Pana la amiazi, Grigore Iuga isi stapani rabdarea in Costesti. A ascultat toate relatarile despre intamplarile din Amara, despre moartea tatalui sau si a Nadinei linistit si fara lacrimi, incat Titu
Herdelea se mira in sine de atata tarie sufleteasca.
― Trebuie sa instiintez pe Gogu! zise in cele din urma tanarul
Iuga.
Se duse numai cu Titu pana la posta sa telegrafieze. Voia sa scape putin de toti cei care ii dadusera toate vestile rele ca de niste dusmani. Simtea o nevoie mare de singuratate si de tacere. Iesind de la oficiul telegrafic, spuse lui Herdelea, incet si trist, prac-ar fi vorbit cu inima sa:
― Niciodata n-as fi crezut ca un om poate suferi atata!
Pe urma, indata dupa-pranz, porunci lui Isbasescu sa-i tocmeasca o trasura, sa plece spre Amara. Isbasescu incerca sa-l convinga ca ar fi mai bine sa astepte totusi pana maine Grigore ii arunca o privire atat de mustratoare, ca contabilul nu indrazni sa mai continue.
Pe la ora doua erau pe drum. Isbasescu, pe capra, avea inima cat un purice. Vrand sa-si faca putin curaj si observand ca Grigore nu e dispus sa-i mai auda glasul, incepu o conversatie pe soptite, despre ororile taranilor rasculati, cu birjarul care tremura de frica sa nu-si gaseasca moartea in calatoria asta si regreta ca s-a lasat ispitit de pretul mare ce i s-a fagaduit, ca sa plece.
In Vladuta, in dreptul conacului ars, ulita era inchisa de o multime de tarani pe branci, paziti de soldati cu baioneta la arma.
Un sergent iesi inaintea trasurii:
― Inapoi! Inapoi! Nu e voie!
Toate incercarile de a-l indupleca fura zadarnice. Grigore Iuga trebui sa se dea jos si sa obtina permisiunea ofiterului pentru a putea trece. Auzi de departe pe colonelul pensionar Stefanescu, strigand furios in mijlocul taranilor:
― Spuneti, talharilor, care ati pus focul! Nu spui? Mai, spuneti, ca va bat pana va omor pe toti! Spuneti, mai, care ati furat!
Recunoscand pe Grigore, colonelul i se planse amarat, aratandu-i ruinele:
― Uite, domnule, ce mi-a ramas din toata agoniseala vietii!
Uite ce mi-au facut hotii astia! Apoi nu merita oare sa fie impuscati toti, fara crutare, daca nici ei n-au avut mila de batra-netele mele?
Credeam ca nu-mi vor fi devastat tot-tot, de aceea am alergat si iaca ce-am gasit! ii tremura glasul de durere si de manie.
― Dati-va la o parte sa treaca trasura! striga sublocotenentul dupa ce batranul Stefanescu isi varsa amarul fata de tanarul Iuga.
Taranii incercara sa se ridice, ca sa faca loc. Ofiterul racni speriat:
― Jos! Jos! Soldat, pocneste-l! Da, soldat!
Trasura isi urma calea, prin Babaroaga si Gliganu, pana la
Lespezi, unde facu un popas mai lung. Grigore, fara sa-si marturiseasca, avusese mai mare groaza de intalnirea cu cadavrul Nadinei decat de al tatalui sau. De la serbarea "Obolului" n-a mai vazut-o deloc, si astfel i-a ramas in minte cu torsiunile, flexiunile si vibratiile din dansul apasilor, o imagine dureroasa pentru inima lui. Acuma, in biserica, in fata catafalcului pe care zacea corpul ei rece, de cateva zile, invaluit in cearsaful ordinar, ii aparu in suflet aceeasi imagine, dar calda, felina si frumoasa, parca nu s-ar fi despartit de ea nici o clipa. Ii fu frica sa ridice coltul cearsafului si sa-si distruga pe vecie chipul pe care l-a iubit si care i-a daruit toate suferintele si bucuriile iubirii. Se aseza in strana de la capataiul catafalcului, cu fruntea in maini, si ramase acolo, singur, indelung. Pe tablia stranei erau cateva carti liturgice, vechi, cu scoarte de lemn si filele murdare.
Mirosul greu de mort il ineca si totusi nu-l supara. Gandurile ii rataceau lenese. Aci isi zicea ca singur el are dreptul si obligatia sa se ocupe de inmormantarea ei, fiindca divortul lor, desi pronuntat, inca nu s-a transcris, aci ca soarta a vrut ca ea sa moara tocmai la tara, poate ca o pedeapsa sau o ironie ca i-a fost atat de urata tara, apoi iarasi ca, de s-ar fi intamplat nenorocirea aceasta peste doua saptamani, el ar fi fost un simplu strain chiar in fata cadavrului ei
Titu Herdelea iesise de mult din biserica, neputand suporta aerul dinauntru. Un ofiter ii spuse ca la Amara trebuie sa se fi intamplat lucruri grozave, deoarece s-au auzit pana aici impuscaturile. Grigore
Iuga, afland mai tarziu, vru totusi sa continue. Ofiterul se impotrivi.
A trimis o patrula sa-i aduca stiri. Pana nu se intoarce nu poate permite trecerea; s-ar expune la sanctiuni grave. Abia pe inserat pornira mai departe spre Amara; totusi, Grigore nu se mai intoarse in biserica
La marginea Amarei si apoi pe ulita, cadavrele zaceau in aceleasi locuri. Ici-colo, cate-un muribund gemea ori se zvarcolea inca.
Birjarul arata cu biciul mereu:
― Uite colea un mort! Si dincolo Asta parca mai sufla, vezi?
Isbasescu recunoscu pe Chirila Paun, apoi pe Nicolae Dragos
Titu Herdelea exclama ingrozit:
― Aici trebuie sa fi fost batalie mare!
Numai Grigore tacea, cu ochii in gol, parca n-ar fi vazut nimic.
O patrula ii opri in dreptul bisericii, alta la carciuma. La conac trasura ramase in ulita. Grigore cu Titu si Isbasescu intrara pe jos, pe poarta cea mare cu columbarul. Perechi de porumbei albi se dragosteau gangurind melancolic. Parcul cu aleile erau ravasite, ca si cand ar fi trecut cirezi de vite salbaticite. Altfel, insa, linistea era asa de mare, ca din ulita se auzi cascatul prelung al birjarului, urmat de o scuturare de clopotei a unui cal care-si destindea osteneala.
Zidurile ramase in picioare din castelul cel nou se profilau mai negre pe cerul albastru-vanat al inserarii.
Grigore privea cu bagare de seama, ca un cercetator strain, intorcand capul cand incoace, cand incolo, fara a zabovi insa langa ruine. Deodata din ograda argatilor aparu logofatul Leonte Bumbu, speriat, parca nu si-ar fi crezut ochilor, iar din conacul vechi bucatareasa Profira, care incepu sa boceasca cu un glas ragusit ca de barbat, repezindu-se sa sarute mana si umplandu-i-o de lacrimi.
Tanarul Iuga puse cateva intrebari si asculta raspunsurile cu o figura rece, ca si cand le-ar mai fi auzit sau nu I-ar fi interesat.
In cerdacul conacului vechi statea capitanul Lache Gradinaru, lasat in comuna cu compania lui pentru mentinerea ordinii si orice alta eventualitate. Dupa ce exprima lui Grigore condoleantele cele mai sincere, in niste fraze ceremonioase si false, capitanul spuse ca prefectul Baloleanu cu maiorul Tanasescu s-au inchinat inaintea ramasitelor pamantesti ale regretatului Miron Iuga si apoi au trecut spre Ruginoasa si mai departe, dar ca maine spera sa se poata reintoarce. Grigore multumi cu vorbe la fel de ceremonioase, de care se rusina si totusi le pronunta, pe urma isi curma o fraza si intra brusc in casa.
Tatal sau parea ca doarme cu lumanarea la capatai. Grigore il privi cateva minute, ingenunche ca la rugaciune si mai statu asa iar cateva minute si, in sfarsit, se intinse si saruta mana rece, cenusie, cu unghiile invinetite. In clipa aceea, lacrimile il napadira singure, imbelsugate, picurand pe mainile impreunate ale mortului, lucind ca niste pete de ulei Grigore se ridica, scoase batista, cu gandul sa stearga mainile mortului, dar pana ce o desfasura se razgandi si-si acoperi cu ea obrajii
Peste un rastimp, reculegandu-se, trecu in alta camera, urmat de ceilalti, afara de capitanul, care se retrasese discret spre a nu-i tulbura durerea.
― Leonte, trebuie sa pleci indata la Costesti! zise Grigore cu glasul putin plans, dar linistit, parca lacrimile i-ar fi redat stapanirea de sine.
Logofatul fu insarcinat sa aduca chiar asta-seara doua cosciuge si cele necesare pentru inmormantare. Unul va fi lasat la Lespezi; preotul de acolo va ingriji ca trupul Nadinei sa fie asezat in sicriu pentru a putea fi transportat aici maine dimineata Socotea masura aceasta absolut urgenta, cea mai urgenta, deoarece cadavrele aveau nevoie de odihna.
A doua zi, luni, de dimineata, porni cu Titu Herdelea sa examineze proportiile distrugerilor, intai aci, apoi la Ruginoasa.
Vizitiul Ichim le insira pe drum cati si care oameni au fost impuscati in razmerita de la marginea satului.
In Ruginoasa se intalnira cu trasura prefectului Baloleanu care petrecuse noaptea, impreuna cu primul-procuror Grecescu, in castelul Ghica de la Izvoru, scapat ca prin minune de furia taranilor.
Condoleantele fura lungi si lacrimoase. Baloleanu apoi purcese cu ravna la povestirea activitatii sale de pacificare. Era miscat si plin de admiratie pentru propriul sau eroism. Zugravea in culori poetice primejdiile nemaipomenite care i-au amenintat viata si din care a scapat ca prin urechile acului, de se mira si el. Se felicita ca a reusit sa restabileasca linistea atat de repede si aproape fara varsare de sange.
― Saraca mea Melania, daca ar banui ea prin ce am trecut! suspina dansul induiosat. Numai sangele rece si tactul meu proverbial au putut face minunea asta, draga Grigorita! Dar opera mea inca nu e terminata. Pacostea cea mai grea de-abia incepe. Nu e destul sa combati raul, trebuie sa-i starpesti radacinile, ca sa nu mai revie! Nu-i asa, domnule prim-procuror?
2
Maiorul Tanasescu s-a intors aseara tarziu la Amara, intovarasit numai de aghiotantul sau si de trompetul detasamentului. Ar fi putut dormi si el la Izvoru, dar a tinut sa dovedeasca prefectului ca ordinea este atat de mare, ca poate merge noaptea si singur prin satele care au fost rasculate. Si pe urma voia sa ia personal conducerea anchetei preliminare in Amara, cuibul intregii miscari de razvratire.
