Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Potentialitatile afirmative ale negatiei despre Emil CIORAN



Exegeza operei lui Emil Cioran se afla, la noi, inca in faza inceputurilor. Faptul se explica, oarecum, prin statutul aparte al acestei opere, ea integrandu-se, prin primele carti, literaturii romane si, prin majoritatea celorlalte, literaturii franceze, autorul consacrandu-se ca stralucit scriitor de limba franceza. Acestui fapt i se adauga si circumstantele istorice si politice din Romania ultimei jumatati de veac, dominata de un feroce totalitarism ideologic, refractar oricaror valori nonconfor-miste. Nu trebuie neglijata, in fine, substanta filosofica a operei, a carei patrundere ridica reale dificultati (pentru cine a fost familiarizat, unilateral, numai cu un anumit orizont interpretatiV) si, de asemenea, originalitatea frapanta a discursului, a expresiei scriitorului. Opera lui Cioran a impartasit, in critica romaneasca, multa vreme, soarta operelor ilustrilor sai colegi de generatie, Mircea Eliade, Eugen lonescu, Constantin Noica, Mircea Vulcanescu etc, o generatie de intelectuali cu totul deosebiti, care, in perioada interbelica, au determinat o reala efervescenta in cultura noastra, facand-o sincrona cu spiritul culturii europene. Daca mai tarziu, datorita vicisitudinilor istoriei, creatiile lor au iesit din campul preocuparilor criticii, in epoca, scrierile lor au fost elogios apreciate si rasplatite cu prestigioase premii. Este si cazul lui Emil Cioran. Opera de debut, Pe culmile disperarii (1934), a fost premiata de Fundatiile Regale, impunand numele autorului, alaturi de alti laureati: Constantin Noica, pentru Mathesis sau bucuriile simple, Eugen lonescu, pentru volumul Nu, Horia Stamatu, pentru poeziile din volumul Memnon. in limba romana, Emil Cioran a publicat cinci carti: Pe culmile disperarii (1934), Schimbarea la fata a Romaniei (1936), Cartea amagirilor (1936), Lacrimi si sfinti (1937), Amurgul gandurilor (1940), impunandu-se inca din tinerete ca filosof, moralist, ganditor si estet al disperarii. Cele peste zece carti scrise in limba franceza (Precis de decomposition, 1949; Syllogismes de iamertume, 1952; La tentation d exister, 1956; Histoire et utopie, 1960; La chutedans le temps, 1964; Le mauvais Demiurge, 1969; De l inconvenient d etre ne , 1973; Ecartelement, 1979; Exercices d admiration, 1985 ; Aveux et anathemes, 1987) au desavarsit profilul ganditorului, pe coordonatele deja prefigurate in tinerete, facand ca autorul lor sa fie apreciat ca unul dintre cei mai rafinati stilisti ai Frantei.




Emil Cioran apartine literaturii romane prin ceea ce a scris in romaneste. in Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent (1941), G. Calinescu il incadra in capitolul Filosofia AŤnelinistiiAť si a AŤaventuriiAť. Literatura experientelor", rezer-vandu-i o coloana si un sfert (pp. 868-869), alaturi de Lucian Blaga, Nae lonescu, Mircea Eliade, Mihail Celarianu, Anton Holban s.a. Criticul il plaseaza in descendenta gandirii lui Nae lonescu (al carui elev a fosT) si a unor ecouri din Kirkegaard (prin forma aforismeloR), Schiller (prin elogiul naivitatiI), Hegel (prin viziunea asupra razboiuluI) si ii surprinde astfel ideile de fond: omul e singur in viata si, intru cat aspira la absolut, va atinge culmile disperarii", urmarit de obsesia mortii". Solutia nu este cunoasterea, ci trairea interioara. Obiectivarea e posibila in doua atitudini: cea naiva", care consta in trairea farmecului spontan al firii, si cea eroica", adica dorinta triumfului absolut, care nu poate fi obtinut decat prin moarte". Mutatis mutandis, conditia Romaniei este tragica. Se impune sa ne configuram un destin, pe care sa-1 cultivam in disperare, cuprinsi de o furie mesianica: Nu pot iubi decat o Romanie in delir". Calinescu aprecia eseurile filosofice din cartea de debut a lui Cioran ca vaporoase" (juvenil exercitiu de seminar"), iar aforismele din Amurgul gandurilor, cam copilaresti, bizuite pe paradox si exclamatie, pastise dupa Kirkegaard", ceea ce ni se pare minimalizator, in discordanta cu substanta ideatica si modul textualizarii ei. Totusi, Schimbarea la fata a Romaniei este, spune Calinescu, vibranta in partea ei constructiva", desi isi pierde contactul cu sufletul nostru in documentare si aplicatiuni" - observatie corecta, ca si aceea privind discursul", simpatic inflacarat". Dupa multi ani de la aprecierile calinesciene, Nicolae Manolescu (Filosofia lirica", in Romania literara, nr. 24, 1990) si Eugen Simion (Un clasic al deznadejdii", in Literatorul, nr. 11, 1993) formuleaza cele mai pertinente observatii cu privire, mai ales, la scriitorul Cioran, la substanta estetico-poetica a operei.

