Substanta duratei e plictiseala, iar a luptei in durata, disperarea.
Oamenii cred in ceva ca sa uite ce sint. Ingropindu se sub idealuri si cuibarindu se in idoli, ucid vremea cu tot soiul de crezuri. Nimic nu i ar durea mai crunt decit sa se trezeasca, pe mormanul inselaciunilor placute, in fata purei existente.
Deznadajduirea? - A trai interjectional. De aceea, marea - interjectie lichida si infinit reversibila - e icoana directa a vietii si intruchiparea nemijlocita a inimii.
Nici sanatate, nici boala: doua absente, pe care le inlocuieste vidul plictiselii.
Universul n are alt rost decit sa ne arate ca, disparind, il putem inlocui cu muzica - cu o irealitate mai adevarata.
Alunecind pe povirnisul gindurilor, prea adesea ai invinovatit existenta. Ea n a pacatuit in nici un fel, decit, poate, prin acela de a nu fi.
Secatuieste in spiritul amar izvoarele invinuirilor. Indulceste veninul neistovit si cinismul saltaret al carnii. Indrageste cu necuviinta visatoare nerostul soartei. Mai inutil ca o cometa intr o lume fara prevestiri si mai zadarnic ca sabia unui arhanghel intr una fara cer, plimba ti destinul netrebuincios sarind maduva iluziilor cu orbiri de om ce stie lipsurile totului. Cu orbiri de om fara friu.
Sugind radacinile inselaciunii, imbata ti iscodirile veghii cu stiinta falsa a firii. Si fii, intocmai cum firea ar fi.
Fericirea imi paralizeaza spiritul. Implinirea in viata ma goleste de mine, iar norocul dragostei sterge urmele maretiei. Lipsa de eu a fericirii.
Dupa ce ti pierzi - pina la istovire - constiinta in voluptate, ce vijelios nazuiesti dupa frigurile dezlipirii! Sa poti sta singur in incaperea ta: fara lume, fara iubita, sorbind dulceata nenorocului! Si neingradit de nici un ideal, cu ochii storsi de existenta, sa ti intinzi osteneala visului dincolo de cer!
In lume te ai pravalit si, negasind in ea hrana, te nutresti dintr o substanta de surghiun.
Viata adevarata nu i in cumpat, ci in ruptura. Universul netamaduind rana inimii, sub stele trebuie sa ma mbat de aiurari. Caci nici umerii si nici creierul nu mai suporta povara neintelesului.
Prin idei adie suflul soartei. Si Logica, spre care tinde vidul cugetului, se clatina. Sufletul macina categoriile. Si cosmosul devine chin.
Ca sa ne ravasim, pamintul ni se ntinde sub picioare. Privit am in sus, privit am in jos si pe celelalte dimensiuni ale marelui incotro, si mi am descoperit in toate paguba vietuirii mele.
Sleindu mi simturile, crezut am sa mi omor veghea. Si trezitu m am dupa imbratisari in limpezimi cumplite.
Vrut am mingiieri, intetindu mi pofta de mariri. Si m am pomenit rob al intelesului incurabil al duhului.
Prin ametiri, cercat am sa mi astup urechile. Si vazul s a intaritat mai rau pe vastele intinderi.
Cararile de infundare ale mintii mi au destunecat o si mai nemilos.
Nici fala, nici muierea si nici sorbirile nu mi au maturat drumul oprelistii si al asupririi n duh. In clipele mele i vraiste. Una de alta nu se mai leaga. Lantul lor s a rupt si n ureche mi zbirniie inelele destramarii.
.In mina cui sa mi depun firea? Si cui sa i trec onoarea descurajului?
As vrea sa mi fac din Idee un asternut, sa ma afund in el, intr o abstracta strinsoare sa mi curm ingaimarile inimii. De ea m am saturat. Si mai mult inca, de obrazul ei, de suflet.
