Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




INDREPTAR PATIMAS de Emil CIORAN (Roman)

 

Capitolul 1

Cu rivna si amar, cercat am sa culeg roadele cerului - si n am putut. Ele se inaltau spre nu stiu ce alt cer, cind miinile le infruptam in rodnicia lor.
Crengile boltilor se apleaca in nadejdile rugilor noastre; acestea potolindu se, ele isi pierd fructele.
Nici flori nu infloresc pe cer si nici poame nu rodesc. La el acasa, Dumnezeu neavind ce pa zi, de necaz si de urit, pustieste gradinile omului.
Nu, nu; nu pe astri imi voi orbi vazul. Destul mi am pierdut din lumina cersind pomana inaltimilor. Satul de tot felul de ceruri - mi am lasat sufletul biruit de podoabele lumii.
"Apoi a pus heruvimi cu sabie de flacara ca sa pazeasca drumul spre pomul vietii" (Facerea, 3, 24).
Pe acest drum am cersit de multe ori. Si trecatorii, mai saraci ca mine, intindeau palme desarte in care lasam sa cada obolul nadejdilor. Si cum mergeam asa in gloata napastuita, cararea se nfunda prin mlastini si umbra crengilor de rai se pierdea in fara urma lumii.
Nu cu sfiala si cu rabdare ne vom instapini in ce a scapat stramosului fatal. Cuget de foc ne trebuie - si ascutind arme si nebunii, heruvimii ostili se vor topi de para sufletului nos tru.
Atotputernicul ne a inchis caile sale? Sadi vom atunci alt pom, pe aici, pe unde el n are paznici, nici sabii si nici flacari. Vom naste paradisul la umbra caznelor - si blind ne om o dihni sub ramuri pamintene, ca ingeri ai de savirsirii de o clipa. El sa ramina cu o vesnicie fara nimeni; noi mai departe vom pacatui, muscind din merele ce putrezesc sub soare. Indragind stiintele greselii, vom fi asemenea Lui, si - prin durerile Ispitei - mai mari chiar.
Crezut a El prin moarte sa ne faca robi si sa i slujim. Dar noi pe indelete ne am indatinat in viata.
A trai: a te specializa in eroare. A ride de a devarurile sigure ale sfirsirii, a nu lua n sea ma absolutul, a transforma moartea in gluma si n intimplare nesfirsitul. Nu poti respira de cit in afundurile iluziei. Simplul fapt de a fi e coplesitor de grav, fata de care Dumnezeu e biata jucarie.


Inarmati de accidentele vietuirii, vom pustii sigurantele crude ce ne pindesc. Vom da buzna in certitudini, ne vom napusti in adevaruri, ne vom invrajbi cu luminile neavenite. Vreau sa traiesc, si peste tot imi sare duhul impotriva, aparator al pricinilor nefiintei.
.Astfel, iubitor de sine, scoate omul spada in cruciada erorilor.
Pe semeni ii cunosc. Adesea mi am citit in ochii lor absenti si goi nerostul soartei sau mi am odihnit razvratiri in pauzele privirii lor. Dar zbuciumul lor nu mi e strain. Ei vor, ei vor neincetat. Si cum nimic nu e de vrut, pasii mei calcau in urmele lor ca n spini, cararea mea serpuia prin noroiul dorintelor lor, inalbindu le, printr un nimb de nefolosinti, cautarea lor fara folos.
Ei nu stiu ca raiul si iadul sint infloriri ale clipei, ale clipei insesi, ca nimic nu este peste taria extazului inutil. N am intilnit in mersul lor muritor oprirea eterna pe arcurile clipitelor.
Vad un arbore, un zimbet, un rasarit, o amintire. Nu sint fara margini in fiece din ele? Ce mai astept peste acel definitiv vaz, peste incurabilul vaz al fulgerului temporal?
Oamenii sufar de viitor, se reped in viata, fug in timp, cauta. Si nimic nu ma doare mai mult decit ochii lor cautatori, zadarnici, dar lipsiti de zadarnicie.
Eu stiu ca totul e final, ca exista doar o cli pa, fiecare clipa, ca pomul vietii e rabufnirea de vesnicie, reversibila in actele fiintei.
Si astfel nu mai vreau nimic. Adesea, cind stau in nopti, in nopti mari ce ridica in fata mintii fundurile lumii, cum as sti daca sint sau nu mai sint? Si mai poti fi atunci sau poti sa nu fii? Sau, prins in nedeslusirile muzicii, pierdut in ele, curatit de intimplarile respiratiei, cum te ai asemui semenilor?
A nu avea decit o tinta: sa fii mai inutil ca muzica. In ea nu afli nici pe este si nici pe nu este. Unde te gasesti ca victima involburata a farmecului ei? Dar nu i ea un nicaieri sonor?
Oamenii nu stiu sa fie fara de folos. Ei au drumuri de urmat, puncte de atins, nevoi de implinit. Ei nu gusta nedesavirsirea, cind "ros tul" vietii e extazul acestei nedesavirsiri! Dar cum sa le dezvaluim suprafetele acestei taine, cum sa i incintam de luciul unui mister si sa i imbatam de o fascinatie atit de simpla? Imi vin in minte anumite nopti si anumite zile.
Tacerile nocturne in gradinile Sudului. Spre cine se apleaca palmierii? Crengile lor par idei obosite. Altadata, cind in singe purtam mai mult alcool si mai multa Spanie, furia mea le ar fi intors spre cer, patima ar fi indreptat vertical oboseala lor terestra si zvicnirile inimii le ar fi impins spre vecinatati de stele. Acum, sint fericit sa ma separ de astri prin ramuri ginditoare, sa gust in adierile lor o singuratate blinda, sa ma nimicesc in splendoare pe un pamint divinizat in noapte.
Daca am trai in gradini, religia n ar fi posibila. Lipsa lor ne a impins in dorul raiului. Spatiul fara flori si arbori indeamna ochii spre cer si aminteste muritorilor ca primul lor strabun a poposit vremelnic in vesnicie si n umbra de pomi. Istoria e negatia gradinii.
Nadejdile le datoresc noptilor. Pe aripi de intunerec, intinderi nu mai existau si, singur intre materie si vis, ridicam aromele deceptiei la miresme de fericire. Nimic nu mi se pare imposibil in noapte - acest posibil fara timp. Totul se prea poate - dar viitorul nu este. Ideile devin paseri de gind - si unde zboara ele? Intr o vesnicie vag tremuratoare, ca un eter ros de reflexii.
.Asa am ajuns sa privesc soarele cu un interes ciudat. Prin ce neintelegere i au rapit oamenii turburarile si le au transformat in binefaceri? Ce lipsa de poezie a degradat in monstru utilitar un astru pur? Nu ne am apropiat cu totii prea omeneste de razele lui si, crezindu l sursa de real, i am acordat prea multa realitate? De ce vom fi proiectat scopul pina si pe cer?
Nu stiu pina unde soarele este. Dar stiu prea bine cit nu mai sint sub el. - Cine, pe tarmuri de mare, in ceasuri de a rindul, cu ochii intredeschisi, paralel vremii, orizontal pe vis si disparent ca spuma instantanee pe nisipul inaurit, n a resimtit amestecul de fericire si neant al risipei de stralucire - acela nu cunoaste nici una din primejdiile pe care frumusetea le a adus in lume.
Credeam a fi tinar sub soare, si m am pomenit fara virsta. Si daca n miez de nopti mai aveam ani, in amiezi nu i mai aveam. Toate virstele fug si ramii fiinta si nefiinta, prestigiu vibrant in nihilismul mistic al insoririlor.
Cum scoboram din cetatea ardeleana, in nu stiu care ora a inserarii si care an al tineretii, nefericit si dornic de nefericiri, prea increzut pentru a ma gindi la soare - revelatia apusului mi a frint subit mindria genunchilor. Membrele mele se intilneau cu oboselile amurgului, si ce mai raminea ca soare intre petele inimii a ngenuncheat la poalele unei agonii de aur. Si recunostinta mea trimisa astrului se indrepta si spre Egiptul propriului suflet.
De atunci am tamiiat necontenit moartea si soarele - ca stranepot al cine stie carui trin dav de pe malurile imemoriale ale Nilului.
Precum iubesti cartile pe care era sa plingi, sonatele ce ti au taiat suflarea, parfumurile ce ti soptesc de renuntare, femeile ratacite intre corp si suflet - asa cu marile: te ndragostesti de cele ce unduiesc inecul.