Dis-de-dimineata, Ion Pravila astepta in curtea primariei, tremurand si sfatuind cu straja despre secretarul Chirita Dumi-trescu care de doua zile statea ascuns cine stie unde, de frica oamenilor, si de care poate sa fie nevoie acuma.
― Tu esti primarul talharilor? intreba maiorul dand cu ochii de el.
Primarul nu apuca sa raspunda. Tanasescu ii carpi cateva perechi de palme de vazu stele verzi, strigand:
― Va satur eu acusica de revolutie, n-ai grija! Pe toti va satur, sa tineti minte!
Aseara daduse ordine severe ca mortii sa fie lasati unde se gaseau spre a servi de pilda tuturor celor vii. Acuma porunci primarului batut sa identifice, sub controlul unui plutonier, pe cei cazuti, iar pe urma cadavrele sa fie carate la cimitir spre a fi ingropate mai tarziu, cand va hotari dansul. Capitanul Lache
Gradinaru fu insarcinat sa ia masuri ca toti satenii, fara nici o exceptie, inclusiv femeile si copiii, sa fie adunati degraba in curtea si gradina primariei, pentru cercetari.
Apoi, cu concursul aghiotantului, un sublocotenent tanar si timid ca o fecioara, medita un plan metodic de lucru pentru a descoperi fara intarziere pe ucigasii Nadinei si ai lui Miron Iuga, pe criminalii care au mutilat pe fiul arendasului Platamonu, pe incendiatorii conacelor, pe cei ce au lovit si dezarmat pe jandarmi, pe cei ce au furat si in sfarsit pe cei ce au participat la insultarea trupelor
― Pana una-alta sa trimitem pe cineva la Lespezi si la Gliganu sa ne aduca si pe talharii principali de acolo sa-i putem confrunta si judeca impreuna cu astialalti! zise maiorul Tanasescu, intrerupanduse nerabdator.
Peste catva timp se prezenta capitanul Corbuleanu, sosit sa reinstaleze postul de jandarmi. Maiorul se bucura. Avea nevoie de jandarmii cunoscatori ai oamenilor si imprejurimilor localnice.
Nimeni, din acest sat de criminali, nu-i inspira nici o incredere. Daca si preotul batran s-a amestecat intre rebeli si a fost impuscat printre ei, in cine sa aiba incredere? (in realitate preotul Nicodim fusese sa citeasca rugaciunile legiuite la capataiul boierului Miron si, intorcandu-se de la curte cu crucea infasurata in patrafir, a fost ucis de un glonte ratacit, pe ulita, aproape de casele sale.)
Plutonierul Boiangiu gasi in locuinta sa devastata pe Didina, putin slabita, dar altfel vesela. Se imbratisara. Femeia planse nitel, povesti cum a avut noroc cu baba Ioana, care a ascuns-o in podul colibei sale, si a hranit-o, si a ingrijit-o, caci de-ar fi dat peste ea taranii, ar fi omorat-o, negresit. Si plutonierul lacrima putin si apoi alerga la primarie, la datorie.
Pe la ora noua, cand sosi trasura cu prefectul si prim-pro-curorul, ancheta era in toi. De la carciuma se auzeau vaietele si tipetele multimii de tarani ce umplea ulita, curtea si gradina primariei.
Cordoanele de soldati vegheau ca nu cumva sa fuga cineva inainte de a fi cercetat.
Totusi, rezultate deosebite inca nu se obtinusera. Doua echipe de soldati cu vergi si cu pari bateau fara alegere si cu randul, spre a nu obosi. Taranii urlau, implorau mila si iertare, dar nu voiau sa marturiseasca crimele si nici sa denunte pe criminalii principali.
Numai gratie plutonierului Boiangiu au putut fi descoperiti sapte insi care au lovit si dezarmat pe jandarmi, intre ei Serafim Mogos si
Trifon Guju.
― De ce-ai lovit pe plutonier, hotule? striga maiorul cu ochii injectati. Cum ai indraznit sa ridici mana, talharule?
― Apoi
Atata ingana Serafim Mogos uitandu-se drept in ochii maiorului linistit, parca si-ar fi dat seama ca orice raspuns ar fi zadarnic.
Tanasescu tabari asupra lui cu cravasa pana ce-l umplu de sange, lihaind:
― De ce-ai dat, ticalosule? De ce-ai dat? De ce
Serafim Mogos rabda lovitura fara a se clinti si fara a scoate un glas, cu aceeasi privire care infuria pe maior, parandu-i-se sfidatoare.
― Caporal! racni apoi Tanasescu, obosind. O suta de bete banditului! Imediat! Si pe urma in lanturi!
Trifon Guju lipsea. Cineva spuse ca a fost impuscat de boierul cel batran si ca acuma zace acasa. Fu adus degraba pe sus. Toata fata ii era o rana neagra. Ramase intins pe pamant, gemand.
― Sus! in picioare, talharule! urla maiorul, izbindu-l cu botul cizmei in coaste.
Taranul se ridica. Ochii ii erau umflati si inchisi. Se clatina, parca in fiece clipa ar fi fost sa se prabuseasca.
― De ce te-a impuscat boierul, hotule? intreba ofiterul. Ai ridicat mana asupra dumnealui, nu-i asa? Ai vrut sa-l omori, ai? Tu ai fost capul ucigasilor!
Trifon gemu ceva neinteles.
― Dar plutonierului de ce i-ai smuls arma? De ce I-ai lovit?
Spune, talharule!
Il plesni cu cravasa peste capul ciuruit de rani vii. Omul scoase un urlet infiorator, ca si cand i s-ar fi dezghiocat carnea, si se pravali ca o buturuga gaunoasa. Mai furios, maiorul il calca in picioare, necontenind cu "hotule" si "talharule". Apoi deodata se retrase cativa pasi si ordona rece, taios:
― Sergent! Tu! Da! Ia sase oameni! Duceti pe talharul asta in fundul gradinii! Acolo sa fie impuscat! Impuscat! Ai inteles, sergent?
― Traiti, domnule maior! facu sergentul indesat si negricios, batandu-si calcaiele, parca s-ar fi cutremurat.
Soldatii insfacara pe Trifon si-l tarara prin multimea deasa de tarani. Cu o suprema sete de viata Trifon Guju gemea rugator:
― Iertare iertare
Disparu cu soldatii. In urma lor ramase o tacere amara, intretaiata numai de vajaiturile cravasei cu care maiorul Tanasescu spinteca aerul intr-o incordare nervoasa. Trecura minute. Cravasa isi iutea dumicarile. Apoi rabufni o detunatura din fundul gradinii, scurta, inabusita, fara ecou.
― Ceilalti! striga maiorul indata, destramand panza tacerii pe care detunatura o clatinase putin. Voi cum ati indraznit sa ridicati labele asupra jandarmilor?
Taranii pornira sa se jure si sa se vaiete ca ei nu sunt vinovati, ca nici n-au fost acolo cand s-a intamplat fapta aceea Maiorul
Tanasescu gafaia. Incepuse sa se ingrase in vremea din urma, avea putina burta, iar un doctor ii spusese de curand ca are grasime si la inima. In orice caz obosea repede. Ca sa nu-si pericliteze sanatatea cu banditii, ordona sa se aplice fiecaruia din cei cinci cate o suta la spate. Ordinul tocmai se executa, indivizii se intreceau in urlete la fiece lovitura, cand trasura prefectului opri in ulita.
In vreme ce bataia continua, caporalul numarand cu glas tare loviturile, ca sa nu se intample vreo lipsa, maiorul Tanasescu se planse prefectului si primului-procuror de incapatanarea talharilor de a nu marturisi si a nu denunta pe vinovatii cei mari. Pe Baloleanu tipetele taranilor il suparau si-l enervau. Dupa ce caporalul rosti suta si taranii batuti fura inchisi in cancelarie, prefectul, ca sa-si redobandeasca siguranta, striga catre multimea cu fata la pamant ca crimele si ticalosiile lor au inspaimantat lumea si ca numai prin pocainta si marturisiri sincere isi vor putea usura soarta Ca la comanda, sutele de oameni ridicara capetele cu o miscare, parc-ar fi vrut sa se scoale in picioare, baiguind intr-un singur glas prelung ca murmurul unei furtuni trecute:
― Iertati-ne
Baloleanu incremeni de groaza, ca si cand miscarea si glasul multimii ar fi fost inceputul unei noi razvratiri. Aceeasi frica subita cuprinse si pe procuror, si pe maior, ca si pe toti ofiterii, si chiar pe soldati. Singur plutonierul Boiangiu nu-si pierdu cumpatul si racni deodata:
― Jos! Jos! La pamant! Jos!
In clipa urmatoare strigatul lui Boiangiu fu reluat de mai multe glasuri, iar soldatii incepura sa loveasca in dreapta si in stanga pe spinarile incovoiate, repetand speriati:
― Jos! Jos!
Prefectul renunta la continuarea admonestarii. Se trecu indata la interogatoriul lui Toader Strambu pe care Boiangiu il indicase ca ucigas al Nadinei.
― Spune cum ai omorat-o! zise prim-procurorul.
― Apoi, domnule, eu n-am omorat pe nimeni si nu-s vinovat! raspunse taranul cu fata pamantie.
― Atunci cine a omorat-o?
― Eu nu stiu, domnule! Poate Petrica a Smarandei, ca el a intrat in conac inaintea mea, dar eu n-am omorat-o!
― Sa iasa Petre a Smarandei! striga prim-procurorul linistit.
― Mort mort! rasunara mai multe glasuri.
Maiorul Tanasescu fierbea. Nu se putu stapani. Taranul acesta i se parea de o viclenie revoltatoare. Se napusti brusc asupra lui:
― De ce nu spui, talharule? De ce-ai omorat-o, talharule? Si de ce ai batjocorit-o si ai necinstit-o? Ai poftit la trup de cucoana mare, spurcaciune blestemata?
Toader Strambu isi ferea capul de plesniturile cravasei si bocea ca o muiere:
― Aoleu! Aoleu! Nu-s eu, dom le maior! Iarta-ma, dom le maior, ca nu-s vinovat!
Atunci trecu pe ulita carul cu patru boi, aducand cosciugul simplu cu ramasitele pamantesti ale Nadinei. In urma carului mergea preotul din Lespezi in odajdiile cele mai bune, cu crucea intr-o mana si cadelnita in cealalta. Dascalul, batran si slabanog, canta versurile mortilor, uitandu-se curios spre curtea primariei plina de oameni pe branci si mai ales la anchetatorii in picioare.
Se facu tacere pana ce trecu carul mortuar. Toti se descoperira, iar Baloleanu murmura cu o intristare indignata:
― Biata femeie, biata femeie! Ce crima odioasa!
Primul-procuror, auzind indignarea prefectului, se rasti si el la
Toader:
― Ce ti-a facut tie cucoana asta buna si frumoasa, nemernicule, de ai omorat-o?
― Eu n-am omorat-o! tagadui taranul cu indaratnicie.
