De as conduce osti, le as duce la moarte fara minciuni: fara patrie, fara ideal si fara hotia vreunei rasplate sau a cerului. Le as spune tot - si n primul rind ce fara pret e viata si moartea. In mod cinstit nu poti imbarbata decit in numele nefirii; cum exista ceva, sacrificiul, cit de mic, e paguba ireparabila.
Moartea i o fantoma, ca si viata. Nu pot muri decit stiind ca n rostul lor nu e nici pierdere si nici cistig.
Au fost, cu toate astea, sefi de osti pe cale de a nu se insela.
E greu sa iubesti pe Marc Aureliu; sa nu l iubesti, tot asa. Sa scrii despre moarte si nimicnicie, noaptea intr un cort, sa masori micimile vietii in zanganitul armelor! Ca paradox uman, e tot asa de straniu ca Nero sau Caligula. Dar ce mare era imparatul ginditor, de nu facea scoala la stoici si nu si ingradea simtirea intr o invatatura de mina a doua! Tot ce i doctrina in el e mediocru. Conceptia materiei, a elementelor, resemnarea ca principiu - nu mai privesc pe nimeni. Sistemul e moartea filozofilor, cu atit mai mult a imparatilor.
Din toate reflexiile lui, nu i viu si rodnic decit fiorul izolarii. In cel mai mare imperiu, capul n are pe ce se sprijini; in cea mai mare stapinire, cel mai puternic nu dispune decit de ideea sfirsitului. Marc Aureliu e simbolul pur al ciudateniilor decadentei, al vrajii ce emana din apusurile de cultura.
Pamintul e al tau - si tu n ai alt salas decit zadarnicia. De ar fi urmat el pe tragicii greci, neinlantuit in doctrina, ce exclamatii n ar fi inregistrat spiritul uman! Stoicismul i a impus o pudoare - care ne jeneaza. Si el insusi, de n ar fi fost stingherit de invatatori, de n ar fi suferit de plaga uceniciei - cite din deznadejdile faptelor de arme nu s ar fi amestecat in gindurile ce le neaga cu o bunavointa ce ne dezamageste!
Marc Aureliu n a avut constiinta neantului ca razboinic. Ce poezie stranie am pierdut! Searbada intelepciune l a ferit de contradictiile care dau atractie de mister vietii. E prea multa acceptare in imparatul roman, prea multa impacare, prea multa rusine de extremitatile cugetului. In sfirsit, prea multa datorie. Sa l fi vazut, insa, in fruntea legiunilor ducindu le spre marire cu un dispret echivalent patimei de cucerire! - Traim cu adevarat incercind o pasiune cu contrariul ei. A nu lua un leac fara otrava, si viceversa. Cind urci o panta fii simultan in punctul simetric al scoborisului. In felul acesta nimic nu ti scapa din putintele de a fi.
La toate intrebarile noastre raspunsul Plictiselii e acelasi: lumea asta e o lume rasuflata.
Astfel, te hotarasti sa faci totul impotriva Ei.
Noul nu exista decit in noi. Nici in lucruri si nici in fiinte. "Realul" e o feerie de aparente ce te incinta, cita vreme cintecul tau sprijina ritmul jocului lor. Fara instrunirea noastra, valul ce sustine parada numita viata se sfisie in fulgi plutitori de iluzie - si din tot ce se desfasura vazului nu mai ramin nici macar umbrele realului amagitor.
Functia plictiselii e sfisierea acelui val. - Avea vom noi atita putere de cintec, incit sa l unduim mai departe peste o lume fictiva, existenta in vilviirea inchipuirii noastre?
Intreaga fire e o inselare decorativa a muzicii launtrice.
In dosul lumii nu se ascunde alta lume si nimicul nu tainuieste nimic. Oricit ai sapa cautind comori, zadarnica e scormonirea: aurul e risipit in duh, dar duhul e departe de a fi aur. Sa defaimi viata prin nefolositoare arheologii? Urme nu sint. Cine sa le fi lasat? Nimicul nu pateaza nimic. Ce pasi sa fi trecut pe sub pamint, cind nu exista nici un sub?
Ramii cirmaci pe undele aparentei si nu te scobori in sol al straturilor ascunse. Irealitatea e la fel. Ca esti la suprafata marii sau in adincul ei, tu nu poti sti in nici un loc mai mult decit in cel care te afli. Si nu te afli nicaieri, caci nicaieri e vastul pretutindeni.
Visul nu i mai inselator ca spuza a somnului sau a trudnicei cazne din zi. Vis e peste tot. Vedeniile impalpabile ale noptii cum ar fi geloase pe stafiile zvonite n harta dintre muritori?! Alcatuirile lumii se ntrec in nalucire.
Din a intretine patimi intr un univers fantomal, omul e vrednic de faima.
Tu, insa, urmeaza ti calea si cu urgie ginditoare apleaca ti razele s o luminezi, asemeni unui soare sceptic.
Cind nu nazuiesti prin inclinari firesti spre impliniri si fapte, ce te impinge cu strasnicie spre savirsiri? Si negasind nici o dovada impotriva trindaviei, ce te mina spre febra ceasurilor si a actelor? De unde remuscarea risipirii vremii, dupa ce ai intrevazut substanta de desertaciune a timpului?