N am cautat in Mediterana poezie, nici violente, nici virtejuri cumplite de valuri. Acestor chemari aflat am raspuns pe stincile Bretaniei. Dar cum as uita o mare in care mi am lasat gindurile?
Intr o memorie mai scurta decit presimtirea de vesnicie a efemerei, as pastra inca icoana si recunostinta albastrului inuman al marii decadente. Pe malurile ei s au prabusit imparatii - si cite tronuri ale sufletului.
Cind aerul si a suspendat nelinistea si nemarmurirea meridiana a netezit valurile intr un luciu abstract, atunci stiu ce e Mediterana: realul pur. Lumea fara cuprins: baza efectiva a irealitatii. Doar spuma - actualitate a nimicului - continua ca o straduinta spre fiinta.
Nici unul n avem putinte mai mari decit sa plecam in larg. Fara dor de ancorare. Rostul nestatorniciei nu i oare a epuiza marea? Nici un val sa nu supravietuiasca odiseei inimii. Un Ulise - cu toate cartile. O sete de larg plecata din vrafuri, o ratacire erudita. A sti toate valurile.
Pietate estetica: a purta un respect religios aparentelor, a calca pe pamint fara nostalgia cerului, a crede ca totul e posibilitate de floare - si nu de absolut.
De n ai regretat nicicind ca n ai aripi, pentru a nu pingari natura cu pasii cruzi ai omului, n ai iubit niciodata acest pamint. De cite ori l am descoperit, de cite ori l am simtit in inima si nu sub talpi, astrii spre care priveam in dezradacinari se transformau in ceara si se topeau intr un singe care uita atuncea cerul. Poti zari in sus oricit ai vrea, nu vei cunoaste induiosarea din intilnirile rare cu pamintul ce l dispretuiesti in mers. Dar, fata n fata cu el, in patru ochi cu trecerile lui, ce suspin de indurerare frateasca, de amar intim nu te leaga intr o imbratisare miscatoare! Destul mi am chinuit ochii cu voi, ingeri, sfinti si bolte!
Acum vreau sa nvat respectul bulgarilor. Putea voi sa privesc in jos cu patima ce mi ridica pleoapele in fioruri verticale? Ce viciu si ce chinuri in viciu impins au ochiul in supranatural? Religia il opreste de la menirea lui fireasca: sa vada. De la crestinism incoace ochii nu mai vad.
Acelasi om, ce merge in virfurile picioarelor pe lespezile bisericii, scuipa in gradini - cind numai sub ramuri bucuria gindurilor amestecate n simturi ar trebui sa ridice un templu si sa urzeasca o mitologie a senzatiei.
Ce sa fac cu cerul, care nu stie ce i vestejirea sau chinul si extazul infloririi? Vreau sa fiu cu lucrurile menite firii si sa mor cu ele, in aceeasi masura menite muririi. De ce v am vorbit voua de stingere, astri nestinsi? Am cautat prea mult nimicul in alta parte. Dar ma intorc pe tarimurile unde sufla ostenelile. Pe ele sa umblu ca un schimnic setos de pacat.
Din tot ce i fugar - si nimic nu i altfel - culege prin senzatii esente si intensitati. Unde sa cauti realul? N ai unde. Doar in gama emotiilor. Ce nu se ridica la ele e ca si cum n ar fi. Un univers neutru e mai absent decit unul fictiv. Numai artistul face lumea prezenta si numai expresia salveaza lucrurile din irealitatea lor fatala.
Din ce ai trait, ce retii? Bucuriile si durerile fara nume - dar carora le ai gasit unul.
Viata nu tine decit durata fiorurilor noastre. In afara de ele, ea i pulbere vitala.
Ce vezi, ridica la rangul de vedenie; ce auzi, la nivelul muzicii. Caci: in sine, nimic nu este. Vibratiile noastre constituiesc lumea; destinderile simturilor, pauzele ei.
Precum Nimicul devine Dumnezeu prin rugaciune, asa aparenta - fire prin expresie. Cuvintul fura prerogativele neantului nemijlocit in care traim, ii rapeste fluiditatea si nestatornicia. Cum ne am descurca in desisul senzatiilor, de nu le am opri in forme - in ce nu este? Astfel le atribuim fiinta. Realitatea e aparenta solidificata.
Zbuciumul negativ al carnii, protestele biblice ale singelui, icoana mortii imediate si vraja dezastruoasa a bolii - palesc in fata dez nadejdii ce emana din splendorile lumii. Si de mi as aminti durerea cea mai precisa si mai sfredelitoare, si cea mai sigura innebunire a materiei supusa eului, ele sint sterse fata de chinul extatic al impodobirilor terestre. Cind singur in munti sau in mari, in taceri calme sau sonore, sub brazi nostalgici sau palmieri imanenti, simturile se ridicau cu lumea deasupra timpului, fericirea de a fi in frumusete si siguranta de a o pierde in timp ma sfisiau crunt, ca peisajul se risipea in substanta echivoca si sublima a unei nemingiiate admiratii. Numai uritenia e nedureroasa. Dar farmecul aparentelor care compromit inaltimile e mai zguduitor ca toate iadurile nascocite de blindetea omului. Nu caznele acestuia m au scos din lume, ci din a fi vazut prea adesea raiul pe pamint, simturile mele s au topit in nenoroc. De ce n desavirsirea clipei absolute, un murmur de vremelnicie ma intorcea spre cruzimile timpului?
De ai vazut un migdal inflorit scuturindu se blind sub insinuarile brizei si cerul iremediabil sudic scoborit intre ramurile lui, ca ochiul sa nu inchipuie altceva deasupra infloririi imediate - atunci te ai scuturat si tu de clipe, ca sa cazi mai amarnic in deserturile vremii.
Frica de un sfirsit de fioruri mi a otravit raiul simtirii, caci nimic n ar trebui ispravit in simturile implintate n fire. Splendorile lumii m au junghiat mai aspru ca furiile carnii, si am singerat in fericiri mai rau ca n deznadejdi.
Rarefierea mistica a timpului in nimicul absolut al frumusetii. Cu el sa mi hranesc as teptarile singelui, cu ondulatiile si rasfringerile armonioase ale eternei inutilitati. Rosturi exista numai in aparentele pentru care ai vrea sa mori. Vor lua petalele locul ideilor?
Timpul cere alta seva, vinele alt murmur, carnea alte inselaciuni. O lume directa - si cu totul nefolositoare; trandafiri la indemina fiecaruia, si pe care nimfele cugetului n ar in drazni sa i culeaga.
De ce vom fi cautat mintuiri in alte lumi, cind unduirile acesteia te pot invesnici in nimiciri mai dulci? - Voi smulge un neant imbatator din toate infloririle si mi voi crea un pat de adormiri pe corolele cimpurilor. Si nu voi mai fugi in stele si nici nu ma voi adaposti in departari lunare.
Nirvanizarea estetica a lumii: a atinge supremul in supreme aparente. A fi nimic si tot in spuma imediatului. Si a te nalta la marginile eului, in nemijlocit si in fugar.
Doctrinele n au vlaga, invataturile s stupide, convingerile ridicole si infloriturile teoretice sterpe. Din tot ce sintem, nu i viata decit in tariile sufletului. Cu ele, de nu faci superflua muzica si nu ridici uritul la rangul de oracol, in ce taina te vei ingropa? Nu razbate in puls misterul insusi al materiei si nu ne cheama ritmul lui la melodiile nedescifrabilului?
Sint treaz si nu stiu in ce sa cred; intunecat de acorduri, mai putin. Dar de ce, cind stau asa, absent de credinte, viata se preschimba n eu, si eu sint peste tot?
Finalul muzicii launtrice e o topire intr un andante cosmic. Vijelia care suna trompete in idei se linisteste, si un calm orizontal se prelinge ca o absenta insorita.
.Adesea mi am simtit sufletul alaturi de trup. Adesea l am simtit departe, adesea fara rost si fara capatii. Si cum l as fi urmat, in inaltari subite, smuls din asternutul inimii? Nu i rostul lui sa rataceasca in albiile simturilor? Ce l impinge atunci spre intinderi, in care nu pot sa l urmez? Oamenii il au, dispun de el, el e al lor.
Numai eu ramin sub mine.