Emil Cioran este un ganditor profund, care nu si-a cristalizat rodul meditatiilor sale despre existenta intr-un sistem, cum au facut-o marii filosofi ai lumii. De aceea, calificativul de filosof, in acceptiunea clasica a termenului, nu i se potriveste. Ceea ce nu inseamna ca el e mai putin filosof. Nu sistemul indica in autorul lui calitatea de filosof, ci profunzimea si originalitatea gandirii implicate. Or, in aceasta privinta, gandirea si rostirea lui Cioran sunt de o impresionanta adancime si virtuozitate stilistica.

Ascultandu-si vocea din adancuri a temperamentului sau dramatic, Emil Cioran a fugit de ispita elaborarii unui sistem filosofic abstract, teoretizand chiar aceasta atitudine. Ganditor agnostic, sceptic, cu accente pesimiste, pentru care irationalitatea si negativitatea apar ca legi ale existentei ce provoaca disperare si suferinta metafizica, el considera ca nu se poate atenua si nici nu se poate infrange suferinta prin concentrare intelectuala", pentru ca nu te poti concentra asupra unei probleme impersonale, cand suferinta te cheama, in fiecare clipa, la actualitatea ta personala" ; gandul limpezeste alte ganduri, dar nu limpezeste suferintele". Emil Cioran defineste filosofia ca fiind expresia nelinistii oamenilor impersonali". Pentru cei care isi traiesc dramatic apocalipsul intern, zguduitor", filosofia e prea putin". in concluzie, spune el, imperativ : lasa gandurile si incepe teroarea impotriva ta insuti, cu furie si cu exaltare disperata. () Si in demonia aceasta sa se nasca in tine mandria de a nu mai avea idei, ci numai clocot, obsesii si nebunie. Sa fii atat de frenetic, incat vorbele tale sa arda, si expresiile tale sa fie atat de limpezi, incat sa semene transparentei arzatoare a lacrimilor" (Cartea amagirilor, Humanitas, Bucuresti, 1991, p. 17). Nu s-ar putea califica mai exact discursul acestui mare nelinistit decat preluandu-i propriile vorbe si expresii. Cum sa mai poti face filosofie abstracta, sistematica, cu o arhitectonica bine definita, se intreaba, retoric, ganditorul, cand in tine se desfasoara o drama atat de complexa? Solutia este formulata de Emil Cioran in tabletele A fi liric" si Lirismul absolut", din Pe culmile disperarii.in primul fragment, eseistul afirma ca sunt trairi si obsesii cu care nu se poate vietui". Salvarea este in a le marturisi, in confesiunea lirica, ca modalitate de risipire in expresie a subiectivitatii. A fi liric", spune el, inseamna a nu putea ramane inchis in tine insuti"; devii liric atunci cand viata din tine palpita intr-un ritm esential si cand trairea este atat de puternica, incat sintetizeaza in ea intreg sensul personalitatii noastre". Nu devii liric decat in urma unei afectari organice totale". Valoarea lirismului sta in faptul de a fi barbar", adica de a fi numai sange, sinceritate, flacari". Coborand treptele iadului launtric", atunci poti face filosofie lirica", adica o filosofie in care ideea are radacini organice, tot atat de organice ca si poezia", o filosofie in care inspiratia apare ca o conditie esentiala a creatiei". Si astfel se accede la conceptul de lirism absolut, discutat, mai pe larg, in cel de al doilea fragment invocat de noi mai sus. Cioran ajunge la o foarte patrunzatoare definire a lirismului absolut, ca fiind lirismul clipelor din urma, cu alte cuvinte, lirismul care atinge ultima lui expresie, care trece marginile subiectivismului normal", lirismul in care expresia se confunda cu realitatea", expresia fiind totul, fiinta intr-o anumita ipostaza". Iata, mai pe larg, explicitarea lui Cioran:

Lirismul total, lirismul absolut este insusi destinul adus la gradul de autocunoastere absoluta. Niciodata acest lirism nu va lua forma in expresii detasate, ci fiecare expresie este bucata din tine. Din acest motiv, el nu este prezent decat in momente capitale, cand starile pe care le exprima se consuma deodata cu expresia. Sentimentul agoniei, fenomenul complex al muririi, cand se manifesta, se si consuma. Este o suprapunere intre act si realitate: caci actul nu mai este o manifestare a realitatii, ci realitatea insasi. Lirismul absolut - pornirea fatala de a te obiectiva - este dincolo de poezie, sentimentalism etc. El este mai aproape de un fel de metafizica a destinului (Pe culmile disperarii, Humanitas, Bucuresti, 1990, p. 88).



Definirea lirismului absolut elaborata de Cioran este deosebit de interesanta sub aspect teoretic (filosofic si estetico-poetiC). Surprindem in ea idei precum: identitatea dintre lirismul absolut si autocunoasterea absoluta; identitatea dintre starile traite si expresia lor (care se manifesta si se consuma simultaN); ideea ca actul liric e realitatea insasi (actul nu e o manifestare a realitatiI); ideea ca lirismul absolut e o metafizica sui generis a destinului creatorului, a comunicarii si autocomunicarii. Asemenea idei au preocupat si alti scriitori. Ne vine in minte, acum, poetul Nichita Stanescu, cel din Noduri si semne, potrivit caruia nodul este, prin excelenta, actul poetic nud, trairea incandescenta, care presupune existenta cuvantului aflat pe muchia sensului (Stefania MincU), adica necuvantul, avand drept proprietate innodarea" cu sensul trait. Necuvantul (cuvantul poetiC) este solidar cu conditia de act intim trait, care, in momentul cand se manifesta" (se nastE), in acelasi moment se si consuma" (moarE). Similitudinea dintre cei doi ganditori este destul de evidenta, nu numai in felul in care inteleg trairea lirica absoluta, ci si in ceea ce priveste functia de derulare a confesiunii lirice, care consta in descarcarea" de obsesiile existentiale intime.