Fiece clipa se pierde pe vecie. Un in curind al nefiintei te paste la intretaierea respiratiei cu lumea. Ce amini, ai aminat pe totdeauna. Moartea e de fata, iar tu nu poti ramine putinta in ea - eliminare incurabila a posibilului.
De nu m ar fi urmarit acel in curind fatal, nimic n as fi adaugat inregistrarilor simturilor. Toate le as fi lasat pe seama batrinetii. Cine nu i pindit de chemarile sfirsitului are timp nesfirsit. Si de aceea nimic nu ndeplineste. Orice infaptuire - si n primul rind infaptuirea ta - deriva din obsesia statornica a mortii. Chemarile ei creeaza vointa, dau accente patimilor si rascolesc instinctele. Frigurile actiunii sint ecoul ei in timp. De n as simti ca sint deschis mortii oricind, ca n am acoperire si intarituri din partea ei, nimic n as sti, nimic n as vrea sa stiu, nimic n as fi si nimic n as vrea sa fiu.
Dar vad ca ea i aci. O vad. O fug si o apropii. Sint ea si nu sint ea. Ce i rana n mine e spuzeala ei. Si s rana peste tot.
Am intrezarit adesea, purtat pe melodiile nesomnului, lumina galbena a diminetilor si lucrurile nehotarite de a se destepta. Paseri ciripeau fara rost unei naturi instrainate parca pe veci de ziua. Si gindurile mele ciripeau si ele, dar inapoi spre noapte. Atunci vedeam sclipirea violeta a mortii si incercam zadarnic sa ma presar pe lipsa de vecie a zorilor, sa cred in dimineti.
.Si daca mi port amintirea spre toti aceia, de la care am invatat ceva, mi se pare ca secretul atractiei lor pleca din vecinatatea mortii. Fiind vesnic la margine, ei se aflau pe tarimul firesc al cunoasterii. In glasul lor razbatea agonia savanta a materiei, cu destinul ei firav si dureros, si cuvintele lor se desprindeau grave si inutile, nervoase si amare - concepte in dezastru, in infloriri finale. Caldura n am intilnit decit in sufletul lor. Din ei emanau miresme gindite, sentinte purtate pe un agresiv parfum. Amestecul de boala si vitalitate rastoarna ciudat alcatuirile firesti, caci ei nu erau pe nici un meleag si erau pe toate. Raul ascuns in fragezimile vietii - ce coexistenta de toamna si de primavara in idei! N am iubit decit pe cei ce n au intepenit in nici un anotimp - si n preajma lor, imprejmuiti de moarte, uitam climatul spiritului, devenind spirit cu ei.
Ca oamenilor nu le e rusine sa existe, de mult, de mult o stiu. N am contenit a ma mira de mersul lor increzator, de ochii lor intrebatori, dar fara chin, de tinuta lor trufasa de viermi verticali. Nu i am vazut recunoscatori pamintului si nici inchinindu se cu galesa cucernicie rodirilor lui trecatoare. Adoratia i un fruct al izolarii. Si muritorii zilnici - ce vesnici ar fi de ar cheltui puterile in suspine bucuroase, de ar avea atitea iluzii ca pasii lor ar calca pe un univers de catifea! Dar nu! Pe unde trece omul nu i decit prapad si siluire a aparentei. N am zarit in el frigurile cu care sa umple spatiul si sa paleasca cerul. Viata laolalta nu i de indurat decit intr un extaz comun si nimic nu i mai rar sub soare decit extazul.
Soarele luceste ca sa ne ncalzim? Noptile ne acopera ca sa ne acoperim de somn? Marea, ca s o cucerim? - De cind folosul a aparut in lume, lumea nu mai e. Nu mai e in farmec. Doar adoratia respecta lucrurile in ele insele, si viata nu i viata fara lacrimile de fericire ale suferintelor prilejuite de ea. Pe pajistile ei inselatoare m am inaltat cu ea cu tot, cind inima in dans se macina de un cintec ruinator. - Cum m ar inghiti pamintul pe care l am imbratisat cu lacrimi si l am dispretuit cu singe? Sa putrezesc sub el, sub el ce nu i eternitate decit ca mormint? Nici un fior sa nu stramute cimitirele spre un pamint mai pur?
.Asa ajungi sa te scalzi cu egala patima in nastere, in tinerete, in moarte, in nimic si n vesnicie - nepasator de teluri, scirbit de rosturi si de desavirsiri. Oriunde ai merge - e acelasi lucru. Spui: vesnicie, fiindca fiorurile tale au frint timpul- si cind ele au fost infrinte de timp zici: nimic.
Vinele se umfla de un suflu cald - si atunci tremuri de sperante, si ti spui: viata, tinerete, si te gindesti cu freamat la dragoste si la viitor. - Sau cind in ele circula ginduri numai, si adieri de teama, cu linisti dureroase, atunci iti zici: moarte, si toate balariile timpului ti se ncircesc in suflet.
