Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Rascoala - Capitoul 11 PETRE PETRE de Liviu REBREANU



Toata noaptea spre sambata cerul Amarei fu insangerat de jocul flacarilor ce mistuiau castelul Iuga. Multimea de tarani, furioasa si galagioasa, nu se dadea deloc dusa, parca si-ar fi pierdut somnul.
Chiotele unei bucurii naprasnice inabuseau trosniturile focului, in lumina rosie, oamenii viermuiau ca niste umbre fara odihna, cu glasuri aspre, harbuite, care se topeau intr-un zgomot straniu, izbucnit parca din rarunchii pamantului Tarziu, dupa miezul noptii, coperisul cu capriorii arsi se prabusi peste tavanul etajului. Un nour urias de scantei rabufni brusc si se imprastie in vazduhul rosu, urmat de un card de flacari proaspete, desprinse din mormanul de jaratic. Din sute de piepturi porni, ca la o comanda suprema, un urlet prelung de multumire. Apoi, ca si cand numai acest semn de izbanda deplina I-ar mai fi asteptat, taranii se risipira incetul cu incetul. Doar cativa se incapatanara a ramanea de teama sa nu se mai intample ceva si ei sa lipseasca. Astfel, inspre ziua, curtea se mai linisti de oameni si focul insusi ardea mai potolit si satul, cu palpairi somnoroase.
La fereastra batranului conac veghea aceeasi lumina sfioasa.
Scanteile mari zburataceau ca fluturii pe coperis si se stingeau atingand olanele batrane, parc-ar fi cazut pe gheata. Ichim inchise usile spre cerdac, sa nu mai intre nimeni sa tulbure odihna casei. Un rastimp a privegheat el langa boierul ucis, apoi bucatareasa, apoi logofatul, apoi barbatul bucataresei. Acuma, de vreun ceas, clipocea
Marioara pe jiltul din colt, in camera mortului. Ii era somn si, mai ales, frica.
Nu se uita deloc spre canapeaua pe care zacea Miron Iuga. O spaimantau de ajuns umbrele ce se leganau pe pereti ca niste stafii neostoite. Pe geamurile sparte intra racoarea din ce in ce mai taioasa. De cateva ori i s-a parut, tocmai cand inchisese ochii, ca aude un fasait ciudat. O singura data a indraznit sa priveasca intracolo.



Cum se clatina flacara lumanarii, mortul parea ca se misca. Sa inchinat repede de trei ori Dupa ce isi mai veni putin in fire, auzi deodata, foarte deslusit, un suspin greu si dureros ca un geamat. De groaza nici nu putu scoate glas, dar sari in picioare, in aceeasi clipa o voce speriata rosti:
― Marioara, sa nu tipi ca ma nenorocesti! Sunt eu, Isbasescu!
Iesi anevoie de sub canapea. Era amortit. Se ascunsese de cand a vazut pe batranul Miron ca ia pusca, banuind ce are sa se intample. Chircit acolo, a multumit lui Dumnezeu ca i-a daruit ideea salvatoare, altfel desigur brutele I-ar fi masacrat. I-a fost teama dintai sa nu aprinda casa taranii si sa arda ca un soarece. Se gandise sa nu miste pana va simti el ca a trecut orice primejdie, chiar de ar fi sa stea o saptamana. Pe urma, cuprins si de neputinta, si de groaza mortului ce zacea deasupra lui, si-a zis ca ar fi mai cuminte sa o ia cumva la sanatoasa, mai cu seama cand a vazut ca a venit la priveghi Marioara, in care inima lui avea mai mare incredere.
Ca sa nu-l zareasca cineva de pe afara, se piti dupa o perdea si de acolo intreba cu de-amanuntul pe Marioara asupra tuturor celor petrecute. Cand auzi ca taranii au batut si pe Leonte Bumbu, ba si pe nevasta-sa, si i-au cam pradat locuinta, se gandi in sine ca pe dansul cu siguranta I-ar fi jupuit de viu. Fata ii mai spuse apoi ca poate sa plece fara frica, prin gradina, ca abia de mai sunt oameni prin curte. Atunci ii veni o noua inspiratie: numai imbracat taraneste ar putea sa se strecoare, fara riscul de a fi recunoscut, prin cele cateva sate pana la Costesti. Trimise pe Marioara sa ceara un rand de haine, oricat de rupte, de la unchiul ei si sa le aduca prin dos, sa n-o vada nimeni, fagaduindu-i o rasplata buna si recunostinta vesnica. Cu hainele veni insasi Profira, sa-i ia in schimb pe cele nemtesti, ca sa nu pagubeasca daca cumva contabilul nu s-ar mai intoarce.
― Ei, tato Profiro, Dumnezeu sa-ti rasplateasca binele ce mi I-ai facut, ca mi-ai salvat viata! zise lacrimand si strangandu-i mainile.
N-am sa va uit niciodata.
Pe cand se crapa de ziua Isbasescu se strecura prin gradina spre
Barlogu, fara sa fi vazut cum arde castelul Iuga si fara sa se mai uite inapoi
Apoi, putin inainte de rasaritul soarelui, tavanul etajului, prefacut de mult intr-o baltoaca de jaratic, se scufunda, urnind si trosnind, peste tavanul parterului care, incins si slabit, se prabusi de asemenea. In cuprinderea zidurilor innegrite, prin gaurile ferestrelor, se vedea clocotul flacarilor cu rasuciri manioase de scantei.
Curand incepura sa se adune iar taranii, unul cate unul. Se uitau la foc, clatinau din cap, aruncau cate o vorba si repede intorceau ochii spre conacul vechi. Li se parea, chiar spusese cineva, ca treaba nu e sfarsita cat timp tocmai casa cea batrana boiereasca ramane in picioare. Dar din pricina mortului nu cuteza nimeni sa se apropie, oricat jinduiau. De altfel, cei mai multi veneau pentru prada.
Saracimea se lacomea mai cu seama la porumb. Un hambar de samanta a fost golit de aseara. Mai erau doua magazii cu ramasite.
Pavel Tunsu aduse inadins un drug de fier si izbuti sa iasa cel dintai cu un sac plin in spinare, numai pana in vecini, la baba Ioana, soacra-sa, care se necajea cu pasarile si cu odorul de nepot, Costica.
― Hai, soacra, hai, nu sta, sa-ti iei si talica nitel porumb, ca oamenii se indeasa la pomana si pe urma degeaba te-ai mai duce! striga Pavel sfatos, inapoindu-se degraba la conac.
― Fire-ar a dracului! bombani baba, vazandu-si de treburi, parca nici nu I-ar fi vazut si nici auzit.
In vreme ce multimea se imbrancea in jurul magaziilor, unii mai indrazneti se ciorovaiau din pricina vitelor. Marin Stan scoase din grajduri o pereche de boi si voia sa-i duca acasa, Leonte Orbisor era indignat si racnea:
― Sa-ti fie rusine sa pui tu mana pe boi, ca doar tu ai si nu-ti fac trebuinta, iar eu nu mi-am putut agonisi niciodata si n-am cu ce munci! D-aia fii bun si lasa boii, Marine, ca eu fac si moarte de om, daca nu-i lasi!
― Adica asta-i dreptatea, sa ia ce-i mai bun tot care au, iar noi sa fluieram a paguba? ameninta altul.
― Eu nu vreau sa stiu nimic! facu Marin Stan furios. Aici nu merge pe tocmeala, ca nu e balci. Cine ce a apucat, e bun stapan!
Leonte Orbisor ii puse mana in piept. Se smucira cateva clipe si se suduira. Marin, simtind ca toti ii sunt potrivnici, se inmuie:
― Apoi lasa c-om vorbi noi alta data, daca-i asa povestea! Nu face nimic, Leonte, ai sa mai vii tu la moara mea!
― De ce nu te-ai agatat de cai, procopsitule, ca n-ai si ti-ar prinde bine! striga Orbisor in batjocura. Ce zici, nea Ichime?
In usa grajdului, alaturi, statea Ichim cu furca de fier in mana.
Raspunse:
― De caisorii mei nu se atinge nimeni cat oi trai eu!
― Ia seama c-o sa-ti dam foc si dumitale, nea Ichime, ca vezi bine cum mai arde de frumos conacul! mormai un glas.
― Mai bine sa arda decat sa ajunga de batjocura voastra! facu batranul vizitiu cu o mandrie, parca el ar fi fost boierul.
Taranii nu voiau sa-si puie mintea cu Ichim, si ca era batran, si ca il stiau trasnit din fire, cu toate ca se credeau in drept sa ia fiecare ce-i place si ce poate, ca doar din munca lor s-a facut averea boierului si deci intre ei trebuie sa se imparta. Unul ii si imputa manios:
― Degeaba umbli sa te faci stapan pe munca noastra, nea
Ichime, ca nu te-om rabda! Daca n-am rabdat noi nici pe boierul cel mare, darmite pe talica! Stai nitel, sa vie Petrica si ai sa vezi!
Petre insa dormea dus. Se dusese tarziu acasa si atat de ostenit cum nu s-a mai simtit niciodata. S-a trantit pe lavita, imbracat cum era, caciula drept perna, si indata a adormit ca mort. Acuma toata casa se sculase, numai el nu se urnea. Pentru ca nu i se mai intamplase sa-l gaseasca soarele in pat, Smaranda incerca sa-l destepte. Flacaul murmura cu ochii inchisi:
― Lasa-ma, mama, sa ma mai odihnesc, ca vai ce somn mi-e!
― Dormi, dragul mamei, dormi! zise femeia. Mai bine sa dormi toata ziua, decat sa te mai duci pe unde-ai fost!
2
― Am plecat foarte exact! observa Titu Herdelea examinandu-si ceasul si vazand ca la noua jumatate precis trenul s-a pus in miscare.
― Macar de-am sosi cu bine! zise Grigore Iuga cu o emotie abia stapanita.
Baloleanu, cu capul scos pe fereastra compartimentului, agita o batista de matase si murmura intruna cu vocea inecata:
― La revedere, Melaniei La revedere! La revedere!
Cand se aseza, dupa ce iesira din gara, avea ochii umezi. Surase totusi:
― Saracuta! A ramas foarte ingrijorata Ce-i drept, cred si eu ca are de ce, cu toate ca m-am silit s-o conving ca nu e nici un pericol. Daca nu mi-ar fi cerut-o seful cu insistenta, nici n-as fi primit o misiune atat de covarsitoare! Va dau cuvantul meu, n-as fi primit! Biata femeie, cum mai plangea! Mi se rupea inima
Trenul era compus numai din cateva vagoane, si acelea aproape goale. In afara de cativa noi prefecti, doar niste ofiteri si negustori au cutezat sa mai paraseasca Bucurestii. Mecanicul era instruit sa conduca garnitura cu mare atentie, pentru ca circulau zvonuri ca taranii ar avea intentia sa ridice sinele si sa opreasca trenurile, ca sa intarzie sosirea trupelor in regiunile rasculate.
Numai Titu Herdelea isi pastrase seninatatea. El era ferm convins ca toate stirile cu tulburarile taranilor trebuie sa fie mult exagerate.
Observase ca in Romania oamenii nu cunosc decat extremitatile, zeflemeaua sau tragedia, deopotriva de galagioase si nestatornice. Asa cu rascoala aceasta; intai toata lumea a luat-o ca o diversiune politicianista, un ingenios mijloc de a rasturna guvernul, iar acuma toata lumea e desperata si anunta prabusirea tarii.
Grigore Iuga era mai ingrijorat chiar decat Baloleanu. Aseara, la
Predeleanu, a fost sfatuit sa nu se hazardeze inutil, pana ce se va pacifica judetul. Nimeni nu stie precis ce e la tara. Ori ca merge, ori ca asteapta la Bucuresti, el nu mai poate fi de nici un folos batranului Iuga. Iar argumentul suprem s-a rostit mai in soapta: daca soldatii vor refuza sa traga si vor trece de partea taranilor?
Tocmai acest argument l-a incapatanat sa plece. Altfel poate s-ar fi razgandit, mai cu seama ca si Olga il retinea cu o privire umeda de duiosie. Mai tarziu, gasindu-se o clipa singuri, ea i-a soptit brusc:
„Ramai, daca ma iubesti!" Grigore a fost asa de surprins ca, sarutandu-i mana, de-abia a putut raspunde: „Trebuie sa plec tocmai fiindca te iubesc atat de mult!" Acasa, pe urma, replica aceasta i s-a parut complet idioata si i-a fost rusine ca a rostit-o, desi Olga n-a gasit-o probabil asa de proasta, pentru ca n-a ras nici atunci si nici mai tarziu.