Din simtaminte pleaca greata. In fundul inimii e doar puroi si cuprins de duhori calde. Spre un duh clatit de zeama vietii si de drojdia simtirii, spre o marmura a cugetului, desclestat de suflet, sa mi intorc diferenta mea.
Nici o aluzie de emotie sa nu mai turbure cautatura judecatii. Ai fost destul un tenor al aparentelor. Cauta acum in tine - fara melodii - asprimea separatiei, ca un arici al spiritului. Priveste intimplarile din altii si din tine ca ale nimanui, priveste le intocmai ca un Necurat scirbit de rautate, ca un Necurat vacant. Si de raceala obiectiva a duhului, Devenirea speriata sa si amine pe vecie mersul.
De obicei, ne credem cu totii in plina viata si ne falim cu straduinte si cu recolta lor. In fapt, purtam un sac gol in spate pe care l umplem din cind in cind cu firimituri de realitate. Omul e cersetor de existenta. Un salahor ridicol in irealitate, un cirpaci al firii.
Iti faci o incapere in lume. Te crezi scapat de ea. In jur nu mai zaresti nimic. Si cind te socotesti mai singur, incaperea n are coperis. Spre cine sa scuipi? Spre soare sau spre noapte? Deschizi miinile in spatiu. Si degetele se cleiesc in vid. De fiinta nu se lipesc, caci fiinta arde. Realul ustura, realul doare. Un martiraj e respiratia. Caci suflul vietii se cerne prin cuptorul groazei.
Religia si mai cu seama slujitoarea ei, morala, au rapit eului - si deci culturii - farmecul distinctiei: dispretul. A privi, adica, de sus, norodul uman ce te crede om. Nu exista euri, ci numai soarta de neasemanator semenilor. Cultura - in formula suprema a intimitatii ei - e o disciplina a dispretului. Ceilalti trebuiesc sprijiniti, sfatuiti, nestingheriti in viata lor misunind de asteptari. In nici un caz, treziti. Ei nu vor sti nicicind ce scump se plateste menirea singulara. Lasati omul sa doarma. Cum somn nu e decit in rai, fuga de sine e dulceata soartei. Insul straveziu lui insusi are dreptul la orice. El isi poate curma firul cind vrea. Destinul e o aminare continua a sinuciderii.
Veghindu te viind, dezvaluiesti mindriei tale soarta mincind merindele eului, soarta pe care esti stapin infrint.
Copil, n ai avut stare. Batut ai cimpii. Te ai vrut in afara, departe de casa, departe de ai tai. Clipeai zburdalnic spre marginea vazduhului si rotunjeai cerul dupa masura rivnirilor nostalgice.
Sarind din copilarie in filozofie, anii ti au marit oroarea asezarii. Gindurile au luat lumea n cap. Nevoia de duca a intrat in notiuni.
Incaperea te apasa; tu nu respiri - filozof drumet si ulitarnic - decit la raspintii. Afara, vesnic afara - in univers nu i nici un pat!
Uritul abstract scotind in vileag vidul de a fi viu, pindesti prin strazi - ca ucigas al clipelor - uitarea cugetului.
N ai zel sa torci un fir de gind, sa l innadesti la salba fragedei nadajduiri. In urma putrezeste hoitul vietii. Si acel care citeste n pasii tai, descopera in ei pe asasin.
A nu vedea in lucruri mai mult decit au ele. A le vedea ce sint. A nu fi tu in ele. Obiectivitate e numele acestei pacoste - si care i pacostea cunoasterii.
Raul sufletului e un rau spiritual. E luciditatea scoborita n inima. Nu poti alege in nici un fel, caci aplecarilor tale li se opune vazul absolut al duhului. Inclini intr o parte, el iti dezvaluieste lumea ca un spatiu de echivalente. Totul e identic, noul e acelasi. Ideea de reversibil e un pumnal teoretic.
