilor, asta e chestia taraneasca!
Pamanturile! Nu prea sunt, si unde au fost s-au cam spulberat Dar asta-i alta poveste!
Titu Herdelea nu intelese si totusi nu mai starui. Simtea ca a rascolit o rana.
2
― Bine-ai venit, tinere, si sa te simti la noi ca acasa! zise Miron
Iuga, intrerupand prezentarea ce o incepuse Grigore si inabusind raspunsul emfatic pe care Titu si-l pregatise inca din tren.
Intr-un halat de casa, lung ca un caftan, batranul Iuga stranse barbateste mana tanarului Herdelea. Il privi o clipa drept in ochi, parc-ar fi vrut sa-l cantareasca definitiv dintr-o data. Avea niste ochi negri atat de patrunzatori, ca-ti scormoneau sufletul si-ti citeau gandurile. Era mai inalt si mai chipes ca Grigore, cu infatisarea voluntara a omului obisnuit sa porunceasca si sa fie ascultat.
Mustata groasa romaneasca, putin carunta, ii impodobea fata, iar glasul metalic, energic si totusi cald, te cucerea. Mainile osoase, puternice, pareau in stare sa tina coarnele plugului, cu toate ca erau fine si mai ales degetele foarte delicate.
Indica musafirului un scaun aproape de dansul si apoi se uita la fiul sau intrebator. Grigore stia ca batranul e nerabdator sa afle ce-a facut la Bucuresti. Ii povesti cum a umblat si cum, gratie culantei exceptionale a lui Dumescu, s-a putut intoarce cu geanta mai plina decat a sperat.
― Vasazica tot Dumescu! murmura Miron Iuga multumit. Numai prietenii cei vechi sunt saritori la nevoi Dar pe armean ai facut bine ca nu I-ai strans de gat. Foarte bine!
Ramase un rastimp cu ochii la Grigore, pe urma se intoarse iarasi spre Titu, pe care infatisarea si primirea batranului il cam zapacise. Il intreba despre parinti si frati, apoi cum, cand si de ce a trecut Carpatii Auzind ca face versuri si vrea sa scrie in gazete,
Miron Iuga avu un gest dispretuitor. Il observa si Titu, si Grigore, si amandoi se uluira. Ca sa-l imblanzeasca, Herdelea incepu sa vorbeasca despre unguri, despre suferintele si persecutia romanilor si alte asemenea lucruri de efect sigur. Batranul asculta atent si la sfarsit zise:
― Tocmai fiindca poporul o duce greu cu stapanirea, conducatorii lui nu trebuie sa-l paraseasca. Dragi imi sunt ardelenii care vin incoace, nu zic, dar mai dragi mi-s cei care stau pe loc, acolo, sa infrunte primejdiile, sa atraga asupra lor fulgerele asupritorilor, ca astfel poporul sa fie la adapost. Multimea nu poate trai fara conducatori sau ajunge sa vegeteze intr-o viata animalica. Pastorul care-si paraseste turma e mai rau ca acela care o conduce gresit, caci turma singura se risipeste, pe cand cu pastori, buni sau rai, tot nu se pierde


Grigore se simti atat de jenat, mai ales ca Titu Herdelea schimba fete-fete, incat intrerupse cu glas de protestare:
― Bine, tata, dumneata ai aerul ca-l dojenesti pentru ca dorul de libertate l-a indemnat sa vie intre noi unde, in orice caz, are mai multe posibilitati sa-si dezvolte talentul. Nu uita ca neamul romanesc, tocmai pentru ca soarta l-a despartit intre atatea dominatii straine, trebuie sa-si pastreze vie cel putin unitatea sufleteasca, iar unitatea aceasta numai cantaretii si scriitorii o pot intretinea!
― Foarte just! aproba Miron. Dar daca toti cantaretii si scriitorii, cum zici tu, se vor muta la Bucuresti, in tara libera, atunci poporul ramas dincolo ce va face? Unitatea e necesara, fireste. Nu insa intre cantareti, ci pentru sufletele celor multi. Dimpotriva, cantaretii vor canta mai sincer acolo, simtind si ei durerile, decat aici, unde patriotismul a ajuns mai mult articol de parada.
― Nu, nu, esti profund gresit, tata! insista Grigore din ce in ce mai aprins. Unitatea sufleteasca o face in primul rand limba unitara.
Apoi, daca scriitorii nostri se vor inchide in provinciile lor, in mod fatal vom avea despartiri tot mai pronuntate si in grai, iar in cele din urma, nici nu ne vom mai intelege frate cu frate!
Neclintit si calm, batranul urma:
― O mie sau doua mii de ani, de cand om fi existand, prin vremuri poate mai aspre decat cele de acum, vad ca ne-am pastrat graiul cu totii la fel, fie aici, fie in Transilvania. Scrierile ce le-am avut, multe-putine si bune sau slabute, au circulat si peste granitele care ne-au despartit si vor mai circula, fara indoiala. Si scriitorii, fiecare la locul sau, si-au facut datoria, cum s-au priceput. Dezertarea insa eu n-o admit sub nici o forma si pentru nici un motiv.
Maine sau cand va veni ceasul sa luam Ardealul, eu am nevoie acolo de conducatori firesti, de oameni care au iesit din poporul de acolo si care sa poata pune umarul la carmuirea tarii.
Discutia se prelungea fara ca vreunul sa cedeze din convingerea sa, in vreme ce tanarul Herdelea asculta cu un suras fad si umil, vrand sa aprobe in acelasi timp pe amandoi si chiar dand dreptate in sinea sa amandurora, dupa fiecare replica. Spre fericirea lui, fu anuntat arendasul mosiei Vaideei, pe care il chemase Miron.
Cosma Buruiana avea treizeci si cinci de ani, sapte copii si o nevasta draguta, care promitea sa-i mai sporeasca numarul urmasilor. A fost logofat pe la diferite mosii prin Teleorman pana ce in sfarsit i-a ajutat Dumnezeu de a putut lua, acum patru ani, pe seama lui, proprietatea Vaideei de la Banca Agrara, cu o arenda modesta fata de preturile ce se plateau in regiunea aceasta. Cu multi ani in urma, pe cand era la mosia Statescu, a fost batut cumplit de niste oameni care se plangeau ca i-ar fi inselat la dijmuit.
De atunci traieste intr-o frica de tarani, sora cu moartea.
― Cucoane Miroane, ce va spuneam eu mereu? zise dansul, indata ce se aseza pe scaun, cu o infatisare amarata, parca ar fi baut otet. N-ati auzit ce-am patit? Adica de unde sa auziti ca si eu adineaori aflai pocinogul M-au pradat, cucoane Miroane! O jumatate de vagon de porumb, pe putin, azi-noapte, din hambarul cel nou! Pandarii nu stiu, n-au vazut, argatii nu, nimic, in sfarsit, nimeni nu stie ce-a fost si cine a fost. Si doar trebuie sa fi umblat toata noaptea, nu unul, ci multi Si de-abia saptamana trecuta il dijmuisem, de, cinstit, parti drepte, cum ma stiti Acu vedeti si dumneavoastra norocul meu!
Miron Iuga deveni grav si mohorat auzind jelania arendasului, spre deosebire de Grigore, care avea pe fata numai batjocura.
Batranul compatimea pe Buruiana c-a suferit atata paguba, totusi mai mult il ingandura faptul in sine. Daca taranii au ajuns sa fure in grup o cantitate asa de considerabila, chiar sa nu fi fost cat spune arendasul, e semn rau. Cand fura unul, treaca-mearga; il prinzi sau nu-l prinzi, n-are importanta. Un caz izolat. Cand se aduna insa mai multi pentru pradaciune, atunci se schimba lucrurile.
― Uite rezultatele vorbelor de claca cu care ati impuiat urechile taranilor! facu Miron apasat, adresandu-se mai cu seama fiului sau.
Cata vreme taranul a stiut ca trebuie sa se invoiasca cu mosierul, ca sa poata trai amandoi, au mers toate bine. De cand le-ati bagat in cap toti gargaunii au inceput fapte d-astea. Si e numai inceputul! Fii sigur ca vor urma altele si mai urate!
― Sa nu exageram lucrurile, tata, zise Grigore cu o usoara ironie in glas. Au mai furat taranii si alta data, si de la altii. Ei si? Parca nu se fura de cand lumea? De ce sa tragem concluzii atat de negre dintr-o intamplare atat de obisnuita?