Soapta Olgutei i-a rascolit sufletul si i-a trezit intrebari pe care nu le cunoscuse pana acuma sau pe care poate le inabusise inadins.
Se simtea demascat in fata sa insusi. Prietenia lui cu Victor era veche, evident, dar se pare ca ochii Olgutei au strans-o mai mult in ultima vreme. Si, totusi, el nu si-a marturisit niciodata ca s-ar putea ca vizitele si mesele lui cotidiane la Predeleanu sa aiba si alte motive. Nu s-a gandit ca iubeste pe Olga, cu toate ca iubirea ii umplea inima si nici vreo aluzie de dragoste nu i-a facut macar in gluma. Cel mult ochii lui au vorbit, fara voia lui.
Se invinovatea insa ca, in momentele acestea de durere generala, preocuparea lui cea mai mare e o iubire noua. Ii mijea in minte gandul ca repudierea Nadinei, atat de ireconciliabila, a facut-o ca sasi inlesneasca apropierea de Olga. Desigur, Nadina l-a jignit asa de crunt, ca nu mai putea fi vorba de a continua impreuna casnicia.
Totusi, daca n-ar fi fost Olga la mijloc, el n-ar fi avut taria s-o alunge cu atata brutalitate. Cu deosebire incepea sa-l chinuiasca ideea ca a lasat pe tatal sau singur la tara, numai din egoismul de-a ramane aproape de Olga, de a nu renunta sa o vada, cel putin in fiece zi.
Degeaba isi zicea ca si-a facut datoria ducandu-se acasa si oferinduse sa stea acolo, ca a trebuit sa respecte ordinul batranului parinte.
Acum era sigur ca, in alte imprejurari, adica de n-ar fi fost indragostit, nu s-ar fi miscat din Amara
Emotia lui Baloleanu se manifesta printr-o irezistibila avalansa verbala. Din clipa cand a fost desemnat pentru postul de prefect al unui judet razvratit, a simtit nevoia sa se infatiseze pretutindeni ca un martir trimis la esafod. Prin Bucuresti se vorbea in taina ca armata nu mai e deloc sigura si ca, pana la urma, va trebui, totusi, sa se faca apel la austriaci pentru adevarata pacificare. Se zice ca nici noul guvern n-are incredere mare in soldatii tarani, dar nu vrea sa cheme ajutor strain inainte de a face o suprema incercare.
― Dragii mei, traim cea mai cumplita tragedie din istoria neamului romanesc! zise Baloleanu cu glas inecat. Insusi seful a fost miscat ieri dupa-amiazi, cand ne-a dat instructiile pentru executarea penibilei misiuni. Recunostea ca avem o sarcina extrem de dificila si mai ales primejdioasa. „Contez, zice, pe tactul, pe inteligenta si energia dumneavoastra! Aveti manifestul cu reformele care satisfac doleantele cele mai urgente. E o arma pacifica excelenta, pe care so manuiti cu toata abilitatea. Unde insa persuasiunea nu va fi suficienta, unde veti intampina rezistenta razboinica, veti utiliza forta armata cu toata hotararea si toata vigoarea. La violenta veti raspunde prin violenta, caci ordinea trebuie restabilita cu orice pret" Asa a vorbit seful. Eram zguduiti de emotie. Momentul era istoric. Ne-a imbratisat apoi pe fiecare Se pune acum intrebarea ce vom gasi la fata locului? Eu sunt democrat prin toata educatia mea si umanitarist convins. Va inchipuiti ce-ar fi pentru sufletul meu, daca ar trebui sa ordon o represiune sangeroasa. Si totusi, interesele superioare ale neamului! Ingrozitoare dilema!
Titu Herdelea il asculta cu toata gravitatea cuvenita, dar in sinea sa se gandea ca acest Baloleanu e un mare farsor. Isi aducea aminte cu cata emfaza predica odinioara, la Enache, impartirea mosiilor la tarani. Si acuma cum cauta sa justifice mai dinainte uciderea acelor tarani, daca nu se vor multumi cu reformele in care nici pomeneala nu mai este de impartirea pamanturilor. Ii venea mereu sa-i reaminteasca promisiunile de odinioara. In locul sau vorbi Grigore, parca si pe el I-ar fi muncit aceleasi ganduri:
― Cand taranii au apucat sa se scoale pentru pamant, greu se vor multumi numai cu reforme platonice!
― Cum, crezi ca ar trebui sa li se imparta mosiile? facu
Baloleanu putin surprins.
― Eu nu, dar tu credeai! raspunse Grigore, simplu.
― O, bine, altceva e o credinta intima si alta e posibilitatea realizarii, zise prefectul confuz. In orice caz asemenea masuri revolutionare nu se pot decreta sub presiunea terorii taranilor, nu-i asa? De altminteri chiar tulburarile actuale atat de tragice arata cu elocventa ca taranul nostru are inca nevoie de multa, multa educatie sociala. Barbariile pe care le-au savarsit, daca ar fi numai pe jumatate adevarate, justifica toate aprehensiunile, dragul meu. Si fii sigur ca eu, care, cum stii, iubesc pe taran, nu voi sovai sa pedepsesc cu cea mai mare severitate orice salbaticie. A iubi pe tarani nu inseamna sa le tolerezi nebuniile si nici sa le accepti talhariile. Taranul trebuie sa fie supus si respectuos de lege si de avutul altuia, ca toata lumea. Altfel unde ajungem?
Grigore Iuga surase ironic:
― Eu ma indoiesc numai de efectul reformelor in care tu ai incredere. Atat. Iti inchipui ca eu as avea poate si motive personale sa reclam toate fulgerele impotriva taranilor mai ales daca, dupa cum se pare, nu ne-au crutat deloc nici pe noi, care am trait intre ei si ne-am facut totdeauna datoria fata de dansii
― Carevasazica suntem de acord, Grigorita! facu Baloleanu. Mas fi mirat sa fie altfel, ca doar amandoi iubim deopotriva tara aceasta scumpa si pe taranii nostri. Astazi nu mai e vorba de politica, ci de salvarea Romaniei!
Iar se incalzi si povesti amanunte induiosatoare despre despartirea lui de Melania, despre presimtirile ei, despre curajul lui
Vorbea toata vremea numai de el. Doar prin gari se intrerupea si examina cu atentie lumea. De cate ori descoperea un grup de tarani, ii arata cu o usoara spaima, zicand incet, parca sa nu fie auzit de el:
― Uite-i cum comploteaza! Degeaba, taranul nu intelege decat de frica!
Apoi isi relua firul despre reforme, despre sef si iar despre
Melania, cand miscat, cand cu patetism si mereu cu un tremolo care sa-i acopere infricosarea.
In rastimp, trenul inainta prudent, fumegand mai abundent ca alta data Sirena locomotivei, agitata des si prelung, avea un rasunet zgarietor, ca tipatul cucuvelei.
3
― Ia seama, taicutule, sa nu patesti ceva cu oamenii! zise
Niculina, vazand ca preotul Nicodim si-a luat patrafirul si crucea.
Doar stii bine cat sunt de apucati
― Hai, dascale, hai la datorie! murmura batranul preot fara sa asculte pe fiica-sa. Ca ne-a fost stapan si ne-a zidit biserica, si ne-ar bate Dumnezeu daca nu i-am da toata cinstea crestineasca! S-apoi dupa-amiazi avem inmormantarea femeii lui Melentie Hai, hai!
Mergea greu si se sprijinea in carja si se oprea sa se odihneasca pe drum. La curtea Iuga se marise galagia. Castelul ardea mereu, infundat. Bucatareasa Profira saruta mana preotului si-l conduse in odaia mortului.
― Of, Doamne, Doamne, amara soarta ai harazit omului! bolborosi preotul, punandu-si patrafirul, dupa ce s-a uitat o clipa la cadavrul boierului Miron. Ascunse sunt cararile tale, Doamne, blagoslovit fie numele tau in vecii vecilor, amin!
Sosirea preotului nu stanjeni deloc fierberea taranilor. Cativa se uitara dupa el pana intra in casa, apoi isi continuara sfatuirile. In timp ce unii mai urlau in nestire sau umblau sa mai gaseasca ceva de luat, cei mai multi, grupuri razlete, vorbeau numai despre impartirea pamanturilor, sperand fiecare sa aiba o parte mai mare.
Acum, ca nu mai sunt boieri, socoteau ca ar fi bine sa nu taraganeze masuratoarea, ca daca vor apuca sa-si ia ce li se cuvine, apoi degeaba se vor mai intoarce ciocoii, ca oamenii nu vor da inapoi pamantul nici morti. Toti aveau pareri cum ar trebui facuta impartirea, ca sa fie mai dreapta, fireste fiecare chibzuind ca adevarat dreapta nu poate fi decat cea care i-ar atribui lui lotul cel mai bun, si mai aproape de sat, si mai maricel. Cand cineva spuse ca si celelalte sate s-ar putea sa ceara parte din mosie, a sarit toata lumea cu mare manie, gata sa-l ia la bataie. Saracimea ar fi vrut sa inlature de la imparteala pe cei care mai au pamant. Li se imputa ca au alergat cu limba scoasa sa cumpere Babaroaga si ca s-au codit la revolutie, asteptand sa le vie toate de-a gata. Se tocmeau asa intre ei, fiindca toti erau oameni mai slabuti si nimeni nu avea autoritatea de a se impune ca conducator si a se face ascultat. Incerca el Toader
Strambu sa ridice glasul, dar oamenii nu-l luau in seama cand era vorba de o treaba asa de insemnata. El si Trifon erau buni la sfada, unde trebuie numai gura si obraznicie. Acum trebuiau oameni asezati, gospodari si cuminti, care stiu sa cantareasca si sa judece intelept. Daca popa Nicodim ar fi fost mai tanar si mai sprinten, el ar fi fost chemat sa faca dreptate, sau si mai bun invatatorul Dragos, daca nu I-ar fi inchis boierii.
― Vad ca nici Petrica n-a mai venit si doar se lauda aseara ca nici de odihna nu mai vrea sa auda pana ce n-om avea dreptatea deplina! zise intr-o vreme Ignat Cercel intr-un grup mai mare. Dansul ar fi bun la sfat, ca-i dezghetat, si ne-ar putea indrepta pe calea cea buna!
― Apoi asa fac toti, ca li-e frica!
― Ce face? sari Ignat. Lui Petrica? Fugi, omule, ce baznesti?
Petrica se joaca cu trei ca tine si tu zici ca i-e frica!
― Apoi atunci de ce sade acasa? Ca uite, s-a facut de amiazi!
― Ei, o fi avand si el ale lui, ca orice om Dar cand a inceput
Petrica o treaba, n-o lasa neispravita! Ca si tatal sau, fie iertat, a fost om de frunte si de isprava!
Tocmai in clipa aceea pica si Petre impreuna cu Nicolae Dragos.
Petre s-a certat rau cu maica-sa, care n-a vrut sa-l lase sa mai iasa din casa si plangea si se jeluia ca are sa se nenoroceasca. Barem
Nicolae a avut sa tie piept si parintilor, dar si cumnatei sale, cea mai infricosata, ca pe urma faptelor lui sa nu patimeasca Ionel al ei. Cei doi flacai s-au inteles fara cuvinte. Si-au facut socoteala in sine ca de acuma nu mai pot da inapoi si deci trebuie sa mearga pana la capat, orice s-ar mai intampla. Amandoi si-au dat seama, dupa ce sau trezit putin din betia maniei, ca ei vor ispasi mai crunt pentru faptele tuturor, daca cumva se vor intoarce lucrurile iarasi cum au fost De aceea, venind, au intrat pe la postul de jandarmi. Casa era pustie, usile vraiste, obiectele rasturnate si ravasite. Ei sperau sa gaseasca macar cateva cartuse pentru armele luate de la jandarmi, ca sa se poata apara de va fi trebuinta. N-au gasit. Nevasta plutonierului se zicea ca s-a ascuns la cineva in sat, nimeni nu banuia unde.
Cum se amestecara in multime, fura iar cuprinsi de ameteala obsteasca. Discutia asupra impartirii mosiilor o reluara de la inceput.
Dupa multa vorbarie zadarnica, Petre hotari:
― Asta nu e treaba de oameni ca noi, degeaba, ca noi ne-om sfadi, si ne-om bate, si nu ne-om potrivi. Asta e treaba de ingineri!
