Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Rascoala - Capitoul 10 SANGELE de Liviu REBREANU



In zorii zilei de vineri, taranii din Amara se sculara fiecare cu grija sa nu-i ia ceilalti inainte. Unii mai sarguitori au carat pana noaptea tarziu de la conacul arendasului ce-au putut mantui din flacari. Barem Pavel Tunsu s-a batut, de erau sa se omoare, cu Iacob
Mitrutoiu, din pricina unui juncan pe care pusese mana sa-l ia acasa si de care pandarul zicea ca-i al lui, ca l-a ochit mai bine de o saptamana cum poate marturisi si Zamfir Chelaru Cand a izbucnit focul s-au bucurat grozav toti, dar pe urma le-a parut rau ca l-a pus cine l-a pus inainte de-a fi adunat ce era folositor, mai ales dupa ce au scapat de grija jandarmilor. Acuma s-au prapadit degeaba atatea bunatati in flacari. Si tocmai cei saraci s-au ales cu mai putin, ca ei intai n-au indraznit si cand au indraznit nu mai aveau ce alege.
Ignat Cercel se facu bors de cum deschise ochii, fiindca muierea nu era multumita deloc ca n-a luat si un purcel, ca sa aiba si copilasii ei cu ce sa-si mai indulceasca inima. In zadar ii amintea barbatul ca a adus trei saci de porumb, sa le ajunga pana-n miezul verii, de era sa-si rupa spinarea, ca toata noaptea l-a durut mijlocul, ea o tinea lant cu purcelul.
― Mai muierea dracului, dar cum era sa aduc eu cogemite porcul? In spate? striga Ignat. Ca doar porcul nu merge ca omul ori ca boul, sa-l mai dinapoi!
― D-apoi altii cum au luat, barbate? Si inca oameni care au taiat cate doi porci de Craciun, nu ca noi de ni l-a mancat perceptorul, manca-1-ar serpii si pe el sa-l manance! Doar imi spuse aseara Tinca lui Ionita ca si ginerele popii si-a bagat in cotet trei purcelusi de la arendasul
Aici Ignat ar fi recunoscut dreptatea muierii daca n-ar fi fost prea suparat. De fapt, dansul, lacomindu-se la porumb, ca saracul care nare de mamaliga, nici nu s-a gandit ieri deloc ca s-ar putea sau ar trebui sa-si rostuiasca un porc. Raspunse deci furios:



― Ba sa se bage dracii-n pielea ta cea afurisita, ca te faci a nu sti ca popa sade numai peste drum de conac si-i venea usor lui Filip sa treaca drumul cu toti porcii arendasului!
Se mai invarti putin prin casa si prin batatura, apoi lua un streang si pleca drept la locuinta perceptorului. Stia ca Barzotescu a fugit, impreuna cu nevasta-sa, inca de ieri dimineata cu noaptea-n cap, indata ce a vazut focul de la Ruginoasa. De frica nici n-au cutezat s-o apuce pe drum, ci prin gradini si peste camp, fiecare cu cate o bocceluta in spinare. Vreo doi oameni i-au intalnit, dar i-au lasat dracului, ca prea erau speriati. In casa ramasese numai o toanta de slujnica sa pazeasca averea ce si-o incherbalise
Barzotescu de cand a fost mutat aici golut si sarmanut de-ti era mai mare mila Ignat Cercel intra in ograda si merse glont la cotetul in care grohaiau si guitau trei porci. Slujnica inca nu le daduse de mancare. El ii scoase binisor afara, ii cantari, isi alese pe cel mai grasun, ii innoda streangul de piciorul dinapoi si-l porni spre portita ramasa deschisa. Slujnica, nemaiauzind guitatul obisnuit de dimineata, iesi repede din casa cu o strachina de porumb in mana.
Ignat, fara nici o vorba, ii inhata strachina si o lua inainte scuturand boabele, iar porcii dupa el. Toanta, dezmeticita, incepu sa tipe:
― Aoleu! Sariti! Hotii! Mi-a furat porcii! Ajutor!
Ignat, parca nici n-ar fi auzit-o, iesi pe poarta urmat de toti trei porcii. In mijlocul ulitei le arunca un pumn de porumb, astepta pana ce culesera boabele si apoi isi continua calea. Tipetele servitoarei facura pe vreo doi vecini sa iasa sa vada ce s-a intamplat.
― I-ai luat, nea Ignate! il intreba unul cu o prietenie invidioasa.
― D-apoi ca si dansul mi l-a luat pe-al meu! raspunse Ignat foarte natural, adaugand apoi cu ravna si scuturand strachina. Tug, tug, tug, tugui, tugui!
Ajunse cu bine acasa. Numai streangul s-a pierdut pe drum, caci l-a uitat la piciorul porcului de s-a tarat pana s-a dezlegat. Intrand in ograda cu porcii, facu falnic catre nevasta-sa, trecandu-i strachina:
― Porumb ai, porci ti-am adus, dar sa nu mai cartesti acuma, ca sa stii ca ma pun cu parul pe spinarea ta, fire-ai sa fii a dracului de muiere!
Femeia holba intai niste ochi cat cepele, apoi, venindu-si in fire, bolborosi lacom:
― Aoleu, Maica Precista! Tugu mamei, tugu, tugu, tug!
Melentie Heruvimu se sculase cum s-a crapat de ziua, incetinel, ca sa nu trezeasca pe nevasta-sa, care se zvarcolise in dureri toata noaptea, atata focul, jumuli o gaina si o puse sa fiarba, apoi asternu o fata de masa. El, de cand a plecat arendasul Cosma, tot pe langa conac s-a invartit, sa fie acolo de s-ar intampla ceva. Si-a adus dansul cativa saci de porumb, dar grija cea mare ii era sa apuce oarecare lucruri mai bune de mancare, sa-si poata ospata o data boiereste muierea si copilasii, ca prea mult au flamanzit. Era convins ca biata femeie numai de nemancare a cazut la pat si zace de atata amar de vreme si ca, hranita zdravan macar cateva zile, s-ar impiciorongi mai bine decat cu orice leacuri. Apoi, vazand ca oamenii numai prin hambare scotocesc, s-a repezit el singur la vataselul Lazar si l-a luat de piept, sa-l dea la o parte, ca sa poata intra in casa. Lazar, mai voinic, era mai-mai sa-l biruiasca, daca nu sareau si alti oameni care, dupa ce I-au smintit pe Lazar in bataie, sau imprastiat prin toate odaile sa strice si sa ia ce le poftea inima.
Melentie a mirosit pana ce a nimerit in camara plina cu de toate. A incarcat in doua cosuri, gasite acolo, borcane de dulceata, sticle de vin si de lichioruri, branza, o paine alba, mezeluri, un muschi si o sunca, masline si ce i-a cazut in mana. Cand a sosit cu cosurile acasa, era seara. Nici nu le-a mai aratat, ci le-a ascuns in tinda cu gandul ca maine dimineata sa intinda o masa ca-n basme.
Golind acum cosurile si insirand pe fata alba toate bunatatile,
Melentie avea o stralucire de bucurie, care-i imbujora obrajii tabaciti.
Cand ispravi si se dadu un pas inapoi sa admire minunea, intaile raze ale soarelui tocmai radeau in geamurile murdare, intoarse capul spre patul femeii. Ochii ei mari, negri, il priveau putin speriati.
Barbatul, surprins, zise zambind si ca o scuza:
― Credeam ca dormi Uite ce bunatati! Pentru tine le-am adus toate, ca copiii mananca orice, numai mancare sa fie, dar tu trebuie sa te hranesti cu lucruri mai bune, ca sa te inzdravenesti, c-ai zacut destul s-ai suferit. Am pus si o gaina in oala sa-ti fac o ciorba fierbinte si
Se intrerupse deodata. Ochii il priveau mereu, nemiscati, cu aceeasi umbra de spaima, desi gura intredeschisa parca voia sa vorbeasca.
― Aoleu, doar n-oi fi murit? baigui Melentie zapacit.
Se apropie, pipai bratul uscat sprijinit pe dunga patului si cu degetele atarnand in jos.
― A murit! facu omul abatut, uitandu-se lung in ochii incremeniti cu privirea spre masa. Tocmai acuma s-a prapadit si ea cand
In pat, la picioarele moartei, copilasul cel mai mic se ridica, scancind si frecandu-si ochii. Dupa cateva clipe, vazand pe tatal sau, se insenina si intinse manutele spre dansul. Melentie il lua in brate si iar se uita la femeie, parca nu i-ar fi venit a crede, strangand la piept si mangaind in nestire copilasul. Apoi scula pe ceilalti doi:
― Hai, c-ati dormit destul! Hai, ca nu-i vreme de dormit!
Copiii se urnira anevoie si bombanind. Cand descoperira insa masa incarcata, se inviorara si-si amintira ca li-e foame. Melentie ii aseza pe toti trei pe lavita:
― Mancati ce va place, copii, pana va saturati! Numai sa nu va bateti si sa nu faceti galagie, ca maicuta a murit si ar fi rusine!
Pavaluc, tu, ca esti mai mare, ia seama sa nu dea in foc oala asta de ciorba, ca eu ma duc sa chem o vecina s-o scalde!
Colonelul Stefanescu sari din pat, isi puse halatul si, in papuci si capul gol, iesi repede afara. Soarele de-abia rasarit il izbi drept in fata, incat in primul moment, fiind si dupa somn, nici nu vazu bine multimea de tarani ce napadise curtea larmaluind. Striga la intamplare:
― Da ce, mai baieti, din somn si in izmene ma luarati?