Si atunci rasare Patima. Ea infloreste intinderile secetei launtrice. Furia palpitinda a erorii alege. Prin ea rasuflam. Caci ea ne mintuieste de cel mai mare rau: de raul nepartinirii.
Clarvazator nu poti trai, nu poti lua partea nimanui, nu poti lua parte la nimic. Partinind - creind adica absoluturi false - seva devenirii renaste in vine. A fi cu imprejurarile lumii este un act de subiectivitate, de ostilitate fata de cunoastere. Obiectivitatea i ucigasa vietii si "viata" duhului.
A gindi - adica a ti lua pietre de pe inima. Fara rasuflatoarea cugetelor, mintea si simtirea s ar inabusi.
Dintr o plinatate bolnava se nfiripa expresia. Esti napadit pozitiv de lipsuri. Gindul se naste din staruinta unui neajuns.
N ai nevoie de nimic - si porti cu tine suflet de cersetor. Ceva s a descumpanit in duh. Ca un arc de luciditate pe ruina unui sarut, intocmirile firii nu si afla sprijin in uitarea ta. Toamna a Facerii, apus initial.
Singura latura a sufletului e razna. Un suflet ce si a pierdut dimensiunile, ce si a zorit pieirea. Si un ginditor al posibilitatii nesfirsite, un ginditor al imposibilitatii.
In boala ne marturisim prin trup. Glasuim fiziologic. Vocile launtrice neputind ingina tot raul de care dispunem, corpul isi ia sarcina sa ne comunice direct noianul de napaste pentru care nume n am gasit. Suferim in carne dintr o neputinta de expresie. Avem prea mult venin, dar nu destul leac in vorba. Boala e un rau neexprimat. Astfel incep tesuturile sa graiasca. Si graiul lor, scurmind duhul, devine materia lui.
Din nastere pluteste asupra ti blestemul dulce al existentei private. Incapabil de finitate, vesnic in fata cu tine si cu nesfirsirea. Treburile altora neintelegind, nimeni nu te urneste din egoismul respirarii fara margini in incaperea ta. Ai visat totdeauna un camin in care sa patrunda universul. Sub pleoapele tale putrezesc semenele, ucise de viciul infinitului. Acesta i raul simturilor. El omoara dragostea, de la care se reclama ea inselator. Doi ochi te privesc - tu zaresti mai departe; doua brate te string - tu invalui spatiul; un zimbet ti se scurge n trup - tu lincezesti spre astri.
Nimeni e umbra ce o arunca infinitul in inima. El e temeiul ultim al existentei private. Si tot el e temeiul jocului in dragoste, al teatrului in pasiuni. Crezi ca inseli fete si muritori - nimic nu sugereaza un absolut muritor ca o tinara fata - si te inseli pe tine. A fi dezmetic - din infinit.
Imi aduc aminte a fi fost cindva copil. Atit. Sa mi reintruchipez blindetea somnului vietii, memoria nu ma ajuta. Mai repede ma vad gemind sub farimaturile mintii, decit inaintea ei. Nimic nu supravietuieste vremii in care asteptam intelesul.
Fugind din copilarie, intilnit am frica de moarte. Astfel am inceput sa stiu. Si acea frica s a indulcit in dorinta de a muri. Si dorinta s a stravezit intr o spulberare de fericire crincena a cugetului fara rost. De ai fi ramas nestiutor, n ai fi pus cununa intelectului pe stirvul vertical si mindria negativa nu te ar fi dezbinat de firile copilariei. Vremea n ar fi zguduit rinduielile sperantei si nici n ar fi crescut parazitar pe seva ta. Dar ea ti a domolit mustul vietuirii si fierbintarea calda a lincezit o in cuprins de urit. O inima abstracta - e taina plictiselii. O inima prin care a curs timpul si n care mai salasluiesc idei doar, pindite de mucegai, atinse n raceala lor nepatata.
Unde sint mijirile vietii, analfabet al Binelui, atoatestiutor prin Rau?