Batranul Iuga nici nu socoti de trebuinta sa-i mai raspunda.
Sofismele lui Grigore le cunostea prea bine. La toate, el gaseste explicatii si scuze. Umbla ganditor de ici-colo un rastimp, apoi se opri hotarat, spunand:
― Sa-mi trimiteti incoace pe primar si pe seful postului de jandarmi! De unde o fi, sa-mi gaseasca imediat hotii! Pe urma vom mai vorbi Dar si pandarii tai, faini barbati, n-am ce zice! intai ei ar trebui batuti pana vor marturisi cine-s hotii. Da, da! As putea pune ramasag ca ei stiu, daca cumva nu sunt si ei din banda!
Arendasul se inchina ingrozit:
― Vai de mine, cucoane Miroane, vreti sa-mi dea foc, sa ma nenoroceasca de tot? Eu umblu cu dansii, cum umbli cu buba coapta si vedeti ce-am patit. Darmite daca i-as lua cu raul! Sa ma fereasca Maica Precista! M-am plans dumneavoastra asa, ca unui parinte care totdeauna m-ati ajutat si m-ati ocrotit, dar incolo
― Am sa ma ocup eu de chestia asta mai de aproape, mormai
Miron inchis. Eu o consider de o importanta exceptionala.
Ceilalti tacura. Grigore nu mai voia sa se amestece, vazand inversunarea batranului, iar Titu, mai ales dupa scena de adineaori, se simtea mahnit si nu-l interesa controversa.
Miron Iuga chemase pentru altceva pe Buruiana. Acuma insa numai furtul ii era in minte si, dupa cateva momente, zise iarasi, fara sa se uite la cei din casa, parc-ar fi vorbit singur:
― Lasa ca nu e intaia oara ca se fura ca-n codru pe aici. Numai in toamna asta au fost vreo cinci cazuri. De doua ori au fost chiar la noi, lucruri mici, dar au fost.
Iar tacu si isi morfoli singur gandurile si in sfarsit, ca si cand ar fi descoperit ce cauta, declara sever:
― Raul trebuie curmat din radacina. O pilda la timp e mai eficace decat represiunea violenta, cand boala s-a intins si s-a adancit.
Cosma Buruiana, infricosat de intorsatura ce-o lua intamplarea pe care el o povestise mai mult ca sa demonstreze boierului cat este de ghinionist, incerca sa indulceasca putin lucrurile:
― S-au schimbat mult taranii, coane Miroane! S-au desteptat de sunt chiar prea destepti. De altminteri, toata lumea e azi prea desteapta si de aceea merge din rau in mai rau. Apoi taranul, daca s-a desteptat, numai pamant vrea si iar pamant, si nu se uita de se poate ori nu se poate, ci o tine una si buna
Titu socoti momentul potrivit, acuma cand parea ca s-au mai potolit spiritele, sa observe si dansul cu blandete:
― Asa e taranul pretutindeni, ma rog. Si la noi, in Transilvania, tot dupa pamant se zbate. Si niciodata nu-i ajunge. Si e bine ca e asa. Cat timp taranul va iubi cu atata patima pamantul, e sigur ca nimeni nu i-l va putea smulge
Batranul se uita la el lung si atat de batjocoritor, ca tanarul isi intrerupse cuvintele si pleca ochii perplex, neputand intelege ce o fi gresit de si-a atras atata nemultumire. Arendasul, insa, ca sa-l faca placere boierului, interveni zelos:
― Altele sunt imprejurarile prin partile dumneavoastra, domnu
(Nu intelesese numele lui Titu si ingana niste sunete in loc.)
Acolo pamantul trebuie luat de la straini, care vi l-au rapit in timpul veacurilor, pe cand aici pamanturile ale boierilor au fost din neam in neam, si boierii le-au tinut, si le-au aparat de toate urgiile
― Fii pe pace si fara grija, ca in curand si la noi va fi ca si dincolo! zise Grigore dispretuitor. Chiar azi mai bine de jumatate din mosiile boieresti se afla in mainile tuturor veneticilor pe care numai dragostea de pamant nu se poate spune ca-i doare. Ce va fi maine,
Dumnezeu stie, dar parca tot mai folositor ar fi pentru tara daca mosiile ar ajunge in mainile taranilor, caci de la ei mai greu o sa le ia strainii decat de la noi. Nu din alt motiv, dar cel putin ei sunt multi.
Batranul se uita si la dansul ca adineaori la Titu, si nici lui nu-i raspunse nimic. I se parea atat de evident ca vorbeste prapastii, ca se mira numai cum un baiat inteligent ca el nu-si da seama.
Buruiana insa, simtindu-se si direct atins, raspunse mieros, dar si putin indignat:
― Coane Grigorita, vorbiti cu pacat, zau asa, coane Grigorita! Ce spuneti dumneavoastra in gluma, sa fiti sigur ca are sa se intample, uite crucea! Le-a intrat oamenilor in cap sa puie stapanire ei pe pamanturile boierilor si sa vedeti ca asa va fi. N-ati observat dumneavoastra ca unde se aude de o mosie de vanzare, taranii se si reped s-o cumpere si s-o imparta? Iata, chiar la noi, ca tot ma tineam sa va spun, cucoane Miroane, umbla vorba ca oamenii vor sa cumpere mosia conitei Nadina!
Miron Iuga ridica deodata fruntea, zicand mirat:
― Cum s-o cumpere? Ca s-o cumpere ar trebui sa fie intai de vanzare.
― Apoi asa vorbesc ei, c-ar fi de vanzare.
― Auzisi, Grigorita, rase batranul necajit.
― Auzii, facu tanarul dand din umeri.
― Mi se pare ca de pe la Platamonu ar fi iesit vorba, continua arendasul cu importanta. Fiindca, dupa cate am prins eu intamplator de la oameni, parca si grecu ar umbla s-o cumpere, iar oamenii, ce zic, de ce s-o ia grecul si sa n-o luam mai bine alde noi
― Cum ies zvonurile astea asa, Grigorita? zise Miron, acuma enervat. Misuna cumparatorii pe mosia nevestei tale si tu parca habar n-ai avea! Cu toate astea trebuie sa fie ceva, ca oamenii nau innebunit din senin.
― Chiar asa e, cucoane, se amesteca iar Buruiana. Se zice, adica zic oamenii, ca cuconita insasi ar fi spus grecului ca nu-i mai prelungeste arenda, macar de i-ar da oricat, si indoit decat ii da azi, pentru ca dumneaei vrea negresit sa vanza si sa scape de tot balamucul cu arenda, si cu oamenii, si celelalte Iac-asa, coane
Miroane!
Pe batranul Iuga vestea aceasta il impresiona mai mult chiar decat povestea cu furtul. Incerca sa mai descoasa pe arendas, dar nici arendasul nu cunostea alte amanunte. Pe urma se inchise si nu mai zise nimica Un fecior ii pofti la cina. Buruiana, sculandu-se sa se retraga, intreba cam nedumerit:
― M-ati chemat, cucoane Miroane, sa-mi spuneti ceva si eu v-am tinut cu necazurile mele, sa ma iertati
Miron incerca sa-si aminteasca pentru ce l-a chemat si se infurie mai rau ca nu-si putea aduce aminte. Vru totusi sa-i spuie ceva ca sa-l concedieze delicat si nu gasi nimic. In sfarsit, fara sa intoarca ochii spre dansul, mormai mohorat:
― Acu lasa, ca m-ai suparat destul Du-te cu Dumnezeu!
3
Titu Herdelea nu se simti cu adevarat bine decat cand, dupa cina, ramase singur in camera ce-i fusese pregatita si unde il adusese Grigore, explicandu-i sa nu puie la inima cuvintele batranului, ca el asa a fost totdeauna, original in pareri si gesturi, dar are un suflet minunat Voia tanarul sa nu tie seama si totusi statuse pe ghimpi la masa si inghitise cu noduri, caci Miron Iuga fusese si mai ursuz, nu i-a adresat nici o privire si s-a hartuit toata vremea cu fiul sau pe fel de fel de maruntisuri.
Odaia lui era la etaj, in cladirea cea noua, cu o fereastra spre curtea conacului si alta spre parc. Grigore se reintoarse la tatal sau, in casa cea veche, unde si mancasera. De altfel, viata acolo si-o petrecuse si el. Numai cand avea oaspeti dormea dincoace, ca sa nu le fie urat si sa nu para castelul pustiu. I-a aratat lui Titu, in celalalt colt, dormitorul cochet in care stapanea fotografia Nadinei.