Cei de pe aproape, care-l auzira, izbucnira in rasete, ceilalti insa vociferau mai aprig. Atunci observa batranul pensionar ca multi au venit cu furci, cu topoare, cu sape, ca la o batalie. Colonelul isi pastrase din militarie curaj si indrazneala in fata primejdiei. Frica i-a fost de o eventuala ridicare a taranilor numai din pricina fetelor pe care le iubea ca lumina ochilor si-i era sa nu se intample sa se napusteasca asupra lor ticalosii, sa le nenoroceasca pentru toata viata. Acum insa se simtea la largul sau. Fara sa se impresioneze de urletele lor, striga iarasi mai tare, sa-l auda toti:
― Ho! Ho! mai lasati racnetele, sa ma auziti si sa va aud! Ei, ce-i? C-ati venit cu arme, vad, voi mai mult de o suta si eu unul singur! Ce-i? Ce poftiti de la mine?
Taranii, care se linistisera o clipa, pornira din nou sa tipe intr-un cor infernal:
― Sa pleci de aici! Nu mai vrem invoieli! Lasa mosia, don colonel, ca-i a noastra! I-uite cum ne infrunta hodorogul!. O sa-ti dam bataie! Ne-ai inselat si ne-ai jupuit destul! Pamantul!
Pamanturile! Pamantul nostru si munca noastra!
Batranul Stefanescu privea si asculta cu o fata prietenoasa, ca si cand oamenii I-ar fi hiritisit. Apoi, cand se mai potoli putin galagia, reveni:
― Voi vorbiti o suta deodata, cum sa va inteleg?
Dupa vreun sfert de ceas de taraboi se alesera doi tarani care sa parlamenteze. Colonelul dadu din cap multumit:
― Asa, baieti! Acum stiu cu cine vorbesc Zi tu Ioane! Ori vrei tu, nu stiu cum te cheama, ca nu te mai tin minte
― Io-s Galigan Stefan, don colonel! facu taranul umfland pieptul.
― Bine zici, asa-i Iti uitasem numele, Fanica, uita-te-ar necazurile! striga Stefanescu jovial. Atunci zi tu, Fanica.
― Apoi ce sa zicem, don colonel? Mata nu stii c-a venit revolutia? zise Galigan cu mandrie.
― Eu vad c-a venit, dar nu stiu ce are cu mine revolutia, ca eu
― Lasa ca stii matale prea bine! facu celalalt taran mai aspru.
Numai te prefaci a nu sti S-apoi, ori stii, ori nu stii, noua ne trebuie mosia, ca talica ai stapanit-o destul si ne-a venit randul si noua!
Daca o dai cu binele, bine de bine, daca nu, noi tot o luam!
― Dar luati-o, oameni buni! vorbi colonelul dand din maini, parca s-ar fi lepadat de diavolul. Da ce, a mea e mosia? Bagati plugurile, copii, si s-o stapaniti sanatosi! Din partea mea, vai de mine, toata voia!
― Zici matale asa acuma, ca ti-e frica de noi, dar maine ai sa zici c-ai uitat! relua taranul. Nu ne mai inseli talica pe noi, don colonel!
Ca te-am pascut noi, slava Domnului! Dar sa faci bine sa-ti strangi boccelutele si sa te duci de aici, ca noi nu te mai rabdam si nu mai rabdam picior de boier pe pamanturile noastre, iaca!
― Unde sa ma duc, Ioane? intreba batranul cu candoare.
― De unde ai venit, dom le colonel! zise Ion. Ca nu te-am adus noi si nici nu te-am chemat!
― Cum sa plec asa, mai omule? Cum? Sa-mi las toata agoniseala mea de haram? Se poate, Ioane? starui colonelul arendas.
― Se poate! Ca din munca si sudoarea noastra-s toate!
― Apoi asa am venit eu aci, gol cum ma vezi, ai?
― Ce mai la deal, la vale, sa-ti para bine ca nici nu te-am injurat si nici nu te-am batut, cum au patit alti boieri, ca poate-i fi auzit si matale! zise taranul neinduplecat. Pleaca sanatos si sa ne vedem cand ne-om vedea ceafa!
Colonelul nu se dadu invins. Incerca toate argumentele. Ajunse sa le propuie sa-l ia si pe dansul tovaras la revolutie, numai sa-si poata salva capitalul ce-l avea investit in inventarul mosiei, aproape toata zestrea fetelor. Taranii ascultau, chiar radeau uneori de cate o gluma de a lui, dar gaseau replici la orice si, unde nu, se indarjeau ca e munca lor si revolutia nu mai ingaduie sa se amestece boierii in treburile oamenilor.
― Ne-om descurca noi, n-ai grija matale, spuse Galiganu.
Oamenii cu oamenii, boierii cu boierii. Talica du-te la oras, ca acolo-s boierii si-i locul matale!
Intai cerusera sa plece pe jos numai cu o boccea cat poate duce in spinare. In cele din urma i-au permis sa mearga cu trasura si sa ia ce poate duce in trasura. Stand atata timp in racoarea diminetii cu capul gol, colonelul incepu sa stranute:
― Na, ca m-am ales si cu un guturai dupa toate necazurile celelalte!
― Dar care s-au ales cu bataie ori mai rau, ce sa mai zica? striga cineva.
― D-apoi m-ati batut voi destul, mai crestini, ca ma lasati pe drumuri, lipit pamantului, om batran si cu trei fete de maritat! facu colonelul cu amaraciune.
Petre se apucase de dimineata sa dreaga poarta dinspre ulita, din care numai stalpii mai erau intregi in picioare. Nevoie asa mare n-ar fi fost. Cum a stat un an si jumatate, de cand s-a prapadit tatal sau, ar mai fi putut sta. Dar Petre voia sa aiba de lucru ca sa nu se mai duca cu oamenii nicairi si sa nu se mai amestece.
De cand s-a intors ieri de la Lespezi, numai a bolit si a rumegat.
Ma-sa a auzit de la vecini ce s-a intamplat si era ingrozita. El n-a vrut sa-i spuie nimic. Doar cand Smaranda l-a invinuit ca de la dansul se trag toate, ca asa zic oamenii, a raspuns manios ca cine zice minte, fiindca el n-are nici un pacat pe suflet, martor i-e
Dumnezeu.
De altfel, acelasi lucru si-l zicea mereu si in sinea lui si totusi nusi putea mulcomi mustrarile. Ii parea rau ca nu si-a cautat de necazurile lor de la inceput si s-a tot varat ba sa fie la cumpararea mosiei, ba acum la impartirea pamanturilor, pretutindeni. Cu el boierii s-au purtat destul de frumos. Barem Grigorita, parinte sa-i fi fost si mai mult nu-i putea face. Si drept rasplata dansul s-a inversunat impotriva cucoanei Nadina, asa, din senin. Ca l-a batjocorit pentru ca n-a vrut sa le vanda Babaroaga. Tocmai el s-a gasit dintre toti mai batjocorit, iar ceilalti au putut sta linistiti. I-a intrat in cap ca trebuie s-o batjocoreasca si el, inca de asta-iarna, cand au fost la Bucuresti. De atunci, numai asta visa si parca-i parea bine ca se atata oamenii, ca sa-i poata veni si lui mai lesne sa-si sare inima. Nu s-a gandit mai dinainte ce anume razbunare sa fie, cum a facut feciorul lui Dragos cu Chirila Paun. Isi zicea ca va vedea el atunci cum s-o ia. Acolo, la Lespezi, parca i s-a aprins mintea. S-a repezit inauntru s-o stranga de gat si s-o omoare Numai cand s-a pomenit in fata ei, si-a dat seama ca mai curand s-ar omori el decat s-o omoare pe ea. Si totusi Toader Strambu a omorat-o I-a trecut lui prin minte sa nu-l lase pe Toader sa intre si nu I-ar fi lasat daca nu i-ar fi fost rusine sa nu zica oamenii ca s-a dat de partea cucoanei cine stie de ce. Si pe urma, in vreme ce oamenii daramau si pradau la conac, lui mereu i-a venit sa-l sugrume pe Toderita pentru ca a savarsit nelegiuirea asta, si numai de rusine si-a stapanit mania. S-a intors singur de la Lespezi, lasandu-i pe ceilalti imprejurul focului. Daca si Matei Dulmanu s-a suparat ca a omorato!
Nu indraznea sa-si marturiseasca nici in strafundul sau de ce l-a amarat intr-atata moartea cucoanei. Dar isi zicea necontenit ca el nu e vinovat si, fiindca s-a intamplat omor fara voia lui, el se da deoparte. Nici n-a mai iesit din ograda si nici nu mai voia sa iasa, orice s-ar intampla si chiar de-ar ramanea, din pricina asta, fara pamant, numai el, din tot satul Azi-noapte a si visat pe cucoana.
Parca o tinea in brate si ea nu mai tipa, ci il mangaia si-i zicea: „De ce lasasi sa ma omoare?" S-a desteptat din somn cu glasul ei mustrator in urechi
Acuma cioplea si bocanea de zor, ca si cand ar fi vrut sa uite sau cel putin sa inabuse amintirea intamplarii. Dar oricat se trudea, mereu ii sageta in creieri cate o intrebare si fiecare il durea, si-l ustura, si-l chinuia
2
Doua ceasuri dupa rasaritul soarelui era o viermuiala in Amara, de parca satul ar fi pornit sa-si mute locul ca o satra cand s-a ispravit popasul.
Pe batatura din fata carciumii se incrucisau toate vestile si zvonurile. Si veneau atat de multe si de deosebite, ca oamenii fierbeau asteptand mereu sa se mai intample ceva, dar ceva mai insemnat decat cele intamplate, care acuma li se pareau lucruri de toate zilele.