Cioran insusi se defineste ca ganditor: un ganditor existential si organic, un ganditor viu" ; eu nu am idei, ci obsesii". E o definire paradoxala, evident, pentru ca nu poate fi conceput un ganditor care nu ajunge la idee, insa Cioran exprima, intr-un limbaj contrariant, situatia sa de intelectual hiperreflexiv, care, meditand profund asupra existentei, ajunge a trai obsesiile pricinuite de meditatiile sale, pe care nu le conceptualizeaza, ci le comunica direct, asa cum sunt traite in apocalipsul intim al constiintei. Existenta, cunoasterea, viata, moartea, destinul; iubirea tristetea, suferinta, disperarea; absolutul (divinitateA), finitul-infinitul, perfectiunea--imperfectiunea, religia, nemurirea; libertatea, destinul Romaniei, nationalitatea si patriotismul etc. sunt obsesiile lui capitale, reluate, cu fiecare noua carte, la modul confesiv si intr-un limbaj mereu nuantat. Obsesiile ii sunt izvorul creatiei, iar Ecleziastul e una dintre surse, la care se adauga Sf. Augustin, misticii spanioli, germani si ganditori precum Kirkegaard, Nietzsche s.a. Cioran e un autor existential, cu gustul melancoliei in sange, mostenit parca. Asa se explica preferintele sale pentru muzica maghiara, pentru Bach si Mozart. Umoarea sa (matca spirituala) e de tip negativ, ceea ce se manifesta, cu frapanta evidenta, inca din cartea de debut, Pe culmile disperarii, care e opera capitala, celelalte fiind variatiuni pe obsesiile de aici. in ipostaza sa de om printre semeni, deci in acea ipostaza de fiinta neasaltata de spiritul meditativ si de obsesiile constiintei, Cioran era deschis, vorbaret, cu gingasii infinite, iubitor de viata, dupa cum marturiseste fratele sau, Aurel Cioran, care, in contrast, era un taciturn si, mai mult, un morocanos. intre esenta si opera exista un contrast, opera fiind o masca, dar una prin care se intrevad potentialitatile afirmative (pozitivE) ale esentei. Emil Cioran a trait totusi ceea ce a scris. El a stilizat suferinta si absurdul existentei, facand in acest fel suportabil negativul vietii. Defulandu-si dramatic (incendiaR) obsesiile, el a ramas senin, detasat, deasupra operei sale. Preluand o observatie a lui Gabriel Liiceanu. anti si a nu fi ar constitui paradigma creatiei lui Cioran, dar rafuiala cu problemele existentei, cu problemele divinului, cu specia umana, cu romanismul, cu toate temele ganditorului vine dintr-o enorma iubire, exprimata, frecvent, in formule antinomice si paradoxale. Un paradox ca acesta: Iubesc istoria Romaniei cu o ura grea" exprima intreaga substanta afirmativa (pozitiva) a negarilor violente ale lui Cioran. Predispus structural la exagerarea intensitatii clipelor de tristete, scriitorul simte o alinare in a se chinui cufundat in durerile etniei sale: Iubesc blestemele aruncate de-a lungul veacurilor de acest popor si ma-nfioara resemnarea, gemetele si toate jelaniile consumate-n umbra". Romania, cu minusurile amare ale trecutului ei, este una din marile obsesii dureroase ale scriitorului. Precum Eminescu, in Scrisori, Emil Cioran isi striga revolta impotriva fatalismului si resemnarii nationale: Nu va arde uneori ca o otrava toata seria umilintelor indurate si nu trosnesc in voi toate dorintele de razbunare, acumulate in sute de ani ? ". Interogatia retorica cu subtext autoflagelator implica dorinta primenirii destinului etniei: Viziunea lucida si amara a trecutului ei trebuie traita pana la ultimele consecinte, pentru ca sa ne putem da seama de sensul unei mari meniri". Cuvintele lui Cioran isi pastreaza intacta (din nefericire sau poate din fericire ? !

   ) dureroasa lor perenitate. El nu dorea o Romanie fericita", in sensul de cuminte", ordonata", asezata", ci una agitata", adica dinamica, furioasa" si contradictorie" : Sunt prea mult patriot, ca sa doresc fericirea tarii mele", suna unul din paradoxurile sale. Emil Cioran impartaseste ideea hegeliana a convertirii negativului in pozitiv: Saltul istoric - aceasta mare asteptare a Romaniei - nu este decat fenomenul acestei conversiuni. invingerea laturii ei negative inseamna lansarea in lume" (Schimbarea la fata a RomanieI). Dorului din poezia si din muzica noastra populara, care, dupa Cioran, exprima un raport negativ cu lumea", el ii opune eroismul, care este ascensiunea spiralei, sinuozitatile in inaltimi". in consecinta, infinitul negativ" al psihologiei dorului trebuie convertit" in infinitul pozitiv care este eroismul", spune Cioran. Poate fi considerat un asemenea ganditor pesimist, total negativist, un individ care isi detesta neamul din care s-a nascut, cum, spre rusinea lor, l-au etichetat cativa scribi, obedienti fata de o anumita ideologie ? Emil Cioran s-a manifestat ca un aprig oponent (un antI) fata de orice conformism: de gandire, de traire a existentei, de comportament, aceasta pentru a surprinde firescul vietii in nefiresc, pentru a afirma, prin intermediul negatiei vehemente. A fost un sceptic, mantuit prin arderea de tot a negatiei, dar a fi sceptic nu inseamna, obligatoriu, si a fi pesimist. De aceea, afirmatia lui G. Calinescu, din 1941, ca Cioran nu iese din pesimismul sau fundamental" nu poate fi sustinuta. Textele o infirma. La fel de greu de sustinut este si cealalta afirmatie calinesciana, precum ca mahnirea" exagerata a lui Cioran fata de aspectele negative ale noastre (ca romanI) ar fi o expresie a vechii voluptati romane de autopersiflare". A gandi astfel inseamna a pune sub semnul intrebarii autenticitatea arderilor interioare, esenta dramatica a lirismului care vibreaza, intens, in fiecare pagina cioraniana. Un scriitor care vorbeste cu patima reflexiva despre salvarea prin iubire nu poate fi un pesimist fundamental". A te salva prin iubire, spune Cioran, inseamna sa-ti vina sa plangi cand te gandesti la oameni, sa iubesti total intr-un sentiment de suprema responsabilitate. Oricat m-as lupta pe culmile disperarii, nu vreau si nu pot sa renunt si sa parasesc iubirea, chiar daca disperarile si tristetile ar intuneca izvorul luminos al fiintei" {Pe culmile disperarii, p. 207). Adeseori, implicit sau explicit, intalnim, in cartile lui Emil Cioran, exprimata, in formule lapidare, iubirea fata de demonia vietii. Mai retinem, aici, cateva din expresiile pe acest motiv : Cine n-a facut pact cu diavolul n-are rost sa traiasca, deoarece el exprima simbolic esenta vietii mai bine decat Dumnezeu" (Pe culmile disperariI): Vreau sa mor, dar imi pare rau ca vreau sa mor" ; A nu iubi viata este cea mai mare crima" ; Orb sa fii in lume: nu se poate sa nu-i tragi cu ochiul vietii - Ce pacat ca viata nu este un inger, ca s-o ador, sau un monstru, ca s-o urasc" ; intre cei care refuza viata si n-o pot iubi, nu exista nici unul care n-a iubit-o sau care n-ar vrea s-o iubeasca" {Cartea amagiriloR).