Sa mai asteptam sa se aseze lucrurile si sa se faca pace si atunci stapanirea o sa trimita ingineri sa faca impartirea cum se cuvine, fiecaruia dupa dreptate, sa masoare si sa taie tuturor cat le ajunge
Nu zic bine, oameni buni?
― Bine asa e! incuviintara oamenii. Sa ne trimita ingineri, ca daia ii plateste stapanirea!
― Apoi da, ca inginerul, daca nu-s boieri, imparte drept si cum scrie la carte! adauga Ignat foarte multumit.
― Cu boierii am ispravit! striga Leonte Orbisor tantos. Nu ne mai trebuie boieri!
― Noi am ispravit, Leonte, dar poate ca n-au ispravit ei? zise gros Nicolae Dragos.
Atunci toti din toate partile protestara ca nu mai vor boieri si ca mai curand mor pana la unul decat sa fie iarasi batjocoriti si asupriti.
― Apoi las sa va vedem la treaba, ca de gura stiu ca sunteti buni! facu Petre.
4
In gara Pitesti astepta un alai intreg de proprietari si arendasi refugiati. In fruntea lor se afla fostul prefect Boerescu care, avand in vedere primejdia nationala, a lasat la o parte consideratiile de adversitate politica si s-a hotarat sa dea in primire prefectura noului titular si mai ales sa-l puie in curent cu situatia. Mai mult, insa, decat motivele superioare, era la Boerescu amorul propriu, profund jignit de taranii nerecunoscatori, care-l facea sa-si calce pe inima si sa stea de vorba cu urmasul sau. Cand el personal s-a ostenit de a cutreierat mai toate satele si i-a sfatuit si i-a dascalit ca un parinte si ei, totusi, s-au dedat la ticalosii cum a intors spatele ― asta nu le-o putea ierta taranilor. Unde sa mai pui ca netrebnicii nu s-au rusinat sa incendieze si sa devasteze chiar conacul lui de la Rociu
Grigore Iuga facu prezentarile, caci Baloleanu, strain, nu cunostea pe nimeni. Pe urma el, cu Titu Herdelea, se retrase, ca sa nu-l incurce in afacerile oficiale, intelesi sa se intalneasca diseara si sa ia masa impreuna.


Multimea de sinistrati inconjurase pe noul prefect si-l asalta cu tot felul de plangeri. Baloleanu asculta pe unii, compatimea pe altii, dar vazand ca astfel nu se va putea urni din gara, striga cu glas tremurat de emotia obligatorie:
― Domnilor, inteleg durerea dumneavoastra si apreciez revolta fireasca ce fierbe in sufletul tuturor din cauza nelegiuirilor, ale caror victime sunteti! Am venit sa iau masurile de indreptare si de represiune pe care le reclama situatia. Dati-mi deci un ragaz de cateva ore sa ma orientez intai, sa iau cunostinta oficiala de cele ce s-au petrecut in acest judet, iar pe urma voi aviza. Va rog sa aveti incredere ca vom face tot ce este posibil ca sa va alinam macar in parte suferintele!
La brat cu Boerescu isi croi drum printre oamenii desperati si infuriati. Numeroase glasuri lacrimoase repetau acelasi strigat:
― Ne-au saracit talharii!
Cel mai galagios si mai amarat era colonelul pensionar Stefanescu, care-l petrecu pana la trasura, jelindu-se:
― Am ramas calic, domnule prefect! Toata munca mea de patruzeci de ani e cenusa si ruina! N-am avut nici o aparare. Si-au batut joc de noi hotii cum au vrut Numai viata mi-au lasat-o, domnule prefect!
Grigore Iuga stranse in pripa multe maini cunoscute si auzi crampeie de tanguiri. Era nerabdator sa afle ceva despre tatal sau si despre Amara, totusi nu cuteza sa intrebe direct pe nimeni, dandu-si seama pe de o parte ca toti acesti oameni sunt prea plini de suferintele lor si deci fara intelegere pentru suferinta altora, dar mai ales de teama sa nu se confirme presimtirile ce-l zbuciumau cu atat mai dureros, cu cat se apropia momentul cand va trebui sa descopere realitatea. Deodata ii rasuna in spate un glas foarte cunoscut:
― Coane Grigorita! Coane Grigorita!
― Ei, domnule Buruiana! Si dumneata pe aici? zise tanarul Iuga bucuros de intalnire. Ce-i pe la noi? Spune, spune repede, ca dumneata nu se poate sa nu stii!
Cosma Buruiana nu voia sa-i marturiseasca numaidecat ca el a fugit inainte de a se fi intamplat ceva. Mai plangator ca de obicei, raspunse totusi:
― Pacatele noastre, coane Grigorita! Parjol si prapad! Uitati-va, asa am scapat, cum ma vedeti! Cand va spuneam eu ca taranii nostri sunt caini, dumneavoastra ma batjocoreati si nu credeati Si iata, nicairi n-au fost mai multe blestematii ca la Amara! Acolo e cuibul revolutiei si de acolo au pornit toate! Ce sa va mai spun, nenorocire mare! Si inca eu tot multumesc lui Dumnezeu ca mi-am salvat cel putin viata si familia, ca daca ascultam pe conu Miron, cine stie ce as fi patimit. Dar eu, prudent cum ma stiti, n-am mai asteptat sa izbucneasca focul si m-am incarcat cu familia in trasura si mana, si mana!
― Dar tata a ramas pe loc, ori? insista Grigore.
― De, coane Grigorita, eu, drept sa va spun, acolo I-am lasat! zise arendasul cu o ezitare. Ca dumnealui, il stiti dumneavoastra
― Ei, si ce anume s-a intamplat la noi? urma tanarul Iuga mai nerabdator.
― Pe aici se vorbesc multe, coane Grigorita, relua Cosma
Buruiana mai incurajat. Dar nu poate sa stie nimeni adevarul, ca de miercuri noaptea s-a intrerupt legatura telefonica si nu se poate comunica deloc cu comuna. Ce vesti umbla sunt aduse din gura in gura, incat nu stii ce sa alegi. Bine insa nu poate sa fie, coane
Grigorita. Si stricaciuni trebuie sa fi facut multe oamenii nostri, ca sunt capabili de orice. Asa ieri dimineata ma intalnii cu judecatorul de la Costesti. Ce mi-a povestit, m-am crucit. A venit in tren cu un avocat de la Bucuresti care a fost cu conita Nadina la Lespezi pentru vanzarea Babaroagei. Poate ca-l si cunoasteti? Ei, cate a indurat bietul om, ti se face parul maciuca. Numai ca prin urechile acului a scapat de la moarte alergand peste campuri de la Gliganu pana la
Costesti unde a ajuns intr-un hal fara hal. N-as fi crezut totusi, daca azi nu ma intalneam cu Platamonu, care
Buruiana povesti cu multe inflorituri pataniile lui Platamonu, ca astfel sa evite a-i spune ce se vorbea prin oras despre Miron Iuga si
Nadina. Iesira din gara si o luara pe jos pe bulevard, spre oras. Din urma ii ajunse grabit colonelul Stefanescu, care cauta pe Grigore, fiindca-l vazuse in tovarasia noului prefect. Il si ruga indata sa-i mijloceasca o intrevedere cu prefectul, caruia voia sa-i ceara un detasament de soldati, daca se poate si tunuri, ca sa-si recucereasca averea si sa pedepseasca pe banditii care I-au izgonit si I-au pradat. Apoi, dupa ce isi zugravi in toate amanuntele suferintele fara margini, spuse lui Grigore, fara nici un inconjur, ca pe aici se zvoneste ca Miron Iuga ar fi fost macelarit de tarani, adaugand totusi ca el nu crede sa fie adevarat, fiindca talharii au savarsit toate blestematiile, ce-i drept, dar sange n-au varsat. La fel umbla vorba ca ar fi omorat-o si pe Nadina, dupa ce in prealabil ar fi fost necinstita de o ceata de netrebnici. Stirile acestea trebuiesc primite cu multa rezerva. Trecand din om in om, toate se deformeaza si se exagereaza.
― Nu e nevoie de exagerari cand adevarul adevarat e mai mult decat ingrozitor! urma colonelul. Parca trebuie sa te omoare, ca sa te nefericeasca? Iaca eu, daca nu m-as fi gandit la bietele fete, care ramaneau singure in lume, m-as fi luat de piept cu bestiile
Relua povestea suferintelor sale, intrerupt des de Cosma
Buruiana, care incerca sa-si istoriseasca din nou pe ale sale. Grigore
Iuga nu-i mai auzea. Pricepuse suficient chiar din ezitarile lui
Buruiana. Adaosurile colonelului, prin brutalitatea lor cazona, mai mult I-au indispus decat I-au impresionat. Din fericire la gradina publica reusi sa scape de amandoi. Titu Herdelea numai atunci indrazni sa-l consoleze fara convingere:
― Poate totusi sa nu fie adevarat tot ce
― E adevarat, draga prietene, zise Grigore abatut. Am presimtit ca are sa se intample nenorocirea de cand am fost deunazi la
Amara. Regret numai ca atunci n-am ramas acasa, chiar impotriva vointei tatii. Daca eram eu, poate n-ar fi ajuns aci lucrurile!
Intre timp, Baloleanu sosi la prefectura, unde astepta alt grup de refugiati de la tara. Boerescu ii prezenta cativa functionari si pe urma, cu harta judetului pe birou, ii indica localitatile razvratite si-i preda dosarul cu rapoartele despre tulburari, neuitand sa-i atraga atentia ca pana si conacul lui a fost devastat. Dupa multumiri si diverse mici amabilitati avocatesti, Baloleanu se cotorosi de dansul, intelegand ca isi pierde vremea zadarnic. Si nu voia sa piarda nici un minut. Avea ambitia sa dovedeasca sefului ca a fost bine inspirat cand a facut apel la Baloleanu.
Convoca imediat pe primul-procuror, pe capitanul de jandarmi si pe comandantul trupelor din regiunea Pitesti, precum si pe presedintele tribunalului, mai mult, insa, ca un gest de deferenta pentru justitie. Pana la sosirea lor, studie dosarul cu rapoartele si harta judetului.
― Domnilor, in maximum trei zile vreau sa avem ordine, liniste si pace in judet! declara dansul grav si solemn catre cei patru sefi de autoritati, in cabinetul sau.
Le tinu un mic discurs patriotic vibrant si energic. Facu impresie.
Primul-procuror, Toma Grecescu, slabut, span si placid, se uita cu admiratie la figura plina si impozanta a prefectului, care raspandea atata siguranta. Capitanul de jandarmi Corbuleanu aproba din cap fiecare cuvant al noului sau sef. Presedintele tribunalului Manole
Obogeanu, batran, zgarcit, imbracat prost, se simtea strain la consfatuirea aceasta, dar avand si el o mica proprietate prin apropiere si fiindu-i frica sa nu i-o devasteze taranii, era bucuros sa cunoasca masurile de protectie pe care le prepara noul guvern.
Numai generalul Dadarlat, obisnuit cu familiarismul lui Boerescu, a incercat sa intrerupa de doua ori si s-a pomenit admonestat foarte fin, dar categoric.
― Acuma aveti dumneavoastra cuvantul, domnule general, caci eu am terminat! facu Baloleanu cu un suras ironic, drept incheiere.
Generalul voise numai sa arate ca si el a fost pagubit de rebeli.
Acuma mai observa, tusind viguros, ca, dupa parerea lui, trebuie procedat cu ultima energie, altfel focul va cuprinde si partile unde taranii inca nu s-au miscat.
― Tocmai de aceea am fost trimis in acest loc de grea raspundere! zise prefectul cu gravitate.
Dupa ce afla de la Corbuleanu ca in satele razvratite jandarmii au fost batuti si alungati pentru ca erau putini si n-au avut voie sa faca uz de arme, Baloleanu intreba pe generalul Dadarlat daca trupele de sub ordinele lui sunt sigure pentru orice eventualitate.
― Domnule prefect, trupa totdeauna executa ordinele! raspunse generalul cu mandrie.
― Evident, nu m-am indoit de trupe, zise Baloleanu, putin incurcat. Nu m-ati inteles exact. Am vrut sa spun daca soldatii, mai ales rezervistii, sunt siguri? Caci, poate stiti, pe-alocuri au fost mici defectiuni si n-as dori sa avem si noi surprize.