Din cand in cand se gasea cate cineva sa pomeneasca de boierul cel batran, mereu cu un semn de intrebare in privire. Ceilalti schimbau vorba, parca i-ar fi speriat intrebarea sau cel putin n-ar fi vrut s-o inteleaga. Chiar Trifon Guju, ragusit de cat racnise si se fudulise de cand cu bataia jandarmilor pe care el o socotea biruinta lui proprie, numai maraia si dadea din umeri.
Mai spre amiazi insa se pomenira cu Anton nebunul. Sosea din jos, mai zdrentaros de cum plecase acum cateva zile, asudat si murdar, insa cu fata mandra, ca si cand ar fi cules in sufletul sau toate fericirile. Si indata se apuca sa povesteasca cum n-a ramas nici picior de boier intre Rosiori si Alexandria, pe unde a ratacit el zilele astea, iar conacele toate le-au facut oamenii una cu pamantul, ca nici sa nu se mai cunoasca urmele unde au fost, apoi cum se aduna pe acolo oamenii, cu mic, cu mare, pe sate, si se inarmeaza, si stau de paza, sa nu se mai intoarca cumva inapoi ciocoii si sa-i impiedice la imparteala pamanturilor, ba sunt unii care se pregatesc sa se duca pana la Bucuresti, sa mantuiasca pe voda din prinsoarea boierilor, ca numai boierii nu-l lasa deloc pe voda sa trimita porunci oamenilor precum ca bine au facut de au izgonit pe boieri si sa nu intarzie deloc de-a face imparteala dreapta saracimii din toate mosiile.
Taranii erau obisnuiti cu proorocirile nebunului si-l luara mai mult in ras. Unii, glumeti, il intrebara cum de n-a avut norocul sa-l ia oamenii si pe el drept boier si sa-i mai scurteze putin limba, sa scape lumea de nazdravaniile ce le vorbeste. Pe cand se harsuiau astfel din gura cu nebunul, se ivi si un om in toata firea, Marin Valcu de la Izvoru. Era cu caruta si se ducea la Costesti cu un copil, sa-l arate doftorului, ca tragea sa moara. A oprit la carciuma sa lase caii sa imbuce si sa-i odihneasca putin, ca au iernat rau fara nutret si deabia se tineau pe picioare. Marin povesti ca azi-noapte s-a aflat pe la ei cum ca voda a scos din slujba pe boierii care au carmuit pana acuma, pentru ca nu s-au purtat bine cu prostimea si n-au vrut sa le dea pamant, si a pus pe altii care au fagaduit sa nu mai rabde nici un boier la sate si sa imparta toate mosiile intre oameni, ca fiecare sa bage plugul si sa-si munceasca numai locul sau. Dar carmuitorii pe care i-a scos voda s-au invoit intre dansii si nu vor sa asculte poruncile si au facut tocmeala cu generalii sa omoare pe voda si pe urma sa porneasca cu armata si cu tunurile sa ia inapoi mosiile de la oameni, pe unde le-au cuprins, si sa-i impuste pe toti care s-au sculat impotriva boierilor. Atunci voda, ca sa nu fie biruit de boierii cei neascultatori, a trimis intr-ascuns, noaptea, cati slujitori credinciosi a avut la indemana, sa alerge si sa le porunceasca sa nu mai ingaduie nici un boier printre dansii, sa-i alunge pe care mai sunt si sa nu cumva sa-i lase sa-si ia inapoi mosiile, ca strasnic are sa-i pedepseasca pe cei ce se vor invoi cu boierii, pentru ca boierii iau calcat in picioare poruncile. Iar cei care sunt mai aproape de


Bucuresti sa se ridice degraba si sa vie cu multime mare sa-l ajute impotriva boierilor, ca el numai cu oamenii tine si vrea sa le faca dreptate si de aceea il napastuiesc si pe dansul boierii
Daca le-ar fi spus asta Anton si inca s-ar fi mirat. Dar cand iese din gura unui barbat de omenie? De altfel, nici nu pornise bine Marin
Valcu cu caruta si iata ca mai pica un om din Gaujani, care povesti aceleasi porunci, auzite chiar din gura unui taran ce a trecut dis-dedimineata prin satul lor, calare si cu o cruce de argint pe piept. Pe urma, ceva mai tarziu, unul din Vaideei aduse aceeasi veste sosita la ei prin Mozaceni
Printre oameni se starni o ingrijorare grea. Se vedeau pedepsiti si ramasi fara pamant, fiindca ei n-au implinit porunca lui voda.
Adevarat ca n-au stiut-o, dar acum au aflat. Mai multi strigara ca trebuie sa mearga la boierul cel batran, sa-i spuie cum a venit porunca si ca nu-l mai pot ingadui intre ei, ca nu vor sa se supere regele. Altii adaugara ca trebuie sa mearga cu totii, nu unii sa stea ascunsi in casa pana e greul, iar apoi sa se indese la castig. Cativa indata pomenira pe Filip Ilioasa, ginerele popii, care s-a codit de cate ori I-au chemat oamenii, dar de la arendasul Cosma a sarit sa-si traga acasa trei porci cat viteii.
― Hai la primarie! racni Trifon Guju. Sa-l intrebam pe dom primar cum de nu ne-a spus porunca lui voda pana azi?
Pornira cu urlete de insufletire, dar gasira numai pe secretarul
Chirita si un agent de perceptie, amarat si infricosat, crezand ca au venit sa-l omoare pe el, fiindca el a umblat mai mult iarna trecuta dupa biruri. Chirita se incolti cu oamenii si manca la repezeala niste pumni de la Toader Strambu, care de mult il pastea.
― Ai dat in mine, Toadere, sa tii minte! zise tanarul Chirita
Dumitrescu, grav si jignit. Dupa crima de ieri, asta ti-a mai lipsit! Nui nimic! Ne-om rafui noi, n-ai grija!
― Cum sa nu dau daca tu esti porc de caine, dom Chirita! striga
Toader ranjind. Si am sa mai dau, de nu te astamperi!
Daca i-ar mai fi plesnit o palma peste obraz si inca nu I-ar fi durut pe secretar cat tutuirea in fata atator oameni. Nu mai spuse nimic, multumindu-se a intoarce spatele cu dispret. De altfel, nici taranii nu-l mai luara in seama, caci primarul Pravila, auzind ca multimea a dat buzna in cancelarie, sosi intr-un suflet, galben, speriat si plangator:
― Ce-i cu voi, mai crestini? Nu v-ajunge sa va razboiti cu boierii de-ati inceput si cu statul? Ati nebunit, oameni buni, ori nu mai aveti mult?
Trifon Guju, insa, sari, infruntandu-l:
― De ce-ai ascuns porunca lui voda, dom primar?
Pravila, afland numai acuma despre ce e vorba, se scuza ca el na primit nici o porunca de nicairi de alaltaieri, cand a plecat prefectul, ca posta nu a mai venit, iar telefonul s-a stricat tot de atunci, fie ca s-or fi taiat firele undeva, fie din alta pricina. Trifon ii ceru, cu glas poruncitor, parca el ar fi fost mai mare in sat, sa trimita strajile sa cheme toata lumea la cancelarie ca pe urma sa se duca cu totii la boierul cel batran.
― Ba eu nici nu trimit strajile si nici nu ma duc cu voi! zise
Pravila. Ca daca ati facut ce-ati facut cum ati vrut si fara mine, apoi eu nu ma mai bag si nu ma amestec! Treaba voastra cum va descurcati, ca eu sunt primar si nu ma pot lua dupa vorbe si basme!
― Ba ai sa trimiti, ca, de nu, sa stii ca mananci bataie! se rasti deodata Trifon, ridicand pumnul.
― Tu sa dai in mine, mai Trifoane? Tu sa-mi poruncesti mie? facu primarul cu o inflacarare manioasa si mandra. Ia poftim, Trifoane, da!
Trifon se repezi injurand, dar taranii il oprira. Urma o hartuiala lunga, cu urlete si racnete, la care luara parte toti cate putin, ca sa-l convinga pe primar sa fie alaturi de oameni, nu impotriva lor, ca nu sade bine, amenintandu-l chiar ca, altfel, nu va fi partas nici la pamanturi. Ion Pravila, si din ambitie ca o carpa de om ca Trifon
Guju a indraznit sa se rasteasca la dansul, si de teama ca mainepoimaine se vor intoarce lucrurile cum au fost, ramase nezdruncinat, declarand chiar ca mai bine se lipseste de pamant, decat sa fie calcat in picioare. Trifon, atins, sari iarasi:
― Matale te-ai invatat sa fii primarul boierilor, dar noua ne trebuie primarul nostru, sa stii mata ca nu mai merge cum a fost!
― Poate ca oamenii te-or pune pe tine primar? Iaca, sa te puie! zise Pravila batjocoritor.
Atunci Trifon Guju, furios, chema strajile si le porunci el sa mearga din casa-n casa si sa stranga pe oameni la primarie.
Observand ca toata lumea era de partea lui Trifon, primarul socoti cuminte sa taca. Doar dupa ce pornira strajile, in continuarea certurilor, se lauda ca i-ar fi putut impiedica, daca ar fi vrut, caci in cancelarie numai el are dreptul sa dea porunci.