Astfel iti dai seama de rostul tau de patimas al aparentelor. Cu o inflacarare suferinda continui a te alipi si a te dezlipi de toate, uzind dupa imprejurare, orbit sau dezmortit, netarmurita vremelnicie careia te ai daruit.
De n ar sapa raul patimii nocturne o minte subrezita, as curma somnul si as imprimavara intunecimile. Dar n am destula seva pentru mugurii noptilor. Prea adeseori silit a le veghea sterp linistea, cu mine in fata mea, ramin buimac in neiviri de gind.
Ce as nascoci in sesuri de idei si intr un zero mut al simtirii? Asa doresti nemaivazute lighioane sa ti muste carnea ostenita, ca singele sa ti sfiriie si sa ti devina suflet.
Fara otraviri patimase nu apar zorile - rabufniri in finaluri de noapte ale ranilor noastre. - Singeri? Atunci pindeste aurora si soarele se plamadeste n tine.
Tot ce se naste si e viu porneste din inasprirea suferintei in lupta cu lumina. Ziua? Sanatate a viciilor noastre.
Un decadent al zorilor.
Obosit de a sti atitea si mai obosit de a le lamuri, invidiezi pe Jupiter c a nlocuit prin traznete cuvintele.
Sa treci vocile pe hirtie si tainele in vorbe! Spiritul vrea sa explice sufletul. Greseala vicioasa ce defineste omul; cuprinsul ei, cultura.
Boala talmacirii - crima impotriva virtualitatii si a muzicii.
Prin vorbe ne usuram de poveri, prin care am fi mai mult. Cei ce nu scriu, cei ce nu se scriu, exista neatinsi, sint infinit prezenti.
Spiritul roade posibilul. Si ceea ce numim cultura e o lepadare de izvoarele noastre. Nefiintele lumii devin fiinte prin cuvint, cu pretul nostru. Expresia da viata pe cadavrul plasmuitorului. Nimic din ce ai spus nu mai e al tau. Si nici tu nu ti mai apartii.
Nici o noapte pe care am inteles o nu mai e a mea. Si nici o dragoste.
Vad carnea din jurul meu. Vad carnea mea si cea de pretutindeni. Hoit dulce si nduiosator. Prin ea invata duhul ce e cald si frig; prin ea se catara viermii in idei.
Cele mai pure reflexii, facind drumul contrar al nemuririi, nu vor ajunge sa ne dea icoana nesfirsitului muritor ca un fior subit al ei. E ceva putred pina la sublim in carnea asta. Vajnica vremelnicie accesibila pipaitului. Absolut pe sfirsite dezvaluit senzatiei. Placerea n plinset si plinsetu n placere - e tot secretul si substanta ei. O simt aici, atit de aproape, atit de putin vesnica, la indemina mofturilor - si o vad apoi intinsa in culcusul subteran, violeta, verde, vis tesit, spoiala de fosta existenta, rinjind lichid razvratirilor de altadata, salas defunct in care s au dospit dragostele.
A fi: alternanta de cald si de frig. Si citeva nadejdi in plus. Sa calc peste trup, sa strivesc germenii de viermi ce se framinta si roiesc sub ginduri, si poarta n zeama lor invizibila imensa nefiinta. O, nu! Cu ei voi merge inainte pe pamint, pe spatiul lor nativ.
"Boala dorintei", la care se impotrivesc religiile, voi sti cum s o ingrijesc. Nu eu voi pune capat zbuciumului fatal si ndurerarii mindre a carnii. Tragicul ei apostolat il voi urma cu invieri de victima. De ce mi as pironi priviri spre ceruri, cind in preajma mi, in mine, in ce i mai al meu, se zbate ea in parasiri atit de crunte!
Un vai! trecut in materie, o exclamatie ce a prins forma - atita i trupul omului.
Si de aceea incheieturile lui emana o vaga tinguire, ce se nfiripa n glas sfisietor in scirtiitul oaselor si moare apoi in moleseala suferinda a saului. - In racelile lui simti lespezi si toate absentele nemarmuririlor; dorintele s au furisat in mortaciunea lui, in singele statut, iar in infierbintari foiesc dorinte ca ntr un infern de raze. Caci frigul lui preschimba n sloiuri zvicnirile nebune ale dragostei, precum caldurile lui ridica n dragoste scirba si nimicul ei. - Astfel ajungi sa l indragesti cu mila, sa i pipai - trup milostivit de trup - rosturile pieritoare si sa ti zici: ce fara nimeni e trupul omului!
Destin valah
N ai nevoie de boli sa ti biciuiasca duhul, nici de fatalitati sa ti macine adormirile mintii. Ia seama necontenit la neamul ursit nesoartei si, de ai face din sufletul tau inventarul raiului, nu vei gasi puterea sa cazi prada alinarii. Va ramine sub fericirile tale un spin, mai crincen si mai ascutit ca ghearele scorpiilor demente din povesti, ce te va insingera in dulcetile uitarii si ti va iscodi in singele fara strabuni un lichid lepros si infinit prevestitor. Cot la cot cu asa zisi oameni, umar la umar cu stafii de idealuri roase de cari, innamolit in deceptii ce se ntind ca rufele murdare, viata devine o girla a resemnarii, devenirea o putoare cosmica atenuata de ridicol. Cine a ucis viitorul intr un neam fara trecut?