Lasa ti sufletul fara paza; cum o ia razna spre cer! Directia lui fireasca e o vitregie. Prin ce mreji il voi lega de pamint? De ar prinde furtunile lui patima lucrurilor ce trec si, infrinindu l, sa i pun catusele trupului! Ajunge o clipa de neseama si n focuri se sloboade spre alte lumi. De unde sa vina vapaia subita ce l surghiuneste n meleaguri ceresti, in timp ce ramii victima ling un corp in parasiri?
E o zvicnire ucigasa ce nvinge legaturile terestre, o sete de fericire in afara de fericiri, un dor de lesin astral, de pierzanie in frematari, de inec in spume de regrete divine. Ce aripi au mijit tainic in el, ca dintr o data sa tresalte dincolo de soare si n zborul lui sa lase n urma izvoarele luminii, cuprins de o viata fara inteles, dincolo de viata?
Ai vrea sa mori de mii de ori - si el se sfisie in vastul nicaieri.
.Am cautat tihnele sufletului in peisagii, in surisuri, in idei. Dar el, hoinar, nu le tinea to varasie, ci flutura pe crestetele lumii. - Cind va scobori clocotul lui in preajma nefiintelor de fiecare zi? De as avea alt suflet. Un suflet mai zadarnic!
Eu stiu ca undeva in mine un diavol nu poate muri. Nu mi trebuie urechi ascutite pentru subtile chinuri, nici gust pentru otetul singelui, doar tacerea surda in care se infiripa un vaicarit prelung. Atunci cunosc primejdia. Si cum ma intorc spre Raul despotic si umilitor, el se ridica in vazduh, in creier, in ziduri - divinitate subita, aspra si ruinatoare.
Stai incremenit si astepti. Te astepti. Dar ce sa faci cu tine? Ce sa ti spui, imprejmuit de atit nespus?
Ce trece prin tacere? Cine trece? E raul tau trecind prin tine, in afara de tine, e un pretutindeni al tainei tale negative.
Sa te gindesti spre ce vei fi? Regretele tale n au viitor. Si nici un viitor nu i al tau. In timp nu mai ai loc, in timp zace groaza.
Si atunci pleci. Plecind te uiti. In mers esti altul si fiind - nu mai esti.
Doua atribute are omul: singuratatea si orgoliul. El vietuieste pe pamint ca sa le scoata in vileag. - Dar apare religia: un sistem de leacuri ce sapa existenta. De ce o fi nascocit o individul? Ce nevoie a organizat atita otrava?
Zaresc soarele si ma intreb: de ce religia totusi? Ma ntorc spre pamint - si inhaitindu ma n naprasnele lui - nu inteleg de ce as fugi de el.
De cite ori am tulit o spre cer, amarul sub lunar imi suridea si scoboram spre el, cu riv niri insetate. Cind se va innadusi de idealuri, atunci nemaiavind loc nici pentru a fi mindru, nici pentru a fi trist, il voi parasi. Dar cita vreme el ramine spatiul chinurilor inspirate, ce as cauta aiurea?
Religia incearca sa ne lecuiasca de rele - care dau un pret vietii. Singuratatea si orgoliul sint rele pozitive. Absenta - prin care devii mai mult.
N am fost sigur in parfumatele nesigurante ale pamintului, decit in extazele fara credinta. Inima mi se varsa pe ntregul lumii - si n as tepta nici un raspuns. Freamat de rugaciune indestulat de propria i tarie.
Miinile s au impreunat prea mult spre un cer absent: cind se vor intoarce ele spre infinitul dulce si amar al vremii? Extazul introspectiv al argilei, pamintul atins de narcisism.
Omul n a inventat o eroare mai pretioasa si o iluzie mai substantiala ca eul. Respiri, inchipuindu te unic; inima ti bate, fiindca esti tu. Cum ai sta vertical in panteism? Sau cum ai fi, cu un Dumnezeu deasupra ta? - In orice forma de religie, nu poti rodi in fire.
Am vrut sa ma mintui. Si toate credintele muritorilor mi au cerut lepadarea de mine. De la Vede, prin Buddha si Cristos, n am descoperit decit vrajmasi ai necesitatii mele. Mi au oferit salvarea in absenta mea; cu totii mi au cerut sa ma lipsesc de mine. Sa fiu ei, sau Dumnezeul lor, sa fiu anonim in nimic - cind mindria imi voia numele si in neant.
Si nu numai atit. Imi mai cereau sa nving durerea. Dar fara ea nu i gust in fire: sare a vietii; insuportabilul ei - singele existentei.
Sa iubesc, sa am mila, sa astept, sa ma de savirsesc. O scara a monotoniei, cind n ai vrut sa fii un dobitoc sub cer si nici un milog in zarea stearpa a unui oarecare absolut.
Sa mi pierd suferinta in altii? Sa tot descopar semeni si iarasi semeni! Sa fiu fericit gradinarindu le prostia, cultivindu le josnicia - si omorindu mi avintul spre dispret?
Eul e opera de arta ce se hraneste din suferinta la a carei potolire tinteste religia. Dar nobletea omului e una singura: estet al propriei individualitati. Prin chin sa statorniceasca frumusetea marginirii lui si prin arderi sa urzeas ca substanta ei.
Omul e arta intrucit e mindru si singur. El foloseste pamintul ca pretext mai valabil - maiestririi existentei lui - decit cerul.
Religiile n au simt pentru farmecul nimicului imanent, pentru aparenta ca atare. Lor le e straina pieirea in sine si vraja inutilitatii. Lor le e strain pamintul. De aceea vor ele sa ne mintuie de eu, de cea mai ciudata inflorire sub soare.
Existenta individuala e de o atractie atit de crunta, fiindca s a nascut dintr o ruptura de echilibru, dintr o inegalitate a fondului originar al vietii. Religiile vor sa niveleze felurimea; sa suprime individuatia. Sensul mintuirii e dis paritia pronumelui.
Nu indur alt absolut in afara de accidentul meu. Ca s a intimplat sa fiu, iluzia fiintei mele mi se pare intelesul meu suprem. Nimic nu voi indrepta din aceasta intimplare.
Fiecare din noi e un convalescent nativ al propriei individuatii. Intrucit nu te tamadu iesti de ea, si ramii in tine fara leac, esti om.
Sa te topesti in natura, in omenire, in Dumnezeu? Dar inaintea oricarei vreri, te ai inecat in tine.
Visam c am murit in toate, imi cautam oasele prin astri - si m am pomenit la picioarele Eului, bocindu mi identitatea.
Umbra - fata de vis - exprima un plus vag de existenta. Dupa ce ai nascocit lumi si le ai pierdut prin spatii, te trezesti cu dorul a ceva ce ar fi - Eul - umbra de fire intr o lipsa generala de fire.
Religiile mi au aratat cararea fericirii, cu pretul meu. Dar iluzia de a fi aici e mai intaritoare decit impacarea de a nu fi nicaieri, de a fi prin ceruri.
.Si atunci m am intors spre pamint si am renuntat la mintuire.
"Adevarul nu viseaza niciodata", a spus un filozof oriental. - De aceea nu ne priveste el. Ce am face cu minora lui realitate? El nu exista decit in minti de dascali, in superstitii de scoala, in vulgaritatea tuturor uceniciilor.
Dar in cugetul intraripat de infinitul sau, visul e mai real ca toate adevarurile.
Lumea nu este; ea se creeaza de fiece data, un fior de inceput ne scormone jaratecul sufletului. Eul e un promontoriu in nimic ce viseaza un spectacol de realitate.
Curajul te aseaza intre un fiind si nefiind - sburator intre lumi care sint si nu sint. Pina s las, toate exista, dar in armura de cavaler al duhului turtesc brazdele firii si calc semintele iluziei.
Lucrurile ce se vad ni le am insuflat de bu navoie. Nu i existenta un confort al respiratiei? - Cum a fi pare preferabil contrariului sau, ne am creat obisnuinta lui si ne simtim mai bine n el. Ce interes ne ar paste sa stim ca l nalucim numai, ca l vietuim in prelungirea semitreziei noastre?
Lumina spatiului, de unde se imprastie ca o pieire gratioasa? Din soare? - Din rasfringerea pe un fond albastru a arderilor singelui. Tot din ele se presara n nopti scinteile inmar murite.
Universul e un pretext dinamic al pulsului, o autosugestie a inimii.