Taranii nici nu mai plecara din curtea primariei in asteptarea celorlalti. Planuiau, si strigau, si se sfatuiau. Se infuriau unul de la altul si incepeau sa suduie ori sa scrasneasca din dinti. Se incurajau reciproc sa nu le fie frica de nimeni, ca daca voda s-a dat pe fata de partea lor, apoi boierii nu vor mai indrazni sa-i asupreasca. Unii explicau ca, si de-ar veni soldati, cat de multi, n-are de ce sa le fie frica, fiindca soldatii sunt tot tarani si nu vor trage in oameni, ba, daca s-or intarata, vor trece si ei de partea astalalta si atunci sa-i vezi pe ciocoi Se pomenea din ce in ce mai des de boierul Miron, fara sa se mai fereasca nimeni. Se ridicau si glasuri care-l injurau, iar Toader Strambu ajunse sa strige in gura mare:
― Numai hotul cel batran e de vina ca ne-a coplesit atata de rau saracia, ca ceilalti hoti dupa dansul s-au luat de ne-au asuprit si neau flamanzit! Dar si cand i-oi pune mana-n ceafa, ehehe, sa te tii, mosule, cum ti-o fi de bine!
Altii erau infricosati ca din pricina batranului vor pierde castigurile razmeritei, ca dansul n-are sa-si dea mosia din mana de bunavoie si cu sila cine sa i-o apuce?
― Da ce, acu merge pe voia lui? se incruntara cativa. Ce, tot el are sa ne porunceasca? D-aia a venit revolutia, sa suflam noi in ciorba lui, ori dansul intr-a noastra?
― Lasati, fratilor, ca tataie sufletul intr-insul si numai sa ne strambam o data la el ca fuge, catu-i de batran, de nu-l prinzi nici cu ogarii! observa unul span si slab, starnind rasete de multumire.
Trecusera trei ceasuri de cand cancelaria si curtea erau pline de oameni. Strajile se intorsesera, dupa ce colindasera tot satul. Lumea insa nu se urnea, asteptand mereu pe fruntasi. Trifon, ca si cand el ar fi fost capul satului, mereu iesea pe afara si intreba: „N-a venit
Luca Talaba, nici mos Lupu, nici Marin Stan, dar Filip Ilioasa?"
In sfarsit sosira unul cate unul, parca n-ar fi stiut de ce sunt chemati. Se codira fiecare in parte, ca ei n-au ce sa se amestece.
― Dar la impartirea mosiilor o sa va imbulziti! striga Toader
Strambu. Lasa, ca va stim noi! Ati umblat sa cumparati cu bani grei
Babaroaga si nici n-ati vrut sa ne cunoasteti pe noi, saracimea.
Atunci era bun pamantul. Acu, pentru ca se imparte la toti, nu va mai place.
― Ba mie-mi place, mai Toderita, numai sa-mi dati! zise Marin
Stan voios.
― Apoi ti-ai luat si de la arendasul Cosma ce-ai putut, dar acu te faci ca nu ne cunosti! vorbi Leonte Orbisor cu imputare.
― M-a chemat cineva pe mine, Leonte? Spune tu Apoi atunci? facu Marin intepat deodata.
― Dar la cumparat cine te-a chemat? Si ai umblat cu limba scoasa! sari din nou Toader.
Discutia se infierbanta. Multimea se atata, socotind ca batranii se impotrivesc numai ca sa incurce pe cei saraci in dobandirea pamanturilor. Cu cat sovaiau mai mult, cu atat participarea lor parea oamenilor mai trebuincioasa, de teama ca altminteri se vor invarti lucrurile, asa incat la impartire vor fi dati la o parte cei ce n-au si vor lua iarasi cei instariti, cum au facut si cand au umblat sa cumpere mosia cucoanei Vorbele se ingrosau si amenintarile de sudalmi sporeau. Luca Talaba se infurie ca de ce-l injura pe el, ca nu e sluga nimanui. Filip Ilioasa, jignit, vru sa plece acasa, dar cineva ii pomeni de porcii arendasului. Atunci se nascu o incaierare. Filip, incercand sa-si faca loc de trecere, parc-ar fi rupt un zagaz de manie, se pomeni deodata cu o revarsare de pumni si ghionturi din toate partile, care nu se domoli decat cand Luca striga speriat si dansul:
― Da ce, mai oameni, ne-ati poftit aci sa ne luati la bataie? Asa merge treaba?
― Asa, nea Luca! raspunse Trifon Guju dezvelindu-si dintii. Cine nu pricepe de vorba trebuie sa priceapa de bataie!
3
― N-am mai fost la Camera poate de trei ani, dar la sedinta de azi as fi fost in stare sa si platesc, numai sa nu lipsesc! zise Rosu catre Titu Herdelea, urcand Dealul Mitropoliei si oprindu-se uneori sa respire, fiind putin astmatic. Trebuie sa vad schimbarile la fata, ca prea sunt extraordinare. Stii cum vine afacerea asta? Eu m-am certat cu tine si atunci, ca sa-ti fac rau tie, dau drumul de aci, din varful dealului, pe panta asta pe care, in sfarsit, am suit cu ajutorul
Domnului, dau drumul, zic, unei stanci formidabile sa se rostogoleasca la vale, pentru ca, amenintand sa prabuseasca tot in calea ei, si casa ta, si ale altora, tu ai sa te sperii si imi vei cere scuze. Tu, cand vezi ca eu am nebunit, vii repede: „Hai, nene, sa ne impacam!" Iar eu, desteptul, incep sa strig, ca sa opresc rostogolirea mai departe: „Opreste, ca ne-am impacat! Nu mai e nevoie sa distrugi!"
Tribuna presei era plina de asta data, ca de altfel toate tribunele.
O atmosfera de mare premiera la un teatru oficial. La Camera sedintele anuntate pentru ora trei incep obisnuit dupa patru. Azi, la trei fara un sfert nu mai lipsea decat noul guvern. Si Rosu numai cu cearta izbuti sa-si cucereasca un locsor de sezut. Titu Herdelea ramase in picioare in fund Incinta gemea de lume, fiindca venisera si senatorii sa asiste la spectacol. Pe toate fetele insa se citea mai multa spaima decat solemnitate, incat Stan Racani, primul-redactor al unui ziar independent si efemer, aparut recent, zise in gura mare, desigur ca sa-l auda si lumea din tribunele vecine:
― Noul guvern, daca ar fi democrat si intr-adevar iubitor de tarani, cum s-a laudat in opozitie, ar putea acuma sa decreteze si exproprierea mosiilor sau macar s-o anunte, iar astia de jos, cat sunt de ingroziti de rascoala taranilor, ar aplauda cu frenezie, pe onoarea mea!
― Tu glumesti, Nicule, replica reporterul Universului, dar sa stii ca asa este cum ai spus! Eu am vorbit cu multi deputati si senatori care declara ca ei primesc orice reforme, oricat de radicale, chiar exproprierea, caci altfel nu mai e chip sa se intoarca la tara, nici dupa potolirea tulburarilor.
― Spun oamenii multe, dar cand a trecut primejdia si mai multe se uita! observa un fost deputat si batran gazetar cu barba impozanta, recoltand un succes de ilaritate, care-i facu atata placere, ca pe urma pufni de ras toata vremea pana la sfarsitul sedintei, enervand lumea dimprejur.
Deodata se facu rumoare generala. Noul guvern intrase. Sedinta incepea. Primul-ministru, un batranel garbovit, cu glas de vaduva necajita, incepu o cuvantare patetica, pomenind in fiece fraza de
„scumpa noastra tarisoara", „tarisoara noastra scumpa", „a noastra scumpa tarisoara", intrerupandu-se deseori sa-si usuce lacrimile de pe obraji si incheind cu „taranimea ratacita", „masuri energice", si
„concursul tuturor bunilor romani". Ii raspunse fostul prim-ministru si actualul sef al majoritatii parlamentare, un batran mai aratos si cu barba alba, gangavind de asemenea fraze despre „tarisoara noastra" si fagaduind noului guvern concursul neconditionat al vechiului parlament. Atunci noul prim-ministru se duse la fostul prim-ministru la tribuna, ii stranse amandoua mainile si apoi se sarutara pe amandoi obrajii. Deputatii si senatorii, impreuna cu publicul din tribune, acompaniara cu un uragan de aplauze scena aceasta de infratire patriotica. Multi ochi se umplura de lacrimi si o duiosie infiora chiar inimile cele mai rezistente. Numai primredactorul independent de adineaori nu-si tinu gura si spuse in tribuna presei:
― Pupaturile astea o sa usture teribil spinarea taranilor!
Atunci Max Stresin, vechi redactor la Glasul poporului, oficiosul noului guvern, nu se putu stapani si izbucni indignat:
― Nu-ti permit, domnule, sa tulburi asemenea momente inaltatoare prin glume insipide, bune numai pentru presa dumneavoastra jidoveasca!
Stan Racani replica cu sange rece:
― Asculta, baiete! Cu indignarea ta patriotica eu fac ceva, caci se stie cat e de dezinteresata, dar ce-oi fi avand cu presa jidoveasca tocmai tu, care, de, esti nitel cam jidov de-acasa?
Stresin mai bolborosi cateva cuvinte de revolta si, profitand de un nou ropot de aplauze, parasi tantos tribuna presei. In rastimp, in incinta manifestatiile de entuziasm continuau, sustinute viguros de publicul spectator, deoarece, dupa imbratisarea sefilor, membrii noului guvern s-au coborat sa stranga mainile membrilor vechiului guvern si altor fruntasi, fiecare acolada fiind pecetluita cu urale si aplauze cu atat mai prelungite, cu cat cei ce isi impreunau emotiile imbratisarii fusesera pana ieri cei mai vajnici dusmani, ocarandu-se si injurandu-se mai fara crutare.