Sosi si convoiul de tarani din Lespezi, escortat de soldati. Primulprocuror
Grecescu, ambitios sa dovedeasca pe ucigasul doamnei
Iuga, lua repede pe noii veniti sa-i spuie ei adevarul, fiindca in satul lor s-a intamplat omorul si nu se poate sa nu stie cine a omorat-o.
Ileana marturisi indata:
― Nea Toader a omorat pe conita, domnule, dupa ce si-a facut poftele cu dumneaei Eu I-am vazut cand a intrat in casa si l-am auzit pe urma cum s-a laudat si l-a indemnat si pe Ilie Carlan sa-si faca poftele cu conita pana nu se raceste Poate sa spuie si nea
Matei Dulmanu, c-a fost si dumnealui de fata cu Petrica a Smarandei cand am scos-o pe conita moarta din casa, daca am vazut ca nea Pavel Tunsu a dat foc masinii
― Eu n-am omorat-o, degeaba minte fata asta! zise Toader
Strambu fara sa se uite la Ileana.
― Ba fata nu minte, mai Toadere! facu atunci Matei Dulmanu cu mustrare. De ce nu marturisesti c-ai omorat, dac-ai omorat? De ce umbli sa napastuiesti pe altii, Toadere?
― Ba, daca-i pe spus, mai bine spune dumneata, nea Matei, cum ai spart capul neamtului, glasui Toader intunecat.
― Apoi eu nici nu m-oi ascunde cand m-or intreba boierii! zise
Matei raspicat si fara frica.
Procurorul asculta satisfacut, uitandu-se din cand in cand la prefect si la maior, parc-ar fi vrut sa vada daca ei observa cat de abil a procedat si cum a reusit sa-i faca pe tarani sa vorbeasca.
― Multi raufacatori mi-au trecut prin mana, dar mai cinic si mai ticalos ca asta n-am pomenit! rosti in cele din urma procurorul catre
Baloleanu.
Maiorul Tanasescu isi smulgea mustatile ca sa se stapaneasca. Ii fu frica sa nu-i plesneasca vinele de atata constrangere nervoasa.
Se puse deci cu pumnii si cu cravasa pe Toader Strambu, il umplu de sange, il calca in picioare Cand obosi, porunci caporalului sa continue cu parul pana-i va zdrobi ciolanele. Urletele taranului se transformau in gemete din ce in ce mai slabe si mai horcaite.
― Sergent! striga in sfarsit maiorul. Ia-l si pe asta In fundul gradinii! Impuscat! Repede, repede!
Ordinul maiorului il destepta brusc din toropeala, parca ar fi turnat peste el o galeata cu apa. Se tari la picioarele ofiterului, gemand:
― Iarta-ma, dom le maior Imi raman copilasii orfani Fie-va
― Ia-l, sergent! racni Tanasescu, ferindu-si cizmele de atingerea taranului. Aide! Puneti mana pe el!
Tocmai in pauza cand se astepta detunatura, aparu si Titu
Herdelea in curtea primariei. Fiindca Grigore Iuga era ocupat cu pregatirile de inmormantare, a socotit potrivit sa nu-l incurce cu prezenta lui. Auzind impuscaturile din fundul gradinii, intreba incet pe Baloleanu, care, spre a-si arata energia, raspunse cu o nepasare fireasca:
― Nimic A fost impuscat ucigasul doamnei Iuga
Matei Dulmanu marturisindu-si vina, procurorul Grecescu il declara arestat pentru a fi trimis in judecata tribunalului. Maiorul insa protesta:
― Pardon, domnule procuror! Pana la judecata, bataia e mai sfanta! Caporal, numara-i si astuia douazeci si cinci! Si, pe cand
Matei Dulmanu primea bataia fara a cracni, Tanasescu explica domnilor civili ca talharii astia numai de bataie inteleg, ca inchisoarea e o adevarata recreatie pentru ei si ca, in orice caz, osebit de ancheta civila, el trebuie sa aplice tuturor sanctiunile drastice cuvenite, pentru ca au indraznit sa se ridice impotriva armatei Titu
Herdelea avea pe buze un raspuns, dar tacu vazand ca Baloleanu si
Grecescu, cei chemati sa vorbeasca, primesc fara obiectie rodomontadele ofiterului.
― Pavel Tunsu! Care esti? Vino-ncoace! striga pe urma procurorul.
Pavel se ridica de jos. Dardaia de spaima ca va fi si el impuscat.
Balbai in nestire, fara sa mai astepte vreo intrebare:
― Eu n-am omorat pe nimeni Eu am stricat masina si i-am pus foc, ca mi-au schilodit copilul, dar n-am varsat sange, ca am copii
Se socoti cel mai fericit cand, snopit in bataie, fu aruncat intre ceilalti arestati, in cancelarie. Isi facu cruce si multumi bunului
Dumnezeu, ca a avut mila de copilasii lui.
Spre a deosebi cat mai grabnic pe cei buni de cei rai, primulprocuror crezu necesar sa schimbe ordinea cercetarilor si sa asculte in primul rand pe fruntasii satului de la care poate mai curand sa afle pe adevaratii raufacatori si instigatori.
― Sa-mi spui cinstit, mosule, cum s-au petrecut blestematiile si cine-s vinovatii! intreba pe Lupu Chiritoiu.
― D-apoi, domnule, eu nu m-am amestecat, ca-s batran si nu mi-ar fi sezut frumos sa
― Bine, bine, te cred, dar cum a inceput razmerita asta si cine a starnit-o? Ca din senin doar n-a venit, mosule? insista procurorul.
― Ba cam asa a venit, domnule! intari batranul. A fost un vant mare si i-a luat pe bietii oameni si i-a manat ca oile
― I-asculta, mosule, sa nu ne imbeti pe noi cu basme, ca n-avem vreme de d-astea! interveni maiorul Tanasescu enervat de sfatosenia batranului.
Si, dupa cateva replici, ii trasni o pereche de palme. Lupu
Chiritoiu il privi drept in ochi si rosti rar:
― Apoi, domnule maior, Dumnezeu sa-ti plateasca rusinea asta pe batranetile mele!
― Ce? Ce? Esti obraznic cu mine, talhar batran ce esti? sari
Tanasescu. Caporal, numara-i cincizeci!
Titu Herdelea tremura langa prefectul Baloleanu tot timpul cat batranul suferea loviturile fara a scoate un glas de durere, parc-ar fi fost de piatra.
Dupa ce mai fura batuti cativa batrani, intre care mai rau Luca
Talaba, pentru ca atitudinea lui a parut cutezatoare, dupa ce atat
Filip Ilioasa cat si Marin Stan fura dovediti si recunoscura ca s-au lacomit fiecare la pradaciune, desi sunt oameni cu stare, veni randul lui Ignat Cercel. Ieri, cand s-au potolit impuscaturile, ca sa se ia bine cu armata, Ignat a spanzurat un stergar alb intr-un bat si l-a pus in poarta bataturii, sa-l vada boierii cand vor trece.
Maiorul intr-adevar l-a observat si s-a infuriat: "Ce-i asta, hotule?" "Pace, dom le maior!" a raspuns Ignat umilPace, hotule?
Da cu cine ai fost tu in razboi, talharule? Cu armata romana?" Si l-a batut de l-a omorat Acuma il recunoscu:
― Tu esti cu steagul alb, ai, si cu pacea, hotule?
― De, domnule maior, pacatele noastre, ca nu stim cum am face mai bine, ca sa nu gresim! baigui Ignat. Daca Dumnezeu ne-a pedepsit sa fim prosti, de, pacatele noastre
Pe cand procurorul, mereu intrerupt de exploziile maiorului, ispravea cu Ignat Cercel, veni primarul Ion Pravila sa raporteze ca, precum i s-a poruncit, a adunat si identificat pe toti mortii, adica patruzeci si patru, al patruzeci si cincilea fiind preotul Nicodim al carui cadavru insa a fost ridicat din ulita inca de aseara de catre fiica-sa Niculina. Maiorul Tanasescu se facu foc: cum a indraznit fata hotului de popa sa nesocoteasca ordinele lui? Primarul ingheta, asteptandu-se sa manance iar bataie si inca in fata satului intreg.
― Unde e bestia de muiere care a cutezat? striga maiorul cu ochii bulbucati.
Niculina iesi la iveala, palida, cu copilasul de mana. Fara nici o vorba, maiorul Tanasescu se repezi la ea cu cravasa. Femeia tipa, se ferea, iar copilul incepu sa urle ingrozit:
― Mamica mea! Mamica mea!
― Aoleu, aoleu, ajutor! zbiera Niculina cu obrajii vrastati de loviturile care nu conteneau.
― Caporal! striga maiorul obosit. Numara-i cincizeci!
― Aoleu, oameni buni! Aoleu!
Soldatii o insfacara. Niculina, intinsa cu fata in jos si tinuta de patru soldati, se zvarcolea tipand ca din gura de sarpe. Antonel se arunca la maica-sa, cu acelasi scancet de spaima:
― Mamica mea! Mamica mea!
Cand un soldat incepu sa loveasca, Titu Herdelea, care soptise mereu "ingrozitor, ingrozitor", ca sa-l auda prefectul Baloleanu, isi pierdu deodata stapanirea si, apropiindu-se de Tanasescu, ii zise revoltat:
― Domnule maior, ajunge! E insuportabil! Asta e
Maiorul, parca I-ar fi palmuit, tresari:
― Ce-ai zis? Cine esti dumneata Ce cauti aici? Cum iti permiti sa te amesteci dumneata in
― Ma numesc Titu Herdelea si sunt
― Nu vreau sa stiu nimic! continua Tanasescu cu pumnii stransi.
Imediat sa parasesti primaria, altfel te arestez si te pun intre baionete! Imediat! Imediat!
Prefectul Baloleanu inmarmuri. Energia maiorului cu taranii nu-i displacea, deoarece il scutea pe dansul de-a fi energic si de-a se incarca cu eventuale raspunderi. Orice ar interveni ulterior, el se poate spala pe maini. Dar incidentul cu un ziarist bucurestean si prieten al lui Grigore Iuga poate sa creeze complicatii cu repercusiuni mai mult decat plicticoase. Reculegandu-se putin din stupoare, interveni amical si in frantuzeste, cautand sa calmeze pe
Tanasescu, care se indarjea din ce in ce mai tare:
― Eu nu permit nimanui! Oricine ar fi! Sa fie si Dumnezeu, eu nu permit!
Titu Herdelea se facuse ca ceara, si de indignare, si de emotie, isi dadu indata seama ca amestecul lui, oricat de firesc omeneste, a fost insolit. Totusi, nu-i parea rau. Spre a nu atata scandalul si a nu se expune sa fie intr-adevar arestat, intoarse spatele. Prefectul, vrand sa-l impace, il lua de mana sa-l retie:
― Domnule Herdelea, te rog Fa-mi placerea! Domnul maior are sa
― Decat sa asist la asemenea barbarii, prefer sa ma retrag, domnule prefect! zise Titu, cautand sa-si ia o mutra cat mai demna.