Tanarul Herdelea se mai invarti putin prin camera, se gandi ca
Grigore ar putea sa revie sa mai stea de vorba, isi zise apoi ca si-au luat noapte buna si deci, pana maine dimineata, slobod este sa faca ce-i place. Nu era tarziu. In soba ardea focul cu un duduit adormitor.
Mai bine sa se odihneasca.
A doua zi se scula mai de dimineata de cum obisnuia la
Bucuresti. Fireste, toata lumea era de mult sculata. Inainte de amiazi tandali primprejurul conacului. Fiindca Grigore Iuga avea de descurcat niste socoteli cu un slujbas, anume Isbasescu, care tinea contabilitatea gospodariei, in afara de diverse alte insarcinari, Titu
Herdelea se simtea incurcat si nu stia ce sa faca sau incotro s-o apuce. Logofatul Leonte Bumbu, un taran dezghetat, inalt si osos, cu o infatisare energica de sergent reangajat, l-a plimbat putin prin curtea cea mare si i-a aratat la repezeala grajdurile cailor si un sopron incuiat, care fusese transformat in garaj pentru automobilul conitei Nadina, cand venea la tara. Dar se vedea ca omul are alte treburi, ca si ceilalti de la conac. Se chibzui c-ar fi mai intelept sa dea o raita prin sat in loc sa stea aici de prisos. Se razgandi deocamdata. Poate ca ar fi nedelicat fata de amfitrioni.
La masa, insusi Grigore il indemna sa se considere absolut liber pe miscari, scuzandu-se ca azi e ocupat pana peste cap cu balamucurile, dar ca de maine incolo va fi cu totul la dispozitia lui.
Coborand mai tarziu, Titu intalni pe alee o fetiscana cu niste ochi negri si un zambet care-i alungara indata uratul. Era subtirica, desculta si cu o basmaluta albastra legata cochet pe cap.
― Asculta, fetito, ii zise oprind-o. Esti de aici, de la curte?
― Sunt numai de cateva zile, raspunse fata. M-a adus tusa
Profira, a de-i bucatareasa boierului al batran, ca de mult ma tot chema sa viu negresit, sa-i dau ajutor, ca tare i-e greu si deloc nu se invoieste cu celelalte fete
― Si cum te cheama?
― Marioara! zise ea, adaugand dupa o scurta pauza: A Irinii lui
Vlad Ciungu. Maica-mea, ca taicutu a murit acu patru ani, e sora cu tusa Profira.
― Ei, bravo, Marioara, facu tanarul, ocrotitor. Dar pentru ca esti fata asa de draguta, spune-mi, aveti invatator in sat?
― Cum nu, conasule! Avem. Foarte de treaba si tanar. E chiar de aici, si-i insurat, si-i traiesc parintii, ca stau toti impreuna
― Sade departe?
― Nu-i asa departe, conasule Cum iesi in ulita, faci la stanga si mai mergi nitel si vezi o casa cu flori in geamuri. Acolo sade.
― Bine, Marioara, multumesc si sa-ti jucam curand la nunta! zise
Titu, ciupind-o galant de obraz.
― Sa dea Dumnezeu! raspunse fata mai domol si rosind putin.
Schimbul de cuvinte mai inviora pe Titu Herdelea. Coti la stanga pe ulita satului. Plouase binisor azi-noapte, dar in cursul zilei a fost putin soare, incat pamantul s-a zbicit. Ii venise in minte sa faca mai intai o vizita invatatorului; el insusi era fiu de invatator si deci se cuvenea. A treia casa, pe stanga, dupa conacul Iuga, acoperita cu tabla rosie, avea o tablita de tinichea pe perete, intre ferestre. Era postul de jandarmi. Apoi ajunse la incrucisarea cu ulicioara ce duce spre satul Vaideei, in care Grigore ii aratase mai in fund conacul lui
Cosma Buruiana. Chiar in colt vazu carciuma cu streasina foarte lata si o batatura in fata, cu usa deschisa larg. Doi tarani se tocmeau de afara cu Carciumarul voinic si gras, taran si el, care statea in prag si cu palaria pe ceafa. Vazand pe Titu, Carciumarul saluta foarte respectuos Mai incolo, tot pe dreapta, despartita de carciuma numai prin cateva case, venea primaria, cu ograda mare, apoi pe stanga, scoala si pe urma iar pe dreapta, biserica. In dreptul bisericii tanarul se opri: n-o fi trecut oare de casa invatatorului? Un copil i-o arata cu degetul: numai nitel mai inainte.
Casa nu se deosebea intru nimic de celelalte. Doar curtea era mai curata si in geamuri intr-adevar radeau niste muscate insangerate.
Deschise portita. Un dulau schiop si zbarlit se arunca la dansul, latrand atat de furios, de parca sa-l sfasie. Din cerdacul imbracat cu vita salbatica ii cobori intr-ajutor o taranca sprintena, care alunga cainele.
― Aici sade, ma rog, domnul invatator? intreba Titu nehotarat.
― Aici, aici, poftiti! N-aveti frica, nu musca, da-i incolo de nebun! Face si el galagie ca sa-si plateasca viata! adauga femeia, vazand ca strainul trage cu coada ochiului spre dulaul care, pana sa se potoleasca, mai hamaia din cand in cand neincrezator si ragusit.
In cerdac aparuse un barbat de vreo treizeci de ani, cu fata supta si ochii negri, care ardeau straniu, cu mustata mica, rasucita.
Purta un veston negru de sub care atarnau jur-imprejur poalele camasii taranesti inflorite.
― Eu sunt invatatorul, domnule!
Titu Herdelea se prezenta ceremonios si explica in cateva cuvinte cum a ajuns in Amara. Intrara in casa. Invatatorul ii recomanda pe nevasta-sa, taranca de adineaori. Cu stangacia sfiiciunii, acuma parea si mai simpatica. Pe Titu numai costumul taranesc il nedumerea. Cu mentalitatea-i ardeleneasca, el isi inchipuia ca invatatorul, adica reprezentantul intelectualitatii in sat, trebuie sa fie imbracat oraseneste, ca astfel sa se poata bucura si prin exterior de un prestigiu deosebit in fata poporului.
― La dumneavoastra si stapanirea doreste, probabil, sa aiba dascal cu prestigiu, pe cand la noi observa invatatorul cu un gest de dezgust.
Dascalita Florica sosi cu dulceata.
― Vai, doamna, nu trebuia! protesta Herdelea, luand insa cu placere.
Femeia se rosi, se scuza, surase, disparu. Dupa o scurta sovaire, invatatorul se crezu dator sa incunostiinteze pe oaspetele sau ca domnii de la curte nu vor fi prea incantati cand vor afla despre vizita aceasta. Mai ales batranul Iuga, care i-a si interzis sa mai calce pe la conac, fiindca odata a cutezat sa ceara o foarte usoara imbunatatire a invoielilor.
Tanarul Herdelea se spaimantase. In vreme ce invatatorul vorbea, el se gandea daca intr-adevar n-a facut o greseala venind la un om care, pe drept, sau nedrept, nu e bine vazut de Iuga. Se linisti, insa, auzind ca e vorba de batranul care si cu dansul se poarta destul de prost.
Pe urma invatatorul, incalzindu-se, ii spuse ca oamenii vor pamant si ca nu mai pot trai din ceea ce prisoseste boierilor, invoiala, chiar cinstita, impune taranului sa dea jumatate din rodul muncii lui proprietarului. Muncind cat munceste azi, dar pe pamantul lui, omul ar avea un trai de doua ori mai bun. In realitate, insa, trei sferturi din truda saracilor merge sa intretie huzureala celor ce stapanesc pamanturile. Mai fericiti au fost sclavii de odinioara, care erau hraniti, imbracati si ingrijiti in schimbul robiei, pe cand taranii nostri, robotind mai rau ca robii, nu ajung sa-si castige nici macar mancarea omeneasca si trebuie sa cerseasca si sa ramaie vesnic datori la ciocoi, ca sa nu moara de foame


Ion Dragos, invatatorul, vorbea din propria experienta, traind si el la rand cu taranii. Numai intamplarea l-a facut sa ajunga dascal.