In atmosfera de concordie duioasa fura apoi votate cu aclamatii proiectele de legi ale noului guvern, toate privind restabilirea ordinii si, in primul rand, autorizatia de a decreta starea de asediu unde va fi trebuinta.
― Asta-i, fratilor! mormai Stan Racani cu ironia-i mult gustata de confrati. Ce-mi umblati mie cu mofturi si acadele patriotice! Ca doar noi suntem stapanii!
Rosu, care nu scosese nici un cuvant, zambi acum sarcastic si se intoarse dupa Titu Herdelea. Tanarul disparuse. Zarise pe doamna
Gogu Ionescu si iesise s-o astepte. Vroia sa le spuie ca Grigore Iuga, care pleaca maine dimineata in Arges, cu noul prefect Baloleanu, l-a rugat cu multa insistenta sa-l insoteasca si el, sa nu fie acum singur la Amara, unde nu stie ce va gasi. El, desi n-ar fi momentul sa lipseasca de la gazeta, nu poate refuza pe Iuga si trebuie sa mearga. Daca s-a dus pentru distractie odinioara, cu atat mai mult e obligat sa fie langa Iuga acuma, cand s-ar putea sa-i fie folositor intrun fel sau altul.
Gogu urca sa ia pe Eugenia inainte de sfarsitul sedintei si gasi pe coridor, la usa tribunei, pe Titu. Trebuind sa astepte cateva minute,
Gogu Ionescu profita sa spuie tanarului Herdelea, intr-ascuns de
Eugenia, pe care nu mai voia s-o amarasca, fiind si asa destul de ingrozita, ca un deputat pitestean i-a comunicat adineaori lucruri foarte grave despre caracterul ce I-au luat tulburarile in sudul


Argesului. Nu se stie inca nimic precis, caci legaturi directe nu mai sunt de vreo doua zile intre Pitesti si partile de jos ale judetului, dar se zvoneste ca s-ar fi savarsit si omoruri.
― Acuma inchipuieste-ti inima mea, draga Herdelea! zise Gogu.
Nadina in mijlocul revoltatilor care comit asasinate! Ce-o fi cu ea, a izbutit sa fuga, a incaput pe mainile taranilor? Bietul tata isi musca mainile de desperare, ca n-a oprit-o. Cum e bolnav si batran, si cu slabiciunea lui pentru Nadina, cred ca s-ar prapadi daca ar afla ca i s-a intamplat ceva. In sfarsit, o tragedie intreaga! Sa dea
Dumnezeu sa se potoleasca lucrurile, dar eu stiu ca nu mai vreau sa aud de mosie si de tarani, macar sa traiesc cat bolovanii. Sunt in stare sa si daruiesc Lespezii, si sa scap. Cat am indurat noi zilele astea, nu doresc nici dusmanilor mei!
Eugenia era miscata de solemnitatea sedintei. Ea sfatui pe Titu, secondata fara convingere de Gogu, sa nu se duca la tara, sa nu pateasca si el ca Nadina, mai ales ca armata poate sa traga si sa se intample cine stie ce batalii sangeroase. Tanarul Herdelea raspunse cu o modestie de erou pornind la razboi:
― O, doamna, de mine n-ar fi nici o paguba!
4
De-abia cand soarele se apropia de asfintit, multimea izbuti sa se urneasca de la primarie, in jos, spre curtea Iuga, sporovaind si galcevind, parc-ar fi mers la nunta. Cat s-au tot certat mai mult s-au intaratat, incat acuma toti erau infierbantati. La galagie se adunasera si copiii sa caste gura.
― Mai nea Cristache, ia mai lasa tejgheaua! striga Trifon in fruntea multimii, trecand pe la carciuma si vazand pe Busuioc in usa. Ca ori esti de-al nostru, ori de-al altora, ca sa stim si sa te insemnam pe raboj!
― Iaca viu, mai frate Trifoane! raspunse Carciumarul grabit si infricosat. Se poate sa lipsesc eu cand e tot satul? Mai muiere! adauga apoi inauntru. Auzi tu? Iesi si stai in pravalie, ca eu ma duc cu oamenii!
Dinauntru, glasul femeii boscorodi ceva, dar Cristea Busuioc se amesteca in multime, cu o mutra vesela, potrivita imprejurarilor.
Inima ii veni putin la loc observand printre oameni si pe fruntasii satului si chiar pe primarul Pravila.
― Asa, da, fratilor! facu Carciumarul catre cei dimprejurul sau.
Daca ne tinem de mana cu totii, nu mai poate sa ne infrunte nimeni!
Miron Iuga stia de intrunirea satenilor si de pregatirile lor impotriva lui. Isbasescu, care pana azi nu scosese nasul din registre, socotind ca pe dansul nu-l intereseaza controversele dintre proprietari si sateni, el fiind un simplu negustor de cifre, fu cuprins de groaza cand logofatul Bumbu ii spusese, mai mult in gluma, ca taranii tocmai pe el il urasc mai tare din pricina catastifelor cu datoriile si evidentele invoielilor. Astfel de azi-dimineata, indata ce auzea vreun zvon de pe la argati sau alti oameni umblatori pe la curte, se ducea repede sa-i comunice batranului Miron, adaugand mereu ca parerea lui ar fi sa profite de ezitarile taranilor si sa paraseasca Amara cat mai e timp, caci orice rezistenta ar fi inutila fata de starea spiritelor prea incarcate. Miron Iuga asculta, dar se facea ca nu aude povetele contabilului. Numai cand Isbasescu isi permise sa insiste, batranul se enerva putin si-l admonesta sa-si caute de registrele lui si sa-l scuteasca de povete.
― Vin taranii, coane Miroane! striga in cele din urma Isbasescu desperat, navalind in apartamentul stapanului. E tot satul, cucoane!
E prapad mare! Doamne, Doamne, cum nu m-ati ascultat si pe mine!
― Ia mai inchide gura si nu mi te prapadi cu firea! zise linistit batranul Iuga. Lasa-i sa vie! Bine ca vin, ca sa ne lamurim!
Isbasescu se hotarase sa ramaie cam primprejurul boierului. Ceo pati boierul, sa pateasca si el, isi zicea, in speranta ca boierul, fiind foarte respectat de oameni, nu va pati nimic si prin urmare nici dansul.
― Ce faceti, cucoane? intreba contabilul iar, observand ca batranul se plimba prin odaie cu mainile la spate. Nu iesiti inaintea lor, sa nu dea cumva buzna aici, peste dumneavoastra?
Miron Iuga isi continua plimbarea fara a-i raspunde, mormaind numai in sine vorbe neintelese. In realitate nici el nu stia ce sa faca cu oamenii acestia care, numai in cateva zile, au ajuns sa darame toate zagazurile autoritatii si, dintr-un sat organizat, sa se transforme intr-o turma inconstienta, trasa si impinsa de pofte primitive dupa bataia vanturilor. Fireste, alungarea jandarmilor, incendiile, devastarile si toate destrabalarile ultimelor zile au fost numai concluzia inerenta a unor permanente abdicari ale autoritatii, provocate de nedestoinicia guvernantilor si de demoralizarea lor sistematica prin promisiunile inselatoare ale demagogilor, care toate au incurajat nasterea si propagarea spiritului de nemultumire intai si in sfarsit de razvratire in sufletul simplist al taranului. Pornirile anarhice trebuiesc curmate in primul moment, cand sunt in germene. Atunci e suficienta persuasiunea energica. Dupa ce au prins radacini si au inceput sa se manifeste, numai forta brutala le mai poate stavili distrugerile. Isi dadea deci perfect seama ca dansul singur nu mai poate lupta cu multimea care si-a pierdut cumpatul.
Dar nici nu putea dezerta de la datoria de a-si apara pamantul.
Simpla-i prezenta, prin prestigiul persoanei sale, constituia o piedica in dezlantuirea anarhiei complete. Taranul are instinctul respectului de batrani si fruntasi, cu atat mai mult de stapanul din mosistramosi.
Unde si cat va fi prezent dansul, oamenii se vor sfii a trece la pradaciuni. Au pus foc la Ruginoasa, fiindca el nu era acolo
Desigur, mai ales dupa incendierea conacului din vecini al lui Cosma
Buruiana, chibzuind azi-noapte indelung, si-a pus intrebarea daca totusi n-ar fi mai intelept sa se retraga deocamdata pana ce vor interveni fortele care sa dezmeticeasca pe nebuni? A infrunta o ceata de razvratiti care si-au pierdut judecata nu e oare si din parte-i o nebunie, cand nu se bazeaza pe alta arma decat teama si rusinea ce poate sa le inspire persoana lui? Si in clipa cand zagazul respectului s-ar rupe, n-ar fi socotita prezenta lui ca o sfidare, atatand mai violente dezlantuiri de furie? Si-a intrerupt intrebarile atunci, fiindca i s-au parut primele simptome ale lasitatii. Numai lasitatea scormoneste dupa argumente si considerente care s-o justifice. Ce va fi, se va vedea atunci cand va fi sa fie
Acuma Miron, plimbandu-se prin odaie, auzea afara glasurile care-i spuneau ca a sosit momentul hotarator. Langa o fereastra,
Isbasescu privea infrigurat, cu interjectii de spaima. Isi zicea ca ar trebui sa iasa, sa-i intampine, dar amana mereu, parca fiece minut de intarziere ar fi fost un castig pentru dansul.