.Si ma intreb adesea: cum indraznit am ca sa fiu copil?
A fi singur pina la pacat, a prelungi separatia pina la vina, a nu cunoaste fior divizibil de izolare. A fi categorial singur.
O putere ucigasa, pornita din spirit, te impinge spre maximum de ins din tine. Universul devine el insusi ins. Te ajunge. Sau l ai ajuns.
Acceptul de personal, care ne farimiteaza ca figuri umane, crescind in unii pina la exclamatie cosmica, naste neprielnicia n fire. Ins lipsit de cumpat din exces de sine, arbore cu virful in cer, ce si uita radacinile., volumul eului constringe infinitul, iar vazul stravazator si critic se neaca in individul unanim.
.Indragind ura impotriva mi, imi serpuiesc dulceata pacostei pe sub sfarimaturile timpului. Nici o boare de realitate sa mi mai atinga fruntea! Sufle si diavolul cumintenia si suferinta pe cutele ei, patrunda n creier respiratia Raului, in speranta intoarca se pe dos clipele, si nstapineasca si in ea desfriul aiurit. Smintirea nu mai plateasca vama mintii, ci navaleasca neoprita peste intocmirea cugetului!
Adincimea unei filozofii o masor dupa dorul de duca pe care l exprima, pe care l fuge. Sistemul de reflexii ce nu ascunde neajunsul fiecarui loc indestuleaza respiratii mijlocii, nelinisti asezate. Urmarit de altceva, cladirea gindurilor micsoreaza pasiunea hoinarelii si impune o surdina obsesiunii spatiului. A cugeta e orisicum a sta. Nu in zadar se spune: stau asa si ma gindesc.
Frica de a o lua razna si vraja singerinda a lui aiurea trezesc raspuns de instincte mediocre si ne aparam prin teoretice salasuri de nesfirsitul imediat al inimii. Ordinea n gind e piedica acesteia. Ordinea in gind e moartea inimii. De am slobozi o, unde am fi? Legea ei e nicaieri, iar a sistemului - aici.
Inelind cugetele, primejdia dispare. Si dispare si volatilitatea eului. Ne solidificam. Aburii pripiti ai duhului se incheaga. Inspiratia dezlinata ia contur - si libertatea geme. Si cit suspin al inimii in legarea gindurilor! Ele se incopciaza pe cadavrul nesfirsirii. Sa le lasam de capul lor, sa nu le mai conchidem, s o stergem in lumea fara incheiere? Ispita i tot asa de mare ca si teama.
Iata mi singele, iata mi cenusa. Si bijbiiala funebra a mintii. Universul a ramas - pat pentru zgura duhului.
Soarele s a mpotmolit in propria i lumina si n mlastina cereasca.
Supravietuitorilor li s au oprit ochii. Pupilele nu se mai maresc de mirare. Caci nimic nu mai mira in spatiu.
Sa mi vinture praful fiintei, vinturi nu mai sint. Adierile au inghetat pe creiere muritoare. Si inimile in inmarmurire soptesc rivnind spaima inflorita de a fi. Unde s zilele ca sa muzeze Eroarea? In lume nimic nu mai greseste, nimic nu mai este. Caci lumea s a imbalsamat in Adevar. Universul s a sfirsit - din a se sti - de anemie. Nici o picatura a singelui nu mai zvicneste infiripare de fire. In singe s a lasat Stirea.
.Scirbit de deznodamintul general, insul isi ia palaria, imbarcindu si cenusa spre alt univers.
Ca si cum ne am purta Eul in spate, setosi de despicarea de noi insine, fugim identitatea ca o suprema povara.
Aerul ce se cocleste in plamini e rasuflat de Dumnezeu si pufairea Lui strabate n cuget otravindu i miezul de un infinit bolnav. Sub indemnul divinei destramari, Ideile lincezesc in boare calda si lesioasa. Si nici o lirica prostie nu nvaluie murirea nemiloasa.