― Ce rau imi pare ca murmura Baloleanu, strangandu-i mana si lasandu-l totusi sa plece.
Si Tanasescu se imblanzi vazandu-l ca se departeaza. Din clipa cand a auzit de la prefect ca e ziarist, furia i-a scazut brusc, fara insa sa arate ca s-ar da batut. Acuma cativa ani, fiind in garnizoana la
Turnu Severin, a palmuit la un chef pe un gazetaras local. S-a facut un taraboi enorm; toate ziarele din Bucuresti I-au luat in primire; a ajuns la consiliul de reforma. Daca n-ar fi avut in memoriu afacerea aceea, azi ar fi de mult locotenent-colonel.
― Nu pot permite sa fiu infruntat in exercitiul functiunii! facu dansul umflandu-si glasul, ca sa-si pastreze aparenta de manie. Eu am o raspundere aici! Nu ne jucam, nu-i asa, domnule prefect? De la Bucuresti e usor sa comanzi si sa scrii, dar uite pe talharii astia care au distrus, si au jefuit, si au pradat, si au ucis!
Cum ajunse la tarani, vocea iar i se inaspri, revolta ii reveni parcar fi fost jignit si devastat el insusi, cu toate ca el n-avea nici o avere.
― Satele astea ar trebui rase cu tunul de pe fata pamantului!
Pana si popa lor a fost talhar! Ce-au facut astia, blestematiile pe care le-au facut n-au pereche! In alte parti au mai avut nitica rusine, aici au fost in stare sa macelareasca, si femei, si batrani
Pe cand maiorul Tanasescu vorbea asa, de jos, se ridica un taran cu parul valvoi, cu fata luminata, si se apropie cu glas arzator:
― Domnule, domnule, vad ca te-ai pus sa omori pe crestinii lui
Dumnezeu si nu vrei sa asculti poruncile care trambiteaza in vazduhuri
― Jos, jos! strigara cativa soldati zelosi.
― Ce porunci? Ce zice? facu maiorul uluit de atata indrazneala, dupa ce de azi-dimineata se sileste sa-l inmoaie.
― E nebun, domnule maior, traiti! zise plutonierul Boiangiu.
― Nebun? Las ca cunosc eu nebuniile astea! striga Tanasescu.
De altfel banditul asta a fost ieri in fruntea rebelilor si a indemnat pe soldati la nesupunere L-am auzit eu cu urechile mele! Caporal, ia sa-i numeri cate i se cuvine!
In vreme ce soldatii il bateau, Anton urla cu mare bucurie, parca nici n-ar fi simtit loviturile:
― Dati, dati, fratilor! Ca judecata cea mare tot are sa vie si glasul lui Dumnezeu Loviti, loviti! Ca d-aia m-am sculat de jos si d-aia
Maiorul Tanasescu, plictisit ca bataia n-avea nici un efect, porunci caporalului:
― Ia dati-i drumul sa se duca dracului de nebun!
Apoi, intorcandu-se la primul-procuror, adauga:
― Sa continuam! Va rog!
3
Grigore Iuga isi simtea sufletul sfasiat de remuscari, iar prin gand ii trecea mereu:
"Poate dac-as fi ramas aici, nu s-ar fi intamplat"
Dar, in acelasi timp, isi dadea seama ca toate recriminarile sunt de prisos si ca alte datorii i se impun acuma. Corpul Nadinei isi cauta de cinci zile odihna, al tatalui sau de trei. Avea impresia ca mortii zac neingrijiti de prea mult timp, ca sufletele lor nu-si pot gasi odihna, ca se chinuiesc si chinuiesc pe cei vii dimprejur, in primul rand pe el, care de aceea sufera atat de mult si e coplesit de mustrarile constiintei.
Cand a expediat ieri la Costesti telegrama lui Gogu Ionescu, anuntandu-i moartea Nadinei, nu s-a gandit la inmormantare, precum nu s-a gandit la nimic material De-abia aseara, dupa ce a vazut cadavrele, si-a zis ca cel putin Gogu cu Eugenia ar trebui sa vie la inmormantarea Nadinei si ca deci trebuie sa-i astepte. Azi insa, dupa ce a vazut cosciugul in carul urmat de preotul din
Lespezi, i-a venit in minte ca Gogu n-are sa vie acum la tara nici chiar pentru inmormantarea surorii sale si ca, de altfel, nici nu e timpul pentru o inmormantare pompoasa cand satele se zvarcolesc in dezmeticirea din nebunia furioasa si cand ruinele inca fumega ca si sufletele oamenilor. Atunci, in clipa aceea, s-a hotarat sa faca indata o inmormantare simpla, potrivita imprejurarilor, lasand pentru mai tarziu, cand se va fi coborat linistea adevarata, ceremonia cea mare. Si din clipa aceea i s-a risipit tulburarea care-i tinuse sufletul intr-o neputinta dureroasa de a se orienta, parc-ar fi plutit intr-o lume ireala.
― Asculta, Leonte, dupa-amiaza vom face inmormantarea
Calm, ca si cand ar fi fost vorba despre lucrurile cele mai obisnuite, dadu logofatului dispozitii precise, amanuntite. Cateva generatii de ale familiei Iuga erau ingropate imprejurul bisericii de la
Amara. Ultimul mormant il construise Miron Iuga. Intr-insul odihnea de cativa ani sotia lui. Era zidit in piatra, boltit si vast, destinat sa-l adaposteasca si pe el cand ii va sosi ceasul. In acelasi lacas va incapea, cel putin provizoriu, si sicriul Nadinei. Fiindca batranul preot Nicodim s-a prapadit, va sluji preotul din Lespezi care a intovarasit carul mortuar al Nadinei. Ajunge el singur
Slujba se facu in curte. Batea vesel soarele primaverii. Arborii inmugureau vazand cu ochii. Cosciugurile erau asezate fiecare pe cate un car cu patru boi injugati. In spate, conacul vechi, cu geamurile inca sparte, parea un mosneag cu ochii plansi. In fata, zidurile innegrite si grinzile arse ale castelului nou, profilandu-se pe sirul de plopi dinspre ulita, alcatuiau un decor funerar parca inadins pregatit. In odajdiile noi, preotul span, cu barbuta speriata, citea si canta, si ridica mereu ochii spre cerul albastru pe care nourasi albi, ca niste siraguri de ingeri, se intreceau sa asculte pomenirea mortilor. Preotul avea un glas mic, subtirel si totusi alinator. Glasul acesta se suia in vazduh ca o dara de fum de tamaie, imprastiinduse in tacerea indoliata ce stapanea nu numai conacul, ci toata imprejurimea. Raspunsurile dascalului, masinale si fonfaite, ramaneau dedesubt, se amestecau cu rumegatul indiferent si mut al boilor, ale caror cozi lungi se leganau ritmic, alungand muste imaginare.
Grigore Iuga statea langa loitra carului cu cosciugul tatalui sau, avand alaturi pe Titu Herdelea ca un aghiotant credincios. In partea cealalta, pana la gardul dinspre ograda conacului, din care numai cativa stalpi se mai aflau in picioare, se ingramadeau toti oamenii curtii, cu Isbasescu in frunte si cu argatii la urma. Nevasta logofatului si bucatareasa Profira plangeau cu sughituri multe, dar fara bocete galagioase, rusinate parca de raceala lui Grigore.
Ochii lui, rosii si tulburi, cuprindeau in aceeasi privire amandoua cosciugurile. Erau la fel de mari, din acelasi lemn, parc-ar fi fost comandate de mult. In sufletul tanarului Iuga dainuia o liniste resemnata. Ganduri multe ii fulgerau prin minte, se ciocneau, se alungau fara incetare si fara a se cristaliza, ca niste crampeie fara rost, vanturate de intamplare. Numai in inima ii staruia un simtamant apasator ca o rana deschisa, care te doare fara sa-ti mai dai seama.
Nici nu baga de seama cand s-a ispravit slujba, cand au pornit spre cimitir. De-abia ajungand in ulita, sopti lui Titu Herdelea:
― Poate c-ar fi trebuit sa-l anuntam si pe Baloleanu In sfarsit!
Mergea in urma carului al doilea in care era cosciugul tatalui sau.
La cativa pasi mai inapoi se auzeau pasii celorlalti si plansetele femeilor, mai zgomotoase. Inaintea celuilalt car vazu stralucirea odajdiilor preotului si apoi ii auzi si glasul cantand parca dintr-o mare departare.
Se mira de multimea adunata la primarie. Titu ii dadu cateva lamuriri sumare. Niste vaiete confirmau ca ancheta continua cu aceeasi ardoare. Cand sosi convoiul funerar mai aproape, prefectul
Baloleanu iesi din curtea plina de tarani, urmat de primul-procuror
Grecescu, de maiorul Tanasescu si de capitanul de jandarmi
Corbuleanu. (Capitanul Lache Gradinarii, care ar fi dorit sa se asocieze ca unul ce a cunoscut pe batranul Miron si i-a fost oaspe de multe ori, fu obligat sa continue instructia rebelilor cat vor lipsi anchetatorii.)
― Sa ma ierti si sa ne ierti, Grigorita draga, ca n-am stiut nimic, altfel lasam toate si veneam sa aduc ultimul omagiu venerabilului tau parinte! murmura Baloleanu cu o mutra intristata, strangandu-i mana prelung.
Ceilalti, luandu-si fiecare infatisarea indoliata potrivita, ii stransera de asemenea mana pe rand, cu clipiri din ochi care voiau sa spuna ca durerea lor nu gaseste cuvinte sa o exprime destul de elocvent.
Grigore Iuga voi sa ceara el scuze prietenului sau Baloleanu ca a neglijat sa-l vesteasca. In momentul cand deschise gura, il vazu scotand grabit batista si stergandu-si ochii, parc-ar fi vrut sa-si inabuse lacrimile. Gestul i se paru atat de nesincer, ca renunta sa mai raspunda si continua mersul intrerupt cateva clipe, iutind pasii, ca sa ajunga din urma carul care nu se oprise.
Convoiul intra curand in curtea bisericii. Preotul mai canta putin, apoi cosciugurile fura coborate pe rand in mormantul deschis, langa care stateau cei trei argati trimisi de logofatul Bumbu sa ridice, cu bagare de seama, lespedea si pe urma sa o aseze la loc cum a fost.