Afara, zgomotul de pasi si de glasuri se intetea. Multimea se revarsase din ulita in ograda si in parcul conacului ca un rau care sia schimbat brusc albia. Pe aleea prunduita si curatita de curand, taranii se imbulzeau si se fereau sa nu calce pe marginile cu firicele de iarba de-abia incoltita. Ici-colo cate-un glas dojenea:
― Fereste, mai crestine, nu strica iarba, ca-i pacat de munca! De altfel, galagia mai contenise, ca si cand le-ar fi fost rusine si s-ar fi simtit vinovati ca au intrat prin parc, pe unde taranii naveau voie sa umble. Numai langa rondul din fata castelului Trifon
Guju indrazni sa chiuiasca gros si prelung, parc-ar fi vrut sa-si incerce curajul si sa sparga linistea care-i amortea pe toti Cei mai multi, intrati pe dincolo, prin curtea conacului, erau mai galagiosi.
Dinaintea lor porumbeii se ridicara in vazduh, iar orataniile se imprastiara oracaind speriate. De prin grajduri si acareturi apareau slujitori si argati de toate felurile, privind cu o curiozitate copilareasca sosirea satului, razand, schimband glume, parc-ar fi venit la claca cu lautari. Numai batranul Ichim se uita mirat si nedumerit. Logofatul Bumbu se oprise, cu tremuraturi in genunchi si cu o infatisare resemnata, langa usa locuintei sale, in fund, in vreme ce nevasta-sa dardaia inauntru, pandind de dupa perdea.
― Ati venit, ati venit? intreba prosteste logofatul cand oamenii din capul cetei ajunsera langa dansul.
Auzind ca altii au intrat prin parc, trecu si el dincolo, parca s-ar fi suparat ca au indraznit sa intre pe acolo si ar fi vrut sa-i alunge.
Curtea interioara dintre castel si conacul vechi era plina de tarani.
Logofatul, mai zapacit, arunca cate o vorba buna cand unuia, cand altuia, iar pe urma se protapi in dreptul usii, intre doi stalpi ai cerdacului, parca s-ar fi pregatit sa opreasca lumea de-a navali asupra stapanului sau, dar cu fata mereu umezita de un suras sortit sa-i ascunda frica si sa-i castige bunavointa tuturor.
Inmultindu-se mereu, oamenii se imbulzeau si vacarmul crestea.
Unele glasuri intepau si pe logofatul zambitor care, cand intelese, facu vinovat:
― Ce-i, baieti? Ce vreti voi? Spuneti-mi mie ca
Rasete batjocoritoare si cateva huiduieli ii acoperira vorbele.
Bumbu se fastaci complet. Deodata Lupu Chiritoiu care, fara sa vrea, fusese impins aproape in fata, striga:
― Du-te, omule, nu mai sta, si spune boierului sa iasa pana afara, c-a venit satul!
― Iaca ma duc, ma duc! bolborosi Leonte Bumbu, dezmeticinduse si repezindu-se in casa.
Batu la usa batranului Miron si, fara a mai astepta raspuns, intra:
― Poftiti, conasule, c-a venit satul!
Miron Iuga se intoarse, parca vestea I-ar fi surprins, cu toate ca de cateva minute auzea de afara murmurul de oameni din ce in ce mai nelinistitor. Se uita un moment in ochii logofatului:
― Bine, Leonte! Sa mergem sa vedem ce mai pofteste satul! isi lua de pe o mobila caciulita ce o purta obisnuit prin curte, si-o potrivi bine pe cap si pasi spre usa. Bumbu il opri o clipa, apuca din cuierul de langa usa o haina scurta de piele captusita cu blana si i-o tinu s-o imbrace, baiguind supus:
― E cam racoare, conasule, si puteti raci daca
― Ce dracu ma mai intorsesi din cale! mormai Miron, imbracand totusi haina si incheind cu atentie toti nasturii, parc-ar fi plecat la drum lung.
Isbasescu, stana de piatra langa fereastra, nu se clintise nici cand a intrat logofatul. Vazand pregatirea de iesire a boierului, i-a venit inspiratia sa ramaie el mai bine pe loc. E mai prudent pentru orice eventualitate. De ce sa se expuie de prisos el, care, in fond, e un biet proletar aflat in situatia dramatica de-a fi urat de niste oameni la fel de saraci si de oropsiti? Leonte Bumbu, urmand pe
Miron, ii facu o intrebare muta: „nu vii?" Mut raspunse si Isba-sescu:
„nu".
Aparitia batranului Miron Iuga in cerdac stinse subit toate glasurile. Cateva caciuli si palarii se ridicara instinctiv. In marginea cerdacului, la nivelul oamenilor, Iuga se opri. Dintr-o singura ochire observa ca taranii au cuprins toata imprejurimea conacului pana la castelul lui Grigorita si toata ograda argatilor. Soarele coborase spre asfintit in spatele caselor, adumbrind cerdacul si insangerand sutele de capete cu privirile strambate de puterea luminii.
― Vad ca intr-adevar ati venit tot satul, cu catel, cu purcel! zise
Miron calm, cercetand fetele, parc-ar fi vrut sa vada cine lipseste.
― De, cucoane! raspunsera cateva glasuri nesigure, intre care batranul Iuga recunoscu pe al lui Ignat Cercel, zarindu-i chiar mutra plangareata undeva, fara sa-l intereseze insa, ci numai ca o fulgerare a constiintei.
Trecura cateva clipe. Pauza paru tuturor nesfarsit de lunga. Pe urma, brusc, Miron Iuga striga poruncitor:
― Cine v-a chemat pe voi aci, sa-mi stricati straturile, si rondurile, si potecile la care am muncit din greu cu oamenii? Cine v-a dat voie? Adica dincolo, in curte, nu puteati astepta? Acolo nu mai e bine? V-ati boierit, ai, de cand umblati cu revolutia si cu blestematiile?
Vorbind, se aprindea si nu se mai putea domina, desi isi dadea seama ca merge prea departe si risca sa provoace tocmai efectul contrar celui scontat. Intr-adevar, cineva il intrerupse obraznic:
― Da ce, noi am venit sa ne probozesti matale ori sa te probozim noi pe mata?
Miron Iuga ezita o fractiune de clipa daca sa retina obraznicia ori sa n-o auda. Continua cu acelasi glas:
― La mine nu merge cu boieria, baieti, ca eu muncesc ca si voi si cu voi impreuna, asa ca noi putem vorbi, ca totdeauna, si dincolo, intre noi, nu aici unde e loc de odihna Dar acuma, dac-ati venit, nu face nimic Aide, sa va aud durerile!
Atunci iesi in fata obraznic, cu caciula pe ceafa, Trifon Guju:
― Cucoane, s-au dus vremurile alea Mata n-ai auzit porunca lui voda, ori nu vrei s-o asculti?
Batranul Iuga facu o sfortare cumplita sa nu-l plesneasca imediat peste ochi, in loc de orice alt raspuns. Il stia pe Trifon lenes si rau, deci dintre taranii cu care dansul nici nu obisnuia sa stea de vorba.
Ca si cand nici nu I-ar fi auzit, Miron intoarse capul sa intrebe pe altii despre ce anume porunca e vorba. Isbasescu il pusese in curent de ieri, dar credea ca e bine sa se faca a n-o cunoaste. Cativa oameni de treaba se grabira sa-i explice cum si ce s-a aflat. Boierul asculta linistit si se pregatea sa vorbeasca. Trifon intrerupse din nou, mai provocator, jignit ca nu l-a intrebat pe el:
― Stai, cucoane, sa te lamuresc eu, ca dansii sunt prosti si nu
― Eu cu oameni necuviinciosi si fara obraz nu vorbesc, zise batranul Miron, masurandu-i cu dispret, si apoi urma catre ceilalti:
Spune tu, Profire, vasazica
Ascultand spusele incurcate ale celor intrebati, Miron Iuga simtea cum i se urca tot sangele in obraz. Indrazneala lui Trifon ii fierbea creierii, oricat se sforta sa se calmeze si oricat isi dadea seama ca ticalosul inadins cauta sa-l scoata din sarite ca astfel sa atate pe ceilalti. In acelasi timp si Trifon Guju se socotea umilit ca boierul nu-l lasa pe el sa explice, desi el s-a straduit mai mult de i-a ridicat si i-a adus pe toti aci. Cum si multi altii pareau a fi de partea lui, bombanind ca de ce sa-l bruftuluiasca boierul si nici nu-i da voie sa vorbeasca, Trifon mai rau se umfla si se infuria.
In sfarsit, batranul Iuga nu mai avu putere sa asculte baiguielile cu porunca regelui si, taindu-le vorba cu mana, intoarse fata spre multimea ce incepuse a prinde glas:
― Apoi dupa basme d-astea va luati voi, mai baieti, si dati buzna aci de-mi calcati si-mi stricati gradina? Si veniti claie peste gramada, oameni in toata firea, adica sa ma speriati pe mine, ori ce? Ei, rusine sa va fie! Si mai ales voua, care erati oameni de omenie si vam cinstit! Uite, primarul satului! Frumos iti sade, n-am ce zice! in loc tu sa potolesti pe cei smintiti si fara chibzuiala, te bagi intre ei la razmerita Halal de asa primar!
― Sa ne iertati, cucoane, dar daca ne-a luat satul noi ce putem face? boscorodi Pravila umil si plecat.
― Si tu, Luca! urma Miron inflacarandu-se mereu. Si tu, Lupule, om batran, cu plete carunte, mai mare ca mine, intre neispravitii ca alde Trifon! Ei, mai crestini, mi-e sila de voi!
Vorbind ii trecea neincetat prin minte ca si-a pierdut cumpatul, dar nu se mai putea opri, intocmai ca alergatorul, care din greseala si-a luat vant pe o coasta piezisa si e dus la vale irezistibil, desi stie ca se apropie de o prapastie. Efectul dojanei de altminteri il incuraja sa continue. Gloata de tarani amutea pe masura ce glasul lui se inasprea si biciuia. Parca instinctul de frica si supunere s-ar fi redesteptat brusc in sufletele tuturor, oamenii clatinau din cap ingrijorati sau murmurau scuze monosilabice.