Zimbetul e incompatibil cu legea cauzalitatii: atita fascinatie de inutilitate emana el. Prin valoarea lui "teoretica", el e simbol al lumii.
Diferenta intre cauza si efect, ideea ca un lucru ar putea fi sursa altuia sau c ar avea o legatura efectiva cu altul, satisface un mediocru gust de inteligibil. Cind stii, insa, ca obiectele nu sint, ci plutesc intr un tot aerian, lega turile intre ele nu dezvaluiesc nimic, nici pentru pozitia si nici pentru esenta lor. Lumea nici nu s a nascut, nici n a murit, nici nu s a oprit la un punct si nici nu devine alta cu sprijinul timpului - ci se rasfata fara rost intr un nedefinit De a pururi. Biruitor fugar al vesnicei evanescente, doar Eul se insala cu folos din cind in cind.
Prin umbre isi poarta el povara distinctei existente si pateaza de realitate albul nimic ce l inconjoara. Figurilor ce par a vietui, forta lui de vis le pompeaza seva si le nfiripa n fiinte. Caci viata i o intrezarire a duhului dornic de fire, prizonier fara scapare al neclintitei irealitati.
Gindurile s au indragostit trecator de exis tenta - si ne mindrim ca sintem. Si pasii nos tri, lipsiti de sfiala visatoare, pingaresc umbrele, calcind pe ele cu incredere si siguranta. O clipa de trezire, doar; si mrejele realului vulgar s au desfacut, spre a vedea ce sintem: inchipuiri de propriu gind.
Sa fie o lingusire pe care mindria si o ofera siesi, cind cred a intelege pe Caligula?
Suetoniu, vrind sa l defaimeze si sa i demaste nebunia, luneca intr un prinos involuntar: "El (CaligulA) suferea indeosebi de insomnie, caci nu dormea mai mult de trei ore pe noapte; si aceasta odihna nu era completa, ci turburata de vedenii ciudate: odata, intre altele, visa ca sta de vorba cu fantoma marii".
Acelasi istoric ne spune ca nu si saruta pe git sotia sau amantele fara a le aminti ca i in puterea lui sa le reteze capul.
Nu ascundem cu totii in mocirla sufletului dorinte posibile ca marturisiri doar in gura de sinistri imparati? A ti face calul consul - nu i aici o judecata valabila asupra oamenilor?
Si apoi intr un imperiu asa de mare, ar fi fost lipsa de gust sa mai crezi in semeni.
Imparatii romani ai decadentei, monstri inspirati de geniul plictiselii, au avut atita stil in nebunie, ca estetii lumii sint mascarici de bilci si poetii improvizatori de umbre.
De traiam in Roma infiltratiilor crestine, as fi pazit statuile zeilor agonizanti sau aparam cu pieptul nihilismul cezarilor. Vraja decaden tei este sugestia de ondulatie a ostenelilor istorice si nevoia de a suplini prin absurditati vidul gloriei si prin nebunie apusul maretiei. Oricit te ar ademeni vazduhurile, in singe se scalda stramosii dementei.
Cruzimea e imorala pentru contemporani; ca trecut, ea se transforma in spectacol, asemenea durerii inchise intr un sonet. Lepra in sasi devine un motiv estetic, daca istoria o trece in paginile ei.
Numai clipa i divina, infinita, iremediabila. Clipa ce o traiesti.
Cum o sa am mila de victimele lui Caligula? Istoria i o lectie de inumanitate. Nici un strop de singe din trecut nu turbura acest acum in care sint. Mai mult ma induioseaza fantoma acelei mari, ce ingrozea visurile nefericitului imparat.
Nedreapta istorie vorbeste cu mai mare pre cadere de prigonitorii crestinilor decit de martiri. In orice memorie Neron e viu si seducator; ne amintim de el cu mai multa emotie. Si din a l fi defaimat doua milenii, e mai putin banal decit Isus. - Pilat cu o simpla intrebare a ra mas in lumea filozofilor, care nu se rusineaza a l cita, pe cind Ioan Evanghelistul, neavind indoieli, n a putut supravietui adoratiei. Cres tinii l au lichidat prin iubire. Iuda a devenit un simbol; tradarea si sinuciderea i au acordat o vesnica actualitate, pe cind Petru a ramas o piatra de biserica.
Astazi stim cu totii ca Ana si Caiafa aveau dreptate; ei nu puteau judeca altfel. In teatrul patimirii de la Oberammergau, cum priveam drama antica cu ochi crestini si necrestini, in obiectivitatea dezabuzarii eram tot atit de partea Mintuitorului ca si a calailor lui. Ana si Caiafa aveau caracter, erau ei; de ar fi inteles pe Isus, s ar fi anulat. Cu intrebarile lor atit de rationale, numai nebuni ar fi admis raspunsurile sublime si inexacte ale Mielului.
Intocmai ca orice crestin de astazi sau de miine, nu pot muri pentru Isus. Nebun de el, mai putin. Sacrificiul lui a dat toate roadele si nici unul. Am ajuns cu totii neutri. Crestinismul e pe sfirsite si Isus scoboara de pe cruce. Pamintul iar se va intinde in fata omului si, inainte ca acesta sa descopere alte erori, vid de credinta, ii va sorbi aromele fara pedeapsa cerului.
E greu de precizat data la care bisericile vor ajunge simple monumente, si crucile, purificate de simbolul singelului iudaic, vor suride inutil curiozitatii estetice. Pina atunci, sintem inca siliti sa suportam in revenirile sufletului adierile inabusitoarei credinte.
De cite ori crestinismul se lasa pe indoielile mele, o neprielnicie dureroasa ia locul fastului sceptic si al rascolirilor aromate. In el nu pot respira. Miroase a imbicseala. Ma astup. Mitologia lui e uzata, simbolurile vide, fagaduintele lui neavenite. Sinistra ratacire de doua mii de ani! In mobilierul vechi al sufletului, acolo mai trezeste el un vag ecou, in incaperi cu ferestre inchise, cu aer macabru, in prafuirile vietii. Nu mi a fost de vreun folos, in nici un moment al turburarilor, in nici o infundatura a nelinistii. Am apelat la el intr o doara, stiind de la nceput ce neputinta ascunde un trecut, prea trecut.
Acest crestinism - atit de induiosator in a numite blindeti trecatoare - nu cuprinde nici o cultura a mindriei, nici o exasperare a patimilor si nici o umbra de inmultire a eului. In asprele singuratati la care te obliga zborul cugetului, de ai lua preceptele lui in ajutor, te ai ruina n anonimat, te ai prabusi in ceilalti. Exista n el atitia germeni de descompunere, asa de putin aer curat - o religie fara munti, de coline fara piscuri, de mari pentru flaminzi!
Cind se apropie de mine, imi trebuie rezerve de muzica pentru a opri emanatiile otravitoare ale vecinatatii lui. Cu el nu pot face casa. Sau atunci o transform in farmacie.
Am cautat in carti, in peisaje, in melodii si n patimi, leacuri pentru raul sufletului, caci cele imbiate de crestinism sint veninuri mieroase cu care oamenii mor nestiind ca raul sufletului e crestinismul insusi.
Citind orice profet al Vechiului Testament, singele deodata e mai activ in vine, pulsul se face simtit, muschii te imping la fapta, la ho tariri, la ocari. Acolo, omul e de fata. In Noul, te molesesti sub un farmec nimicitor, sub insinuari de untdelemn divin adormitor. Evanghelistii sint maestri ai uciderii vointei, a poftelor, a eului. Cu Sf. Ioan visez perini pe care sa pling slabiciunile creaturii sau mingiieri cu vamesi, paradisuri si femei stricate. Omenirea n a cunoscut o sursa de isterie mai durabila, mai nesecata si mai echivoca. Veacuri de a rindul in lesinuri crestine, omul s a consolat de propriile lui lesinuri. Dar azi? Ce ar putea plictisi mai rau ca ele? Un spectacol iritant, fara surprize, fara emotii, nimic din crestinism nu vibreaza in setea de viu, de absolut imediat si intaritor. La izvoarele lui buzele ramin uscate si, oricite icoane am saruta, ochii, evlavia, nadejdile ard mai staruitor spre alte orizonturi. Miragiile Iordanului si au istovit nuantele si n tot cuprinsul lui nu se mai afla putinta de vazduh. Miresmele Rastignirii s au rasfirat spre un cer ale carui surse nu mai adapa nici o sete si nici un muritor. Pe cine fura inca universul lui Isus?