Alti oameni de-ai curtii trebuira sa dea ajutor celor trei, cosciugurile fiind prea grele. Preotul repeta de mai multe ori "vesnica lor pomenire", acompaniat si de mor-maielile dascalului, apoi inceta brusc, cu o plecaciune umila spre Grigore Iuga, care privea cu ochi ratacitori si fara sa faca vreo miscare. La un semn al logofatului, cei trei oameni se apucara sa acopere mormantul. Baloleanu si ceilalti exprimara iarasi sincere condoleante, pe care Grigore le asculta tacut, dand doar putin din cap in semn de multumire. Auzi, insa, foarte clar cuvintele maiorului Tanasescu catre capitanul de jandarmi:
― Fiindca tot suntem aici si avem pe popa la indemana, sa te duci sa ingropati si pe tarani, la cimitirul satului, nu stiu unde vine, popa trebuie sa stie. Gasesti acolo pe primar. Te rog, puiule, ca sa scapam si de formalitatea asta! Dar stii, scurt, fara multa ceremonie. Si atata e prea mult pentru niste talhari! Sa nu uitati pe cei executati adineaori la primarie!
Grigore avu o tresarire, parca si-ar fi adus aminte de ceva foarte important. Zise repede catre Titu:
― As fi vrut sa fiu si eu la inmormantarea taranilor, dar nu ma simt deloc capabil acuma Vrei dumneata sa te duci in locul meu?
― Desigur! raspunse scurt tanarul Herdelea.
Preotul conduse pe Titu Herdelea si pe Corbuleanu. Trecura prin gradina bisericii, prin alte doua gradini si o livada. Mortii erau insirati in cimitir pe doua randuri, intepeniti si strambati cum i-a lasat moartea. O groapa lunga si larga era sapata gata alaturi.
― Scurt, parintele, ca n-avem timp! indemna capitanul Corbuleanu.
Statu ca pe spini cele cateva minute cat fura pomeniti mortii, mai statu alte cateva minute pana ce-i vazu aruncati in groapa comuna, apoi pleca fara a mai intoarce capul.
Titu Herdelea ramase numai cu preotul, privind tacuti amandoi cum pamantul slaninos, cu bulgari grei, izbea cadavrele, zvarlite si ingramadite in groapa ca niste craci putrede, cum mortii, incetul cu incetul, isi potriveau culcusul, se amestecau si se topeau cu pamantul care ii ascundea de toate primejdiile.
"Cat s-au zbatut ei sa aiba pamant si iata ca pamantul i-a cules pe toti! isi zicea Titu Herdelea cu o strangere de inima. Si cand te gandesti ca, in cele din urma, toate straduintele noastre tot aici sunt sortite sa sfarseasca!"
Vreo zece tarani asudau cu lopetile, muti, gafaind. Primarul
Pravila ii zorea mereu, speriat, parca palmele primite de la maior I-ar fi zapacit cu desavarsire.
― Cati au fost, primarule? intreba Titu cand vazu ca pamantul i-a inghitit pe toti.
― Patruzeci si sase, domnule, impreuna cu Trifon si cu Toader pe care numai adineaori i-am adus de la cancelarie, zise primarul apropiindu-se cu incredere fiindca fusese de fata cand Titu a avut ciocnirea cu maiorul. Parintele Nicodim a ramas acasa. A batut-o el domnul maior pe Niculina, dar tot s-a imblanzit pe urma si n-a mai poruncit sa-l ridicam din casa, c-ar fi fost si rusine sa-l arunce laolalta cu toti sarmanii, ca doar dumnealui n-a avut nici o vina, ca citise rugaciunea la capataiul boierului Miron si Of, Doamne, apara-ne si ocroteste-ne, ca mare greutate a dat peste noi!
Dupa o pauza, tanarul Herdelea intreba iar:
― Dar revolutia asta ce-a fost, primare? Cum v-a venit sa faceti atatea nelegiuiri, atata stricaciune si rautate?
― De, domnule, s-au iutit oamenii si au pacatuit fara dreptate! raspunse Pravila amarat. Dar nici asa cum s-au intors lucrurile, parca nu-i cu dreptate! Ca prostimea-i prostime si nu-i mirare sa greseasca, boierii insa sunt intelepti si
Titu nu raspunse. Intoarse ochii spre groparii care se luptau greu cu pamantul mortilor. Primarul amuti deodata, ca si cand si-ar fi luat seama si i-ar fi fost frica sa nu fi vorbit prea mult
Pentru cina, atat Baloleanu cu Grecescu cat si ofiterii au fost invitatii lui Grigore Iuga la conac. Prefectul improviza un mic discurs pentru proslavirea memoriei celor doua victime ale razvratirii criminale care a umplut tara de ruine si de doliu. Pe urma, spre a menaja pe amfitrion, nici nu mai pomenira de cei morti. Se vorbi mult despre cruzimile si pradaciunile taranilor Observand ca tanarul ziarist bucurestean tace ca si Grigore, Baloleanu se simti dator sa faca un apel la unirea tuturor in fata primejdiei ce o prezinta turma ratacita de niste instigatori criminali, care vor fi negresit descoperiti.
― Trebuiesc uitate micile ambitii personale, precum trebuiesc scuzate eventuale mici jigniri involuntare si provocate de imprejurarile anormale! exclama dansul patetic. Nu-i asa, domnule Herdelea?
Titu ridica din umeri, parc-ar fi vrut sa spuie ca astea n-au nici o importanta. Grigore se uita mirat la Baloleanu, neintelegand aluziile.
― A, nu ti-a spus nimic? zise prefectul surprins. Ei, iaca, domnilor, sufletul fin si delicat! Vedeti cum se cunoaste imediat?
Si dupa ce dumeri pe Grigore in cateva cuvinte, goli un pahar de vin pentru uitarea incidentului. Maiorul Tanasescu stranse peste masa mana lui Titu in aplauzele admirative ale tuturor. Pe urma toti isi dadura multa silinta sa explice tanarului ardelean ca taranul indeobste e asa de ticalos si de incapatanat in rautati, ca numai forta bruta poate sa-l infraneze de la crimele cele mai oribile.
― Sa nu uitam ca ne aflam intr-o casa de doua ori indoliata de acesti talhari, devastata si incendiata! facu maiorul Tanasescu cu o indignare muiata intr-un glas dulce.
― E suficient sa privesti imprejur, ca sa-ti dai seama cat sunt de salbatici! adauga Corbuleanu, rasucindu-si mustata, parc-ar fi fost si femei de fata.
Primul-procuror Grecescu, taciturn din fire, se facu toarte ascultat povestind in ce fel s-au reprimat in alte tari asemenea razmerite si scotand in evidenta ca cele cateva bete aplicate aici pe spinarea barbarilor nostri pot fi privite ca niste inofensive mangaieri parintesti.
Pe Titu Herdelea discutia il inflacara. El simtea ca domnii acestia n-au dreptate, dar nu-si putea concretiza obiectiile intr-o replica convingatoare.
― Pe mine numai nedreptatea ma revolta! striga el de cateva ori, ca si cand prin aceasta ar fi vrut sa se deosebeasca.
Apoi, mai tarziu, inspirat de focul discutiei, declara cu o siguranta care-l uimea si pe el insusi:
― Eu inteleg si admit orice sanctiune, cu singura conditie sa fie dreapta si legala. Dumneavoastra, care reprezentati statul si aveti la dispozitie toata puterea statului, dumneavoastra nu vi-e permis sa cadeti in vina taranilor, care au calcat legile si au savarsit crime.
Calcand legile, savarsiti si dumneavoastra crime, iar crimele dumneavoastra sunt mai grele, pentru ca le savarsiti sub scutul statului si abuzand de fortele lui de constrangere. Taranii, cand s-au rasculat si au savarsit nelegiuirile, au riscat, in fiecare moment, sa intalneasca forta statului, armata, sau politia, sau jandarmii, care sai pedepseasca. Dumneavoastra, in loc sa le aplicati rigorile legilor, batjocoriti si schingiuiti pe niste oameni incatusati si fara posibilitate de aparare, pentru ca stiti ca nu veti intalni pe nimeni care sa va pedepseasca!
― Iubitule, iubitule! surase Baloleanu cu indulgenta. Eu sunt om de legi si de drept! Ei bine, statul are nu numai dreptul, dar chiar datoria sa-si apere existenta, cand i-e amenintata, prin orice mijloace! Legal si drept este orice contributie la mentinerea si intarirea statului!
― Asa mi-a vorbit odinioara si un ofiter de jandarmi unguri! raspunse ironic Titu. Deosebirea este doar ca el vorbea ungureste, iar dumneavoastra romaneste!
― Dar nici sa toleram revolutia
― Legea invinge revolutia. Numai faradelegea provoaca si propaga revolutiile! zise Titu Herdelea cu mandria omului care a facut o mare decoperire.
4
A doua zi, inainte de amiazi, un convoi de vreo cincizeci de tarani fu pornit spre Pitesti, incadrat de soldati cu armele incarcate, sub comanda unui plutonier batran si ranzos. Dovediti sau banuiti a fi fost capii razvratirii si a fi savarsit diferite crime, erau ferecati in lanturi si apoi toti impreuna legati de un singur lant gros si lung, doi cate doi. Cativa soldati purtau si bate grele cu care sa imboldeasca la mers pe eventualii sovaitori.
Curand dupa-amiazi isi luara ramas bun de la Grigore Iuga, unde pranzisera, Baloleanu, Grecescu si maiorul Tanasescu. Se duceau, spunea prefectul, sa constate efectele pacificarii in toate comunele care au fost contaminate de spiritul razvratirii. Mai ales ca au primit rapoarte confidentiale cum ca, in unele sate, mosierii, intorsi acasa sub ocrotirea armatei si gasindu-si avutul pradat, au inceput sa se faca singuri instructori, judecatori si executori ai presupusilor vinovati.
― Asta nu se poate! declama Baloleanu cu o nobila indignare. Eu nu voi tolera represalii! Unde-am ajunge daca fiecare s-ar apuca sasi faca singur dreptate dupa capriciile sale? Legea trebuie sa fie egala pentru toti! (intalnind privirea ironica a tanarului Herdelea.)
Una e apararea interesului general si alta e interesul particular, cu razbunarile lui dispretuitoare de legi!
Ziua urmatoare pleca si Titu Herdelea. Grigore I-ar mai fi retinut, daca nu s-ar fi gandit ca in imprejurarile acestea, cand la tara e numai jale, si durere, si ruina, aceasta ar insemna mai mult egoism decat prietenie.
― Ai fost prea bun ca ai stat langa mine in zilele de primejdie si de suferinta, ii zise la despartire. Nu vreau sa abuzez de prietenia dumitale Iti multumesc si nu voi uita niciodata devotamentul adevarat cu care ai inteles si ai suportat toanele si tacerile mele!
De altfel nici eu nu voi zabovi mult pe aici acuma. Singuratatea si toate umbrele care ratacesc aici in aer m-ar neurasteniza complet.
Trebuie insa sa iau dispozitii pentru muncile inca neincepute si pentru reparatia celor ce se mai pot repara
Cu aceeasi brisca galbena si cu acelasi Ichim pe capra parasi
Titu si acuma Amara. Ulita era tot pustie, parca oamenii inca n-ar fi indraznit sa iasa de prin case sau ascunzatori. Curtea primariei era tot plina de tarani culcati la pamant, cu fata in jos si paziti de soldati. Ancheta continua cu aceeasi intensitate, numai anchetatorii s-au schimbat. Capitanul Lache Gradinaru a luat locul maiorului, iar plutonierul Boiangiu pe al procurorului.