Pe cand cuvintele batranului Iuga serpuiau amenintator peste capetele multimii surprinse, ca pleasna unui bici in mana imblanzitorului, gata sa se abata in fiece moment, Trifon Guju isi legana deodata trupul, parca si-ar fi strans mijlocul cu o curea, si izbucni cu glas spart:
― Ia stai, cucoane, ca noi nu ne-am sculat de florile marului
Glasul lui se incurca si se ciocni in vazduh cu glasul batranului
Miron Iuga. O clipa glasul lui Iuga, surprins, se ineca. Dar imediat se ridica cu o furie noua, pornita parca sa arda tot in calea ei:


― Tu sa taci, ticalosule! Sa taci, talharule! Sa taci! Sa taci!
Cu ochii bulbucati, cu o spuma subtire in colturile gurii, Miron
Iuga racnea scuturand pumnul spre Trifon Guju care insa, dupa o secunda de sovaire, ii infrunta privirea cu un ranjet obraznic. Apoi, fiindca boierul nu mai contenea cu „sa taci", desi abia mai haraia de oboseala, Trifon striga gros si sfidator:
― Da de ce sa tac? Iaca, nu vreau sa tac! Ai sa-mi poruncesti dumneata? Ce, sunt sluga dumitale?
Miron Iuga nu mai vedea, dar fiece cuvant ii plesnea obrajii de-i tiuiau urechile. Continua cu aceeasi manie:
― Sa taci si sa iesi indata din curtea mea! Iesi afara, ticalosule! Acu sa iesi, hotule, ca altfel!
Trifon Guju isi rasfira picioarele si intinse genunchii, ca sa se infiga mai puternic pe loc, raspunzand in acelasi timp mai darz si incruntat:
― Uite ca nu ies, cucoane! Nu vreau sa ies! Ca nici nu mai e curtea dumitale si nici n-am pofta sa ies, uite-asa!
― Nu iesi? Din ograda mea? Sa ma infrunti tu pe mine? Ei, stai atunci ca te invat eu pe tine omenie, talharule!
Vocea batranului Iuga se schimbase si se inmuiase. Intra repede in casa. La fiece pas isi zicea ca trebuie sa se calmeze. Ii tremurau insa si mainile, si genunchii, numai in inima ii batea un ciocan cu lovituri asurzitoare. In camera de culcare, deasupra patului, atarna o pusca de vanatoare, vesnic incarcata. O smuci din cui.
Afara toate limbile se dezlegara. Numai Luca Talaba ii striga lui
Trifon ca nu face bine impungandu-se cu boierul cel batran. Din toate partile se ridicau in schimb aprobari galagioase:
― Bine facusi, Trifonica! Nu te lasa! De ce sa-l asupreasca si sa-l batjocoreasca? Trebuia sa-i pui mana-n beregata si
Un glas subtire striga, mai departe, starnind veselie imprejur:
― S-a incins mosul, fratilor, nu-i fie de deochi!
Ignat Cercel balbai ingrijorat:
― Ia vezi, Trifoane, sa nu te pomenesti cu boierul ca te
Cand reaparu Miron Iuga cu pusca in mana si cu ochii umflati si rosii ca cepele, fu intampinat cu un murmur de mirare si de nemultumire. Batranul se opri la trei pasi de Trifon Guju, unde fusese adineaori, si porunci fara sa mai tipe, dar mai apasat si cu o voce grea de energie:
― Imediat sa iesi de aici, hotule, ori de unde nu, o sa iesi pe targa!
― I-asculta, boierule, nu vreau sa ies, ai inteles? striga intaratat Trifon. Si incearca numai sa c-apoi vezi dumneata pe dracu, cat oi fi de boier, ca doar
Nu apuca sa ispraveasca. Iuga ridicase arma la ochi dupa primele lui cuvinte. Rasunara doua detunaturi, una dupa alta, atat de apropiate parca a doua ar fi fost ecoul celei dintai. Fata lui Trifon
Guju, cu gura larga de vorbe, primind descarcaturile in plin, se ciurui brusc ca de varsat negru. Ochii mici avura o clipire mirata. Se pravali ca un sac greu.
― Talharule! mormai Miron Iuga, vazandu-l cum se frange cu o satisfactie care-i ingrasa inima.
Cand rasunara impuscaturile, cativa oameni de pe langa Trifon isi ferira capetele, retragandu-se cu spaima peste cei dinapoia lor.
Tipete diverse tasnira intr-o imbranceala generala. Printre glasurile speriate insa pornira deodata injuraturi si amenintari. Toader
Strambu, la cativa pasi, rabufni cu o mutra rosie de ura:
― Ce, boierule, vrei sa ne omori?
In aceeasi clipa miscarea multimii se involbura. Deasupra lui
Trifon se aplecasera cativa sa-l sprijine. Oamenii se imbulzeau valvartej, intr-o innebunire subita. Pe cand rostea Toader Strambu intrebarea, un bat de radacina cu maciuca cat un pumn de copil se inalta in aer langa Miron Iuga. Maciuca il lovi in cap cu atata sete, ca se auzi imprejur un parait. Caciulita boierului se turtise in crestet.
― Cum indraznesti, hotule, sa ridi? incepu Miron fara sa mai poata sfarsi.
Zeci de alte bete se agitau, izbind la intrecere intr-o valmaseala furioasa. Batranul Miron Iuga, fara cunostinta, cu teasta zdrobita, ramase in picioare in mijlocul taranilor care, indesandu-se sa-l loveasca, parca-l sprijineau sa nu cada.
Cerdacul deschis cu stalpii patrati se umplu de oameni care izbeau in dreapta si in stanga, in nestire, parca pretutindeni si chiar in aer ar fi fost numai dusmani. Geamurile ferestrelor tipau strident, sfaramandu-se. Multimea, framantata ca o balta rascolita de o furtuna naprasnica, se indoia cand incoace, cand incolo, cautand parca sa-si descarce mai repede furia ce o sugruma. Urletele pe toate glasurile, injuraturile imbaiate se incrucisau intr-un vuiet prelung, care inabusea strigatele desperate ale celor cateva slujitoare de la curte In izbucnirea de furie, descatusata intr-o singura clipire, ca un trasnet clocit mult intre nori si cazut fara obisnuitele tunete si fulgere pregatitoare, taranii se napustira si asupra argatilor, in vreme ce logofatul Bumbu, desi aflat langa batranul boier, a scapat numai cu imbranceli, parca, in toiul vijeliei, nimeni nu I-ar fi recunoscut.
Dupa numai cateva clipe, cei ce se otarau imprejurul batranului
Iuga il parasira unul cate unul, racoriti sau flamanzi de alte fapte.
Fara sprijinul taranilor, Miron Iuga se prabusi cu fata-n jos, scormonind pamantul si mirosindu-i mai lacom ca totdeauna aroma dulce-amara, pentru ultima oara. Nimeni nu se mai sinchisea de dansul. Taranii, imbrancindu-se fara odihna, treceau peste trupul lui, il calcau in picioare, apasandu-i si framantandu-l cu pamantul in care isi infipsese din viata toate radacinile.
5
― Petrica, sai ca oamenii au omorat pe boierul cel batran! striga in gura mare Marioara, navalind in ograda. Vino, Petrica, degraba, sa nu se apuce de vreo pozna si mai mare!
Petre Petre ispravise poarta si ciocanea in fundul bataturii, la grajd, numai ca sa aiba de lucru si sa nu fie manat a se mai amesteca in nimica. A auzit de la maica-sa Smaranda ca satul a pornit la curtea boierului cel mare si l-a ispitit un moment sa mearga si el, nu sa strice ori sa atate, ci dimpotriva sa opreasca ce s-ar putea sa faca alde Toader Strambu si altii de teapa lui. Dar s-a incapatanat sa ramaie acasa, ca si cand ar fi vrut sa-si rumege mai indelung durerea ce-i clocea in inima, precum si pentru ca socotea peste putinta ca oamenii sa indrazneasca a se atinge de boierul
Miron, chiar ducandu-se la dansul cu razmerita.
― Vai de mine si de mine! facu deodata Petre, parca I-ar fi lovit in moalele capului.
Nici nu se uita la Marioara, cu toate ca o iubea si avea planul sa faca nunta dupa Pasti. I se parea straina, si necunoscuta, si indiferenta. Numai glasul ei ii zbarnaia in urechi urat ca niciodata.
Fara alta vorba isi curma lucrul si porni grabit, aproape fugind.
Marioara il urma ca un catel si-i povestea gafaind intamplarile de la curte. Petre o auzea din urma si cuvintele ei parca-l impingeau inainte. Isi zicea, totusi, in acelasi timp, ca se duce degeaba, caci el singur n-are sa se poata lupta cu tot satul si nici sa opreasca pe oameni de-a se racori.
De departe curtea Iuga vuia de galagie. Petre isi iuti mai mult mersul. Era fara suman, ca la munca, si avea in mana barda cu care cioplise si pe care a luat-o fara sa-si dea seama, ca un bat cand pleci la drum.
In ograda cea mare a conacului, oamenii alergau de ici-colo nauciti, cu fetele aprinse, vociferand si nestiind ce sa faca. Unii se hartuiau cu argatii, altii se certau intre dansii din senin, gata sa se ia de piept. La fantana cativa ingrijeau pe Trifon Guju, care gemea.