Sa nu blesteme constiinta Eul? Duhul sa nu si sugrume temeiul? Vegherea sa nu reteze speranta?
Spiritul varsa ura impotriva celui ce il poarta, otraveste insul ce a vrut sa fie mai mult decit ins, prafuieste materia ce il sustine. Eul e marea victima, eul e deocheat.
Fara presimtirea dragostei si a mortii, insul s ar plictisi din maruntaiele materne si ar mozoli dezabuzat sfircuri fara viitor. Dar el asteapta tainic cele doua ispite, urzind din fasa fire n fictiuni. Dragostea se apropie, dragostea umple anii. Dar in infinitul ei schilod, sparturile slobod ochii spre Altceva. Curiozitatea dureroasa condenseaza timpul prin care ne tirim spre sfirsire. Clipele se ngroasa: timpul dens al muririi. Si cum prin luminisurile dragostei descoperim intunericul final, indragirea ascunde un echivoc, ce preschimba pasiunea in fioruri putrede. O vesnicie pe care se desfata viermii e echivocul indragirilor.
Iubirea nu ne poate lecui de Altceva. Si acest Altceva e patima fatala a omului. Dusa pina la capat, ea destainuieste pe funduri ceva ce ar fi, popas dezastruos al curiozitatii. Poate ca n am inclina toamnele inimii spre Ea, daca n ar fi un imediat capital, daca n am indura uritul de contingenta. Cautind vesnic Limita, exasperati de arbitrar, Moartea isi merita majuscula prin setea de sigurante. Caci ea i fictiunea careia i acordam totul, banalitatea ireparabila a timpului.
Pentru spirit, ea exista tot asa de putin ca orice. Dar el o recunoaste, constrins de singe, de vechi adevaruri, de traditiile inimii. El se pleaca. Eul i o impune. Si astfel ingaduie el fictiunilor mai mult decit merita. Daca totul o cere, de ce n ar fi?, se intreaba el cu scirba sceptica. De ce i as rapi omului o minciuna suprema? El o vrea, s o aiba. Neputincios sa si scorneasca o eroare confortabila, rapeasca mi armele s o apere. Moara pentru Moarte!
.Asa judeca Spiritul - si, despartit de sine, se asaza in tacere.
Vina mea: am jefuit realul. Am muscat toate merele nadejdii omului. Piezis zaresc spre soare.
Ros de pacatul noutatii, si cerul l as fi ntors pe dos. Oprindu mi dintii n ascunzisurile carnii si invirtind idei in hore abstracte, tainele mureau in gura si in creier. Unde i sucul devenirii sa improspateze pulsul duhului si al singelui? In urma doar stropi defuncti, insamintindu mi trecutul ca o lactee cale a nerostului. Respiratia i dezmat. Si caut trupuri nepatate sa mi cheltuiesc ramasite de calduri si cugete neatinse sa mi risipesc oboseli aprinse.
Nimicului ce mbata absenta universului, sa i adaug cutremurul sonor al sufletului, sa i spintec linistea cu un virtej de glas, sa mi las pacostea muzicii pe ntinderi! Sa fiu sufletul golului si inima nimicului!
Vei reusi a nabusi menirea negativa de care esti muncit? Nicicind.
Vei insanatosi raul ce ti minca mersul respiratiei? Deloc.
Mai ridica vei amarul din simturi la esenta de intrebari? Totdeauna.
Nu vrei sa ti storci formula de ireparabile in dulciu de credinte? Nicidecum.
.In singele tau o drojdie de Niciodata se desfata, in singele tau se dezalcatuieste timpul - si un acaftist pe dos te salveaza din inecul mintuirii. Si Diavolul se furiseaza prin ochiul lui Dumnezeu si tu i urmezi umbra si urma.
Paris, 1941-1944
Hôtel Racine rue Racine