Suferinta si disperarea scriitorului isi au radacinile in hiperreflexivitatea sa. Existenta spiritului", scrie el, ..este o anomalie in viata" ; Cunoasterea e o plaga pentru viata, iar constiinta, o rana deschisa in samburele vietii", nu pot fi fericiti decat oamenii care nu gandesc nimic, adica aceia care gandesc numai cat trebuie vietii" {Cartea amagiriloR). Datorita acutei sale reflexivitati, el n-a putut accede la credinta, dar s-a zbatut in acest sens, se pare, fara rezultat. Din marturisirile lui, reiese ca ar fi fost cel mai linistit om daca ar fi avut certitudinea credintei. Divinitatea a constituit una din problemele capitale cu care s-a rafuit, arghezian uneori, scriind pagini de un lirism impresionant, in care dorinta de a crede este sfasiata de indoiala si de negatia finalizata in rechizitoriu.

Cartile scrise in romaneste dau expresie obsesiilor unui filosofliric, in acceptia de el insusi data sintagmei, in A fi liric. Dar Emil Cioran nu este numai un filosof abandonat fluiditatii sale interioare", care si-a sorbit doar cu o voluptate intima fierberile si agitatiile launtrice", ci ni se releva si ca mipoet unic prin expresivitatea discursului, ridicand individualul in planul universalului. Folosindu-i propriile cuvinte, putem spune ca substanta creatiei sale este un lirism al suferintei (cantec al sangelui, al carnii si al nervilor"), un lirism absolut, a carui expresie este fiinta intr-o anumita ipostaza", un fel de metafizica a destinului traita incandescent si hipertrofie, o sfasiere dureroasa intre bucurii abia perceptibile si obsedante dileme, nelinisti si apocaliptica disperare.

Nucleul compozitional de baza al discursului este fragmentul poematic Emil Cioran chiar a teoretizat pe tema formei fragmentare. in complexitatea uluitoare a miinitului exista, ca element constitutiv, negatia categorica a formei, a planului inchis si determinat". Infinitul este progresivitate absoluta", iar aceasta anuleaza in mod fatal, tot ceea ce are o consistenta finita, o cristalizare a formei" De aceea forma, tinde sa elimine perspectiva infinitului, prin sustragerea continuturilor existentei din haosul si anarhia vartejului infinit" in fragmentar, in cristalizari efemere cu o consistenta iluzorie", fata de vartejul" infinitului. Anarhia vartejului din infinitul trairilor scriitorului nu se putea textualiza decat in cristalizari poematice Iata un fragment dm Pe culmile disperarii, un veritabil poem in proza, cu ritmica interioara lesne sesizabila, pe care il reproducem, intr-o transcriere verslibrista, tocmai pentru a evidentia dinamica trairilor:



Este in mine atata confuzie, zapaceala si haos, incat nu stiu cum un suflet omenesc poate sa le suporte.