― Nu, nu, domnule prefect, eu garantez pentru oamenii mei! repeta generalul.
― In orice caz, spre a evita orice eventuale ezitari, va rog sa luati masuri, domnule general, ca in detasamentele desemnate pentru represiune sa nu fie inglobati soldati din regiunea tulburata! zise prefectul cu mai multa gravitate.
Pe urma discutara putin itinerariul expeditiei de pacificare.
Baloleanu hotari ca un detasament de o mie de oameni cu sase tunuri sa fie maine, duminica, la ora opt dimineata langa gara
Costesti, unde va sosi si dansul cu reprezentantii parchetului.
― Orice rezistenta va fi imediat reprimata cu forta armata, fireste, dupa somatiile legale! sfarsi martial Baloleanu.
― Ce ne facem, domnule prefect, daca in spatele trupei se ridica din nou satele? zise generalul Dadarlat, care tinea negresit sa dovedeasca tuturor ca are idei si e circumspect, ca orice bun comandant.
― Satele acelea vor fi complet rase cu tunul, domnule general! facu prefectul ridicand semet capul si scotand inainte burta.
― Asa da, perfect! recunoscu Dadarlat.
Pana seara apoi Baloleanu primi pe mosierii sinistrati care se vaitau mai vehement si reclamau despagubiri imediate sau cel putin ajutoare banesti substantiale ca sa nu moara de foame pe trotuarele orasului. Cei mai multi cereau trupe speciale, sa-i insoteasca la mosiile lor si sa-i pazeasca de furia taranilor, pe cand altii doreau neaparat tunuri spre a distruge pe cei care le-au distrus averea.
Prefectul le oferi tuturor multe promisiuni bune, scuzandu-se ca deocamdata nu se poate ocupa de doleantele lor, prima sa grija fiind restabilirea ordinii. Ii asigura ca vor fi despagubiti si-i invita sa depuna cererile respective cu specificarea detailata a stricaciunilor suferite.
De-abia pe la noua se intalni cu Grigore Iuga si cu Titu, la restaurant. Deoarece aflase de la Boerescu despre Miron, prefectul imbratisa patetic pe tanarul Iuga:
― Nu-ti inchipui cat m-ar durea, daca ar fi adevarat, draga
Grigorita! Dar sa speram ca providenta va fi fost mai induratoare!
Manca si bau cu mare pofta, uitand ca se baloneaza, sporovaind necontenit si mai ales laudandu-se cu dispozitiile ingenioase ce le-a luat. Gasi un prilej sa le explice ca maine ii primeste bucuros si pe ei sa-l insoteasca la Costesti, dar mai departe, cu regret, n-ar putea, pentru ca intra in exercitiul dureroasei functiuni pe teren unde persoanele neoficiale nu pot fi admise.
― Cu toate astea, chiar fara permisiunea ta, eu te voi urma la o distanta oarecare! zise Grigore Iuga ferm. Pentru mine e o datorie,
Alexandre!
― Negresit, nici nu incape discutie! reveni prefectul cu elan. Sa nu crezi ca eu nu inteleg starea ta, iubitule! Am vrut numai sa spun ca in mod oficial!
― Daca oficialitatea n-a fost in stare sa opreasca nenorocirea, macar piedici sa nu-mi puie! zise Grigore cu imputare.
― Evident, dar evident! facu Baloleanu impaciuitor si, cautand sa schimbe vorba, urma mai volubil: De altfel, sa vezi, am dat ordine foarte severe ca
5
Duminica dimineata se raspandi vestea in Amara ca vine armata. Niste carausi din alte sate, mai devale, intorcandu-se spre
Pitesti, au intalnit pe drum sumedenie de soldati si tunuri, iar un ofiter calare i-ar fi si injurat de mama si ca „va arat eu voua revolutie". Alti oameni, sositi din comunele de sus, povestira ca imprejurul Costestilor e armata cata frunza si iarba, gata sa porneasca incoace, sa aduca inapoi pe boieri, daca cumva n-o fi si pornit
Amara incepu sa clocoteasca. Intai stirea, facand ocolul satului, starni curiozitatea. Taranii si-o impartaseau cu mirare si nedumerire, clatinand din cap si intrebandu-se din ochi. Pe urma, pe masura ce se convingeau ca trebuie sa fie adevarata, mirarea se transforma in uimire:
― Dar ei nu stiu porunca lui voda? Ori nici ei nu vor sa asculte poruncile si s-au dat de partea ciocoilor?
Si incetul cu incetul satul fu cuprins de indignare si de manie, in batatura carciumii se stranse repede o multime de oameni si femei.
Toti vorbeau rastit si pe toate fetele era incrustata o desperare apriga. Intrebarile se ciocneau intr-un vartej:
― De ce mai vine armata? Sa ne omoare pe noi? Ce le-am facut noi lor? Caini suntem ori oameni, de nu ne lasa sa traim?
Nu ne-au asuprit destul boierii?
Porneau raspunsuri de ici-colo, mai sfioase la inceput, apoi indraznete si racnite:
― Sa vie si armata, ca noi tot nu ne lasam! Mai bine murim cu totii, ca sa scapam de toate! Nu ni-e frica noua de armata! Cu furcile o sa-i alungam, daca vin asupra noastra! Nu mai rabdam, fratilor! Puneti mana pe topoare!
Femeile tipau mai vartos ca barbatii. Anghelina lui Nistor
Mucenicu, atat de amarata si de plangareata, cu copilasul in brate, zbiera ca o nauca, cu ochii iesiti din orbite:
― Mi-au ucis barbatul in regimentele lor si tot nu le ajunge, manca-i-ar cainii! Manca-i-ar toate relele si boalele! Arde-i-ar focul iadului cum mi-au ars mie inima!
Carciumarul Busuioc, iesit in fata pravaliei, cu o figura satisfacuta, ascultand un rastimp galagia, n-avu de lucru si zise in chip de mustrare:
― De, mai oameni, n-ati ascultat pe cine va invata sa va astamparati s-acu
Parca i-ar fi atins cu un sfarc de bici, taranii se napustira asupra lui cu sete, bucurosi ca pot sa-si mai racoreasca putin sufletul. Cu chiu, cu vai Busuioc reusi sa se refugieze in pravalie si de acolo in casa. Carciuma fu invadata. Unii spargeau si sfaramau ce se nimerea, altii se repezeau la sticlele cu bauturi.
Iuresul tinu insa numai cateva minute. Afara sosi Petre cu un palc de barbati mai tineri si flacai.
― Vine Petrica! A venit Petrica! Uite-l pe Petrica! Stati, c-a picat Petrica!
― Da ce-i, oameni buni? intreba dansul, vazand valmaseala in carciuma. Ce-a mai facut nea Cristache, de v-ati apucat sa-l jecmaniti ca pe-un ciocoi?
In vreme ce unii ocarau pe carciumar, altii se framantau sa-i vesteasca apropierea armatei, care cu spaima, care cu manie si toti cu priviri intrebatoare, ca si cand de raspunsul lui ar fi atarnat soarta tuturor. Ignat Cercel vorbi mai jalnic:
― Acu ce-i de facut, Petrica? Invata-ne tu, sa stim cum sa ne purtam fiecare!
Petre scruta cu ochii lui aprinsi multimea care-l inconjura. Pe fata-i osoasa, muschii jucau sub pielea oachesa intinsa si lucitoare.
Si deodata gura i se stramba intr-un ras larg si plin de dispret:
― Apoi daca vi-e frica de armata, de ce n-ati stat mulcom? Nu trebuia sa va sculati asupra boierilor dac-ati crezut ca boierii or sta cu mainile in buzunar si ne-or lasa pe noi sa le luam mosiile, ba sa-i si cotonogim ici-colo! Pamant de pomana nu se afla nicairi! Ori il platesti cu bani, ori cu altceva, dar fara plata nu se poate!
― Nu ni-e frica noua nici de armata, in zadar ne batjocoresti! mormai Ignat cu glasu-i plangaret. Dar daca vine, trebuie sa stim ce facem!
― Nici n-ar trebui sa ne fie frica, urma Petre, ca armata vine numai sa ne sperie!
― Asa-i, Petrica! striga Toader Strambu manios. N-au voie sa ridice armele asupra noastra, ca si noi am fost soldati si stim!
Iar Nicolae Dragos, ca fost sergent, adauga ca, chiar daca ar comanda foc ofiterii, soldatii nu vor trage in oameni, ci in vant, ba sar putea sa nici nu mai asculte comenzile si sa treaca unde sunt fratii si parintii lor.
― Bine-ar fi sa fie cum ziceti voi! facu Serafim Mogos necrezator.
Numai ca in nadejdea asta sa nu ne lasam, ca peste cateva ceasuri, de nu si mai curand, ne-om pomeni in sat cu companiile si cu jandarmii s-apoi atunci sa vedeti batai si schingiuiri!
Recunoscu si Petre ca Serafim are dreptate. Soldatii nu vor trage in oameni, dar vor aduce inapoi pe jandarmi si pe boieri.
― Nu, nu! Nu putem rabda sa intre peste noi armata! striga
Petre. N-are ce sa caute armata in satul nostru! Nu ne trebuie aici armata! Sa stea la orase, sa pazeasca pe boieri, ca noi ne pazim si singuri!
Strigand, se inflacara si se infuria, ca si cand s-ar fi sfadit cu dusmani nevazuti. Taranii, imprejur, gafaind inca de ostenelile din carciuma, racneau cand si cand, ca sa-si dovedeasca puterile si curajul. Cei care nimerisera la bauturi nu se mai urneau din carciuma si horeau cu foc un cantec vitejesc, injurand pe Busuioc sau pe ciocoi.
― Toata lumea, cu mic, cu mare, sa iasa in capul satului! porunci
Petre, ascutit si sec, ca la armata.
Trebui sa explice de mai multe ori ca nimeni sa nu vie cu mana goala, ci fiecare sa se inarmeze cu ce poate, macar cu o furca de fier.
― Apoi de-acuma ce-o vrea Dumnezeu! murmura Petre, inchinandu- se.
6
― Draga Grigorita, acuma ne despartim, zise Baloleanu in clipa cand trenul intra in gara Costesti. Daca vrei sa asculti sfatul meu, tu opreste-te si asteapta aici un cuvant de la mine. Sper ca pana diseara vom reusi sa pacificam satele, inclusiv Amara voastra.
Atunci vei putea merge fara primejdii. Asa, dragul meu! Vasazica, la revedere! La revedere, domnule Herdelea!
Le stranse mainile foarte miscat. Fata lui durdulie era palida.
Emotia ii schimbase vocea. Cobori pe peron grav, aproape intunecat.
Maiorul Tanasescu, comandantul trupelor, mustacios si sprancenos, cu privirea taioasa si glasul aspru, se prezenta raportand ca, conform ordinelor primite atat direct de la generalul
Dadarlat, comandantul diviziei, cat si de la comandantul regimentului sau, se pune la dispozitia prefectului.
― Ce trupe aveti, domnule maior? intreba Baloleanu.
― Un batalion cu efectiv de razboi si o baterie cu sase tunuri! zise ofiterul.
Prefectul multumi rece si se uita imprejur. In afara de cativa ofiteri, un grup compact de refugiati ocupa si aici peronul. Socotind ca este in interesul popularitatii sale personale si a partidului sau, se apropie de ei:
― Domnilor, am venit sa restabilim ordinea si vom restabili-o fara intarziere! Aveti deci toata increderea si ajutati-ma si dumneavoastra prin putina rabdare!
Colonelul pensionar Stefanescu, sosit cu acelasi tren, nu se ostoi pana ce nu mai sopti comandantului trupelor sa nu cumva sa-l uite, fiindca intr-insul si-a pus toata nadejdea. Dumnezeu si norocul lui au facut ca tocmai Tanasescu sa fie insarcinat cu conducerea detasamentului mixt, vechiul camarad in familia caruia se adaposteau azi fetele de frica taranilor si unde s-a retras si dansul cand a fost izgonit.
Prefectul Baloleanu trecu apoi repede la primarie, urmat de membrii parchetului si comandantul trupelor. Administratorul de plasa ii comunica toate informatiile ce le avea asupra situatiei din comunele rasculate. Nu erau deloc imbucuratoare, mai ales ca prevedeau o rezistenta darza din partea taranilor. Stirile veneau negresit de la oamenii care au fugit sau au fost fugariti din sate, raspandind spaima si groaza de puterea, indaratnicia si salbaticia razvratitilor. Totusi Baloleanu, oricat ii tremura sufletul, isi pastra aparenta de liniste si hotarare:
― In orice caz, noi vom proceda fara pripire si fara ura! Noi aducem pacea pentru cei pasnici. Fata de ceilalti avem constrangerea.