Pana la Costesti, in toate satele vazu semne de anchete similare, in gara Costesti se intalni cu Cosma Buruiana, care il descusu indelung asupra starilor din Amara si-i spuse ca maine se va intoarce si el acasa, deocamdata singur, pana va constata ca intradevar nu mai e nici o primejdie
In Bucuresti, primul drum il facu in aceeasi zi la Gogu Ionescu. Ii era penibil sa fie crainicul nenorocirii, dar isi zicea ca, dupa telegrama laconica a lui Grigore, amanuntele pe care le aducea dansul vor fi totusi o consolare. Casa din strada Argintari cu scara monumentala si scoica deasupra intrarii, care cu vreo sase luni in urma, cand venea miscat si infricosat sa se intereseze de sosirea boierilor, i s-a parut atat de vesela si de fericita, acuma avea o infatisare posomorata, cu toate ca razele asfintitului ii mangaiau zidurile si se jucau in geamuri, iar in gradinita cu potecile curate, straturile de iarba tanara verzuiau ca niste covorase de catifea intinse la soare. Gasi numai pe Eugenia acasa. Il puse sa-i povesteasca tot inainte de a sosi Gogu. Eugenia era ingrozita, dar mai mult de durerea sotului ei. Ea l-a oprit sa plece la Amara pentru inmormantarea Nadinei. I-a fost frica sa nu se mai intample ceva pe acolo Sosi si Gogu curand. In cele cateva zile de cand nu l-a vazut
Titu, parc-ar fi imbatranit cu zece ani. Isi uitase cochetariile si-si pierduse jovialitatea. Cum dadu cu ochii de Titu, incepu sa planga cu hohote, ca o femeie incapabila sa se stapaneasca. Numai acuma simtea cat de mult a iubit-o pe Nadina, mai mult decat pe o sora, ca pe un copil al sau. Ascultand pe Titu, care trebui sa repete povestirea, ofta mereu: "Bietul tata! Cum o sa suporte el vestea asta!" Batranul Tudor Ionescu intreba mereu daca s-a inapoiat
Nadina, rasfatata inimii lui bolnave, de la tara, pentru ca a aflat si el despre intinderea rascoalei din Arges
Seara Titu Herdelea trebui sa povesteasca si sotilor Gavrilas, la masa, ce a patit si ce a vazut la tara. Astfel se culca tarziu si numai in pat isi arunca ochii pe gazetele de dupa-amiazi. Zambi trist citind ca, gratie masurilor cuminti luate de noul guvern, tulburarile sunt aproape pretutindeni potolite, fara varsare de sange. I se parea o batjocura. In suflet ii mocnea mereu revolta inabusita. Se visa la
Amara, in curtea primariei, in mijlocul multimii tavalite la pamant.
Maiorul taia capetele plecate cu sabia lui stirbita si ruginita de sange. Cand o ridica asupra unui copilas care plangea sfasietor, Titu s-a aruncat asupra maiorului, i-a smuls-o din mana si a azvarlit-o
"Te arestez! Te arestez!" racnea maiorul. Titu se vazu inhatat de soldati furiosi si apoi deodata cravasa maiorului incepu sa-i sfartece obrajii
La Drapelul, a doua zi, Rosu il imbratisa, parca s-ar fi intors din mormant. Il introduse si la Deliceanu, sa-i istoriseasca metodele de pacificare ale noului guvern. Vesnic ispitit de a ridica Drapelul prin ceva de mare senzatie, secretarul redactiei se gandea sa publice impresiile tanarului redactor, inclusiv conflictul cu maiorul sanguinar.
― Nu, nu, Rosule! il opri directorul. Noi ne-am obligat moralmente sa le dam concursul pentru potolirea dezordinilor. Trebuie sa ne respectam angajamentul! Noi nu putem fi murdari si criminali cum au fost ei!
― Bine! facu Rosu. Stiam anticipat. Drapelul e condamnat sa vegeteze in vecii vecilor!
Peste cateva zile Titu, prezentandu-se regulat la Drapelul, gasi pe
Rosu mai negru ca totdeauna. Crezu ca a avut vreo neplacere particulara si-l lasa in pace, asezandu-se sa fabrice articolasele anodine cotidiene pe care se obisnuise acuma a le produce in redactie. Intr-un tarziu, secretarul izbucni singur:
― Ce oroare! Ce ticalosie! Ce barbarie!
Nu i se potriveau exploziile teatrale. Glasul lui suna gol ca al unui actor fara talent. Parca si-ar fi dat seama, se scufunda iar in tacere si numai dupa vreun sfert de ora relua sarcastic:
― Ei, ce facem cu revolutia noastra, puiule? S-a terminat, ai?
I-am pus cruce? Adica ce cruce? Mii de cruci!
Titu Herdelea se apropie ca de obicei spre a arata ca-l intereseaza.
― Ai observat, sper, ca rubrica tulburarilor taranesti a disparut aproape complet din ziare? Ceea ce inseamna ca represiunea a fost eficace. Linistea s-a restabilit in toata tara Ce liniste? Mii de morminte proaspete semnaleaza ca ordinea cea mai perfecta domneste iarasi in Romania!
Apoi, dupa o mica pauza, cu fata congestionata de indignare:
― Mai baiete, ce-ai vazut tu in Arges a fost o gluma de salon fata de cruzimea si barbaria ce s-a abatut asupra tuturor satelor din tara de cand au luat astia conducerea! Cei impuscati sau in general ucisi de expeditiile represive sunt cei fericiti si norocosi, pentru ca au scapat de schingiuirile spaimantatoare pe care trebuie sa le indure cei vii In sfarsit, a fost o baie de sange colosala, ceva cum nu s-a mai pomenit nicairi in lume in veacul din urma, nici chiar in colonii sau fata de triburile salbatice. Si toate pe tacute, sa nu afle
Europa si lumea. Tunurile au bubuit, au nimicit din temelii sate multe, pustile au trosnit neincetat Victimele sunt aruncate in gropi colective, fara cruce, sa nu lase nici o urma Si nimeni nu poate protesta, nimeni nu cuteaza sa cracneasca, fiindca sunt in joc interesele tarii si fiindca interesele tarii cer ca atatea milioane de tarani sa munceasca flamanzi si goi pentru a procura catorva mii de trantori bogatiile care sa fie risipite in lux si luxura!
― Daca n-am unde sa scriu? zise tanarul Herdelea. Eu as protesta!
― Mai bine ca n-ai unde, puiule, caci cu tine ar ispravi repede: te-ar expulza din tara ca pe orice strain indezirabil!
― Eu? strain? in Romania? zambi Titu cu superioritate ironica.
― Nu uita, puiule, ca tu nu esti cetatean roman, oricat te-ai crede tu mai roman ca altii! Asa ca indata ce vei deveni periculos ordinii publice, nu vei mai fi frate, ci dusman, si ca atare Dar fii linistit! Intr-o saptamana, doua numai tribunalele vor mai pastra amintirea razmeritei de ieri prin judecarea zecilor de mii de tarani, stransi cu arcanul de pretutindeni, care umplu toate inchisorile tarii Incolo, toata lumea va fi profitata si multumita. Cei devastati vor fi repede si gras despagubiti de catre stat ca sa-si refaca gospodariile, ba chiar sa le imbunatateasca. Iar taranii, daca vor fi cuminti, vor primi o noua avalansa de discursuri, si promisiuni, si vorbe goale, fiindca, sa nu uitam, parlamentul va fi dizolvat curandcurand si se vor face alegeri noi
Intr-adevar, peste vreo zece zile nici chiar Rosu nu mai pomenea despre miscarile taranesti. Ziarele discutau tot mai insistent despre alegerile in perspectiva. Ici-colo, mai ales in presa partidelor, se cerea descoperirea si pedepsirea instigatorilor. Primavara trezea noi pofte de viata. Gradinile de vara isi pregateau deschiderile.
Cafenelele si carciumile acaparau trotuarele cu mesele scoase la aer. Pe Calea Victoriei, intre Bulevard si Palat, femeile frumoase intinereau in toalete ispititoare. Plimbaretii cotidiani de ambele sexe isi sopteau pe trotuare obisnuitele chemari: "iubire", "papusica"
Titu Herdelea statea acuma mai putin pe acasa, desi camera lui era draguta si prietenoasa. Tocmai intr-o dupa amiaza pe care se hotarase sa o jertfeasca unei carti interesante, se pomeni cu vizita doamnei Alexandrescu, insotita de surazatoarea Mimi. Tanarul se mira. Fosta-i gazda ii spuse ca s-a abatut pe-aici si, fiindca a avut drum, si i-a fost dor de dansul, ca nu l-a uitat cat a fost totdeauna de gentil, dar mai cu seama fiindca Mimi a cicalit-o: "Hai, mamico, sa-l vedem daca m-a uitat" Pe urma aduse vorba despre Jenica, ocarandu-1 c-a fost o lichea si s-a purtat ca un ordinar, ca intr-o buna zi n-a mai dat pe la ea si i-a trimis pe hodorogul de tata-sau sa-i notifice sfarsitul aventurii. Ce mai faier le-a tras ea tuturor, n-o sa uite nici in cer! Mimi, saracuta, nu l-a putut suferi de la inceput pe Jean, ca i s-a parut antisat de persoana lui si lipsit de educatia fina pe care Mimi a primit-o de la mamica ei. Dar ea, naiva, de, ca femeia cinstita, n-a luat seama la nimic si s-a increzut in vorbele lui.
Ce regreta mai mult e ca, din pricina lichelei si a ofticoasei de sorasa, a despartit doua inimi care se iubeau. Ca Mimi, dragalasa de ea, i-a marturisit deschis, ca unei mame bune, din prima zi: "Mamico, tare-i simpatic chiriasul tau!" Si de atunci n-are peri in cap de cate ori i-a spus: "Mamico, mi-e drag si mi-e drag!" in sfarsit, acuma a dat Dumnezeu de a ramas libera si Mimi, a scapat si ea de Jenica, asa ca acuma
― Ei, hai, pupati-va, hai, ca eu ma intorc cu spatele! zise deodata doamna Alexandrescu, drept incheiere.
Mimi se agata de gatul lui Titu frecandu-si buzele de buzele lui.
Tanarul Herdelea se rusina de toata scena asta si ingana, fastacit, cuvinte galante de care ii era si mai rusine. In sfarsit, doamna
Alexandrescu il pofti sa le viziteze. La plecare, Mimi ramase in urma, iar se freca de el si-i sopti languros:
― Sa vii negresit, bebe!
Intamplarea aceasta hotari pe Titu Herdelea sa se duca chiar a doua zi la Tanta, in dosul garii, la parintii ei. De doua saptamani, de cand s-a intors de la tara, nu s-a intalnit deloc cu Tanta. Ea nu s-a mai aratat, iar el n-a indraznit s-o caute. Fu primit bine de toata familia. Tanta se minuna, si se bucura, si se imbujora de fericire.