Leacurile orientale au imbalsamat omul doua mii de ani. Catolicismul - iudaism latin - a presarat o funingine strabatatoare pe exuberanta Mediteranei. Cum a putut el "inflori" pe tarmurile ei divin insorite? Crestinismul e o reactiune impotriva soarelui, iar sub forma catolica un atac paragrafic contra lui. Nu i rostul echivoc al oricarei religii sa apere omul de sursele vietii? Isus s a substituit pe ndelete Astrului naiv - si secole de a rindul in cimpul privirii dornice de nesfirsit si de caldura s a a sezat trupul descarnat al celui mai indeminatic vizionar. Prin lacrimi, omul nu mai zarea nimfe senzuale si fericite, ci scheletul agatat, mustrind dulcile zadarnicii. Catehisme si testamente au scopit fiinta de timp. Ca lectura lor n a inspirat scirba de infinitul putred al crestinismului, ce ndurerat ar fi soarele de ar afla o! Ar mai ingadui el un singur crestin sub raza lui?
Sufletul Spaniei s a ferecat cu voia prin catolicism. I a fost lui frica de a ramine fata n fa ta cu soarele? I a fost lui frica de a fugi in soare?
Italia a construit biserici, din teama de a deveni superficiala din prea multa lumina. Sa fie pentru ea crestinismul un mormint care s o apere de cer - de cerul terestru, vacant, prin fericire, de Dumnezeu? - Caci exista un cer al pamintului, un azur care nu ucide, dar pe care omul risca a l prea indragi. De acesta i a ferit pe sudici pacostea crestina. Si n locul lui i a amagit cu inchipuiri desarte si periculoase, hranind imaginatia exaltata de primaveri eterne cu aiureli de raiuri invizibile.


Fara crestinism, popoarele sudice ar fi fost osindite la fericire. De ce n au suportat ele o sinda? Doua mii de ani, ochii nu le au folosit la nimic. Au trait din nevazut - in mijlocul splendorii. Cristos le a oferit ce nu se vede. Nici o floare, numai spini; nici un suris, numai cainte. Aparentele lumii s au transformat in e sente de chin, iar greseala - mireasma a nimicniciei - in pacat. Farmecele s au degradat in remuscari. Totul a devenit moral. Nici un loc pentru vraja inutilei fiintari.
.Asa se explica de ce lemnul Crucii a putrezit si faimoasele piroane s au ruginit de ne pasarea noastra.
Din roadele mortii m am infruptat mai des decit din ale vietii. Nu intindeam miini lacome sa le culeg si nici foamea nu le storcea seva cu nerabdari vajnice. Ele cresteau in mine, prin gradinile singelui se desfatau infloririle lor. Visam uitarea pe tarimul apelor sufletului, nascoceam mari linistite de nefiinta si de pace - si ma trezeam in valuri marite de sudorile spaimei.
Voi fi plamadit din substante pentru rodiri funebre. Cind vreau sa nmuguresc, in prima vara mea descopar moartea. Ies in soare, ahtiat de infinit si de nadejdi - si Ea scoboara pe dulceata razelor. In intuneric, ca muzica rotes te n preajma mea si mor de maretia mortii n noapte.
Eu nu sint nicaieri; prin ea sint peste tot. Din mine se nutreste si ma nutresc din ea. Niciodata n am vrut sa traiesc fara sa vreau sa mor. Mai inclestat in ce sint: in viata sau in moarte?
Dorinta de a disparea, fiindca lucrurile dispar, mi a inveninat atit de aspru setea de a fi, ca n mijlocul sclipirilor vremii suflarea mi se nabusea si asfintitul firii ma nvaluia cu sumedenie de umbre. Si cum vedeam timpul in toate, speram a le scapa toate de timp.
Nevoia de a invesnici fiintele prin adoratie, graba de a le ridica prin exces de inima din pieirea lor fireasca mi se parea singura istovire de pret. Nu stiu sa fi iubit ceva si sa nu l fi urit din a nu l putea scuti prin zarva de foc a sufletului legii lui de nimicire. Am vrut ca toate sa fie. Si toate nu erau decit in vremelnicele mele friguri. Lumea mi scapa, caci lumea nu era. Lacrimile neplinse nu se nchegau in invizibil pentru mizeriile de aici; ele mureau in mine, triste de ineficienta extazului. De ce in timp nu se inlantuiesc "guri de rai"? Sau in mine nu s a salasluit destula vesnicie?
Cu lumea trebuie sa fii darnic. Sa te cheltuiesti risipindu i fiinta. Ea nu i nicaieri. Prin darnicia noastra respira ea. Insesi florile n ar fi flori fara surisul nostru. O zgircenie a darurilor noastre reduce natura la idee si, cu surdina n simturi, arborii nu mai infrunzesc. Sufletul intretine infatisarile pe care i geloasa re alitatea. Caci lumea i modificarea - in afara - a singuratatii noastre.
Adoratia a indumnezeit pe Dumnezeu. Tot ea face din privelisti umbre de absolut. Efluvii de senzatii palesc cerul in fata pamintului; farmecele firii se hranesc din melodiile sufletului si armoniile astrilor le asculti in vagauni.
Am slujit in viata la mai multi stapini si din fiece clipa mi am facut chip cioplit. De ar sti lucrurile stinse cit le am iubit, ar capata un suflet numai sa ma plinga. Nimic din ale lumii n am defaimat prin nepasare. Si astfel am alunecat infrigurat si trudnic pe nimicul ei.
In gindurile din care lipsea pamintul razba tea chemarea humei si melodia ei. Eram, ca Apostolul, ingropat cu Isus in Dumnezeu - si un clipit al celei mai intimplatoare trecatoare ma ncetatenea pe data n timp. La marginea lepadarii, culegeam flori, si inima in dezlipiri schita semne nevazute de imbratisare. - Stapin mi a fost Tatal si poate si Fiul, Diavolul si Timpul, Vesnicia si celelalte pierzari. M am inchinat fetelor lumii impatimit in ascultari, rob al zadarnicului, supus al idolilor. Caci devenirea i insiruire de temple prin care am ingenuncheat fugarnic, lasindu mi urma prin ruina lor si raminind cu ast suflet - ruina de satiu.
De ce nu i inima in stare sa mintuiasca lumea? De ce nu muta ea lucrurile intr o nestra mutare parfumata?
Imi vin in minte vorbele acelui prieten, la poalele nu mai stiu caror Carpati: "Tu esti nefericit, fiindca viata nu i eterna".
Deodata universul se nvapaie in ochii tai. Sclipirile lor arunca stele in fapt de ziua. Dogoreala sufletului a descins cerul.
Prin ce minune se incinge eul in racorile spatiului? Si cum se reazema atita suflet pe un timp ca oricare altul? si ai ridicat marginirea la tot si semnele totului te mpodobesc cu greul lor. Capat nu mai ai, intr o lume ce nu i un capatii.
Singur ai fost si singur vei ramine. Pe veci. Prin simturile tale tisnind neintelesul, nu circula veselia materiei si nici tarmuririle dulci ale sanatatii. Dragostea ti a fost scrisa in negru pe tablele ursitei: cu nici o muritoare sa nu uiti nesfirsitul.
Desfata te n potrivnicie si n osinda; fii aprig in timpul putred. Cu nici o cheie nu vei deschide vreo poarta de rai. Nefericirea i vestala ce ti privegheaza focul nestins al nenorocului. In groapa te de viu in el, sapa ti mormint in temeinica lui flacara; caci nici o amagire sub cer nu te va face paralel soartei. Iubirea te infunda si mai rau in ea, iubirea - suprem dezastru al ursirii.
A fi pe crestetul tau nu i usor. A fi pe al lumii, mai putin. De as fi un port al navigatiilor eului! Dar sint mai mult ca lumea si lumea nu i nimic!
Am citit slova omului. I am cutreierat paginile, i am rasfoit ideile. Stiu pina unde au ajuns neamurile si ce departe au mers in ispita duhului. Unele au patimit pentru iscodirea unor formule, altele pentru ivirea unor eroi sau pentru sleirea uritului prin credinte. Toate si au cheltuit zacamintele din frica de stafia vidului. Si cind n au mai crezut in nimic, vitalitatea nemaiputind sustine pilpiirea inselaciunilor fecunde, s au predat tinjirii de apus, lincezelii spiritului istovit.