Fiind copil silitor si cu mare dragoste de carte, invatatorul de pe vremuri a rugat pe boierul Miron sa-si faca o pomana si sa sprijine pe baiatul lui Dragos, ca sa poata intra bursier la scoala normala.
Batranul a intervenit si baiatul nu l-a facut de rusine, a fost elev stralucit si a luat diploma cu distinctie. Soarta voind ca tocmai in anul acela dascalul cel vechi sa se prapadeasca, Miron Iuga l-a adus in locul vacant, sa fie un indrumator pentru popor. Asa a spus atunci boierul, asa a crezut si tanarul Dragos. Mai tarziu boierul s-a cait ca l-a adus, iar invatatorul si-a zis ca a fost adus aici sa fie sluga recunoscatoare. Pana ce deunazi Iuga a cerut revizorului scolar sa-i caute un om cu care sa se poata intelege si care sa nu-i bage zazanie intre tarani, ca Ion Dragos. Revizorul il cunoaste, il pretuieste si n-ar vrea sa-l sacrifice; de aceea sovaie si mai incearca sa temporizeze, sperand ca batranul se va inmuia. Miron Iuga insa nu e o fire care sa-si schimbe gandurile si, cand va observa taraganeala revizorului, se va adresa chiar ministrului, prieten de-al lui, sau va pune pe cuscrul sau, deputatul Gogu Ionescu, sa-i mature pe amandoi.
Biata nevasta-sa nici nu banuieste ce primejdie ii paste, si nici ceilalti ai casei. Se zbuciuma singur si asteapta. Sta in casa parinteasca impreuna cu un frate, scapat anul trecut din armata, si cu batranii. Din pamantul ce I-au avut, jumatate l-au dat zestre unei surori, cea mai mare dintre ei, maritata cu un taran. El insusi a luat o fata saraca, fara nimica, numai pentru inima. De n-ar fi salariul, asa putin cat este, ar fi vai de toti. Ba maine-poimaine poate sa mai vie si vreun copil, desi pana azi, in doi ani, nu s-au invrednicit, macar ca au dorit.
― Bine, dar nu exista nici o lege care sa? intreba Titu, plin de indignare.
― Legile sunt pentru noi, cei mici si umili, zise invatatorul Dragos cu tristete. Pentru incatusarea noastra
Glasul si infatisarea invatatorului dovedeau sinceritate fara umbra. Titu Herdelea, ascultandu-i, se minuna cum se poate sa se tolereze niste stari atat de barbare. Chiar daca Dragos ar exagera, ca toti cei ce sufera greu, si inca durerile lui trebuie sa fie crancene.
Isi zise ca va vorbi negresit cu Grigore Iuga, care trebuie sa faca dreptate.
― Domnule invatator, ai rabdare! zise dansul cu insufletire.
Dreptatea trebuie sa triumfe!
― Se poate, dar pana atunci noi vom pieri, raspunse Dragos cu amaraciune. De sute de ani asteptam dreptatea, domnule, si nu mai vine. Poate ca in realitate nici nu exista. O fi numai un basm pentru oamenii necajiti.
4
Primarul Ion Pravila dadu buzna la jandarmerie. In odaita de la mijloc era cancelaria, in cea dinspre ulita locuia seful postului cu nevasta, iar in cea din fund, mai marisoara, oamenii.
― Ei, domnule sef, acu sa te vedem pe unde scoatem camasa! rabufni primarul cu fata strambata de ingrijorare.
Plutonierul Silvestru Boiangiu atipise putin dupa-masa si numai adineaori se sculase si trecuse in cancelarie. Era inca buhait si mahmur si primarul il intrerupse tocmai dintr-un cascat binefacator.
Vru sa-l repeaza ca "ce se napusteste asa peste crestini", mai ales cand auzi ca-l ia si cu "domnule sef, titlu care i se parea ca-l coboara, pe el, cogeamite plutonier vechi. Dar vazandu-i mutra ingrozita, fu cuprins si el de spaima, incat deodata ii sari lenevia si intreba:
― Ce s-a intamplat, omule?
― Pozna mare, nene, belea mare, glasui Pravila, parca mai prapadit el insusi din pricina efectului ce-l facuse asupra sefului.
Primarul era mijlociu de statura, cu ochii mici, vicleni si obrajii tabaciti si incretiti. Venea glont de la conac si avea in urechi proaspat glasul boierului cel batran: "De unde stii, sa-mi aduci hotii, primare, ca altfel pe tine te iau de guler!" Parca niciodata nu-l nimerise atata de proclet pe boierul Miron, incat a fost bucuros ca la dat afara.
― Are dreptate si boierul, zise plutonierul cand intelese despre ce era vorba. Daca are, are. Nu-ti spun eu mereu ca aici toti sunt talhari? Acu vezi bine si dumneata
Silvestru Boiangiu, mustacios si tantos, si voinic munte, glasuind astfel, cauta sa-si racoreasca inima speriata. Primarului ce-i pasa la adica? Se spala pe maini. De ce sunt jandarmi in sat? Acum cateva luni Miron Iuga s-a plans comandantului companiei, venit in inspectie si poftit la masa la conac, ca jandarmii sunt slabi si seful cam molcut si de aceea iar au inceput sa se inmulteasca rautatile taranilor. Capitanul, fireste, a tabarat asupra plutonierului, l-a facut albie de porci si i-a pus in vedere ca-l azvarle tocmai in fundul
Dobrogei daca va mai da motive de nemultumire domnului Iuga care asa si pe dincolo Si iata ca din senin ii pica pacostea asta pe cap, cand abia se mai linistise si el putin.
― Am sa fac o ancheta de sa ma pomeneasca satele astea de hot de codru si pe lumea cealalta! declara Boiangiu scrasnind.
Se sfatuira indelung. Era limpede ca hotii trebuiau cautati numai in Amara, in Vaideei si in Lespezi. In fruntea banuitilor pusera pe pandarii arendasului Cosma Buruiana. Plutonierul trimise un jandarm sa-i aduca numaidecat la post. Apoi luara pe rand pe toti cei mai deocheati din toate trei satele, oprindu-se la cate unii, inlaturand pe altii, mai revenind asupra catorva. Pana la sfarsit,
Silvestru Boiangiu isi intocmi o lista de vreo treizeci de oameni, pe care voia s-o mai rumege dupa ce va fi ascultat pe pandari
Jandarmul intra cu trei tarani in cancelarie. Drept introducere plutonierul carpi fiecaruia cate doua perechi de palme zdravene, iar pe urma le zise suparat:
― Acu sa-mi spuneti cine a furat porumbul arendasului?
― Spuneti, mai baieti, spuneti degraba, sa nu va mai zdrobeasca oasele de pomana, adauga primarul cu glas parintesc si plangator.
Trebuie sa-mi gasiti pe hoti din fundul pamantului, altminteri e foc mare, ca voi trebuie sa-i stiti de n-oti fi cumva chiar voi
Iacob Mitrutoiu, cel mai batran si garbovit putin, cu urmele degetelor plutonierului pe obrajii galbejiti, se jura ca el n-a fost de serviciu in noaptea aceea si a dormit acasa cu copiii, precum pot marturisi toti vecinii lui si tot satul. Ceilalti doi se scuzara ca ei au avut porunca de la boier sa pazeasca hambarele de la curte, cele cu grau, iar despre hambarul cel nou nici n-a fost pomeneala. Totusi ei au tras cu urechea si intr-acolo, dar n-au auzit nimica. Adevarat ca hambarul cel nou e mai departisor de conac, incat batranii au si spus boierului, cand l-a cladit, ca nu e bine asezat asa de stingher
Vorbele pandarilor fura primite cu batjocura si cu o noua serie de ghionturi. Toti talharii se aparara cu nu stiu, n-am vazut, n-am auzit.
Dar cum sa nu simti nimica tu, pandar, platit cu bani grei sa pazesti avutul stapanului, cand se fura un vagon de porumb numai la cativa pasi de tine? Irimie Popa, mai chipes si mai indraznet, nu se putu opri sa nu zica:
― Ce vagon, domnule plutonier, pacatele noastre? Ca paguba sa fi tot fost doi-trei saci, daca a fost Si nici boierul Cosma nu s-a putut plange de mai mult, uite crucea, dom plutonier! Doi-trei saci poate, dar ce vagon?