Jean i-a strans mana parca numai ieri s-ar fi despartit. Vorbira mai mult de nunta lui, care era fixata peste cateva saptamani dupa
Pasti. Jean ii propuse sa-i fie cavaler de onoare. Titu accepta cu conditia sa aiba de pereche o domnisoara de onoare simpatica.
Adica pe Tanta. Ochii doamnei Ionescu se induiosara de multumire; chiar batranul Ionescu se sili sa surada si reusi.
Grigore Iuga sosi la Bucuresti abia peste trei saptamani dupa
Titu. Desi avea figura obosita, in ochi ii palpaia parca o noua incredere.
― S-au intors, fireste, toti cei fugiti, raspunse dansul curiozitatii tanarului Herdelea. S-a intors si Platamonu, dar fara fiul sau, mutilat, care, probabil, boleste undeva, in vreun sanatoriu Numai mortii nu se mai pot intoarce!
Cautand sa-i alunge tristetea, Titu incerca sa schimbe vorba,
Grigore insa continua linistit:
― Am inceput si am terminat semanaturile de primavara!
Oamenii s-au intors la ogoare, parca episodul razvratirii ar fi fost un vis urat. S-au reluat muncile cu mai multa ravna, cu un fel de desperare muta Din nenorocire, aproape un sfert dintre tarani sunt inchisi pe la Pitesti. Toate beciurile orasului s-au transformat in temnite. Noi nu invatam nimic din nici o nenorocire Fara sa-ti mai spun ca lipsa atator brate, in imprejurarile astea, e si o mare pierdere pentru economia tarii! In sfarsit, ne silim sa stergem urmele uraganului pe cat se poate. De altfel, natura insasi ne ajuta.
Pretutindeni e o navala de viata noua. Pomii si copacii au inflorit.
Ruinele focurilor, taciunii, scrumul, peste toate a pus stapanire primavara
― Dar sufletele oamenilor? intreba Titu.
― Dumnezeu stie, numai Dumnezeu! zise Grigore. Mie mi s-a parut, de cate ori am vorbit cu vreun taran ― care a fost batut, si doar toti au fost, ca nu regreta nimic, ba dimpotriva A ramas in mintea tuturor intrebarea pe care n-o mai poate smulge nici o represiune: ,Apoi cum sa traim fara pamant?"
5
Grigore Iuga avu lungi consfatuiri agricole cu Victor Prede-leanu.
Ramas prin voia sortii singurul stapan al domeniului Amara, voia sasi puie in practica planurile de reorganizare a exploatarii, ii trebuia insa neaparat un agronom cinstit si priceput, care sa-i fie colaborator credincios, cu care sa se inteleaga si pe care sa se poata bizui deplin pentru orice eventualitate. Socotea sa se stabileasca in
Bucuresti, ca si Predeleanu, si numai in timpul muncilor principale sa stea la tara. Castelul ars nu se mai gandea sa-l refaca. Daca va fi nevoie, va moderniza vechiul conac crutat de furia focului.
Predeleanu se interesa, cauta si gasi omul care-i trebuia lui
Grigore. Era un tanar simpatic, vioi, inteligent si chipes, cu cativa ani de practica agricola in Germania si alti cativa ani de conducere, cu bune rezultate, a unei mari ferme-model a statului.
― Uite-l! Se numeste Stelian Halunga Iti place? intreba
Predeleanu, prezentandu-i.
― Imi place! zambi Grigore. Si sper ca vom fi buni prieteni!
Inainte de a se duce la Amara sa instaleze pe noul administrator,
Grigore mai avea sa limpezeasca unele chestiuni, care, tocmai pentru ca erau ramasite de ale trecutului, ar fi putut incurca viitorul.
Cu Gogu Ionescu a trebuit sa discute despre mormantul Nadinei.
Cum Nadina numai prin lipsa unei mici formalitati procedurale a mai putut figura ca sotia lui, Grigore nu se credea indreptatit sa decida nimica in privinta ei. Gogu, desi inca neconsolat, credea ca, de vreme ce destinul a manat-o la tara, in zilele cele mai periculoase, nicairi n-ar avea odihna mai mare sufletul ei atat de neastamparat in viata aceasta, decat acolo unde a gasit-o moartea. La parastasul de trei luni, vor merge cu totii. De altfel, cu aceeasi ocazie, el ar vrea sa-si vanda mosia lui de la Lespezi, poate si pe a Nadinei de la
Babaroaga. Evenimentele acestea I-au zdruncinat prea mult. N-ar mai avea inima sa traiasca si sa se simta acasa in locurile si intre brutele care au asasinat pe sora-sa.
― Atunci vinde taranilor! zise Grigore. Au platit si ei cu destul sange macar dreptul de a cumpara pamant!
― Nu, nu! facu Gogu cu groaza. Nu vreau sa mai am de-a face cu taranii, nici un fel de legatura, nici macar de vanzare-cumparare.
Eu as vinde cel mai bucuros unei banci care n-are decat sa parceleze proprietatile pentru tarani Degeaba, draga Grigorita, eu n-am afinitati cu pamantul ca tine, si nici cu taranii. Eu sunt orasan get-beget. Poate si de aceea eu nu voi uita si cu atat mai putin nu voi ierta crimele lor care mi-au zdrobit inima!
Lui Dumescu, la Banca Romana, i-a facut mai multe vizite.
Dumescu, in amintirea prieteniei cu Miron, s-a oferit sa-l ajute in toate incurcaturile financiare. Grigore n-a vrut sa primeasca nici un fel de despagubire de la stat, cum se imbulzeau sa cerseasca cei mai multi dintre sinistrati, care isi umflau pagubele, ca sa profite de pe urmele nenorocirii. Din toate cate-i devastase focul numai castelul cel nou a fost asigurat. Totusi, daca societatea isi va respecta angajamentul si-i va plati despagubirea contractuala, din suma realizata el ar achita datoria la banca, iar cu diferenta si-ar reface macar in parte acareturile si inventarul. Dumescu banuia insa ca societatile de asigurare nu vor consimti sa plateasca, considerand rascoala ca un caz de forta majora, care anuleaza de drept obligatiile lor. Ar fi bine daca guvernul ar veni cu o lege care sa reglementeze complicatiile pe care le-au creat intamplarile acestea exceptionale. In orice caz el, Dumescu, se va interesa de toate.
Grigore interveni apoi la Mitropolie si obtinu sa fie adus la
Amara, in locul vacant de preot, fiul batranului Nicodim, ca astfel macar dupa moarte sa i se implineasca dorinta care l-a muncit atata in viata. De altfel, tanarul a alergat acasa, tocmai din Gorj, unde-si avea parohia, sa slujeasca si el la groapa parintelui sau si sa fie de ajutor Niculinei, pana ce va putea scapa si Filip, aflat inchis la Pitesti cu ceilalti oameni napastuiti
Pentru a contribui la potolirea si mangaierea sufletelor, Grigore
Iuga, plecand in sfarsit la tara cu noul administrator, se opri la
Pitesti sa libereze din inchisoare cel putin pe invatatorul Dragos.
Prefectul Baloleanu se lasa greu. Isi formase convingerea ca rascoala, indeosebi in judetul Arges, a fost opera unor instigatori si avea ambitia sa-i descopere, servind astfel interesele partidului sau care incepuse a fi acuzat, prin anume ziare anarhice, ca ar fi autorul moral al tristelor evenimente. Dragos ii fusese indicat ca cel mai periculos agitator. Numai dupa doua zile de tratative si insistente, consimti sa-i dea drumul, dar pe garantia personala a lui Grigore
Amara isi reluase infatisarea obisnuita. Carciumarul Busuioc, cu palaria pe ceafa, cu burta in afara, taifasuia iar din prag cu oamenii care treceau pe ulita. Primarul Ion Pravila se abatea mai des sa traga cate o tuica, sa-si dreaga puterile pentru a putea tine piept tuturor greutatilor iscate de potopul revolutiei.
― Cu oamenii ce se mai aude, ma dom primar? Intreba mereu
Carciumarul. Le da drumul ori ii mai tine prin cele puscarii sa le putrezeasca oasele?
― Apoi, de, Cristache, daca nu m-au ascultat oamenii? raspundea primarul grijuliu. Au luat-o razna si s-au facut mai destepti pana ce au aflat ce-au cautat Acu numai conasul Grigorita sa se milostiveasca si sa-i scape cum l-a scapat si pe dom Nica.
― Da pagubele oare ni le plateste sau o sa ne alegem cu nimic? continua Cristea Busuioc care se inscrisese si aici, si la Pitesti, sperand astfel sa se aleaga cu un castig bun pe urma suferintelor sale.
― Apoi tot la conasul Grigorita e nadejdea! zicea Pravila. D-aci incolo numai bunatatea dumnealui mai poate sa ne ajute
La cancelarie trebaluia secretarul Dimitrescu, coplesit de hartoage, caci primarul era cand la postul de jandarmi, cand la curte. Plutonierul Boiangiu ar fi tinut anchetele inca un an de zile daca Grigore nu I-ar fi povatuit sa le ispraveasca si sa se domoleasca.
― Cand iti spuneam eu ca Amara e sat de talhari, nu ma credeai, imputa Boiangiu deseori primarului. Acu i-ai pascut si talica! Dar lasa, ca de-acu, eu sunt popa lor!
Vechiul conac parea intinerit sub tencuiala noua si in cadrul pomilor infloriti. Ruinele castelului au fost curatate, iar pe locul lor cateva ronduri de flori dadeau parcului o infatisare mai vasta si mai prietenoasa. Administratorul Halunga a luat in mana conducerea, parc-ar fi fost aici de cand lumea. Inspira incredere si taranilor prin vorba-i blanda, printr-o bunatate potrivita imprejurarilor, prin pilda lui de munca si energie. Doar Isbasescu, ocupat cu refacerea registrelor distruse, il urmarea cu o dusmanie ascunsa, socotindu-se jignit si micsorat pentru ca ii uzurpa locul ce i s-ar fi cuvenit lui si numai lui dupa toate legile si dreptatile, mai ales ca a suferit atat din pricina lealitatii lui fata de Iuga.
Duminicile, Grigore strangea pe tarani la curte, sa le asculte el insusi necazurile si pasurile. Auzea aceleasi plangeri, spuse cu mai multa rezerva, despre lipsa porumbului, si greutatea datoriilor, si nevoia de pamant. Nici unul, niciodata nu aducea vorba despre intamplarile razmeritei, iar cand intreba el, primea aproape mereu acelasi raspuns:
― S-au iutit oamenii, cucoane Grigorita, c-asa a fost scris! Singur
Lupu Chiritoiu a indraznit sa spuie odata:
― N-a sosit inca ceasul dreptatii, cucoane Grigorita, dar trebuie sa soseasca odata s-odata, ca lume fara dreptate nu se poate!