Ce am invatat de la ele, curiozitatea devoranta ce ma purta prin meandrele devenirii - e o apa moarta ce rasfringe hoiturile gindului. Furiilor nestiintei datorez tot ce stiu. Cind tot ce am invatat dispare, atunci gol, cu lumea goala n fata, incep sa inteleg totul.
Am fost tovaras cu scepticii Atenei, cu descreieratii Romei, cu sfintii Spaniei, cu ginditorii nordici si cu brumele de jaratec ale poetilor britanici - dezmatat al pasiunilor inutile, inchinator vicios si parasit al tuturor inspiratiilor.
.Si la capatul lor, m am reintilnit pe mine. Drumul l am reluat fara ei, explorator al ignorantei proprii. Cine face ocolul istoriei se pra valeste crunt in sine. La marginea trudelor de gind, omul ramine mai singur decit la inceput, surizator inocent virtualitatii.
Nu ispravile n timp ale fapturii te vor pune pe urmele implinirii tale. Vitejeste te cu clipa, fii necrutator cu osteneala ta, nu oamenii iti vor dezvalui tainele ce zac in nestiinta ta. In ea se ascunde lumea. E destul sa taci in ascultare, ca n ea sa auzi totul. Nu exista nici adevar si nici greseala, nici obiect si nici inchipuire. Reazema ti urechea pe lumea ce mocneste undeva in tine, si care nu trebuie sa se arate ca sa fie. In tine exista totul, si spatiu din belsug pentru continentele cugetului.
Nimic nu ne precede, nimic nu coexista, nimic nu ne urmeaza. Izolarea faptuirii e izolarea totului. Fiinta e un nicicind absolut.
Cine poate fi intr atit lipsit de mindrie incit sa ngaduie ceva in afara de el? Ca inaintea ta au rasunat cintece, sau ca dupa tine noptile vor continua in poezie, cu ce forta ai suporta o?
Daca pe infringerea timpului, intr un miracol de prezenta, nu sint contemporan cu facerea si desfacerea firii, atunci ce am fost si sint nu i nici macar fiorul unei uimiri firave!
Ieri, azi, miine. Categorii de servitori. Am batut cararile oamenilor si n am intilnit decit de acestia. Slugi si slujnice.
Priviti cuvintele cu care anticipeaza inclestarile lesinului frecvent - si dumiriti va!
Dragostea creste in ardorile banalitatii si se micsoreaza in trezirile inteligentei. Dobitocia extatica se repeta cu usurinta, caci nici o piedica nu intervine dintr un creier luciu. "Cres teti si va inmultiti" - porunca intr un univers de slugi, deschise spre patima orizontala si incapabile de voluptati fara tavaliri.
Impermeabil muzicii - omul atinge extazul pe burta si se desfata c un scincet in treacat, numind fericire esenta echivoca a absolutului din sira spinarii.
.Si astfel te invirti in furnicarul infinit muritor, cu ieri, cu azi, cu miine - si cauti punti inspre zadarnicia imediata a infierbintarilor facile. Slujnicele s gata. Intri si tu in hora si, la brat cu josnicia tuturor, te pleci soartei usoare si ti uiti scirba si te uiti.
Uritul parizian, sudic si balcanic
Vremea mucegaita pe case, fatade pe care istoria a presarat funingine. Venetia e intaritoare fata de lipsa de speranta plina de farmec a strazilor dizolvante ale Parisului. Trec prin ele, si toate necazurile legate de sovaielile norocului imi par leganari subtile, titluri de fala ce ma asaza n rind cu orasul ostenit. In ce sa cred aici? In oameni? Dar ei au fost. In idealuri? Dupa atitea, e o lipsa de stil. Astfel ma odihnesc in ostenelile Frantei si ma ridic la prestigiul de plictiseala a inimii ei.
Bruma isi prelinge asupra Parisului umbrele de gind si devine mai curind expresie a istoriei decit a naturii. El e in veacul cetii. De ce n o pot inchipui sub Ludovici? Ea pare a traduce un moment si nu o esenta. Natura ia parte la un asfintit istoric.
Ma ntorc spre case si le privesc. Si fiecare din ele se ntoarce spre mine. "Apropie te, tu nu esti mai singur ca noi", e soapta tovaraselor mele in zile vide si n nopti prelungi. Te poti in cinta de orasele Italiei, nicaieri, insa, nu vei fi mai aproape de lucruri ce se integreaza n om.
Cind tirziu, purificat de suspine nocturne, te nvirti fara asteptari si fara dezamagiri, in preajma bisericii Saint Séverin, St. Etienne du Mont sau ceasuri in piata St. Sulpice, in vederea unei dimineti ce n o doresti, cetatea fara oameni se inalta cu tine spre vastele inutilitati ale tacerii. Vei sti tu pina unde iedera, razletita n locul in care Sena oglindeste Notre Dame, s a oglindit in tine? Adesea am scoborit cu ea inecul virtual al inclinarilor ei melancolice.
Iar in plina zi, sub cutremurul sugestiei de absenta, vidul rostului tau se inviora de miresme. Acesta i farmecul Lui, de a turna conso lari de frumusete peste pacostele incurabile ale sufletului, de a umple golurile ce se nasc din vietuirea n timp, cu impalpabile vraji. Ora sul te intelege. si se depune pe rani. Te crezi pierdut: in el te regasesti. De nimeni n ai nevoie; el e de fata. Numai El te poate scuti de o iubita - ca ea se urca el in inima - si, printr o stranie ratacire, oamenii iubesc mai mult aici. Atit am fost in el, ca, parasindu l, ma voi des parti de mine.
Prin strazile lui inguste, ma napadeam de obscuritate, si niciodata n am vazut, ca din fundul lor, un cer mai indepartat. Dar pe bulevarde, el se intinde deodata deasupra ora sului si prelungeste in indefinitul lui uritul ce viseaza pe case ginditoare.
Si de as retrai toate azururile crescute peste mari mediterane si picle generoase pe landele bretone, laolalta ele n ar incalca amintirea lui. Si cind vreau sa i definesc farmecul, cad in mine si mi l definesc: neputinta de a fi albastru. - Norii se destrama ncet; privesti fi siile de azur, ce nu se intilnesc. Ele nu pot compune un cer, ce se cauta si nu se implineste. Razele se strecoara rasfirate prin aburi nesiguri si poposesc intr un spatiu impinzit. Intindere cenusie si alba, ea acopera vesnic ceva: cerul e dincolo. Parisul n are "cer". - Si cum il tot astepti, te amesteci in negura luminoasa, iti pierzi in ea un dor dezamagit de azur, te risipesti in gama sura si capricioasa a boltei aparente, cu gindul vag la un dincolo, pe care nu stii de il vrei sau nu. Cerul olandez al Parisului.
Cu el m am potrivit intotdeauna si daca n am avut cu nimeni acordul aceluiasi inteles, l am avut cu el. Inaltindu mi privirea spre nestatornicia lui, in fiece infatisare traducea nepotolirile mele. Din ceas in ceas se schimba, se alcatuieste si se dezalcatuieste - sovaielnicie a altitudinii, demon sceptic de azurari si n nourari. Parasit prea adesea in amurgul de oameni al Cetatii, cum as fi iesit din imediatul nicaieri al dragostei, fara consolarea vecinei lui inaltimi? El e o toamna n floare, un sfirsit auroral. Il porti cu tine sub toate celelalte ceruri.
.Si cind satul de inserarile n amiaza, scobori spre sud, patimind dupa primaveri, fericirea in revelatia albastrului isi gaseste prea devreme otrava indestularii. Deznadejdea zilelor identice, abuzul de azur, satietatea de imaculat se instapinesc in tine si privesti spre sursa mingiierilor cu ura si urit. Unde sa te ascunzi de atita cer, de neinduplecari de soare, de repetarea sinistra a splendorii? Cind n ai o inima pentru atit albastru si nici spatiu in ginduri pentru candorile luminii, plictiseala indulceste cu veninul si taria iradierii crude si proiecteaza vagauni de cuget pe desertul monoton. Cum ai gasi fericiri sa se masoare cu un asemenea cer? Desavirsirea lui omoara un suflet nascut in plasmuiri incerte.
.Asa te intorci spre Balcanul putred, in care - de nimicnicie - huma fumega cu oamenii. Rastoarna ti teasta imbatata de parfumuri si de broderii de gind, sfarma ti visurile din umbra catedralelor, indoapa te cu duhorile in care se tavalesc zdrente umane, si uita gratiile lucide ale spiritului.