Oriincotro te ai duce, blestemul lui te urmareste, iti munceste veghile, te chinui pentru el, caci oricit ai uri acele Ursitoare ce i au anulat destinul din veacuri peste veacuri - universul nu te mingiie de spatiul nefericirii in care te ai nascut. Nenorocul valah simtit in vine face cit boala lui Pascal - si, pina n git fiind in el, esti Iov automat. Ce nevoie sa ai de lepra cind soarta te a plamadit si treaz, si valah? O drama de doua ori n are deznodamint, actiunea fiind funebra de la temelie!
De ai putea macar dispretui acel nenoroc. Dar el e mult prea mare. Iti zdrobeste ironia, iti ciunteste surisul, iti spulbera usurintele desteptaciunii. Ai vrea sa ai bunavointa. Dar cum? Iti zici: tara ta e un cimitir superficial! - Si cu cit indulcesti ireparabilul, cu atit iti creste mihnirea. Ocnas al timpului e orice roman.
Tu iti cunosti semenii de Valahie si rinjetul lor mieros de hoti de cai trecuti prin saloane. Infringeri de o mie de ani au nascut lichele infumurate de o istetime stearpa, iar in taranul vlaguit de dureri fara suflu, un vaz al lumii alcatuit din glod si tuica - si cruci strimbe de lemn ce vegheaza morti fara mindrie. In tintirimele de tara desprinzi simboluri pentru tara insasi, caci in nici o parte a lumii atitea balarii n au acoperit amintirea celor ce au fost cu o atit de generoasa demonstratie a uitarii. Sa nu fi lasat Roma nici o picatura in singele acelui neam? Sa nu fi mostenit el, cu cele citeva cuvinte ale ei, si urme de orgoliu, de inaltare, de putere? Sa nu fim demni macar de sclavii ei? Trecerea noastra prin lume nu poate trezi ingaduinta nici scursurilor romane.
Cu tara ta te intilnesti din nevoia de o deznadejde n plus, din setea de un spor de nefericire. Sint roman prin fondul de autoumilire existent in conditia omului. Nimic nu ma linguseste de a apartine acelui spatiu, decit nazuinta de a zace in dureri a caror vina nu o port si de a mi gitui orgoliul in incurabila vadire a nefiintei noastre. Ceilalti oameni sint sau nu sint. Dar nici unii nu s asa de putin ca noi! Atit de putintel! Diminutivul e divinitatea noastra. Pina si moartea e de mina a doua in "piciorul de plai" al infinitezimalului national. sara nu ne o indragim decit ca sursa de nemingiiere. De ar deveni macar o pacoste! Si in rau trebuie sa fim ingaduitori cu ea, sa i acordam onoarea uneia de care nu i capabila. - Nimicire! Fringe mi cugetul!
Ce piaza rea a pecetluit inceputurile noastre? Si ce sigiliu a intiparit semnele lipsei de menire ca o rusine initiala? Nici o cununa de marire n a mpodobit vreodata tivda de valah. Cu capul in pamint isi plimba destinul slugarnic urmasii presupusi ai celei mai falnice ginti. Robi ai dezmatului, ei nu stiu ca faptura isi atinge rostul umilind soarele prin strafulgerari de pasiuni si prin delir de superba semetie. Sclavia e balta in care se tolaneste lasitatea balcanica, namolul voluptuos al coltului de Europa zacind in delicii, lipsite de scuza nobletii sau a viciului.
De ce providenta ne o fi urnit din vasta natura ca sa si rida de noi, girbovindu ne de pomana?
La descalecarea voievozilor a cintat o cucuvaie.
.a carei cobe iti tine parca, pe malurile Senei, ecou de neprielnicie, ca pentru a masura o raposata soarta din inima atitor glorii.
Adesea mi am luat ramas bun de la viata. Imi ziceam intru inima mea: firea e pecetluita. Ce sa mai cauti in ea? Pentru tine nu e loc: desparte te de toate, fa o cruce pe ce ai fost si una si mai mare pe ce ai fi putut sa fii, trinteste ti trupul de pamint, sfisie ti vesmintele si fostele credinte, smulge ti parul dintr o glavatina asasina de sperante, si cu brate crincene deznodind incheieturile suprima pomenirea intimplarii tale.
.Dar cind sa trec la infaptuire, inima imi raspundea: "Tu iti iubesti stirvul mai presus de toate. Si cind ai calca pe ultima dorinta, cind nici in timp si nici in vesnicie o clipa n ai gasi ca sa rasufli, parasit de toti si parasit de tine, in bataile mele ar mai mocni o sete, prin care esti, oricit tu n ai mai vrea sa fii. Singele tau, la care s au adapat gindurile si alti diavoli, cind tu te afli mai strain de tine, navaleste in interiorul meu pustiu si, din sera a deznadejdii tale, devin gradina de primaveri. Si de cite ori n am fost cea din urma primavara a ta!"