Nu dorim varsare de sange, dar nu vom sovai a intrebuinta arma unde va fi nevoie. Acestea sunt normele generale, domnule maior si domnilor procurori!
Apoi, cu harta judetului pe masa, repeta itinerariul pe care-l discutase aseara la prefectura in Pitesti. Decisese ca el cu primulprocuror sa mearga, intr-o trasura, in fruntea coloanei. Maiorul ii atrase atentia ca ar fi periculos si-l ruga sa-i permita sa intrebuinteze prescriptiile militare in privinta inaintarii. Baloleanu isi dadu seama ca era sa-si riste viata si accepta propunerea comandantului ca o patrula puternica, in frunte cu un ofiter, sa recunoasca intai satele si sa impuna respectul ordinii
In acest timp, Grigore Iuga, ramas in gara cu tanarul Herdelea, fu inconjurat de diferiti cunoscuti care se imbulzeau, cu mutre de circumstanta, sa-i exprime condoleantele lor sincere. Grigore dadu cu ochii de Isbasescu:
― Vino-ncoace, vino, domnule, sa aflu in sfarsit si eu ce-a fost!
― Sa traiti, coane Grigorita! facu contabilul zapacit. Sa ma iertati ca n-am indraznit De altfel mai sunt pe aici si altii de la noi, care numai Dumnezeu stie cum au scapat din ghearele talharilor!
Grigore nu observase pe plutonierul Boiangiu si nici pe perceptorul


Barzotescu, desi se gaseau impreuna cu Isbasescu. In mai putin de douazeci si patru de ore primise atatea vesti dureroase, ca sufletu-i era complet rascolit. Si totusi in fond nu stia nimic precis.
Toate informatiile le auzise de la oameni care si ei numai le auzisera.
Nesiguranta il chinuia mai mult decat daca ar fi cunoscut adevarul, oricat de crud. Nerabdarea lui de a ajunge grabnic la Amara il tortura mai cu seama din dorinta de a dobandi certitudinea. Avea convingerea ca odata cu certitudinea va veni si linistea sufleteasca.
Plecara cu totii si pe drum trebuira sa-i povesteasca pe rand fiecare ce stia. Barzotescu il plictisi cu peripetiile fugii sale. Il si intrerupse. Boiangiu se planse intai ca i-a ramas nevasta in mijlocul taranilor. Cat l-a rugat ea mereu sa o duca undeva! Daca o fi patit ceva, va avea-o pe constiinta pana la moarte Pe urma spuse cum
I-au dezarmat si fugarit rebelii. Fireste, ca sa nu iasa coborat, isi ticluise o versiune oarecum eroica: indata ce a izbucnit focul la
Ruginoasa, a alergat, a luat masuri pentru localizarea incendiului, cum scrie la regulament. Din nenorocire a intampinat rea-vointa din partea taranilor pe de o parte, iar de alta parte a lipsit apa, asa ca nu s-a putut salva nimic. Dar cel putin a putut sa descopere urmele raufacatorilor care au pus focul. Dimineata a raportat boierului
Miron, care a poruncit sa inchida ochii, ca sa nu atate mai rau pe tarani. N-a apucat nici sa rasufle bine ca i-a venit vestea ca si la
Lespezi s-a pus foc, ba s-ar fi savarsit si rautati mai mari. Si apoi, numaidecat, ca arde conacul domnului Cosma. Atunci, fara zabava, a iesit sa faca ordine, chiar de-ar trebui sa verse sange. Era clar ca hotii lucrau dupa un plan si ca este la mijloc un complot in toata regula. Aproape de carciuma a intalnit o ingramadire de sateni care pareau linistiti si pasnici. A patruns in multime si
Grigore Iuga asculta pana-si ispravi povestea. Afla cel putin inceputul tulburarii. De la Isbasescu avea sa afle restul. De altminteri vestea uciderii lui Miron Iuga de la Isbasescu a aflat-o lumea. De ieri, de pe la ora zece, cand a sosit, imbracat taraneste, in targusorul Costesti, a fost eroul zilei. A trebuit sa istoriseasca cel putin de douazeci de ori tuturor domnilor din Costesti ororile petrecute la Amara. Administratorul plasei a telefonat stirea imediat oficial prefecturii, ingrozind pe demisionarul Boerescu, de la care a cunoscut-o curand tot orasul. Primarul i-a oferit ospitalitate chiar in familia sa si i-a facut rost de la judecatorul supleant de un costum de haine nemtesti pe care insa Isbasescu, spre a-si pastra cat mai mult aureola de martir, nu le-a imbracat decat azi-dimineata.
― Povestea mea e mai lunga, coane Grigorita! zise contabilul cu glas jalnic potrivit imprejurarii. Daca vreti sa ma ascultati, ar fi mai bine sa va osteniti pana la gazda mea, la primarul targului, ca suntem aproape, sa va spun toate din fir in par! O, Doamne! Prin cate am trecut si ce-am vazut, parca nici mie nu-mi vine a crede ca s-au intamplat aievea! Si barem eu am scapat cu viata, slava
Domnului, pe cand sarmanul conu Miron, Dumnezeu sa-l ierte
― A murit? facu Grigore sugrumat.
― L-au ucis talharii
― Cand? De mult?
― Alaltaieri, vineri, spre seara! raspunse Isbasescu.
― Aidem la gazda dumitale sa-mi spui tot! murmura Grigore cu glas bolnav.
Conferinta prefectului cu militarii si procurorii se prelungi.
Baloleanu avea obiceiul sa repete de zece ori o explicatie in toate amanuntele, ca sa fie sigur ca a fost inteles bine. Facea el aceasta acasa, in cancelaria lui, cu secretarul, pentru mici lucruri de procedura, dar azi cand e vorba de niste hotarari atat de grave, de care poate sa depinda viata lui sau soarta tarii! in sfarsit, socotind ca s-au lamurit deplin, rosti sacramental si intr-o atitudine eroica:
― Si acuma, domnilor, inainte la datorie!
Desi trasura in care luase loc el cu primul-procuror era precedata de o companie de soldati cu armele incarcate si cartusierele pline de gloante, Baloleanu isi simtea inima sfaraind. Ii veni in minte Melania, plansa si ingrijorata, cum a lasat-o pe peronul Garii de Nord. Macar de n-ar fi o prevestire! Cu taranii astia, cuprinsi de nebunie colectiva, nu poti fi sigur de nimic. Sunt asa de multi, ca nici o armata nu i-ar putea stapani. Ce-ar fi sa se pomeneasca inconjurati si atacati din toate partile de cateva mii de desperati? in realitate nici in armata nu poti pune absoluta incredere cand pornesti impotriva taranilor; in orice moment te poti astepta sa te macelareasca propriii tai soldati.
― Domnule prim-procuror, cum iti explici dumneata ca tocmai in acest judet frumos dezordinile au luat niste proportii atat de intristatoare? intreba deodata Baloleanu ca sa-si risipeasca gandurile negre si sa-si alimenteze curajul.
Toma Grecescu nu facea teorii sociologice decat rareori, in rechizitoriile de la jurati, cand era silit sa combata pe vreun aparator mai pretentios. Fireste, atunci se pregatea. Intrebarea prefectului il zapaci. El n-a avut ragazul sa mediteze asupra cauzelor rascoalei actuale. In timpul liber se distra si dansul, ca toata lumea buna pitesteana, la vreo partida de pocher. Raspunse tatonand:
― A fost o relaxare generala a spiritului de ordine si de autoritate, domnule prefect. Nu stiu cum si de ce, fiindca nu intra in atributiile mele asemenea cercetari, dar parca in ultimul timp a slabit disciplina sociala cam pretutindeni. La taran, ca la toti primitivii, reactiunea se manifesta fatal in explozii de salbaticie
Maiorul Tanasescu, incalecand un roib impozant, plecase in trap lenes inaintea grosului coloanei si chiar a avangardei, pe urmele patrulei de recunoastere. Baloleanu il vazu venind inapoi intr-un galop furtunos. Se cutremura. In aceeasi directie se zarea conturul unui sat. Puse mana pe bratul procurorului, sa-i opreasca sfortarea intelectuala:
― Un moment Ce s-o fi intamplat oare, de goneste asa maiorul?
Tanasescu se grabea doar sa-i anunte ca satul Vladuta e linistit.
Au dat foc conacului si au pradat, adevarat, dar acum oamenii s-au dezmeticit si cer iertare. Pentru a se evita orice pofta de eventuala reizbucnire a dezordinii, va lasa in sat o sectie de soldati sub comanda unui ofiter.
― Perfect, domnule maior! Multumesc! zise Baloleanu usurat.
In ulita, in fata ruinelor conacului, era adunat tot satul. Cand sosi trasura cu prefectul, maiorul Tanasescu, care galopase iar inainte, striga:
― In genunchi, hotilor, ca va fac piftie!
Toata lumea cazu la pamant. Baloleanu, recunoscator maiorului pentru energia ce o desfasura, cobori din trasura si se apropie de multimea prosternata, strigand si el, dar cu o mila oficiala in voce:
― Ce-ati facut, nenorocitilor!
― Iertati-ne, dom le prefect! Fie-va mila! gangavira sute de guri plangatoare.
― Va pare rau de ce-ati facut? continua prefectul.
― Pacatele noastre! Mila si indurare! planse corul in genunchi.
Dupa ce le puse in vedere ca vor trebui sa plateasca toate pagubele pana la un ban si ca cei ce se vor dovedi vinovati vor suferi asprimea legii, le citi manifestul guvernului, insotindu-i cu multe explicatii. Peste vorbele lui, promitatoare si iertatoare, maiorul adauga o cruce:
― Cine va mai face vreo nelegiuire, oricat de mica, sau nu va asculta o porunca, va fi imediat impuscat fara judecata. Nimeni nare voie sa iasa din sat fara voia ofiterului care ramane aici cu trupa!
Ordona apoi sublocotenentului sa stea la dispozitia colonelului
Stefanescu, care are sa soseasca in curand, si sa-i dea tot concursul sau si al trupei.
Prefectul era foarte multumit. Asa-i voise si el pe comandantul trupelor. Daca se va mentine pana la capat, se gandea sa-l propuna pentru decoratie. El, ca civil si reprezentant politic al guvernului, trebuie sa fie mai indulgent. Guvernul are nevoie de simpatiile cetatenilor si chiar ale taranilor. Armatei i-e indiferenta simpatia oricui. Toata lumea e obligata sa o iubeasca. Cine n-o iubeste sau se ridica contra ei, mananca puscarie. Ce bine-ar fi daca si guvernul ar putea impune poporului o iubire perpetua!
In satul Ionesti, urmatorul, prefectul tinu o cuvantare mai calda, fiindca nu fusese nici o dezordine, adevarat ca nici conac boieresc nu se gasea.
Indata ce iesi coloana din Ionesti, maiorul Tanasescu trecu la compania din urma sa dea ultimele dispozitii capitanului insarcinat cu pacificarea satelor de pe malul drept al Teleormanului pana la
Izvoru. Intr-o brisca, un procuror cu administratorul de plasa reprezentau autoritatea civila
In Babaroaga un pluton, comandat de un locotenent, fu detasat pe linia Gliganu-Lespezi ca flanc-garda. Avand informatii ca in
Gliganu dezordinile au fost mai grave, locotenentul urma sa-si ia toate masurile de precautie. Daca va fi nevoie, va ramanea cu plutonul intreg sa tie ocupat satul, trimitand o simpla patrula la
Lespezi, locul de raliere, pentru a raporta despre situatie.
Coloana principala continua calea spre Barlogu pe drumul mai putin umblat de care. In Barlogu, prefectul fu agreabil surprins vazand mai in fiecare poarta cate o bucata de panza alba, atarnata ca o inchipuire de steag al pacii.
― Ei da, asta e comuna de omenie! declara Baloleanu, afland ca nu s-a intamplat nimic rau si ca modestul conac, nelocuit si servind doar ca magazie, a ramas neatins.