Petre arunca o privire, dar nu se opri. La usa locuintei lui Leonte
Bumbu se gramadeau unii cu racnete amenintatoare pe care insa le intreceau tipetele nevestei logofatului, dinauntru. Alaturi, in cancelarie, se invarteau mai multi, spargand ce le cadea in cale si razboindu-se mai ales cu registrele in care erau insemnate invoielile si datoriile oamenilor.
Petre trecu in curtea cealalta. Intre cele doua cladiri inghesuiala era mai mare. Multimea se framanta in acelasi loc, asteptand parca o porunca sau macar un semn.
― Unde-i boierul cel batran? intreba Petre intr-un grup de maniosi.
― Adineaori I-au dus in casa, raspunse totusi un glas.
Flacaul nu recunoscu nici pe cel ce-i raspunse, nici pe ceilalti, parc-ar fi fost din alta lume. Intra in conacul vechi. In cerdac se rarise lumea. Geamurile sparte cascau guri negre in pereti. Pe usile deschise larg unii intrau si altii ieseau, ca la moara. In a treia odaie erau cativa oameni tacuti, cu capetele goale. Aici se plimbase adineaori Miron Iuga, cu mainile la spate. Acuma zacea intins, cu mainile pe piept, pe canapeaua dintre doua ferestre. Hainele ii erau manjite de pamant, iar pe fata parca purta o masca de lut. Batranul vizitiu Ichim l-a cules dintre picioarele taranilor, bucatareasa Profira a asternut cearsaful alb pe canapea si i-a aprins la capatai o lumanare a carei flacara se perpelea intre ferestrele sfaramate.
Profira se trudea sa curate putin pamantul de pe hainele si figura mortului. Primarul Ion Pravila, aflat acolo printre alti oameni, ii zise domol:
― Lasa, muiere, lasa-l sa se odihneasca asa cum a oranduit
Dumnezeu
Voia sa spuna ca pana va veni vreo ancheta care sa stabileasca imprejurarile mortii, dar nu indraznea.
Petre privea lung fata noroita a batranului boier. Vedea pe obrazul stang o dara de sange naclait cu huma, ca o panglica de catifea neagra iesita de sub caciula turtita. Tresari cand auzi glasul primarului cu o imputare ascunsa:
― Mi se pare ca nu fusesi aci, Petrica?
― Bine ca n-am fost, Doamne iarta-ma! baigui flacaul. Ca ce-o mai iesi din toate astea, numai Cel-de-sus poate sa stie!
― De, se vede ca ne-a fost noua scris sa
Pravila iar nu cuteza sa sfarseasca. De altfel, Ichim ii lua vorba din gura:
― Du-te tu, Petrica baiete, ca pe tine poate sa te asculte, si nu lasa sa mai jefuiasca si sa strice, ca-i destul cat au facut si ce-au facut! De-aia am si trimis pe Marioara dupa tine Aide, du-te, ca si boierii ti-au facut bine si te-au ajutat cand ai fost la necaz!
Petre mormai intunecat:
― Multora le-a facut bine, si uite rasplata!
― Si dumnealui a fost prea proclet si iute, Dumnezeu sa-l ierte! facu atunci Luca Talaba foarte bland.
Tacura toti un rastimp. Apoi Petre, luandu-si seama, rosti aspru:
― Care n-aveti treaba aici sa faceti bine sa iesiti afara!
Nu mai astepta sa vaza daca I-au ascultat, ca si cand ar fi fost sigur ca asa va fi. Si in curand mortul ramase numai cu Ichim, cu
Profira si cu Marioara sa-l privegheze.
Petre, cu acelasi glas hotarat, carabani pe toti taranii care mai rataceau prin casa. Cand ajunse in cerdac, se intalni cu o ceata care nu se indura sa plece cu mana goala. Se infurie:
― Ce, voi nu intelegeti de vorba buna, ca-i mortul in casa? Nu vajunge ca I-ati omorat, nici sa se odihneasca nu vreti sa-l lasati in gace?
In vreme ce oamenii se retrageau bombanind, Petre observa ca altii se imbulzesc sa intre in castelul cel nou ale carui usi fusesera smulse din tatani. Ii trecu prin gand ca e tocmai cladirea lui
Grigorita, caruia el ii datoreaza numai recunostinta. Si se repezi intracolo, strigand speriat:
― Nu stricati, oameni buni! Faceti loc! Dati-va la o parte!
Nu mai intrati, ca n-aveti ce lua! Nea Serafime, fii talica mai cuminte!
Isi croi drum cu coatele si patrunse inauntru. In marele hol de la parter oamenii umblau cu oarecare sfiala, pipaiau lucrurile, vorbeau incet. Petre striga mai mult rugator decat poruncitor:
― Iesiti afara, mai oameni! Ia iesiti, ca n-aveti ce cauta aici!
Auzi pasi sus, la etaj. Urca in goana pe scara de stejar. In camerele deschise cotrobaiau dupa obiecte pe care sa le poata cara.
O femeie stransese intr-un cearsaf diferite boarfe, bolborosind intruna jeluitor ca de ce sa se piarda toate astea si sa nu le foloseasca mai bine ea, care-i sarmana. Petre navali intr-o odaie unde zarise mai multa lume, repetand mereu aceleasi vorbe:
― Ia iesiti afara, mai oameni, ca
Era odaia de culcare a Nadinei, cu patul larg, cu fotografia ei mare la capatai, pe perete. Petre strabatu pana langa pat si dadu brusc cu ochii de Nadina. Se buimaci, parc-ar fi fost vie. Glasul i se usca in gatlej, numai buzele i se miscau, arse. Aproape goala,
Nadina se uita tocmai la dansul cu priviri galese, in care insa juca un dispret jignitor. Oamenii se holbau ca si dansul si nici nu cutezau sa deschida gura in prezenta ei. In sufletul flacaului rasarise intai numai bucurie, ca si cand ar fi regasit ceva ce cauta in zadar. In clipa urmatoare, ii cazu valul de pe ochi. Dispretul privirilor ei ii sfredelea inima si i-o otravea. Se simtea inselat si palmuit. Izbucni deodata ragusit:
― Uite dracoaica asta cum ne batjocoreste!
Isi aminti numai atunci ca si-a luat barda. O invarti deasupra capului, sari pe pat si izbi cu toata puterea. Zgomotul sticlei zdrobite paru o tanguire prelunga si intepatoare. Cioburile improscau din locul loviturii ca stropii de sange dintr-o rana. Cateva tandari il plesnira peste obraji, zgariindu-l ca niste gheare de pisica. Petre lovea repede, gafaind lacom. Trupul Nadinei, ciopartit, se scoroji in zdrente de carton, dar ochii ramasera dispretuitori si galesi, chiar cand figura se umplu de crestaturi.
― Dati, baieti, ce stati! racni Petre cu ochii insangerati de manie.
Parca de mult si numai atata ar fi asteptat, oamenii se napustira, in cateva clipe sfaramara tot ce se gasea in odaie, zvarlind pe ferestrele scoase din pervaze picioare de scaune rupte, rufe sfartecate, oale de noapte, perne spintecate si cu fulgii imprastiati, rame de tablouri
― Dupa mine, fratilor! striga Petre peste un rastimp. Prin celelalte odai si la parter toata lumea spargea si urla. Petre alerga ca un nebun, agitand barda.
― Foc! Foc! Praf si cenusa sa se aleaga! poruncea Petre coborand in parter catre cei ce soseau de afara.
― Puneti foc, fratilor! strigau altii invartindu-se pe loc.
― Apoi asa da, Petrica! facu Serafim Mogos vazandu-l cu barda stirbita. Ca destul am rabdat toate nedreptatile!
Petre se pomeni afara. Soarele scapatase in spatele conacului vechi. Amurgul isi cernea lin intunericul. Oamenii pareau mai grabiti si mai maniosi. Fata flacaului lucea de sudoare si de amaraciune.
― Da ce-i, Petrica? intreba primarul Pravila, vazandu-l atat de schimbat.
― Dumneata nu vezi ce-i, ori nu vrei sa vezi? se stramba Petre cu rautate.
― D-apoi ca rusinea asta incepu Lupu Chiritoiu, care se afla alaturi, cu glas de dojana si parere de rau.
Petre nu-i dadu ragaz sa ispraveasca:
― Ia mai taca-ti clanta, hodorogule! Ca destul ne-ai batut capul si ne-ai tinut in loc cu brasoavele si cu miorlaielile tale!
― Ai nebunit si tu, baiete, vai de tine! balbai batranul, crucin-duse.
Numai sa nu-ti para rau pe urma!
― Ce sa-mi para rau, ca doar o singura moarte are tot omul! striga Petre departandu-se, grabit, fara sa stie unde. In cateva ferestre ale castelului se ivira fuioare de fum.
― Focul! Focul! racni un glas cu bucurie salbatica.
Dar focul se incingea greoi. Ardea numai inauntru si mai mult afuma. De-abia cand se innopta de-a binelea flacarile mari izbucnira prin coperis ca o coroana luminoasa, scaparand milioane de scantei.
Oamenii umblau in jurul focului, parca n-ar mai fi avut nici somn, nici case. Toti ragusisera urland si totusi urlau mereu vorbe fara sir si sudalmi cu care voiau sa rascumpere toate tacerile trecutului.
In spatele castelului in flacari, vechiul conac aparea negru si adormit. Cand se uitau intr-acolo oamenii se cutremurau involuntar.
Ignat Cercel, ca sa-si incalzeasca inima, bolborosi singur:
― Iaca, l-a saturat Dumnezeu si de pamant, si de toate!

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2021 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.