Vrut am sfirtecarilor sa mi supun un cuget, vag razimat pe un trup. Si cind nici o stinjenire nu aparea ca sa imbune pornirea vinovata, din strafunduri se inchega o voce, vocea foamei de fiinta. Din ucigas al iluziei tale, din sfint al nimicului, preajma actului fatal te transforma pe loc in slujitor al intimplarilor din lume, intr un flacau al intimplarii tale.
Hoinar pe strazi intinate de semeni, de semeni ce i urmezi spre a i fugi, purtind in circa oboseala oraselor si inca strechea pe bulevardele timpului, te ntorci acasa - si n incaperea singura, si n patul si mai singur, tarina gindurilor geme: "eu nu mai pot, eu nu mai pot". - Cearsafuri ce miros a giulgiu si duh inalbit de palori finale. Si cind in tine totul pare a se rupe, fiorul purei existente te readuce dincoace de tine, pe tarimurile imediate ale greselii, ale firii.
De n ai fi ascultat in prima tinerete pianele dezacordate ale provinciei, cu game schilodite pe care suspinai in dupa amiezi fara capat; de n ai fi vegheat mai tirziu nopti de a rindul socotind clipele cu o aritmetica a incurabilului; de n ai fi cautat adapost surghiunului tau in astri, in lacrimi, in ochi parasiti de fecioara - si n ai fi dezertat din toate leaganele firii - ai cunoaste astazi vidul, al lumii si al tau?
Rarefierea vietii preschimba totul in ireal. Pun mina pe lucruri si ele mi scapa, cum imi scap. Pina si drojdia - suprem real - nu i decit vis mai concentrat.
Strainei - femeii de linga tine - ce ti se plinge de greul mersului mai departe si ti cere leacuri impotriva ispitei negative, tu ii raspunzi:
- "Priveste irealul peste tot. Asa uiti pozitivul aparent al suferintei."
Si ea:
- "Dar pina cind?"
- "Pina ti pierzi mintea."
Cu cit omul constituie mai mult o existenta distincta, cu atit devine mai vulnerabil. Ceea ce nu i il poate rani; un nimic e prilej de turburare - pe cind pe o treapta vecina animalului ii trebuiesc emotii puternice si imprejurari hotaritoare ca sa fie prezent. Ai ajuns tu insuti, fara margini in dezmarginirea ta? Atunci cine ti va scoate sagetile pornite din otrava timpului? Te ai inveninat de cite ori ai inundat albia menita respiratiei de muritor etern. Orice te atinge, cind atingi prin gind tarimurile oprite plaminilor sortiti vremii. Reflexiile n au nevoie de oxigen, de aceea le ispasim asa de crunt. Vecinatatea vesniciei determina vulnerabilitatea ca fenomen specific omului, iar Inutilitatea - farmecul firii lui.
Intru cit stiind ma desfat intr o absenta de rosturi - sau actionez fara nici un folos decit acela al indulcirii uritului - intru atit sint om. Plugar in Sahara, e demnitatea lui. Un animal ce poate suferi pentru ceea ce nu este, iata omul.
Ca mai sint si mi fac inca poteca prin treburile lumii, s o multumesc ratiunii? Poate si ei. Dar in ultimul rind. Oamenilor? Infatisarilor? Nici unii si nici unele n au fost de fata cind nu mai eram. M au ajutat intotdeauna dupa.
Dar cind dezradacinarile lumii razbateau in Quartier latin si tu purtai exilul tau printre atitia Ahasveri, cu ce puteri mai indurai robiile afurisite ale inimii si vijiitul de singuratate in ceata visatoare a bulevardelor? Fost a pe St. Michel strain mai strain ca tine? si mai iubitor sorbitu i a vreo tirfa sau vreun cersetor parfumul lui vulgar?
Intocmai ca veneticii spanioli, africani sau asiatici prin Roma decadentei, gustind scapatatul culturii in confuzia sistemelor si a religiilor, si vacanti de ideal desfatindu se n indoielile Cetatii - umbli si tu dezabuzat prin amurgul orasului Luminii. Nimeni n are radacini. Ochii trecatorilor sint obositi si n ei se sting privelistile natale. Nici unul nu mai apartine vreunei tari si nici o credinta nu i mina spre viitor. Toti gusta un prezent fara gust. - Bastinasii, uscati, fara putinte, mai au reflexe doar in indoieli. Secolul luminilor avea spirit in scepticism; in finalul de civilizatie, scepticismul e vegetativ. Vietii, fara orizonturi, nu i ramin decit revelatia senzatiei si tropisme de luciditate. Instinctele s au macinat. Stranepotii scepticilor rafinati, fiziologic nu mai pot crede in ceva. Un popor pe sfirsite nu i capabil decit de extazul negativ al inteligentei in fata nimicului universal.
Pe strazi respiri adierile de vid ale apusului si ncerci sa ti vinturi zori, ca pentru a nu recunoaste ca esti la gradul de asfintit al Cetatii. Si atunci te ridici prin vrere deasupra ei. Si vrei sa te salvezi. In ea, cine si ce sa te ajute?