Un grup de tarani astepta la primarie sosirea armatei. Dupa ce ii lauda ca au fost cuminti, prefectul le spuse patetic ca si guvernul are grija de nevoile lor si a hotarat sa faca toate inlesnirile celor ce s-au purtat bine si sa-i ajute in toate. Iar ca o dovada a solicitudinii guvernului, citi rar si cu glas muiat in emotie manifestul cu reformele, lamurind pe graiul poporului ceea ce i se parea mai putin lamurit. Taranii ascultara cu capetele goale, cu fruntile incretite, cu priviri ciudate si nedumerite.
― Ramaneti sanatosi, oameni buni, si sa nu va abateti nici in viitor de pe calea cea dreapta! striga Baloleanu sfarsind si urcanduse in trasura.
Pana la Lespezi, o jumatate de ora, nu mai conteni a scoate in valoare meritele acestor bravi sateni care, in mijlocul furiei incendiare ce a cuprins toata regiunea, au avut taria sufleteasca sa pastreze ordinea. Primul-procuror Grecescu isi permise sa observe, bazat pe vechea sa experienta in materie penala, ca ar fi mai practic sa intreprinda imediat, in satele prin care trec, cate o cercetare sumara, sa afle pe agitatorii si raufacatorii principali si sa-i aresteze, ca astfel sa impiedice mai sigur reinceperea dezordinilor.
― Evident, din punct de vedere procedural asa ar fi! zise prefectul foarte volubil. Dar trebuie sa tinem seama si de factorul politic, domnul meu! Dezordinile s-au generalizat prea mult si spiritele sunt prea infierbantate. Primul scop trebuie sa ne fie o pacificare a spiritelor. Taranii sa se linisteasca fara teama unor represiuni care i-ar putea exaspera si care deci ar agrava situatia.
Vinovatii vor fi pedepsiti, negresit, exemplar, dar dupa ce vom asigura o destindere generala. Pe urma va incepe si opera justitiei, care va aplica sanctiuni necrutatoare spre a evita in viitor repetarea unor astfel de nenorociri nationale!
In Lespezi, la marginea comunei, maiorul Tanasescu raporta clocotind de indignare:
― Domnule prefect, aici e un sat de criminali! Aici s-au comis omoruri! Aici trebuie sa
― Calm, calm, domnule maior! zise Baloleanu speriat. Sarcina noastra e prea dureroasa si tocmai de aceea trebuie sa ne pastram sangele rece.
Bombanind si scrasnind injuraturi, maiorul conduse pe Baloleanu direct la biserica. Un preot tinerel si span, in odajdii, astepta in poarta, cu o fata onctuoasa si ingrozita, caci, adineaori, maiorul
Tanasescu il injurase si-i fagaduise ca-l va impusca.
― Domnule prefect, noi am fost neputinciosi sa impiedecam ce
Ingana preotul cu o plecaciune umila.
― Da-te la o parte, banditule! sasai maiorul, inlaturandu-1 cu cotul din usa.
Langa altar, pe un catafalc improvizat, acoperit cu un giulgiu, zacea cadavrul Nadinei. Maiorul ridica un colt, dezvaluind figura invinetita si scofalcita. Baloleanu intoarse privirea, balbaind:
― O, bestiile, bestiile! Sarmana femeie!
Iesi repede afara. In nari ii staruia un miros necacios si atat de rascolitor, de parca-i intorcea stomacul pe dos. Isi umplu plamanii de cateva ori cu aer proaspat, gafaind cuvinte de revolta, pana ce dadu cu ochii de tanarul preot care ramasese inlemnit langa intrarea bisericii.
― Bine, parinte, cum ati putut ingadui asemenea nelegiuire?
Bietul Grigorita! Are sa fie zdrobit cand
Preotul se scuza plangator. Toate s-au petrecut asa de naprasnic, ca nici el, nici nimeni n-a putut interveni. Ulterior a aflat si dansul ca niste oameni din Amara ar fi fost atatatorii relelor si le-ar fi savarsit chiar pe cele mai mari. El ii stia pe toti vinovatii, cum ii stia tot satul, dar nu indraznea sa-i divulge de frica sa nu-si faca traiul imposibil in
Lespezi. Povesti prefectului cum a salvat Matei Dulmanu cadavrul cucoanei cand norodul a pus foc conacului, cum apoi dansul l-a asezat in biserica, aproape de altar, ca nu cumva vreun smintit sa-l pangareasca in vreun fel, ceea ce s-ar fi putut intampla in zilele acestea de rasturnari fara seaman. In sfarsit mai spuse cum a adapostit el si a ascuns, cu multe riscuri, in propria casa, pe soferul neamt, ranit si amenintat a fi masacrat de multimea pornita pe razbunari
― Destul! striga Baloleanu infuriat. Vom lua la timp masurile cuvenite! Pana atunci Unde este primarul comunei?
― Noi n-avem primar in sat, fiindca tinem de Amara
Pe Baloleanu nu-l mai interesa raspunsul preotului. Se intoarse spre primul-procuror si-i vorbi despre Nadina si Grigore, plan-gandu-i pe amandoi deopotriva.
― Si totusi trebuie sa ne pastram calmul, sa ne stapanim! ofta dansul intristat si demn. Inainte, la datorie.
Cobori in ulita morfolind in minte cuvantarea ce voia s-o tina taranilor adunati in fata ruinelor ramase din conacul lui Gogu
Ionescu. Era hotarat sa-i mustre sever, dar fara sa-i exaspereze, spre a nu compromite opera de linistire pornita sub auspicii suficient de favorabile Maiorul, care se departase sa mai dea ordine, se inapoie mai furios:
― Talharii astia nu pricep de vorba, domnule prefect! daca continuam asa, riscam sa fim atacati, domnule prefect! Banditii isi inchipuiesc ca ni-e frica de ei, domnule prefect!
De la locotenentul plutonului trimis spre Gliganu a primit un raport ca trebuie sa ramaie pe loc, situatia fiind prea tulbure. In acelasi timp li s-a atras atentia asupra unui nour de fum din directia
Barlogu. Drept raspuns la vorbele bune si laudele de adineaori, la reformele si inlesnirile din manifestul guvernului, ticalosii au incendiat conacul indata ce trupele au parasit satul. Asta era grav.
Daca ei indraznesc sa se rascoale si in spatele armatei, inseamna ca duhul raului e mai adanc inradacinat decat se crede Maiorul
Tanasescu declara ritos prefectului ca, avand raspunderea intreaga pentru siguranta trupelor, el nu poate ingadui sa fie incercuit.
Baloleanu fu cuprins de spaima. Se si vedea inconjurat de cete de tarani salbaticiti, batut, schingiuit si omorat. Presimtirea Melaniei sale era aproape sa se implineasca.
― Domnule maior, va rog sa luati dispozitiile pe care le credeti utile! zise dansul brusc, cu glasul putin tremurat.
Un detasament de doua plutoane fu trimis sa restabileasca ordinea in Barlogu. Va fi pedepsit exemplar si imediat tot satul, barbati, femei, copii, fara nici o exceptie, prin bataie. Daca s-ar schita vreo rezistenta, se va trage in plin si, la nevoie, se vor aduce tunurile si se va distruge cuibul de rebeli din temelii.
In clipa cand cele doua plutoane porneau in mars fortat spre
Barlogu, dinspre Amara sosi patrula de recunoastere, raportand ca taranii de acolo, inarmati cu coase, furci, topoare, cateva arme de foc, s-au concentrat la marginea satului si au refuzat sa permita trupei sa-si continue calea, amenintand pe ofiter cu moartea daca ar incerca sa patrunda in comuna.
Baloleanu pali. Avea impresia ca a cazut intr-o capcana ingrozitoare.
Administratorul de plasa a avut dreptate ca taranii sunt bine organizati si in stare sa infrunte chiar armata.
― Ei, domnule maior? Acuma? intreba perplex si ragusit.
Maiorul Tanasescu avea scaparari furioase in ochi. Raspunse razboinic:
― Domnule prefect, avem noi ac de cojocul talharilor!
Dadu ordine. Trupele isi reluara inaintarea. Urcandu-se in trasura,
Baloleanu, parc-ar fi incercat suprema supapa de siguranta, mai intreba o data pe Tanasescu, incet, sa nu-l auda altii:
― Oamenii dumneavoastra sunt, sper, siguri, domnule maior?
― Soldatul roman executa ordinele, domnule prefect. E cel mai leal soldat din lume!
Iesind din Lespezi, prefectul se spovedi confidential si primuluiprocuror:
― In asemenea situatii, iti inchipui ce-ar fi daca n-am putea conta pe disciplina armatei! Ce catastrofa! Vorbesc, fireste, in general, fara sa ne mai gandim la soarta ce ne-ar astepta pe noi, astia care ne sacrificam aici pentru fericirea tarii!
7
In marginea satului taranii trepadau de nerabdare, umpland soseaua si imprejurimea. Cu fetele rosii, cu ochii inflacarati, asteptau si se indemnau ca la o nunta mare. Toti aveau de spus cate ceva, ca si cand ceilalti n-ar fi stiut nimic sau nici n-ar fi fost de fata, si toti spuneau acelasi lucru si aproape cu aceleasi cuvinte.
Uneori, arar, se facea liniste si atunci toti se simteau cuprinsi de o infiorare apasatoare, pe care incercau apoi sa o alunge cu alte urlete mai navalnice, parca le-ar fi fost frica tuturor sa nu se trezeasca dintr-o betie fericita.
― Uite-i ca iar vin! strigara deodata cateva glasuri. Toate capetele se intoarsera spre Lespezi. Stiau ca iar vor veni, ca trebuie sa vie si fiecare nadajduise in taina ca totusi nu vor reveni.
― Sa vie, sa vie, ca doar pe ei ii asteptam! racni Petre Petre cu un glas subtire, atat de schimbat, parca nici n-ar fi fost al lui.
Nicolae Dragos, alaturi, strangand o furca de fier in mana, mormai cu o ura care-i invinetea vorbele:
― Lasa, ca le facem noi de petrecanie, soarele, si dumnezeii, si precista, si
Sudalmile i se incalcira in cerul gurii pana se inecara intr-un scrasnit. Chirila Paun, tinandu-se pe langa Nicolae, tipa ca o baba, amenintand cu o pusca luata de la jandarmi si intrebuintata in chip de maciuca. Mai departe, in mijlocul unei imbulzeli, Toader Strambu, inarmat la fel, se jura ca n-are sa se astampere pana ce nu va zdrobi capatana ofiterului care comanda trupele, macar de-ar fi general.
Tacut si incruntat, Serafim Mogos avea de asemenea o arma, chiar pe a plutonierului, pe care o purta agatata de curea pe umar ca un recrut silitor, cu toate ca nu facuse armata niciodata. In dosul lui
Petre, parc-ar fi fost umbra lui, se zbuciuma Ilie Carlan, agitand si el o pusca si hapaind intruna, ca si cand n-ar fi fost in stare sa gaseasca altceva: „Nea Petrica! Nea Petrica!" Strigatele si injuraturile rabufneau cand ici, cand colo. Furia tasnea din ochi si din gatlejuri ca un abur otravit, incingand sutele de oameni in aceeasi ceata invizibila. Coase, topoare, furci, sape se invarteau in aer, cercand parca sa sperie si sa opreasca prin amenintari apropierea primejdiei. Glasuri ascutite de femei si copii spintecau larmuirea barbatilor ca impunsaturi de ace intr-o panza groasa de calti.
In vreme ce taranii se vanzoleau, coloana de soldati se tara pe sosea ca o uriasa rama neagra. Raze de soare jucause, cazand pe luciul baionetelor infipte pe arme, se rasfrangeau cu sclipiri speriate in vazduh. In curand se deosebira randurile si cei cativa calareti, si trasura cu prefectul si procurorul, apoi tunurile trase de cate sase cai, incheind trupul apocaliptic ca o coada turtita cu solzi metalici.
Cu cat oastea tacuta se apropia, cu atat galagia taraneasca se involbura ca un cor salbatic ametitor. Gramadirea de oameni se rasfira in parti de-a curmezisul soselei, subtiindu-se, parca toti ar fi vrut sa vada mai bine pe vrajmasi si sa-i infrunte.
0 comanda aspra rasuna in varful coloanei militare. Doua companii se desfasurara in linie, una in dreapta si alta in stanga soselei, oprindu-se apoi la o distanta numai de vreo suta de pasi de gloatele taranesti. Intre ele, pe sosea, aparea trasura prefectului
Baloleanu, escortata de maiorul calare.
― Calm, domnule maior! Sa nu ne pierdem calmul! bolborosi
Baloleanu, foarte galben, coborand sovaitor din caleasca, urmat de primul-procuror, care parea cel mai linistit dintre toti.