Plutonierul il plesni cu dosul palmei peste gura racnind:
― Esti obraznic dupa ce furi? In fata mea cutezi sa Obraznicia taranului ii varase un ac in inima. Striga un jandarm odihnit si-i ordona sa aplice indivizilor o bataie romaneasca, sa le fie de tinere de minte. Dar pe urma ii ierta si le dadu drumul cu conditia ca maine dimineata sa se prezinte la primarie cu hotii, altfel va fi vai si amar de ei.
― Adica asta cum vine, primarule? intreba Boiangiu cand ramase singur cu Pravila. Boierul Miron ti-a spus de un vagon de porumb, iar arendasul reclama trei saci?
― De, stiu eu? ridica din umeri celalalt. In interesul anchetei, chestia asta trebuie lamurita mai intai. Fiindca intr-un fel se ancheteaza un vagon si alta e cand sunt cativa saci. Prin urmare primarul va merge la fata locului sa constate cat si cum s-a furat.
― Dar sa nu te culci pe o ureche, nea Ionita! adauga plutonierul.
C-apoi si dumneata dai de dracu cu mine, asa sa stii!
5
Titu Herdelea, ascultand jelaniile invatatorului, se simtea aproape rusinat si vinovat ca se afla pe aici ca musafir al asupritorilor norodului. Numai cand Dragos scapa si cate o vorba mai blanda despre Grigore Iuga, isi revenea in fire zicandu-si ca in definitiv el e invitatul lui Grigore. Totusi, spre a-si manifesta fatis solidaritatea cu invatatorul si cu multimea oropsita din care face parte si dansul, in clipa plecarii, strangandu-i mainile miscat, frateste, il ruga sa-l insoteasca pana la preotul satului, sa cunoasca barem si pe celalalt indrumator al poporului.
In ograda intrase si oprise un car cu doi bouleni jigariti. O baba uscata se iutea sa inchida poarta, in vreme ce un flacau se apucase sa dejuge, iar un mosneag scotea apa din fantana cu roata pentru adapatul vitelor.
― Uite-mi toata familia! zise invatatorul Dragos, aratandu-i, dupa ce Titu isi luase ramas bun, in cerdac, de la sotia lui.
Tanarul cobori si dadu mana cu batranii si apoi cu flacaul, mai inalt si mai spatos ca invatatorul. Cand sa iasa in ulita, flacaul spuse fratelui sau:
― Ar fi bine sa te abati nitel si pe la primarie, ca, mi se pare, iar umbla sa-i bata pe oameni de pomana jandarmii, iar pe pandarii de la arendasul Cosma i-au si batut.
Doamna Dragos insa interveni infricosata:
― Ba sa nu te mai amesteci, Ionel, si sa-ti vezi de necazuri, ca avem destule, ca pe urma iar o sa zica boierii ca tii parte oamenilor si o sa te asupreasca, si iar
― Bine, bine, lasati-ma-n pace acuma! zise invatatorul autoritar si cam mandru, mai ales cand si batranii se grabira sa-l povatuiasca la fel.
Pe drum, Dragos gasea cate-o vorba buna aproape pentru fiecare om ce-l intalnea. Titu Herdelea era obisnuit de acasa sa fie prietenos cu taranii, dar i se parea ca invatatorul exagereaza inadins, ca sa-i arate lui cat se intereseaza de soarta tuturor.
O femeie amarata ii opri, rugand pe Dragos s-o invete ce sa mai faca si sa inceapa ca intr-atata i s-a urat cu viata asta de necazuri, de nici nu stie ce-o tine sa nu se arunce cu capul in jos intr-o fantana. O intrebare a invatatorului o starni apoi sa le povesteasca cum barbatul ei a fost omorat in padure asta-iarna si cum de atunci se lupta ea singura sa hraneasca o casa de copii, ca ceasul rau a facut de a pierit si un bou odata cu barbatul, incat a trebuit sa vanda mai pe nimic pe cel ramas, fiindca bani n-a mai avut sa-i cumpere alta pereche. Boierul cel batran a chemat-o atunci si a mangaiat-o, si i-a fagaduit ca are sa-i plateasca dumnealui boul si sa aiba grija de bietii orfani, dar numai cu fagaduiala s-a ales, caci pe urma, de cate ori s-a mai dus la curte si s-a rugat, la boierii cei mari n-a putut patrunde, iar logofatul, cand a vazut ca nu mai scapa de lacrimile ei, i-a spus ca boierul s-a tinut de vorba si a dat porunci domnului Isbasescu sa-i plateasca paguba, dar ca raposatul, fie iertat, a avut multi bani luati inainte, asa ca paguba trebuie sa i-o scaza din datorii si inca tot nu se acopera. Apoi, daca n-a avut boi, de-abia au mai vrut sa-i dea pamant si aratul a trebuit sa-l plateasca in bani, si bani n-a avut si s-a imprumutat de unde a putut, si uiteasa acuma intra in iarna cu porumb putin, de n-o sa le ajunga nici pana la Boboteaza, ca sunt multi, si la datorie mai are de dat, si
― Apoi acu mai ai rabdare si dumneata, ca-ti vine acasa baiatul cel mare de la oaste si are sa ia el carma, facu Dragos, cautand s-o linisteasca.
― Of, macar de I-ar aduce Dumnezeu! balbai femeia cu glas mai plangator. Dar vad ca altii au venit si lui Petrica nu-i da drumul si nu vine si, Doamne, mult ma mai chinuiesc singura, si multe lacrimi vars, si nu stiu ce am pacatuit de m-a batut Dumnezeu asa de rau
― Vine, n-ai grija! relua invatatorul. Maine-poimaine te pomenesti cu el acasa!
Femeia plangea si se scuza ca asa plange mereu si nu se poate stapani de cand au coplesit-o nevoile, de nici noaptea nu mai are odihna.
― A avut un barbat foarte de treaba, ii spuse lui Titu invatatorul, despartindu-se de femeie. Pacat ca s-a prapadit. Norocul ei ca feciorul cel mare bate in partea tatane-sau, daca nu cumva sa-l intreaca.
Ajunsera in dreptul primariei in fata careia Dragos zarise de adineaori oprindu-se o trasura cunoscuta. Din curtea primariei tocmai iesea arendasul Platamonu insotit de baiatul sau Aristide, student la Bucuresti, foarte bine imbracat si frumusel, cu trasaturi fine, cu niste buze carnoase si umede.
Zambitor si cordial, Platamonu merse spre Dragos cu mana intinsa, spunandu-i c-a venit sa roage ceva pe primar, dar a nimerit rau, fiindca primarul are o ancheta grava si cine stie pe unde alearga acuma.
― Daca umbli sa cauti femei, apoi cuminte ai facut de I-ai luat pe dumnealui, ca le cunoaste prea bine! zise invatatorul mai in gluma, mai in serios, aratand pe tanarul Aristide, care se apropiase de el.
Arendasul rase zgomotos si multumit:
― Ei, tineretea, sange fierbinte! Mai bine sa alerge dupa muierile de aici, decat sa ia la oras cine stie ce boli, cu toate ca acuma nici la tara nu mai esti sigur
Rasera cu totii. Platamonu se declara foarte incantat de cunostinta cu Titu Herdelea, aminti ca l-a vazut cand a venit cu Grigore
Iuga si-l pofti sa vie pe la ei, sa-i cunoasca familia si sa se imprieteneasca cu Aristide, care e un baiat de zahar. De altfel zilele astea va trece si el pe la curtea Iuga, deoarece a primit scrisoare de la conita
Nadina ca soseste in tara si vine negresit si la mosie.
Indata ce se departara putin, Dragos murmura:
― Nu e fata si femeie tanara de care sa nu se lege javra asta greceasca! Tatal despoaie pe barbati si baiatul pe femei.
In fata carciumii erau acum mai multi oameni care vorbeau si gesticulau cu aprindere. Cand vazura pe Dragos cu Titu, glasurile se potolira. In mijlocul grupului se aflau pandarii lui Cosma Buruiana, care se plangeau ca-s nevinovati, si primarul Ion Pravila, care se silea sa explice ca hotii trebuie negresit descoperiti.
― Auzisi, domnule Nica, ce s-a intamplat? striga primarul din mijlocul oamenilor catre invatatorul care voise sa treaca inainte.
Trebuira sa se opreasca. Grupul de tarani ii inconjura, ascultand din nou povestirea primarului, pe care pandarii il intrerupeau mereu, incurajati de partinirea tuturor. Pentru ca Dragos se codea sa-l aprobe, Ion Pravila ceru de-a dreptul parerea lui Titu, asteptand o acoperire a purtarii lui.