Nimic nu m a ajutat, nimic. Si de n as fi avut la indemina largo ul din concertul pentru doua viori de Bach, de cite ori nu m as fi ispravit? Lui ma datoresc. In gravitatea dureros de vasta a leganarii in afara de lume, de cer, de simtiri si de cugete, toate consolarile scoborau spre mine si ca prin farmec reincepeam sa fiu, beat de recunostinta. Pentru cine? Pentru tot si nimic. Caci este in acel largo o induiosare a neantului, un freamat al desavirsirii in desavirsirea nimicului.
Nici o carte nu ma sustinea in cartierul invataturii, nici o credinta nu ma sprijinea, nici o amintire nu ma intarea. Si cind casele se pierdeau in aburi albastrii, cind, nordic si desert, Luxemburgul in miez de iarna inota in umezeala si igrasia mucezea prin oase si prin ginduri, departe de prezent, ramineam nauc in mijlocul cetatii. Atunci ma repezeam cu graba chinuita spre sursa mingiierilor si dispaream si inviam purtat pe absentele sonore.
Dupa ce ai gustat dezamagit din otrava religiei, tovarasia muzicii te dezlipeste de accidentele deceptiei. Vibratiile ei nu se leaga de obiecte, de fiinte, de esente sau de aparente, ci - in plin fior - nu mai atirni de nimeni. Pe spatiul ei prea intins, pamintul si cu cerul nu si gasesc un joc de rataciri, sint prea mici si n au substanta fulgilor ca sa pluteasca n el. Sunetul - minciuna cosmica substituita infinitului - iti ingaduie orice marire, si "sau Dumnezeu sau ma omor" e un loc comun al muzicii.
Cerul nu l voi lasa in pace. Nu am nevoie de nori cuviinciosi, de albastrul timp, de poezia ieftina a apusurilor dulcege. Inaltimi negre si vijelioase, plutiri de pacura ce se intind molipsind de noapte zilele serbede, de ele imi voi anina cazna crunta sub soarele incolor!
Nu vreau sa bijbii prin tarimuri fade plivind visurile de buruieni otravite si mlastinile lor de un papuris fatal. In singele negru creasca vegetatie lipsita de lumina, m am saturat sa rasfring stele blinde si sa mi acopar noroiul traiului mihnit cu poleieli fugare. Voi pune seminte in venin si voi trezi la moarte astrii visatori.
Nu stiu ce ucideri mi au incoltit in seva si pina unde plantele cataratoare ale duhului - blestemele - s au catarat in duh. Eu nu l voi tabaci cu intelepciune, ci i voi turna arome mai usturatoare, sa nu i sting flacara inveninata ce intretine firea.
Iar tu, suflete al meu, prea adesea sufletel, nu vei scapa de o soarta ce asteapta cerul. Nici tu nu vei mucezi in hodina muritoare, la care te au sorocit stramosi piperniciti. Voi fauri spada nemiloasa, cu ascutisul vesel, si te voi aseza spre neodihna in leaganul ei insingerat. Tu vrei sa dormi, nemernic plamadit din atipeli strabune, tu vrei sa dormitezi asemenea albastrului plapind din care te vei fi rupt si tu ca toate sufletele de sub soare, napastuite de blindete si de cumintenie. Dar eu veghez intre pamint si cer, si fi voi la pinda cind oboseala ta se lasa n Cel de Sus, aripile cu bici de foc ti le oi plesni, si vei cadea, Icar zanatec, in marile eului involburat.
Pina cind sa mai indur dorul tau de lase meleaguri stravezii si sa ma indoi sub legea ce te mina spre astrii linistiti, raminind singur cu mine, de jos - si tu foind, sopirla a vazduhului, pe un azur decolorat de calm?!
In pat de ace te voi pune, in patul inimii. Cu rani te voi fereca in ea. Prin lume, cum as mai umbla, tu ratacind in alte lumi, zimbindu mi de acolo tinjelii mele lincede? Aici, in forfoteala si necaz, aici te oi tintui fugar si tradator al chinului! Cu spada iti voi curma zelul, zelos al raiului! Si daca este sa ma parasesti, din mine ai facut un ucigas!
Flacara! - putinta vizibila de a nu fi! In jocul tau de este si nu este, in verticala ta pieire, mi am descifrat intelesul mai mult ca n toate invataturile, cu legi si cu idei. Tu pari a fi eterna si te inalti insufletita de vapaia ta, moarte insorita ce fura semnele vietii. Spre ce se avinta nefirea ta subita? Spre ce fire?
De ce nu ti treci zvicnirea ta mistuitoare ca sa nviezi jaratecul de sub cenusa mea? In tine as creste, in amagirea stralucirii tale, si cum m as stinge apoi cu tine in pilpiiri ce sint inchipuiri de vesnicie!
Asemenea vapailor tale ce se ridica spre a insela caderea de la temeiul cresterilor, am zburdat si eu in lume, departe de mormint, spre a fi, prin inaltime, mai aproape de el. Lipsa de orice folos e comoara avintarii tale. Tu nu te prinzi de nimeni si nimic si pari a mingiia cu gingasii tacerea spatiului, dar adierea ta, sensibila auzului pentru neant, e insasi vocea nefiintei. A Fiintei ce vrea sa fie si nu poate. Al neduratei glas, tu ne dezvalui ca nvapaierea de o secunda e taina ce face ca un lucru sa fie. Noi spunem ca este, cind prin credinte si iluzii il prelungim peste focul instantaneu, peste clipita iradianta.