Tot ce vreti gasiti in mine, absolut tot.

Sunt o fiinta ramasa de la inceputul lumii, in care elementele nu s-au cristalizat

si in care haosul initial isi joaca insa nebunia si involburarea lui.

Eu sunt contradictia absoluta, paroxismul antinomiilor

si limita incordarilor; in mine totul e posibil, caci eu sunt omul care voi rade, in clipa suprema, in fata neantului absolut, voi rade in agonia finala, in clipa ultimei tristeti.



Este evidenta gradarea sustinuta a confesiunii lirice, in ravna ei de a cristaliza de a autonomiza una din arderile interioare, rupta din nebunia" si involburarea"

haosului iniual. Tensiunea inalta a trairii se exprima prin sintagme poetice precum » contradictia absoluta", paroxismul antinomiilor", limita incordarilor", agonia finala , clipa ultimei tristeti", cu statutul de figuri metaforice

Citam o secventa dintr-un alt fragment, pentru a ilustra, de data aceasta, una din modalitatile poetice caracteristice expresiei lui Cioran, si anume hiperbolizarea trairilor metafizice:



Ma arde un astfel de foc interior

si ma agita furtuni atat de mari, incat mirarea ma apuca cum de nu explodez deodata cu aceasta lume intr-un avant apocaliptic.

Simt cum tremur eu

si cu mine intreaga lume, cum ma napadesc fioruri din adancuri

si cum ma cuprinde o exaltare de sfarsit de lume.

As vrea ca toata lumea aceasta sa fie aruncata in aer de fatalitatea ei proprie, de o nebunie imanenta, continua si adanca, de o demonie intrinseca si parasita, sa se cutremure totul ca in fata ultimelor clipe, sa ne invartim halucinati la viziunea agoniei definitive, a agoniei ultime a universului.



Nimic sa nu-si mai gaseasca o ratiune in sine insusi, totul sa fie intr-o clipa nimic.

Si sa sorbim nimicul, prinsi in vartejul dinamic al clipelor din urma.



E uluitoare imaginea agoniei apocaliptice a universului, prefigurata in acest text si incheiata, paradoxal, cu dorinta sorbirii nimicului", in demonia clipelor din urma". Paradoxala, de asemenea, este nota vitalista pe care o banuim, in subtextul acestei hipertrofieri a deznadejdii, nota sugerata de acea sorbire" a nimicului, verbul implicand seme (unitati de senS) din aria semantica a organicitatii vietii, a lumii, care trimit, indirect, la ideea unui univers pulsatoriu: un sfarsit de ciclu implicand virtualitati ale unui nou inceput. insasi frenezia trairii sfarsitului de lume, textualizata cu cuvinte si expresii implicand intelesuri superlative (foc interior", furtuni", fioruri din adancuri", exaltare", nebunie", demonie intrinseca" etC), tradeaza o paradoxala voluptate a existentului, manifestata ca fascinanta atractie fata de valorile negative ale lumii. Este exacta afirmatia lui Eugen Simion ca, pe masura ce calomniaza universul, limbajul lui Cioran tinde sa-1 reconstituie si sa-1 reabiliteze sugerand frumusetea demoniei, inefabilul destramarii si placerile pieirii".

Fragmentul liric (tabletA) ia, uneori, aspectul deprecatiei ca figura de compozitie. Citam din Cartea amagirilor fragmentul intitulat Rugaciune in vant" :

Fereste-ma, Doamne, de ura cea mare, de ura din care izvorasc lumi. Domoleste-mi tremurul agresiv al corpului si descatuseaza-ma din inclestarea falcilor mele. Fa sa dispara acel punct negru ce se aprinde in mine si se intinde in toate membrele, nascand in arderea nesfarsitului negru al urii o flacara ucigatoare.

Scapa-ma de lumile nascute din ura, elibereaza-ma de nesfarsirea neagra sub care mor cerurile mele. Deschide o raza in aceasta noapte si fa sa rasara stelele pierdute in ceata deasa a sufletului meu. Arata-mi calea spre mine, deschide-mi poteca in desisul meu. Scoboara-te cu soarele in mine si incepe lumea mea.