― Cum ordonati dumneavoastra, domnule prefect! facu maiorul
Tanasescu, agitandu-si atat de vijelios cravasa cu maner de argint, incat calul ciulea urechile. Desi acuma ii vedeti si-i auziti, si va puteti convinge ca nu merita altceva decat gloante si baionete!
― Nu, nu! baigui Baloleanu. Trebuie mai intai sa
1 se impleticeau picioarele si-i clantaneau dintii. O frica natanga ii rodea inima, ca soldatii se vor infrati cu taranii si-l vor macelari.
Multimea de tarani incepu deodata o miscare pe loc ca o apa batuta de un vant nehotarat. Era o leganare intr-o parte si intr-alta, careia clocotul de urlete ii imprumuta o infatisare razboinica.


― Nu ne trebuie boieri! Ati venit sa ne omorati? Noi nu ne speriem de soldati! Destul ne-au batjocorit ciocoii! Huo! huo!
Sa nu trageti, fratilor!
Prefectul impietrise pe sosea, privind valmasagul de tarani si murmurand in nestire:
― Calm, calm, domnilor
Primul-procuror Grecescu ramasese cativa pasi mai inapoi, iar maiorul, abia strunindu-si nerabdarea, gadila cu pintenii coastele calului, care dansa si trepida.
Apoi din gloata taraneasca tasni deodata Anghelina lui Nistor
Mucenicu, cu copilasul cel mic in brate, cu basmaua alunecata pe spate si parul ciufulit.
Ajunse pana aproape de Baloleanu, zbierand si blestemand cu un glas desperat.
Ca si cand ar fi vrut s-o apere, Anton nebunul fugi dupa ea si o smuci inapoi strigand:
― Sa n-o ascultati pe muierea asta, ca e amarata si nu stie ce-i iese din gura! In laturi, Anghelino! Si taci mulcom si lasa sa le spun eu ce mi-a poruncit Dumnezeu! Ca a venit ceasul judecatii si oamenii trebuie sa afle adevarul! Nu stati, fratilor, incruntati la fata si cu armele intinse spre fratii vostri cei oropsiti! Intoarceti armele asupra diavolului care v-a trimis sa ucideti nevinovati si sa
Cuvintele se revarsau ca o valtoare de scantei gata sa aprinda tot ce intalneste in cale. Glasul se ridica stapanitor peste vuietul multimii, parc-ar fi fost al unui cantaret extraordinar acompaniat de un urias cor barbar.
In fata gloatelor galagioase soldatii, de o parte si alta a soselei, stateau neclintiti, negri si reci ca niste masini in forma de oameni.
Numai ochii pe fetele negricioase clipeau cu luciri arzatoare.
Pe sosea, intre cele doua ziduri de soldati, ca intr-o poarta deschisa spre alta lume, se agitau intr-o zapaceala galbena prefectul
Baloleanu, primul-procuror si maiorul Tanasescu, avand in spate trasura cu doi cai cu trupul nemiscat al grosului armatei in coloana de mars cu bateria de tunuri in coada.
― Ce facem, ei, ce facem? striga prefectul nervos cu manifestul guvernului mototolit in dreapta. Domnule maior, ce facem?
Domnule prim-procuror?
― Talharii au innebunit de tot, facu maiorul, invartindu-si calul incoace si incolo ca la o parada. Sunt in stare sa atace trupa, aveti sa vedeti, domnule prefect!
― Totusi trebuie sa le comunicam manifestul, domnilor! relua
Baloleanu, complet buimacit, cu ochii mereu la multimea furioasa de tarani care parea ca se apropie, desi statea pe loc in aceeasi atatare. Dumneata ce zici, domnule prim-procuror?
― Sa nu ne pierdem capul! zise Toma Grecescu cu spaima.
Legea trebuie respectata, domnule prefect!
― Trompet, trompet! racni Tanasescu. Unde umbli, zevze-cule?
Aici, langa mine sa stai, intelegi?
Trompetul batalionului, un sergent calare, sosi in galop cu trambita sprijinita reglementar pe genunchiul drept:
― Ordonati, domnule maior!
Tanasescu intoarse spatele. Auzea vorbele lui Anton, care-l suparau mai mult ca orice, parca I-ar fi insultat pe el personal. Se gandea sa se repeada la dansul si sa-l cravaseze in fata multimii, ca sa fie pilda si altora care ar mai cuteza sa sfideze trupa. Se pomeni insa rastindu-se aproape la prefect:
― Domnule prefect, dumneavoastra nu auziti indemnul la nesupunere si rebeliune catre trupele de sub comanda mea? Eu trebuie sa iau masuri, domnule prefect! Eu am raspundere pentru siguranta trupelor, domnule prefect!
― Domnule maior, nu-ti permit sa ridici tonul! striga deodata, infuriat, Baloleanu. Dumneata esti aici sub ordinele mele, nu eu la ordinele dumitale!
In acelasi moment, Anghelina, care nu incetase a zbiera, incepu sa alerge prin fata frontului, cu copilul in brate, aratand si batandu-si bucile:
― Sa va fie rusine! Soldati sunteti voi, ori talhari? Rusine! Nu mi-e frica de pustile voastre, iaca! Trageti colea, daca indrazniti!
Trageti! De ce nu trageti? Uite colea! Uite colea!
Tanasescu, vazand-o, agita iar cravasa:
― Uite, scarnavia dracului cum isi bate joc de trupa! Mama ei de scarnavie! Puneti mana pe ea, baieti!
Zidul militar nici nu clipea, parca ar fi fost de otel, in schimb, din multimea razvratita pornira brusc alte strigate:
― N-o lasati, mai oameni, s-o omoare! Sariti, baieti! Pe ei, fratilor!
Ici-colo cate un palc de indrazneti se avanta spre frontul soldatilor, in timp ce altii improscau cu bulgarasi de pamant sau cu pietre. Calul maiorului, lovit de un bolovan ratacit, se ridica speriat in doua picioare.
― Dumneata astepti sa ne masacreze banditii? se rasti Tanasescu la primul-procuror. Nu vezi ca au inceput sa ne bombardeze?
Apoi continua cu glas de comanda:
― Trompet, suna! Trompet!
In secunda urmatoare vazduhul fu strafulgerat de sunetul aramiu al trambitei. Calul trompetului misca urechile dupa cum obrajii sergentului se umflau si se roseau.
― In numele legii
Cuvintele procurorului, infricosate si uscate, nu le auzi prefectul
Baloleanu. Numai glasul trambitei, necrutator si amenintator, serpuia peste capetele oamenilor ca un bici de foc. Pe cand trambita suna, maiorul Tanasescu ridica sus cravasa cu o comanda scurta.
Doua sute de tevi de pusca se indreptara cu acelasi gest spasmodic asupra taranilor. Vociferarile salbatice se curmara o clipa, parca le-ar fi retezat un palos, dar numai spre a reizbucni mai tumultuoase:
― N-au voie sa traga! Nu-ti fie frica, mosule! Hai, baieti, ca nu va impusca! Aoleu, ca v-a intrecut Anghelina!
Apoi rasunara alte comenzi aspre, ascutite ca niste scartaituri de ferastrau ruginit. Zidul de soldati executa masinal, sacadat, aceeasi miscare de arme. Tevile cu cate o dunga alba de soare se ridicara deodata la ochi, degetele apasara deodata pe tragaci si salva de gloante umplu cerul cu o rapaiala pripita.
In vreme ce, cu aceleasi gesturi automate, soldatii coborau armele de la ochi si le reincarcau, din multimea de tarani izbucnira tipete de spaima. Ca si cand o perdea de uragan ar fi maturat campia, oamenii se simteau cuprinsi intr-un inceput de miscare de fuga.
― Au tras in aer! racni Petre cu ochii bulbucati. N-aveti frica, fratilor! Stati pe loc! Unde te indesi? Nu fugiti! Inainte, oameni buni! Pe ei! Sa le luam pustile si gloantele!
Parca panza de gloante, cu pocnetele ei, ar fi spalat toate zgomotele ce murdareau vazduhul, se facuse o clipa de tacere mare si dureroasa. O groaza mare parea ca a rarit si risipit aerul, incat pe fata pamantului n-a mai ramas decat un vid imens, chinuitor de suflete. In tacerea aceasta goala, glasul lui Petre cadea ca o ploaie fierbinte, asmutitoare. Din toate piepturile izbucni deodata un urlet care parca aprinsese vazduhul mai violent ca salva de gloante de adineaori. Pe urma glasurile se valmasira iar intr-o larma tulbure si cleioasa ca o baltoaca rascolita de grindina.
― Domnule maior! striga prefectul Baloleanu cu palaria pe ceafa, cu fata pamantie. Ne asalteaza taranii, domnule! Nu vezi?
Domnule procuror!
I se parea ca multimea smintita isi ia vant sa se napusteasca asupra armatei. Frica ii sfasia inima, dar in acelasi timp il sugruma si o furie mare impotriva comandantului care il lasa sa fie macelarit de banda razvratitilor.
Maiorul Tanasescu nu mai auzea nimic, atat era de enervat, indeosebi din pricina prefectului care, cu tergiversarile lui de lasitate, l-a pus si pe el in situatia de-a tolera necuviintele, insultele si chiar loviturile taranilor.
― Trompet, izbucni maiorul. De ce nu suni, ticalosule? suna mereu, trompet, sa auda si domnul prefect ca aici nu mai e politica! Hotii vor sa ne bea sangele, onorate domnule prefect!
Vedeti, domnule prefect?
Calul il invartea intr-un cerc, innebunit de vociferarile multimii.
Trambita sfarteca aerul cu o insistenta, parca ar fi rasucit un cutit intr-o rana vie.
Buimaciti de glasul de alarma, grupuri de tarani, cu bete, furci si coase, ca si cand s-ar fi aparat de lupi, se avantau spre frontul trupelor.
Maiorul Tanasescu ridica cravasa. Doua comenzi lacome fura subliniate de doua zgomote metalice, simple, ritmice.
Apoi, la intervale foarte scurte, se auzi foarte ascutit numai cate un cuvant scurt:
― ochi! foc!
Gloatele de tarani se poticnira, parc-ar fi primit fiecare cate un pumn in piept, numai o clipa, cat parai salva si pana cand tevile cu gura fumeganda alb revenira in pozitia orizontala. Trambita nu-si intrerupse deloc tipetele de arama Zdrentele zgomotului impuscaturilor inca nu se risipira si nici suierul gloantelor inca nu apucase a se potoli cand din valmasagul de oameni tasnira stropi de sange si urlete de durere. Multe trupuri se prabusira, scormonind pamantul, care cu unghiile, care cu dintii, toate zvarcolite de chinuri ca niste rame zdrobite:
„Aoleu!" „M-a omorat, mama!" „Aoleu, fratilor!" M-a impuscat, oameni buni!"
In acelasi moment multimea se intoarse inapoi, cuprinzand in fuga ei si pe putinii care nu-si pierdusera indrazneala. Spaima isi infigea tentaculele nenumarate in cetele zguduite de focul soldatilor, impingandu-le intr-o goana zvapaiata spre sat
Maiorul Tanasescu isi tinea strans roibul, cu luciri de otel in ochi, cu o usoara incruntare a muschilor figurii. Alaturi trompetul isi umfla mereu obrajii ca niste foi automate, leganand usor trambita, in vreme ce calul lui, cu gatul incordat si capul in piept, isi rodea zabalele cu clabuci de spuma cenusie. Mai inapoi, in sosea, prefectul
Baloleanu cu picioarele intepenite, cu ochii ratacitori, spunea intruna procurorului, care parca asculta si nu auzea:
― Ne trebuie sange rece, ca sa nu se verse sange nevinovat
Isi dadea seama ca vorbeste de sange, vroia sa evite cuvantul si cuvantul ii venea mereu pe buze si-i ardea gura ca o navala de sange fierbinte.
Cravasa maiorului se inalta iarasi in aer, glasul lui taios se sfredeli iar printre sunetele trambitei, armele facura iarasi cateva miscari scurte si impuscaturile trosnira cu acelasi parait prelung.