.De cine m as agata prin Vagul traversat de flacari, eu insumi flacara mai pieritoare decit toate? Dar totusi, daca lumea e o noapte, marita de umbrele luminii, arzind esti oricum mai mult decit acoperindu ti capul cu spuza linistii si scrumul indurarii. Dumnezeu e o minciuna ca si viata si poate ca si moartea.
Voi mi ati ramas, focuri ale inimii si aparente parfumate de desertaciune, in lumea n care flacara m a invatat ca: totul e zadarnic, afara de zadarnicie!
Deodata o vrajitoare iti turbura apele sufletului. Glasul ti se ntuneca, ochii ti se mprastie si parul vilvoi se agata de particele invizibile de groaza, raspindite n aer. Drojdiile luminii se aprind si se sting. Cine a pus foc simturilor, cine a dat stralucire de moarte fiorului viforos si senzual ce despica moleseala carnurilor, ca n baladele stravechi cu singe n cupe otravite?
Treceai primavaratec printre oameni si iata fulgerul spintecindu ti maruntaiele sub cerul senin: asa trebuie sa fie inaintea omorurilor. Te scalzi intr un venin luminos si tresalti ros de o disparitie, dulce in amarul ei sarbatoresc.
Ce neghina a prins floare n inima, de umbli prin miristile firii cu osinda voluptuoasa, invesmintat in purpuri sclipitoare de vina? Si de unde atita fericire cind porti atita povara? Prin timp trec stafii venite din viitor.
Temindu te de temerile tale, dai razna printre ceilalti. Cauti petrecere, vin si dans si lumea pipairii. Si cum ii vezi invirtindu se, inselindu si vidul prin gest si uritul prin miscare, prefacindu se a uita mijloacele usoare cu care acopar prapastia din faptul respirarii, iti zici fara sa vrei: doar cei ce si fac seama nu mint. Caci numai murind muritorul nu minte. - Si astfel pleci. Si ei dantuiesc mai departe, voiosi de umbra de realitate, la care se racoresc o clipa, daruindu se minciunii pretioase. De ce s ar trezi ei, ca totul sa nu fie? - Cu ochii deschisi, existenta se evapora. Oamenii ii inchid ca s o pastreze. Si cine nu le ar da dreptate? Scirbit de firea spalacita de vazul clar, cum n ai dori pleoape ferecate pe veci, cu minciuna proaspetei realitati?
Vampir al cucutei nu vreau sa mai fiu si nici in ierburi vitrege sa mi culeg taria clipelor. In suflet ruginesc crime de cuget si hoituri care au imbratisat cerul. Cine ar varsa tintirimele launtrice, ar supravietui adincului sau vizibil? Ne acceptam, fiindc am pus lespezi pe putregaiul nostru, piroane la portile inimii, si am lasat sa i infrunzeasca maidanele. Privelistea iadului interior ar pune in miinile scirbii pumnale ce s ar intoarce in noi. In el, arhanghelul e nene si pe sini se ncolacesc sopirle, puroiul curge n zimbetul fecioarei si umbra unei flori nu i mai curata ca injuratura stoarfei sublunare.
Vrajitoare nevazute, nu mi mai rasculati singele cu sucuri rele, risipite n aer. Desfermecati ma de afurisenia de a mi fi mie straveziu. Nu ma stiam si fara voi? De ce ma afundati in mlastinile tainelor? Ridicati veninul spatiului, eu nu l pot absorbi fara sfirsit. Sau vreti sa va scaldati in iadul creaturii si universul candid sa l transformati intr un scuipat de curva?
Materia ar vrea sa doarma. Tu las o n pace. Las o la fund sa se inece n ea. Prea mult ai arat prin tine. Ce graunte sa mai rodeasca in telini rapuse de suflul sterpiciunii? Moartea si a contenit visurile in tesuturi imbalsamate. Mumie in care gem patimi, cind se vor rupe fisiile ce te darapaneaza n vesnicie? Somnul - cu blindeti crude ca pasi de muribunzi - darima zidirea eului si l intoarce cu mers domol spre vraja absentei primordiale. Clatinarile materiei te scunfunda incet spre meleagul nedespartirii fiintei de vrajmasul ei. Si moartea se lasa asupra ti.
Am aprins luminari: Dar ele nu mi au luminat viata. Zabranicul duhului invaluia ostroavele sperantelor si suspinam pe catafalcul lumii.
Din calea semenilor ma voi feri, caci uneori as da cu barda si n farmecele Cleopatrei. Pe sini de muieri am visat minastiri spaniole, si trupul lor nenuntit de ginduri se inalta ca piramide sub care depanam legende faraonice. Imbratisarile lor aeriene si bestiale, delirul lor setos, ce noima le ai gasit, cind nici una nu te lasa de unde ai plecat. Ele te depun in vid. Fara falsul absolut al sexului slab nu m as fi umilit in cautarea cerului.