Cosma Buruiana venea mereu sa ceara sfaturi si ajutoare, si mai ales sa se jeluiasca. Toate sperantele lui erau in despagubirile de la stat, altfel si-ar fi luat lumea in cap, ca taranii i-au risipit si cenusa din vatra. De la dansul a aflat Grigore ca colonelul Stefanescu, intr-o clipa de deznadejde, a impuscat cu mana lui trei tarani de la
Vladuta, pe care i-a dovedit ca au pus foc conacului
La sfarsitul lui mai, dupa ce Halunga se familiariza bine cu imprejurarile de la Amara, Grigore Iuga pleca din nou la Bucuresti.
Zicea ca prezenta lui e mai necesara in capitala, ca sa fie aproape de Dumescu si sa urgenteze rezolvarea chestiilor financiare. In sufletul sau insa recunostea ca este ceva mai important care-l atragea la Bucuresti, atat de important, ca de asta depinde viata lui.
Totusi, la Bucuresti lasa sa treaca zile dupa zile fara sa indrazneasca a provoca o limpezire. Se ocupa tot de lucruri marunte, parca inadins ar fi cautat sa amane pe cele mari. Se ducea mai rar pe la Predeleanu, pretextand al diferite preocupari grave privitoare la Amara. De cand s-a dizolvat Parlamentul, la inceputul lui iunie, si
Baloleanu, renuntand la prefectura spre a candida pentru Camera, si-a reluat resedinta in capitala, Grigore il vizita aproape zilnic, ca odinioara pe Predeleanu. Nu dintr-o recrudescenta de simpatie, caci
Baloleanu, de indata ce nu mai era intr-un loc de raspundere directa, reincepu teoriile radicale si sporovaia iarasi despre chestia taraneasca cu frazele goale, care pe Grigore il suparau.
― Prima noastra lege are sa fie o amnistie generala, care sa vindece ranile nenorocirilor recente si sa aduca adevarata pace in suflete! declara intr-o zi Baloleanu cu mandrie senioriala. Noi, care am sangerat pana in fundul inimii cand a trebuit sa facem ordine in tara, stim sa facem si dreptate, draga Grigorita! Miile de nenorociti care umplu toate inchisorile trebuie sa se intoarca la vetrele lor, pocaiti si indreptati, spre a-si relua munca in folosul si pentru propasirea Romaniei!
Prin influenta lui Baloleanu, tanarul Iuga voia sa dobandeasca o slujba pentru Titu Herdelea care, afland de la Rosu situatia lui adevarata la Drapelul, era desperat ca ramane iar pe drumuri. In cele din urma Baloleanu, prin secretarul general de la Ministerul
Domeniilor, reusi sa-l plaseze intr-un loc de referent la Directia
Dobrogei!
― Si ce voi avea de facut acolo? intreba emotionat Titu, pe care
Grigore il aduse sa afle direct vestea buna.
― Sa te duci o data pe luna si sa-ti incasezi leafa! striga
Baloleanu jovial. Si altminteri sa faci versuri, daca mai poti! Sau sa te insori, daca poftesti!
Tanarul Herdelea rosi, ca si cand i-ar fi ghicit in suflet. Totusi avu prezenta de spirit sa riposteze:
― Cred ca urarea aceasta ar fi mai potrivita pentru domnul Iuga!
Grigore raspunse numai dupa o pauza si aproape grav:
― Poate ca n-ar fi rau
6
Pe la mijlocul lui iunie, fara sa fi ispravit nimic, Grigore Iuga se hotari sa se intoarca la Amara si nici sa nu mai vie pe la Bucuresti pana la toamna. Se duse la familia Predeleanu sa-si ia ramas bun.
Victor era singur, Tecla si Olga aflandu-se pentru cumparaturi prin oras. Dupa ce discutara despre toate actualitatile si mai ales despre pagubele pe care le-au avut Predelenii la Delga (de altfel prea putin insemnatE), Grigore intreba deodata, ca din senin, schimband vorba:
― Crezi ca Olga ar vrea sa fie sotia mea, Victore? Dar te rog sa-mi spui sincer si fara nici un menajament, fiindca
Predeleanu surase cu o siretenie stravezie:
― Ea ce crede? Ai intrebat-o?
Atunci Grigore Iuga ii marturisi pe nerasuflate ca o iubeste de mult, ca s-a luptat cu sine insusi in zadar, ca i s-a urat cu viata, ca ar vrea sa inceapa o viata noua Predeleanu il lasa sa-si racoreasca inima, ascultandu-i cu toata seriozitatea de rigoare in asemenea ocazii.
― Uite, draga Grigorita, zise in sfarsit Victor. Spuneai ca vrei sa pleci maine la Amara. Amana plecarea cu o zi. Poimaine pleaca si
Olguta acasa. Poti s-o insotesti, sa-i tii de urat si chiar sa faci o vizita parintilor ei la Craiova. Am eu, asa, o banuiala ca n-are sa-ti para rau.
Trenul pleca la cinci. Grigore astepta in gara de la patru. Intai sosi Titu Herdelea cu un mic buchet de flori albe. Intr-un moment de plinatate sufleteasca, Grigore i-a spus ieri, cand au dejunat impreuna, ca e fericit si ca iubeste pe domnisoara Postelnicu.
Tanarul Herdelea a vrut sa fie primul care sa felicite pe Olguta macar printr-o floare, caci prin cuvinte inca nu-si putea permite, ca sa nu fie indiscret Dar mai tinea sa comunice lui Grigore si bucuria mare ce a avut-o ieri dupa ce s-au despartit, cand Deli-ceanu, desigur in urma insistentelor lui Rosu, i-a pus in vedere ca ramane mai departe la Drapelul, cu acelasi salariu, fiindca ziarul are nevoie de serviciile lui. Cu o stralucire plina de incredere, Titu exclama:
― De-acum nu-mi pasa de viata Alaltaieri ma credeam in pulbere si azi iata-ma cu doua lefuri! Am noroc si pace!
Trecuse si pe la Tanta, sa-i spuie ce noroc a avut. Fata l-a insotit pana la gara si-l astepta la o cofetarie, in Calea Grivitei, sa mearga pe urma sa se bucure impreuna toata ziua.
Pe cand Titu vorbea cu entuziasm si Grigore astepta nerabdator, sosi un tren in gara. In multimea calatorilor care alergau spre iesire,
Grigore recunoscu pe Ilie Rogojinaru, arendasul de la Olena. Intoarse capul, parca i-ar fi fost frica de el. Rogojinaru insa il zari si veni glont, cu un geamantan in mana, asudat si zambitor.
― Ma mai cunosti, cucoane? intreba dansul, lasand jos geamantanul si stergandu-si fata si chelia cu o batista mare. Am auzit si-am citit ce-ati patimit! urma apoi cu alt glas si clatinand intristat din cap.
Regreta in multe cuvinte moartea lui Miron Iuga si a Nadinei, intreba daca au avut altfel pagube mari, daca au inceput sa primeasca despagubiri, daca au fost ucisi multi tarani cu ocazia represiunii, intrerupandu-se mereu cu aceeasi observatie:
― Nu va spuneam eu ca taranii sunt ticalosi? V-aduceti aminte?
Pe urma istorisi cu mare lux de amanunte ce noroc a avut el de si-a salvat averea. O zi daca mai intarzia, deunazi, cand s-au intalnit in tren spre Pitesti, nu mai gasea decat praf si cenusa.
Taranii, mai indraciti in Dolj decat in alte parti, incepusera a da foc conacelor si a prada. Au venit si la dansul: cucoane in sus, cucoane in jos, sa ne dai mosia c-altfel e moarte si prapad Atunci ce s-a gandit: ia sa fie el mai al dracului ca talharii. Si s-a tocmit si sa inteles cu ei ca le da de bunavoie mosia cu tot ce se afla pe ea, so imparta intre dansii cum le pofteste inima, obligandu-se sa despagubeasca el pe proprietar, daca ar avea vreo pretentie. Ca sa fie mai siguri au facut si contract la primarie, cu sigiliu si iscalituri. In schimb ei I-au ingaduit sa stea in conac pana va trece revolutia.
Peste doua zile apoi a sosit armata si i-a saturat de pamant Radea cu mare multumire:
― Si iaca asa am scapat cu fata curata, cucoane, de furia talharilor!
Pe Grigore rasul arendasului il enerva. Observa rece:
― Daca noi nici dintr-o nenorocire ca asta nu invatam nimic, atunci
Rogojinaru intrerupse suparat:
― Adica ce sa invatam, cucoane? A-i tine mai bine in frau ori ai lasa sa ne macelareasca pe toti cum pornisera? Nu, nu, cucoane!
Aruncati in foc cartile cu teorii si incepeti a vedea pe tarani asa cum sunt si cum s-au aratat chiar acuma! Lasati-i sa munceasca, nu-i obisnuiti sa astepte sa le dea statul ce nu sunt in stare sa agoniseasca ei prin munca! Sa nu credeti ca taranul va fi vreodata multumit. Daca maine ii dati pamant de pomana, are sa va ceara pe urma vite si unelte de pomana, pe urma bani de pomana vesnic cate ceva!
― Pana una-alta au fost satisfacuti cu gloante! bombani Grigore intunecat.
― Poate ai fi vrut dumneata, cucoane, sa le dea placinte calde si felicitari oficiale? striga arendasul, umflandu-se. Imi pare rau! Apoi daca dumneavoastra, care ati patimit ca nimeni altul, puteti vorbi, ce sa mai zicem de cei care
Spre fericirea lui Grigore, aparura Predelenii si Rogojinaru ramase bodoganind cu geamantanul. Olga multumi cu un suras lui
Titu pentru flori.
― Poetul nu se dezminte niciodata! striga Predeleanu, strangand mana tanarului Herdelea.
― Mai cu seama cand e vorba de o domnisoara asa de fermecatoare! zise tanarul cu palaria in mana si cu o privire admirativa catre
Grigore.
Doamna Tecla Predeleanu era mai miscata ca toti. Ii parea rau ca n-a luat si pe copii la gara, sa fie de fata cand pleaca Olga, desi peste cateva zile aveau sa plece si ei la tara si, in drum, sa se opreasca putin la Craiova. Grigore, fericit si incurcat, zambea mereu, fara sa se uite insa la Olga.
― Ea, haideti, urcati-va in compartiment, ca nu mai sunt decat trei minute! zise Predeleanu.
― Sper ca mai vii pe la Amara! spuse Grigore lui Titu.
― Daca o sa ma primiti, bucuros totdeauna! raspunse tanarul
Herdelea, imbratisandu-l in aceeasi privire cu Olga.
Pe urma trenul porni atat de usor ca nici nu se simti. Din aceeasi fereastra, Olga si Grigore suradeau celor ramasi pe peron, repetand cu totii ca un refren:
― La revedere! La revedere! La revedere!
Glasurile se amestecau, se confundau, se pierdeau in zgomotul din ce in ce mai mare al lumii