― Apoi, oameni buni, eu sunt strain si de-abia de ieri in sat, zise tanarul Herdelea putin incurcat de privirile curioase care-l pipaiau din toate partile. Nu cunosc imprejurarile si nici ce paguba este, daca este, si
― Nu e paguba deloc, conasule, striga brusc pandarul cel batran.
Poftiti si dumneavoastra sa vedeti si daca
― Tu tine-ti gura, Iacobe, si lasa-l pe dumnealui sa vorbeasca! il opri primarul, grav.
― Cum zic, nu stiu ce e si ce nu e, continua Titu, dar atata stiu bine: ca de obicei dracul nu-i asa de negru cum spun cei fricosi.
Cativa tarani rasera, iar unul observa:
― Asa, asa Sa nu-i napastuiasca degeaba pe bietii oameni, ca-i pacat!
Profitand de reaprinderea mai apriga a discutiei, Dragos cu
Herdelea isi urmara calea cotind pe ulicioara dinspre Vaideei unde, aproape peste drum de conacul arendasului Buruiana, sedea popa
Nicodim Grancea, intr-o casa aratoasa, cu multe acareturi si o ograda cat o gradina.
Il gasira ajutand de zor la descarcatul unui car de dovleci. Era in potcap, cu o rasa cafenie soioasa, suflecata in fata peste genunchi.
Avea o barba mare alba, cam innegrita de murdarie. Se tinea verde, desi trecut de saptezeci si vaduv de douazeci de ani. Doar ca nu mai vedea bine. Astfel si acuma, nu recunoscu indata pe Dragos si numai cand ii auzi glasul, izbucni cu vioiciune:
― Bata-te sa te bata, Ionica, nici nu te mai cunosteam! Ochii, ochii m-au lasat de tot. Si la biserica, nu mai vad deloc buchiile.
Toata slujba o fac numai din suflet. Ei, degeaba, batranetile!
Vorbind, se uita nedumerit la Titu. Cand ii spuse invatatorul cine e, preotul ii zise blajin:
― Sa traiesti, taica! Si sa ierti ca ne gasesti asa, ca pe aici asa suntem preotii, mai nemernici si mai fara invatatura, cum am apucat din batrani. Ei, fiu-meu, saracul, el stie carte multa, a facut seminarul la Bucuresti si a iesit un popa, de i-a mers vestea pana la
Mitropolie, ca are si glas minunat, poate l-a mostenit de la mine, ca glas bun am avut si eu de mi-a mai ramas si acuma ceva ― uite,
Ionica poate sa marturiseasca! Cat ma ustura inima ca nu-i aici langa mine, numai eu stiu, taica, dar de, daca boierul Miron nu se indura sa mi-l aduca
Feciorul preotului trebuise sa ia o parohie, de altfel destul de buna, tocmai prin Gorj, fiindca Miron Iuga n-a vrut sa-l primeasca in
Amara, nimeni nu stia din ce pricina. Asta era jalea cea mare a preotului Nicodim si despre asta intretinu toata vremea pe cei doi musafiri, poftiti in casa, sa ia macar o dulceata. Mai avu totusi prilejul sa prezinte si pe fiica-sa Niculina, femeie aproape de patruzeci de ani, mai mare ca baiatul, maritata cu un taran din sat,
Filip Ilioasa. Servindu-i, Niculina nu inceta sa se scuze ca au gasit casa asa de ravasita si pe ea desculta. Avea sase copii, dintre care cel mai marisor era in clasa a cincea de liceu la Pitesti. Traiau cu totii aici, in casa preotului, pana ce se va milostivi Dumnezeu sa inmoaie inima boierului Miron si sa aduca pe Anton in locul batranului
Nicodim, ca Filip are gospodaria lui parinteasca si s-a asezat la socrul sau numai ca sa nu-l lase singur la batranete.
― Ai vazut? zise Dragos in ulita, cand iesira petrecuti pana la poarta de toata familia preotului. Pretutindeni mana lui Iuga. In mana lui e viata noastra a tuturor, poate si moartea.


― E un caz special! raspunse tanarul Herdelea. Si, desigur, trecator! Maine-poimaine batranul Iuga se duce, iar tanarul
― Nu, nu, te inseli, nu e special, se aprinse invatatorul. Asa e pretutindeni, in toata tara! Boierul sau loctiitorul lui, arendasul, e stapanul satului. El e legea, el e tot. Si ca sa vezi ca nu-s nici pornit si nici absurd, iti voi adauga ca Miron Iuga e mai de treaba decat cei mai multi altii. El nici nu inseala pe nimeni si nici nu cauta sa stoarca pe tarani, ba chiar face bine unde poate si cand crede de cuviinta.
Nu mai vorbesc de darnicia lui pentru biserica, pentru scoala si, in sfarsit, pentru orice lucruri de interes obstesc. Fireste, in schimb, nu admite sa cracneasca nimeni, convins ca numai ce crede si face dansul poate sa fie bine Vasazica nu e vorba de un caz care ar fi mai rau, ci poate dimpotriva. Si totusi vezi bine si dumneata ca suntem de fapt robi! Nu din pricina lui Miron Iuga, ci din pricina situatiei in care ne aflam. Iar asta nu se poate schimba prin disparitia unui om. Urmasul lui, oricat ar fi de bine intentionat, va continua, va trebui sa continue sistemul. Schimbarea adevarata nu va fi decat atunci cand vor disparea toti si cand pamantul va fi stapanit de cei care-l muncesc!
Simtind in glasul invatatorului un fel de amenintare ascunsa, Titu
Herdelea observa impaciuitor:
― Da, dar asemenea schimbari nu se pot face de azi pe maine!
― Nu, fireste! rosti Dragos mai intunecat. Ar trebui sa se zguduie lumea din temelii, iar asta n-o doresc nici eu si nici nimeni Numai vreo minune daca s-ar intampla
― Minune! murmura Titu. In ziua de azi numai oamenii mai fac minuni!
― Oamenii, da, nu robii! adauga invatatorul cu o strafulgerare aspra in ochi.
6
Ziua urmatoare, in zorii zorilor, primarul Ion Pravila se afla pe mosia arendasului. Pandarul Zarofir Chelaru, slabanog si pamantiu, se invartea in jurul hambarului nou ca lupul cand da tarcoale unui grajd bine zavorat. Primarul se uita, cerceta, se suci si, nedescoperind nici o urma de spargere, intreba deodata manios:
― Pe unde au patruns hotii, mai crestine?
― De, parca noi stim? zise pandarul amarat. Sa-ti arate boierul, ca uite-l, vine!
Cosma Buruiana, zgribulit, fiindca se lasase o bruma groasa, sosea sa fie de fata la descinderea ce i-o anuntase de aseara pandarii. Primarul Pravila il intampina cu o imputare respectuoasa:
― Ce-mi facurati, cucoane, pacatele noastre? Nu puteati mai bine sa ne spuneti noua si sa nu mai amestecati in treburi d-astea pe boierul Miron, ca doar il stiti cum se supara de tare si ce patimim pe urma cu totii
Arendasul incerca sa ia lucrurile in gluma, dar cand afla ce porunca strasnica i-a dat boierul cel batran primarului, se intrista rau. Uite, domnule, ce incurcatura iese dintr-o vorba aruncata. Ii venea sa-si muste limba ca s-a apucat de-a trancanit, incat acuma o sa prinda taranii ura pe dansul sa nu mai aiba trai cu mosia. Dar cine sa-si inchipuie ca Iuga are sa faca atata taraboi dintr-un fleac de nimic? Spuse primarului sa nu se pripeasca si sa mai astepte olecuta, ca va merge si dansul negresit la cancelarie sa declare ca n-are nici o pretentie si sa lase lumea in pace.
Multumit, Pravila porni spre sat. Pe drum insa se gandi ca arendasul degeaba isi retrage jalba; daca boierul Miron nu-i porunceste nimic, el nu poate lasa lucrurile balta, ca te pomenesti ca boierul Miron se supara mai rau si-si descarca toata mania asupra lui. In acelasi timp, Cosma Buruiana isi zicea ca are sa-si aprinda paie-n cap cu declaratia de renuntare si se hotari sa taca malc deocamdata.