Vedenii subterane pindesc fruntea, de teste goale isi reazema ea oroarea, iar inima imi sta in trup ca inelul in degetul unui schelet. Si fug, cu facla n mina, alergator pe olimpice iaduri, cautindu mi moartea.
Natiunile fara orgoliu nici nu traiesc, nici nu mor. Existenta lor e searbada si nula, caci nu cheltuiesc decit nimicul umilintei lor. Numai pasiunile le ar putea scoate din soarta omogena. Dar pasiuni nu au.
Cind ma intorc cu ochii spre actualitatile trecutului, din tot ce a fost nu ma incinta decit epocile de mindrie monstruoasa, de provocare gigantica, de nefericire triumfala, in care spiritul satul de putere isi lecuia satietatea in cautarea unor si mai mari puteri. Isi inchipuie cineva ce se petrecea in constiinta unui senator roman? Atita patima de stapinire si de bogatie a epuizat vertiginos un neam. Dar atit de putin cit a trait, a intrecut prin tarie vesnicia neamurilor anonime. Iubirea de bani, de lux, de viciu, aceasta i civilizatia. Un popor simplu si cinstit nu se deosebeste de plante. Violind natura, cresti peste legea ta fireasca si existi efectiv, prabusindu te. Tot ce pleaca din orgoliu e de scurta durata, dar intensitatea infinita rascumpara micimea vremii.
Pentru senatul roman, Roma era mai mult ca lumea. De aceea a dominat o, a umilit o, a infrint o. Un popor - si mai ales un ins - nu creeaza decit refuzind ce nu e el, neintelegindu se decit pe sine.
Pricepind pe altii, devii gelatina, inteleapta si cuminte. Dar nu mai zamislesti nimic. Comprehensiunea e mormintul individului si al colectivitatii, ce nu se misca decit cu ochii legati, cu simturile n fierbere.
Romanii respirau absolut in legile lor; ele nu erau asemuite cu altele, caci altele nu puteau exista. Tipul lor de umanitate era umanitatea insasi. Republica sau cezarism - doua forme ale aceluiasi orgoliu, doua feluri de a porunci: in prima te substituiai juridic universului, in a doua subiectiv. Legea si capriciul hotarau - in aceeasi masura - soarta celorlalti. Distanta intre un taran roman si un senator roman - sau de la natura la om.
Imperiul a inceput sa decada cind indivizii osteniti nu mai aveau destula forta sa inlocuiasca universul, cind acesta a devenit o realitate si romanii au ajuns exteriori lor. Decadenta e un fapt al intelegerii, al excesului de perspectiva. Nu mai ai pornirea nebuna, infinit ingusta si infinit creatoare, de a fi numai tu. Lumea existind - tu nu mai esti. Religiile orientale au patruns in Roma, fiindca ea nu se mai indestula cu sine.
Crestinismul - cea mai neeleganta credinta din cite au existat vreodata - n a fost posibil decit prin dezgustul de lux, de moda, de mirodenii si de abateri alese. Daca Roma n ar fi trait cu atita intensitate si nu s ar fi cheltuit asa de repede, ruina maretei ei trufii ar fi intirziat, si legea crestina ar fi ramas privilegiul de neinvidiat al unei secte. Am fi avut astfel norocul vreunei alte credinte, mai senzuale, mai poetice, cu cruzimi de arta si cu zadarnicii mingiietoare.
Ca Roma a cazut atit de jos, ca ea s a renegat cu atita forta acceptind virusul oriental, ce proba prin negatie de fosta ei maretie! Caci ea n a ratat, s a prabusit. Numai civilizatiile cu orgoliu minor se sting lent. Cele cu tarii de soarta geniala, fiind, in esenta lor, boli ale naturii, zboara inspre sfirsit. Crestinismul a pus aripi setei de agonie a romanilor. Estetic, ne mai poate inca interesa.
Cind demonul nelinistitor iti vira probleme in instincte, invata de la romanii amurgului imperial ce nseamna luptatorul decadent. A te zbate fara nadejdi, a iubi fala mahmur, a fi fatarnic in naivitati! E singurul eroism compatibil cu spiritul, e singura forma de a fi fara sa inseli inteligenta. Sa ti arda singele - si vazul sa ti vada. Si tu stii ce vede el.
.Adesea m am inchipuit posomorit si visator trecind prin forum si prin temple, privind la busturile fara ochi ale zeitatilor ironice. Crestinii nu venira inca si inimile vacante ale cetatenilor nu mai tremurau in fata capriciilor divine. Absolutul se topise n arta. Si liber cu ei, liber de mine si de crezuri, infloream in urit si ma topeam in plictiseala zeilor dezmosteniti. Soarta ma aseza in afara de timp. Cetatean al lumii, cetatean al nimicului. Lespezile raspundeau pasilor, lipsiti de adorare, cu ecouri inabusite, si spatiul devenea prea mare, urbea nu mai avea ziduri, casele se clatinau. Ce faceam cu atitea intinderi, de ce atit imperiu in inima care nu bate inspre viitor decit cu iluziile cetatii? Fara radacini, in pustiul pamintului, ochii mi se implintau in orbitele oarbe ale zeilor, sorbind in ele celalalt pustiu.