Acel cer nu acopera pe nimeni, caci el s a ratacit cu oameni cu tot. De ce s or fi oprit pe margini de Dunare si n umbre de Carpati fiinte nascute cu cearcane si cute, imbatrinite de neant, sleite de o nativa neputinta? Spre Mari Negre luneca cu totii, dar ele s neprimitoare si i lasa gura casca la mal, lipsiti amarnic de inec. Plin de razletiri prin lume, cu ce te ai alina intre atitia amariti? Natura acolo infloreste pe cadavre; primaverile surid pe deznadejdi. Pamintul negru, fara urma dulce a vreunui pas de fala, ti se ridica n singe. Si sin gele tau se innegreste. Si tu zaresti spre cer. Si cerul devine iad.
Colt blestemat de lume, timpul a rinjit nemerniciei tale, si nefericirea ta n a induiosat vreo inima delicata, cautatoare de farmece funebre! - Din privelistea Balcanilor, universul e o mahala, prin care colinda tate veneriene si tigani asasini.
Patima lor de gunoi vast - in care rineste o veselie cu goarne de ingropaciune - n a scornit nici macar vreun zeu libidinos. Ce as tru dornic de periferie ar fi cazut pe acolo? - Viermi galagiosi dantuind intr o hora a leprei!
Niciodata razvratiri curate nu vor gasi telina pentru imbujorari ceresti. Nadejdile se coclesc si fiorurile se zvinta. Nenorocul isi desfasoara imensitatea.
In razna si n infrigurarile nemingiierii, umblind pe acele hotare neprevazute n nici un plan al Facerii, scapate din vedere de Dumnezeu si ocolite de diavoli - doliul cugetului amintindu si de alte spatii ridica spinzuratori sperantelor si tot ce i floare n inima isi leaga visul de un streang.
Prin ce miracol, intr un trup alcatuit din toate intimplarile materiei, incolteste durabil lepadarea de accidentele irezistibile ale zilelor? Inspiratiile subite te arunca - peste inchipuirile tale - deasupra vietii. Dar ca poti fi consecvent, ca ramii pe pozitii in al nu stiu citelea cer, e atit de greu de inteles, incit mai repede pricep pe un betivan etern, decit pe un mintuitor neintrerupt. Dupa ce citesti pe Buddha sau pe alt profitor de sublim, ai cere peste tot ciorba de burta.
Sa nu le fie mila profetilor de ei insisi? Cum de nu se induioseaza de lunecarea nesabuita pe panta inaltarii fara iesire? Sublimul n are gust, pe cind aromele nedesavirsirii ratacesc mintea, cu sugestiile lor de cadere. Monotonia revelatiei continue face din religie o indeletnicire atit de neprielnica. Pamintul cistiga din a nu avea sistem. Calcind pe el, stii prea bine ca nu vei ancora nicaieri, caci insuportabilul lui intrece pe al marii. Filozofii, indrumatorii si binefacatorii, in fuga dupa statornicie si credin ta, s au refugiat aiurea si l au dispretuit. Ei stiau ca pamint inseamna drept la accident si, cum dezertau capriciul, ce ar fi facut in raiul lui naravas?
Pe el imi tirii oasele, pe el sa ramin. Unde m as duce aiurea? Unde mi as astimpara furiile cu un nesat mai falnic si mai crud? Cu prostii zglobii din jur, milostivindu te bucuros de golurile lor, inabusi dorul departarilor, si n vrajmasie cu semenele nule torni treaba n iluzii. Un zbucium fara fir in continente sterpe.
Pentru a l abate de la perfectiune, Demonul trimite in fata lui Buddha dantuitoare indeminate n dragoste. Ele desfasoara cele 32 magii ale dorintei. Nu reusesc. Apoi cele 64; nici atunci. Preafericitul ramine nepasator si posibilitatile de vraja, istovite.
Acel ce a stiut atitea - si n primul rind neantul carnii - si a refuzat singurul mod de a gresi care i verifica doctrina. Prin dorinta in vingi pamintul la el acasa. Omorirea ei e cri ma in contra nimicului.
Detasarea printului divin muscind din carnea pieritoare - ce simbol al impreunarii ves niciei cu neantul! Daca Buddha ceda ispitei, pitorescul echivocului in peisajul absolut al existentei lui l ar fi propus ca singurul model urmasilor. Ineficienta tentatiei compromite pe toti acesti iluminati, care n au vrut sa tradeze Nimicul cu Viata - nimic si ea, dar mai cu suc.
Muzica inlocuieste religia din a fi salvat sublimul de la abstractie si monotonie. Muzicienii? Senzuali ai sublimului.
De s ar aprinde azurul si flacarile lui s ar apleca spre crestetele omului! Nu linistea boltilor, nici vraji senine sau surisuri molcome sub luna! Ci vijelia astrilor innebuniti altoita pe figurile napraznice ale gindului.
De ce stau lucrurile, cind focul tau arunca tunete spre inaltimi? Pe alei de parcuri privesti tremurul nemiscat al frunzelor. Dar crengile tale s au aprins in vapaia stelelor! Cite ceruri ai ingropat in tine, ca, scoborind prin arheologii de cimitire, atitia zei apusi se vaita spre lumina si ingeri, ce in singe isi zbat aripi cu ecou in suflet?
Nu mi voi ochi trecuturi in care zac idoli pustiiti si Isusi ai intimplarii. La ce as trezi stafia plinsurilor din noptile ucise n privegheri? N am stropi de risipit pe cruci si pe coline si nici dorinti de trecatoare invieri. Ci n inviforarea lumii, sa fiu rascolitor de melodii, sa mi vars vocile singelui in ruina de sunete a spatiului. La ce as mai conteni un puls pornit spre ropot si o carne roasa de imensitate si de cintec?
Nu pe ape moarte vreau sa visez pamintul, ci pe stinci zdrobite de imbratisari de spuma.
Cutezantele spiritului hirbuiesc existenta. Dar apoi cu ce pasi delicati nu calcam pe farimele ei! Ne pedepsim excesul de curaj si cautarea impudica de adevar in calda induiosare pentru ramasitele firii, macinata de duhul hraparet.
Ce i mai superb ca mindria cugetului plutind peste toate si descinzind din cind in cind cu inspirata rautate printre lucruri! Un spirit dornic de aventuri e neinduplecat si cinic, plin de indoieli si de rinjete. Ne inaltam prin fierea vasta ce sfredeleste aspectele si arunca otravuri in aparente, pentru a le gusta destramarea si a le despuia de o fascinatie vana. Cunostinta devine intreprindere si actiune, in patimi de hiena filozofica si n deliruri lucide de sacal. Deodata ti ai oprit zborul si ai scoborit cu aripile adunate sa ti infigi ghearele in realul de sub tine. Spiritul e vultur si sarpe, unghii si venin. Citi colti ti au ramas in lucruri este o intrebare pentru adincimea duhului. In cunoastere se dezvaluie instinctele fiarei de prada. Vrei sa stapinesti totul, sa l faci al tau - si daca nu i al tau, sa l sfarimi in bucati. Cum ti ar scapa ceva, cind setea ta de nesfirsit razbeste boltile si mindria inalta curcubee peste prapadul ideilor?!
O data ce ai pustiit firea si chipurile ei, semetia se imblinzeste si invaluie cu pareri de rau deserturile din urma pasilor ei. Atunci incepi sa fii uman cu lucrurile moarte si fierea se preschimba n untdelemn pe ranile fiintei. Cunoasterea insingereaza realul. Orgoliul spiritului se intinde peste el ca un cer asasin.
Dar de cita duiosie nu sintem capabili, cind intorsi din apriga aventura, ne aplecam cu ochi umeziti spre gradinile aparentei desfundate de foamea noastra de adevar! Nu luam in brate fiintele lovite de sulitele spiritului si nu se intorc spre noi sagetile ce le am trimis spre ele? Te impaci cu lumea si singeri. Dar in suferinta ta e o bucurie atit de darnica, incit adie cu aripi invizibile pe toti cazutii ucigaselor tale treziri. La capatul dracestilor avinturi ale spiritului, te transfigurezi intr o marinimie, ce rascumpara siluirea farmecelor zadarnice, fara de care nu poti trai!