Plutonierul Boiangiu, in urma unui vis pe care nevasta-sa i l-a talmacit in rau, era mai darz ca aseara. Astepta la primarie sa soseasca Pravila cu rezultatul descinderii. Trimisese sa-i aduca cincisprezece banuiti din Vaideei si alti zece din Amara, care se si aflau in curte si pe care tocmai se pregatea sa-i instruiasca. Voia sa lucreze in cancelaria comunala, pentru ca aici era, in fund, o odaie buna de arest pentru mai multi, pe cand la sediul postului n-avea decat o camaruta in care nu incapeau nici trei oameni.
Primarul veni rosu, gafaind si inmuiat. Trecand prin fata carciumii, a intrat si a inghitit o jumatate de tuica, sa se incalzeasca putin. Boiangiu ii declara ca el nu va rabda sa fie notat prost din pricina unor toparlani netrebnici si nu vru sa-si schimbe hotararea nici cand auzi ca arendasul s-a domolit. Lui nu-i pasa de toanele domnului Cosma. El e militar si-si face datoria. Avea o privire atat de crunta, ca Pravila se infricosa, parca si dansul ar fi fost banuit.
Secretarul Chirita Dumitrescu era un baietan imbracat nemteste cu o cochetarie rurala, cu camasa murdara si fara mansete, dar gulerul de celuloid sters bine cu guma, absolvent al unei vagi clase de liceu, incaput functionar comunal prin protectia bucataresei lui
Iuga, careia ii era nepot de frate. Acuma se trudea sa-si lege mai ferches cravata verde la gat, nepasator fata de tot ce se petrecea, cu gandurile la fata grecului cu care a avut norocul sa vorbeasca ieri si care i-a zambit.
― Domnule Chirita, rogu-te, ajuta-mi mataluta nitelus la procesele-verbale! striga deodata plutonierul, intorcand spatele primarului. Eu dictez si mata doar sa scrii, ca sa mergem mai repede.
― Parca n-am eu destule pe cap! protesta secretarul. Uite colea, cate ma asteapta! adauga aratand spre un teanc de hartoage, cu gatul insa, caci mainile ii erau ocupate cu cravata rebela.
― Serveste-ma, domnule Chirita, ca nici eu n-am sa-ti raman dator! starui Boiangiu cu o imputare amicala.
― Daca-i asa, iaca, las toate si te servesc, nene Silvestre! facu tanarul incantat ca reusise sa-si innoade cravata cum dorise si admirandu-se intr-o oglinjoara rezemata de calimara. Poti sa-i si dai drumul, ca eu m-am terminat! urma dansul dupa ce-si mai potrivi si frizura, asa ca un carliont sa-i atarne cuceritor pe frunte.
Cei zece tarani din Amara fusesera trecuti din ograda in antreul cancelariei sub paza unui jandarm postat la usa de afara. In sfarsit plutonierul Boiangiu se ivi in prag, ii masura pe toti tacut si sumbru doua clipe, apoi intreba:
― Ma, care esti hotul de-ai furat porumbul boierului?
― Noi nu suntem, don plutonier, raspunsera cateva glasuri timide.
― Vasazica nu vrei sa spui cu frumosul, ai? continua seful cu un zambet acru. Bun! Aide, vino-ncoace tu, ala, cum te cheama?
― Pe mine, don plutonier? Orbisor Leonte! zise omul intrand in cancelarie cu Boiangiu.
Cateva minute se auzira dinauntru numai plescaituri de palme si rabufniri de ghionturi, intretaiate de gafaielile sefului: "Spune, ma!
Nu vrei sa spui?" si de vaietele omului din ce in ce mai prelungite:
"Nu mai da, don plutonier! Iarta-ma, don plutonier! Nu stiu! Nus eu, don plutonier!" Taranii ramasi in antreu se uitau unii la altii, uluiti, si din cand in cand la jandarmul care statea in usa, nemiscat, parc-ar fi fost de lemn. De-abia intr-un tarziu Serafim Mogos, om cu cinci copii, carunt pe tample si cu o privire de intelept, ridica glasul:
― Mai fratilor, spune care ai furat, ma, sa nu ne omoare pe toti fara vina!
Se jurara care de care ca el nu. Apoi se deschise iar usa cancelariei de unde iesi, clatinandu-se ca un beat, cu fata scofalcita si cu dare de sange pe mustati si pe barbie, Leonte Orbisor, impins de spate de catre plutonierul care racni:
― Sa mi-l bagi la arest, jandarm, pana i-o veni din nou randul sa stea de vorba cu mine!
Pana sa se intoarca jandarmul din fundul curtii, Boiangiu se adresa mai domol celorlalti:
― Ma, spuneti care ati furat! Spune, ma, cu binele, ca va bat pana storc si sufletul din voi!
Taranii tagaduiau cu desperare. Atunci seful, mai intaratat, striga lui Mogos:
― Aide tu, al mai tantosul Poftim inlauntru!
― D-apoi ca pe mine sa ma si omori, don plutonier, caci mana dumitale mi-e viata, dar daca n-am furat, cum sa zic c-am furat, don plutonier?
Cu o lovitura scurta in falca ii curma vorba si, tragandu-l de umar in odaie, inchise usa. Si iar incepura plescaiturile si rabufnirile, gafaielile si vaietele
Ancheta tinu vreo doua ceasuri. Intre timp sosira si cei cincisprezece din Vaideei, escortati de doi jandarmi, tocmai bine, caci amaranii erau pe ispravite si sedeau in arest, stergandu-si sangele si mangaindu-si falcile. Plutonierul insa obosise rau de atata munca si, cand sfarsi instructia cu ultimul amaran, isi ingadui sa faca o pauza, sa rasufle. Mai mult profita totusi primarul care se repezi pana la carciuma lui Busuioc sa-si mai intareasca inima cu o tuica. In trecere nu uita, nici la ducere si nici la intoarcere, sa indemne parinteste pe taranii ce asteptau in ograda:
― Mai oameni, de ce nu spuneti voi, de ce sunteti ai dracului?
Boiangiu nici in pauza nu statu cu mainile in san: iscali procesele-verbale, revizui lista altei serii de banuiti, pe care socotea sa-i instruiasca dupa-amiazi
In afara de cei cincisprezece se mai stransese in ograda un palc de oameni, parte din Amara, parte din Vaideei, care voiau sa marturiseasca pe sfanta cruce, ca nici cei batuti si nici cei ce-si asteptau randul nu sunt vinovati si nici nu s-au miscat de la casele lor in noaptea cu napasta. Si mai erau cateva femei, speriate si bocite, fiecare cu o legaturica de merinde subtioara, pentru barbatii lor oropsiti, ca sa nu mai indure si foame, daca s-ar intampla sa-i tie mai mult jandarmii.
Cand relua ancheta si fura adusi in antreu banuitii, plutonierul vazu nedumerit ca au mai ramas tarani in curte. Intreba din prag:
― Da voi ce poftiti, mai crestini?
Pantelimon Vaduva, un flacau rumen, luat la oaste si urmand sa se prezinte peste vreo saptamana la regiment, la Pitesti, aflandu-se mai in fata, raspunse repede:
― Noi am venit sa marturisim, don plutonier, ca dumnealor n-au nici o vina cu porumbul boierului.
― Asa? facu Boiangiu, apropiindu-se de el. Ia vino incoace, mai
Pantelimoane, ca doar tu esti soldat! Carevasazica umblati si cu rebeliune? Pastele, si arhanghelii, si anafura care te-a facut pe tine, Pantelimoane!
Cu o miscare fulgeratoare il insfacase de guler si incepu sa-i care la pumni peste cap, peste obraji, pe unde-i nimerea. Ceilalti, vazand una ca asta, o zbughira in ulita cu niste rasete prostesti amestecate cu spaima, caci felul cum plutonierul vorbise flacaului si cum il apucase la bataie li se paruse intai caraghios. Pantelimon insa izbuti sa se smulga din stransoarea lui Boiangiu si o lua la goana, dupa ceilalti, avand totusi si el pe fata stalcita de lovituri acelasi ras uluit; numai cand se sterse cu maneca, din pricina unei dureri ce-i staruia in falca, crezand ca l-a podidit sangele, ii disparu rasul. Scuipa cu sange, isi muscase limba in zapaceala pumnilor.
In ciuda supararii, vazand pe tarani razand, plutonierul racni aproape cu veselie:
― Stai, Pantelimoane! De ce fugi, mai Pantelimoane?
Isi reveni indata, se mohori mai tare si se intoarse la datorie.