Pornind de la titlu, aceasta rugaciune" exprima mai mult intensitatea suferintei decat speranta in mantuirea implorata. Ea "u are un caracter religios. Rugamintea se adreseaza unei instante impersonale, pastrand caracterul dramatic de insistenta si solemnitate, specific deprecatiei clasice. E o rugaciune in vant", adica in zadar", izvorata din situatia unui om coplesit de suferinta metafizica, dar care isi asuma, cu demnitate, durerea si disperarea existentiale. Identificam aici conditia ontologica a ganditorului Cioran, structural-refractar oricaror tentative de a gasi un sens existentei, structural-predispus a hipertrofia aspectele negative ale lumii, temperamental inclinat spre deliciile demoniei. Aceasta conditie este exprimata poetic printr-o constelatie de metafore, avand in centru doua figuri-cheie, antinomice: punctul negru" (al urii") - simbolizand dispozitia negativista - si raza", care sugereaza nazuinta spre disiparea cetii" dese din orizontul intim al constiintei. Fiecare din cele doua metafore-pivot este potentata poetic de alte figuri:. Jremurul agresiv al corpului", inclestarea falcilor mele", arderea nesfarsitului negru al urii", Flacara ucigatoare", ceata deasa a sufletului meu", desisul meu", toate gravitand pe orbita punctului negru", si cerurile mele", stelele pierdute", soarele", poteca", metafore contextuale de pe orbita razei". Se ipostaziaza astfel cele doua coordonate de baza ale constiintei scriitorului: inclinatia spre negarea oricarui sens al existentei si nazuinta spre aflarea unui sens, coordonate aflate intr-o dialectica insolita, care sfarseste in paradoxul negatiei cu potentialitati afirmative.

Opusa deprecatiei, imprecatia devine, in discursul cioranian, o figura de compozitie cu functionalitate stilistica ambigua. Ea exprima punerea sub semnul intrebarii a divinitatii, vinovata fata de cel ce formuleaza enuntul, dar si un disimulat regret: regretul de a reprosa divinitatii indiferenta fata de propria creatie. Citam din Cartea amagirilor:

Cum de nu esti gelos, Doamne, pe flacarile mistuitoare din om, pe tremurul din focul creaturii tale. pe halucinatiile umbrelor tale terestre ? De ce nu ti-e frica de izbanda temerilor creaturale, de imperiul nascut pe ruinele pacatului nostru ? Fiii tai vor avea odata curajul caderii lor si se vor razbuna de o dezmostenire nemeritata!

    De ce n-ai indrazneala de a-ti coplesi in intuneric odraslele, de a le opri razvratirea si a-ti amana detronarea? Va bate ceasul pentru lasitatea ta divina si atunci febra noastra sublunara se va mari de apropierea soarelui, cucerit de inchinarile noastre!

    Doamne, nu te sperie incendiul din noi, nu ti-au atins flacarile noastre firele barbii ? Aproape esti de noi, Doamne, si aproape iti e si sfarsitul si vesel si infricosat ma simt privindu-ti divina agonie. N-am fost facuti unii pentru altii; tu nu ne-ai fost tata si noi nu ti-am fost fii. Din inceputuri, luptat-am impotriva tiraniei tale; caci rugile noastre fara raspuns le-ai lasat si in loc sa ne inalti, a trebuit sa ne inaltam ca sa te cucerim. Tacerea ta a fost strigatul nostru si nemiscarea ta va deveni amintire. Si amintirile vor slabi si se vor naste peste vremuri altii, care, uitand de istorie. isi vor spune : Pana acum n-a existat nici un Dumnezeu". Si atunci oamenii se vor fi eliberat de intreg trecutul lor. Si cu ultimul om, vei fi disparut (op. cit., pp. 183-184).

Textul este un blestem-dojana, iar dojana nu rasare din ura, ci dintr-o superioara reflectie asupra relatiei existenta-iluzie divina, impregnata, paradoxal, de o veselie infricosata, de spaima creaturii abandonate, de durerea de a fi pierdut extazul vietii" ; inlocuit de constiinta vietii". E un poem in proza care poate inspaimanta, prin rechizitoriul facut divinitatii, pe orice teolog fidel dogmelor religiei. Dar din perspectiva estetico-poetica privit, el atinge zonele sublimului. Prin alternanta enunturilor interogative cu cele exclamativ-, prin avertismentele si tonul profetic al constructiilor enuntiative, prin repros u

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2021 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.