Cei rosi de neajunsul peisajului fiintei, mincati de insirarea desarta a ceasurilor, cu ce bucurie nu se daruiesc strafulgerarilor ce arunca peste lucruri un cuprins arzator! Intr un suflet atins de vidul lumii, obsesia razbunarii e o hrana dulce si intaritoare, un element substantial in clipe, o furie ce naste sensuri peste nonsensul general. Religiile, in ura lor impotriva a tot ce i noblete, onoare si patima, au infectat sufletele de lasitate, le au despuiat de freamate noi, de continuturi vijelioase. In nimic n au lovit ele mai rau ca n nevoia omului de a fi el, prin razbunare. Ce aberatie sa ti ierti vrajmasul, sa i oferi toti obrajii inventati de o ridicola pudoare, ca sa scuipe si sa palmuiasca tiritoarele din jur, pe care instinctele te mina sa calci fioros!
Omul e om, in neingaduinte. si a facut cineva rau? Dospeste ura n tine, rasuceste ti amarul tainic, frige ti vinele clocotitoare. In nopti, cind te cuprinde linistea vasta, nu cadea n uitarea destructiva a meditatiei - arde ti cu durere si furie taraganarea carnii, infige ti veninul napraznic in maruntaiele dusmanului. Cum ai prelungi altfel vietuirea searbada?
Vrajmasi gasesti pe unde vrei. Gindul razbunarii intretine o flacara continua, o sete absoluta si, mai mult decit orice placere, te asaza prezent in lume, lingusindu ti nazuintele si anii, caci tinar, rau, lacom de rosturi si de rasturnari, spre ce ai creste avinturile urii si ale furiei contrariate!
Popoarele razboinice n au fost crude si aventuroase din pofta de prada, ci din oroarea de identitate a zilelor, din lipsa de ideal a fericirii. Obsesia singelui deriva din infinitul plictiselii, din insuportabilul pacii. Asa si indivizii. Cum ar ingadui ei sa lincezeasca intr un cascat de nepasare si n voluptati marunte?
Ce as face cu blindetea si cu celelalte lumi spre care ma indruma o religie fara active deznadejdi? Ce as face cu linistea mea? Nu pot sa ma impac cu mine, cu ceilalti, cu lucrurile. Si nici cu Dumnezeu. Cu el in nici un fel. Sa stau nating adorator in bratele lui reci? Dar n am nevoie de un culcus de babe ostenite. Pe spinii acestei lumi ma odihnesc mai bine, si cind ma infierbint devin si eu un spin in trupul Ziditorului si al zidirilor lui.
Iubesc trecutul singeros al Angliei, pirateria in moravuri si literatura, viforul patetic de crima si de poezie. Exista scris al vreunui neam in care stropi de singe sa izbucneasca mai navalnic in strofe? Sau vreo inspiratie mai salbatica, mai divin imorala, mai falnic asasina? Dar ce lamentabil a sfirsit acest popor la portile parlamentului! Unde sint piratii de altadata, ce purtau pe mari dorinti de singe, de cistig si de necunoscut?
Un neam cunoaste faima in epoci de aventurieri, de vagabonzi, de dezradacinati nostalgici, cind ura, razbunarea si onoarea deschid inimile spre orizonturi si fac din cuceriri indemnul de seama al existentei. Pe data ce englezii au incetat sa fie cruzi si au preferat fericirea cutezantei, bogatia inflacararii, banul nebuniei, au intrat fara scapare in apusul rusinos, in calcul, in bursa, in democratie si n agonie. Ratiunea s a inscaunat in viata lor - ratiunea ce omoara avintul natiilor si al indivizilor. Un popor asezat - e un popor pierdut, intocmai ca un ins cuminte. Imperiile se fac de oameni fara capatii, de derbedei, de lichele agresive, se conduc si se pierd de deputati, de ideologii si de principii. - Napoleon a fost un smintit din zarea bunului simt. Franta suferea sub el "fara rost". Dar o tara nu este decit prin aventura. Pe vremea cind francezii iubeau sa moara din pasiune si glorie, un paradox parizian era mai greu si mai hotaritor decit un ultimatum. Saloanele hotarau soarta lumii, in dosul inteligentei se adaposteau vapai si stilul era inflorirea civila a setei de stapinire. Spiritul isi sustinea obrazniciile subtile pe excese vitale. Secolul luminilor traducea in goblenuri si luciditati granita inutila a fortei si dezamagirile savante ale puterii.
O natiune se stinge cind incepe sa conserve si cind in spleen sau ennui razbate doar oboseala de glorie si de bravura.
Dorinta de marire si de inutilitate e scuza suprema a unui popor. Bunul simt - moartea lui.
Nascut din neam fara noroc, la ce ai osindi ursita mirsava si ai indulci prin lamuriri haina harazire? La poalele Carpatilor mersul lumii trece pe linga om si soarele se neaca in balegar si in vulgaritate. Nici un ideal nu stropeste veselia mortuara a supusilor vremii, in preajma aceea de Rasarit.
Treaz, te ucide uritul. Vidul agresiv al dureroasei Patrii si pustiul ce vintura in sufletul fiilor ei te mina n circiuma si in bordel, ca n transe de periferie sa uiti amarul de veacuri al tarii si lipsa de podoabe pe stemele si stepele inimii. Asa te mbeti si njuri, ca sa nu ngenunchi si sa te rogi.
Mihnit de atiti neoameni, cu poiene si livezi inseli desertul natal. In codru, valahul s a consolat de urgii; in codru, tu te ai consola de el.
A fost scris ca urmasii singelui dac si a altor ginti nesigure si turburi sa nu si inteleneasca nici un gind in fericire si stropii nostri sa inmanuncheze in sirag de nemingiieri mosteniri de semintii infrinte. Suspinul si blestemul au fost strategia noastra, ciobani rupti din vreo stea a destramarii, rinduiti suirilor spre cer si injosirii in timp.
Robia nativa a stins suflarea slavei intr un neam incercat de osinde. Orgoliul fapturii ii e strain. Nici ifosul macar nu i cunoscut pastorilor de turme si nu de idealuri.
De as avea naivitati de inger si credinte de copil, nici atunci n as fi vlastarul lui increzator. Din nastere cu ochiul treaz - si mai trezit inca de tarimuri unde sufla duhul, calc singerindu mi mindria pe catusele sub care se bolteste din inceputuri popor de slugi ce si pingareste rostul. La vreun liman, nu va ajunge. Restristea i soarta lui.
Sa i nascocesc chemari pe care el le dezminte, nu mai pot. Vietuirea lui raneste tot ce se nalta deasupra dezamagirii. Orice nadejde e nesabuire, iar a fi profet e un exercitiu de cinism.
Si inimii parca i a pus chinga, micimi de doina, iar darnicului Timp i a rasucit curele sa nu cumva sa fuga cu pasi repezi spre viitor.
- Ce natie i asta? - te ntreaba mintea infrigurata. Mersul ei nu s aude n lume.
- El se aude n deznadejdea mea.
Girbovita soarta, cine sa i o indrepte? Si cerul se strimba parca scirbit de neinfaptuirile valahe - si din inaltime, cu dispret, ii azvirle, ca un plocon dorit, dezlegare de orice menire.
Incotro sa privesti, de cine sa fii mindru?
Neam de nevoiasi, netarmurit in nenoroc, creat spre a mari tristetea celor nascuti tristi. Intr o constiinta amurgita si obosita n tari putrede de slava, ce nu mai au trebuinta de viitor, nesoarta valaha adauga o umbra grea infinitului de intuneric al sufletului. Doar asa mai respira poporul de pastori in gindurile ce au facut ocolul Ninivelor trecute si prezente. Carui alt rost ar corespunde caciuli seculare in vraja negativa a toamnelor spiritului?
.Stramosi ce v ati gemut anii in fluier, in mine nu mai sinteti. Cintecele voastre n au rasunet in doruri pline de dulci instrainari si de meleaguri norocoase. Alaturi de voi, singur ma voi stinge. Si oasele mele nu va vor povesti pe unde mi am pierdut onoarea maduvei si licaririle creierului.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

INDREPTAR PATIMAS



Opera si activitatea literara Emil CIORAN

Scrierile si activitatea publicistica a lui Emil CIORAN




Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Romane

SCHIMBAREA LA FATA A ROMANIEI

- citeste textul

INDREPTAR PATIMAS

- citeste textul