Banuitii, ingramaditi ca oile in tinda, auzind rasetele de afara, isi luara si ei niste mutre zambitoare in speranta ca asa vor castiga bunavointa plutonierului. Acesta insa crezu ca vor sa-si bata joc de el si, ca sa le taie scurt pofta de veselie, imparti la intamplare o droaie de ghionturi, mormaind indignat:
― Rebeliune, ai, puturosilor? Si hoti, si obraznici, ai?
Peste cateva clipe, racorit, se infipse falnic in pragul cancelariei si striga, aratand pe unul din multime:
― Tu, ala! Tu, tu! Aide, nu te codi, mocofane!
In aceeasi zi, Grigore Iuga luase pe Titu Herdelea mai de dimineata sa-i arate mai de aproape mosia si mai cu seama instalatiile gospodaresti ce le aveau concentrate la Ruginoasa, sat nou, numai de vreo treizeci de case, facute toate de batranul Miron si daruite oamenilor ca sa-i aiba acolo, la indemana.
Mersera, fireste, pe jos. De la Amara la Ruginoasa e o plimbare de jumatate de ceas. Titu admira multimea de vite, de cai, de pasari, de servitori, de hambare imense pe picioare inalte, apoi claile uriase de paie si de fan, stogurile de coceni, dar fara entuziasm deosebit, ci numai ca sa faca placere lui Grigore, care intr-adevar se bucura.
De la Ruginoasa coborara apoi pana aproape de Izvoru, pe un drum de care, avand in stanga mosia Amara si in dreapta mosia
Ruginoasa, aceeasi campie dreapta, pustie, monotona, neagra sub cerul cenusiu de toamna. Numai la orizont se vedea peticul aramiu al padurii Amara si, mai la dreapta, coperisul rosu al castelului Ghica din Izvoru.
Se intoarsera in Ruginoasa, unde Grigore mai avea putin de lucru. Pe urma o luara pe alt drum, spre Barlogu, iar de acolo, peste camp, pe o poteca dreapta, inapoi la Amara.
Mai mult decat locurile si gospodaria, pe tanarul Herdelea il interesa ca in sfarsit avea prilejul sa vorbeasca in tihna cu Grigore
Iuga. Nu indraznise si n-avusese ocazia sa-l intrebe macar ce-a facut la Baloleanu in chestia cu Universul. Acum Grigore ii spuse de la sine, printre altele, ca Baloleanu a aruncat o vorba si a primit o asigurare ca va fi satisfacut, dar el, Grigore, nu s-a multumit cu atata, ci i-a luat cuvantul de onoare ca pana se inapoiaza Titu de la tara va fi aranjat tot. Deocamdata sa nu se gandeasca totusi la capitala si la jurnale, ci sa se simta bine aici.
Titu ii multumi cu efuziune si-i povesti apoi cum a fost ieri prin sat, la Dragos si la popa Nicodim. Grigore lauda pe invatator ca e harnic si inimos, adaugand ca si batranul il pretuieste, desi il considera cam demagog, ceea ce chiar este intr-un fel.
― Mie mi s-a parut foarte sincer, doar putin exaltat! zise
Herdelea.
― Tocmai sinceritatea si exaltarea fac periculosi pe oamenii cu o cultura insuficienta! raspunse Iuga. De aceea si Dragos nu mai traieste in realitate si se crede tinta tuturor persecutiilor. Astfel de oameni starnesc, fara voia lor, multe nenorociri
Sosira in Amara pe la amiazi. Cand sa intre la conac, intalnira tocmai pe invatatorul Dragos, palid si foarte emotionat, care venea spre ei. Saluta si vorbi cu glas inecat:
― Pornisem la domnul Miron, cu toate ca ma expuneam sa fiu izgonit, dar eram obligat sa incerc chiar imposibilul ca sa opresc ceea ce se Fiindca am avut norocul sa va intalnesc pe dumneavoastra, coane Grigorita, va rog sa ma ascultati si sa.
Ii spuse cum jandarmii schingiuiesc zeci de tarani, cum au venit femei si batrani la dansul si la preotul Nicodim, rugandu-i sa-i salveze, cum el, oricat ii sangera inima, nu s-a miscat, crezand ca plutonierul va osteni, dar se pare ca ancheta e de-abia la inceput si dupa-pranz urmeaza sa fie stalciti in batai alti nenorociti
― Pentru cativa saci de porumb, coane Grigorita! sfarsi invatatorul tremurand. Oamenii s-au oferit sa puie mana de la mana si sa despagubeasca pe arendas. Voi da si eu, vom da cu totii, numai sa.
― Vrei sa mergem pana la primarie? intreba Grigore pe Titu.
Pornira. In fata primariei si in ograda stateau palcuri de barbati si mai ales femei.
Grigore fu intampinat in cancelarie de un "sarut mana" speriat al primarului, care se afla tocmai intr-o consfatuire cu plutonierul si secretarul in privinta programului anchetei pentru dupa-amiazi.
Socotind ca conasul Grigorita a venit sa inspecteze mersul cercetarilor din ordinul boierului Miron, primarul Pravila se tangui umilit ca de aseara se chinuieste, impreuna cu seful postului, dar in zadar, nimeni nu vrea sa marturiseasca. Plutonierul, incremenit in "drepti", declara ca el are sa-i dibuiasca totusi, numai ca-i mai trebuie timp, deoarece taranii sunt multi si dansul e singur cu instruirea lor.
Atunci Grigore ii sfatui sa suspende deocamdata interogatoriile, sa nu se faca zarva de prisos in sat, si sa porneasca pe alta pista cercetarile. Sa stabileasca intai precis cat s-a furat si mai ales cum, ca astfel sa poata deduce cam cine ar putea fi hotii. Primarul raporta ca el n-a gasit nici o urma de spargere si ca arendasul nu mai are pretentii.
― Daca nu sunt deloc urme, s-ar putea sa nu fi umblat hotii? intreba Grigore simplu.
― Apoi ca de n-ar spune domnul Cosma, eu nici n-as fi cunoscut c-au umblat! zise primarul cu o sinceritate care ii imbujora fata.
― Nici un hot nu marturiseste de bunavoie cand n-a fost prins asupra faptului, spuse Boiangiu darz.
Dupa plecarea lui Grigore, primarul mai ramase la sfat nitel cu
Boiangiu. Pe Grigore il respectau, dar de Miron Iuga le era frica. Va fi deci cuminte sa mearga Pravila dupa-pranz sa raporteze batranului cum au lucrat si ce le-a poruncit conasul Grigorita, sa fie dansii la adapost de orice vina. Miron Iuga avu o tresarire cand auzi de interventia fiului sau. Aproba, insa, ce-a poruncit Grigore, observand doar ca asta nu inseamna incetarea cercetarilor si repetand ca hotii trebuiesc descoperiti
Seara, dupa cina, batranul Iuga zise:
― As vrea sa-ti vorbesc ceva, Grigorita, intr-o chestie care Titu
Herdelea, intelegand ca e de prisos, se scula imediat, murmurand:
― Pe mine, va rog, sa ma scuzati Sunt si prea ostenit de cat am umblat azi
― Atunci noapte buna! facu Miron cu o umbra de recunostinta in glas.
Cum iesi Herdelea, Grigore incepu sa protesteze ca iar a jignit pe prietenul lui, fara sa tie seama ca Cu un gest, batranul ii curma vorbele:
― Lasa asta, ca n-are nici o importanta! Mai grav este ca tu incepi sa-mi sapi autoritatea in fata lumii si ca opresti pe oameni sa execute poruncile mele. Asta da, e foarte grav! Si asta nu se poate, dragul meu! Cat timp sunt inca in picioare, raman eu stapan aici,
Grigorita! E dorinta mea, hotarat, stii bine Cand voi disparea eu, vei face tu cum vei crede. Pana atunci insa te rog, puiule! Te rog!
Era atata fermitate in tonul lui, ca Grigore se simti intocmai ca odinioara cand, copil nepriceput, ii primea dojenile fara cracnire, si cu o supunere fricoasa. Raspunse ca si atunci:
― Da, tata.
De abia dupa o pauza indrazni sa adauge, tot ca un copil:
― Am crezut ca sunt in vederile dumitale cand am incercat sa impiedic asuprirea celor nevinovati.
― Nu! zise batranul scurt, parc-ar fi apasat un sigiliu pe un ordin irevocabil.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2021 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.