― Domnule maior, domnule maior! striga prefectul fara sa-si poata dezmorti picioarele. Baia de sange
Se opri amarat ca iar i-a venit sangele pe limba. Ba acuma parca si mirosul ii gadila narile. Tanasescu intoarse capul spre el, dar nu raspunse decat printr-o privire dispretuitoare. In schimb rosti cateva comenzi care pusesera in miscare zidul de soldati
Taranii fugeau mancand pamantul, imbulzindu-se, strivindu-se, urland. Se ingramadeau mai ales pe sosea, dar multi se imprastiau si prin gradini, prin curtile caselor de margine, fiecare grabit sa dispara in fata gloantelor. Pe camp ramaneau doar cateva zeci de trupuri, unele zvarcolindu-se si vaitandu-se, altele intepenite cum lea gasit moartea. Langa santul soselei, Anghelina zacea cu fata-n sus nemiscata, lovita de un glonte in frunte; copilasul in bratele ei moarte plangea si vrajea din manutele goale, parca ar fi cautat sa se smulga de la pieptul mamei. Aproape de ea, un batran se zvarcolea intre un baietel ucis, cu fata strambata de spaima, si
Chirila Paun, care horcaia nemiscat, varsand la fiecare horcait sange negricios, naclaindu-i barba, gatul, pieptul, inchegandu-se in dungi groase Pete albe insemnau pe pamantul gras de la marginea
Amarei numai trupurile taranilor morti reci sau agonizanti, caci cei loviti mai usor goneau sau se tarau printre ceilalti fugari, vrastand calea cu dare de sange.
― Nu fugiti, fratilor! Opriti, fratilor! Dumnezeul lor de
Petre striga cat il tinea gura, precum a strigat de la primul moment, dar era tarat si el in goana multimii, neputincios, ca o frunza pe un puhoi de ape ce au rupt zagazurile. Ilie Carlan, strangand cu mandrie pusca goala, gafaia langa Petre, desperat de desperarea lui. Mai departe, Nicolae Dragos se zvarcolea sa se apropie de Petre, sa schimbe impreuna doua vorbe. Dar multimea ingrozita ii cuprindea pe toti, irezistibil, in aceeasi fuga dezmatata, spre un adapost impotriva mortii care le tiuise tuturor in urechi
In urma gloatei fugare un detasament de soldati pornise pe soseaua presarata cu cadavre. In frunte pasea un lant strans de tragatori, cu armele gata de a trage, ocupand corpul soselei din sant in sant, iar pe amandoua marginile cate un pluton in coloana de mars, mijlocul ramanand rezervat pentru maiorul Tanasescu, insotit de trompetul batalionului. Din cand in cand maiorul racnea comenzi scurte, trupa se oprea, pustile trosneau, apoi marsul reincepea pe ulita satului, printre casele care pareau pustii.
Tanasescu vedea cum, la fiecare salva, mai multi sau mai putini din fugari se rostogoleau la pamant, parca si-ar fi pus piedica ei intre ei, cum unii incercau sa se mai ridice si apoi se prabuseau fara sa mai clinteasca. Dar goana taranilor il intarata, ca si cand i-ar fi socotit lasi sau ar fi dorit o impotrivire ca sa justifice gloantele.
Suduia neincetat printre dinti, racorindu-si putin nervii, apoi iar comanda:
― stai! ochi! foc!
Grosul trupelor ramasese la marginea satului pe loc, asteptand intai curatirea terenului. Impreuna cu ele ramasese si prefectul
Baloleanu cu primul-procuror, langa trasura lor. Baloleanu nu-si mai dadea seama cum s-au intamplat lucrurile, dar se simtea profund jignit ca maiorul a plecat sa urmareasca pe tarani, iar pe el l-a lasat acolo caraghios, desi el are toate puterile si toate raspunderile.
Incepu sa explice procurorului ca maiorul si-a depasit rolul si ca el nu va permite sa i se incalce autoritatea, fiindca pacificarea tulburarilor e o opera delicata, care cere calm si tact, iar nu orgie de sange. Procurorul, cu ochii holbati, aproba dand mereu din cap si tresarind de cate ori auzea o noua salva.
― stai! ochi! foc! urla maiorul Tanasescu in clipele cand prefectul Baloleanu se zbuciuma la marginea satului.
Ceata fugarilor scazuse la mai putin de o treime. In afara de cei prabusiti de gloante, multi se refugiau prin ograzi ca sa scape de urmarire, mai cu seama cand ajungeau la casele lor. Chiar si Nicolae
Dragos, dandu-si seama ca nu mai e chip sa razbeasca pana la Petre si ca ar fi de prisos sa mai incerce vreo impotrivire, cand isi vazu casa parinteasca se gandi sa se opreasca. Valul il ducea inainte.
Numai dupa ce trecu izbuti sa se smulga din stramtoarea fugarilor si sa iasa la marginea ulitei. In sant zari pe Gherghina lui Chirila plina de sange si scofalcita. Se vedea ca, dupa ce s-a prabusit, a fost calcata in picioare de ceilalti. Sari peste trupul ei starcit, dand sa se abata in curtea scolii, care se afla mai aproape. Tocmai cand ajunse la poarta, din urma rabufni o noua salva.
„Vor sa ne omoare pe toti, nu le-ar ajuta Dumnezeu!" isi zise cu o unda de bucurie ca el totusi a scapat.
Atunci simti o intepatura in cosul pieptului, usoara ca un junghi, si gura i se umplu de fierbinteala. „Mi se pare ca" ii trecu prin minte. Gandul i se curma intr-o brusca intunecare. Cazu gramada ca un sac, cu mana intinsa spre a deschide, izbindu-se cu capul de stalpul portii
Multimea imputinata continua goana pe ulita, acuma insa tacuta, ca si cand le-ar fi fost frica sa mai strige si sa se vaiete ca nu cumva prin glasurile lor sa atraga asupra-le gloantele din urma. Numai glasul lui Petre, tot mai ragusit, nu inceta deloc:
― Nu fugiti! Unde fugiti? Nu fugiti!
Totusi fugea si el, cu toate ca nu-l mai impingeau altii din spate, ii era rusine ca fuge, dar nu se mai putea opri si numai din gura indemna pe ceilalti sa se opreasca, parca astfel ar fi cautat sa-si ascunda fuga lui. Isi dadea seama ca s-a sfarsit tot si-i parea rau ca s-a sfarsit asa, oricat nu se putea sfarsi altfel. El credea si in clipele acestea ca, daca oamenii nu s-ar fi speriat de intaile impuscaturi si s-ar fi repezit la soldati, soldatii s-ar fi lasat dezarmati si astfel ar fi impiedicat intoarcerea boierilor. Acuma s-a ispravit. Acuma toate sperantele s-au prabusit, platite cu sange. Care nu va fi ucis de gloante va fi omorat in batai si-n inchisori, iar in loc de pamant vor fi injugati ca vitele. Barem el n-are sa se astepte la nici o mila sau crutare, caci el va fi aratat chiar de satenii lui drept capetenia tuturor relelor.
― Nea Petrica, nea Petrica, noi ce facem? striga langa dansul Ilie
Carlan cu fata galbena de spaima, cu camasa inrosita de sange.
― Eu nu ma las, Ilie, mai bine sa ma omoare! facu Petre fara sa se uite la dansul, parca i-ar fi fost rusine.
Cand sosi in batatura carciumii, la incrucisarea drumurilor, se opri. Multimea se imprastiase. Cateva grupuri de oameni mai alergau, unii pe ulita spre Vaideei, altii spre Ruginoasa. El ramasese numai cu Ilie Carlan, care iar intreba:
― Nea Petrica, ce facem, spune, ca eu nu ma despart de talica!
― Facem pace, mai Ilie! mormai Petre, vazandu-l insangerat. Da unde esti impuscat tu de ti s-a rosit camasa?
― O fi in umarul asta, ca parca nici nu-l mai simt, zise baietandrul privindu-l cu un zambet de mandrie.
― Mama lor de talhari!
Petre avea o pusca incarcata, luata de la pandarii arendasului
Cosma. O tinea de teava ca o ghioaga. Un necaz mare ii inabusea inima ca un naduf. Ii trecea prin creier sa fuga si el acasa, ca ceilalti toti, dar ii era rusine de baiatul de langa el, care ii arata o incredere netarmurita.
― Atunci stai, nea Petrica, sa facem semn de pace, sa nu ne mai omoare degeaba! striga bucuros Ilie.
Isi scoase camasa insangerata si rupta, o agata de teava armei cu care se mandrise atata, ca un steag alb, si o ridica in sus, s-o vada soldatii care erau inca departe. Pusca era grea pentru bratul lui gaurit si teava cu camasa in varf se balabanea ca batuta de vant.
Statura asa un rastimp, imprejur liniste mare si nici o miscare, parca satul ar fi fost mort. Usa carciumii era inchisa. Petre bombanea si scrasnea, asteptand cine stie ce minune. Atunci din vale, pe ulita, spre curtea lui Iuga, auzi glasul babei Ioana, suparat ca totdeauna:
― Pasarelele mamei, pasarele, pasari
― Maica Ioana tot cu gainile ei s-acuma, nea Petrica, auzi? zise
Ilie bucuros c-a auzit glas de om in tacerea asta dureroasa.
― D-apoi ca ea nici n-are alte griji, baigui Petre morocanos.
Dupa alt rastimp, ciocanit de chemarile babei, soldatii incepura a se vedea mai bine cu maiorul calare, la mijloc. Petre ii privea cu niste ochi neincrezatori si parca numarandu-le pasii. Deodata rasuna iar trambita, prelung ca o prevestire. Si indata Petre auzi franturile de comenzi:
― stai! ochi! foc!
Ilie incepu sa legene mai tare steagul alb, sa nu cumva sa nu-l observe soldatii. Trosnitura salvei paru mai asurzitoare. Camasa insangerata cu pusca se pravali scurt ca un drapel cand da onorul.
Ilie se franse icnind:
― Aoleu!
Doua gloante lovisera si pe Petre, dar nu le simti. „Nici pacea noastra nu le mai ajunge! se gandi dansul cuprins de o indignare subita pentru ca soldatii au impuscat semnul pacii. Apoi atunci"
Trupa isi reluase inaintarea automat. Petre, parca numai atunci si-ar fi adus aminte, ridica pusca la ochi si trase cu sete. Arma se descarca cu un pocnet nabusit. Dupa o clipa comanda rasuna din nou:
― stai! ochi! foc!
Si inainte chiar de a se auzi ultimul cuvant, salva trosni. Petre ramase in picioare, cu pusca goala in mana, sfidator:
― Pastele si anafura voastra de
Cazu intai in genunchi. Pe camasa-i alba tasnira cateva pete de sange.
― Foc! Foc! Foc! tipa furios glasul maiorului.
Impuscaturile paraiau, parca o morisca s-ar fi pornit singura undeva sa se invarteasca. Petre isi simti capul greu-plumb. Lasandul jos pe piept nu-si mai putu pastra echilibrul si se rostogoli, gemand cu o ultima sfortare de manie:
― Dumnezeul soarele pamantul.
Mai devale baba Ioana, in mijlocul ulitei, striga cu atat mai nerabdatoare cu cat impuscaturile se apropiau:
― Pasarelele mamei, pasarele
Gainile, in santul celalalt, ciuguleau nepasatoare. Ingrijorata sa nu i le omoare, baba nu contenea chemarile, uitandu-se doar din cand in cand mai urat spre carciuma, de unde venea zgomotul armelor:
― Pasarelele mamei fire-ati ai dracului cu focurile voastre sa fiti! Pasari, pasari, veniti la maica! Apoi deodata se rasuci pe loc, manioasa, bombanind:
― Fire-ati ai dra
Se prabusi zvarcolindu-se si miscand numai buzele, fara glas.
Trasura cu prefectul Baloleanu si primul-procuror, escortata de trompetul batalionului pe care maiorul il trimisese cu ordine la grosul trupei, opri pe batatura carciumii, inconjurata de soldatii cu baioneta la arma.
― Domnule maior, va rog, am crezut ca zise Baloleanu ingrozit de cadavrele si ranitii intalniti pe drum.
Maiorul Tanasescu, calare, se apropie de trasura cu mana la cozoroc, cu glas triumfator:
― Domnule prefect, am onoarea a va raporta ca in Amara s-a restabilit linistea si ordinea!
Baloleanu vazu la cativa pasi cadavrul gol de la brau in sus al lui
Ilie Carlan si trupul ciuruit de gloante al lui Petre, iar intre ele camasa alba, desfasurata ca un drapel prosternat. Bolborosi infricosat, intorcand capul:
― Da linistea si ordinea Prea bine, domnule maior! Multumesc!

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2021 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.