Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





SCHIMBAREA LA FATA A ROMANIEI de Emil CIORAN (Roman)

 

Tragedia culturilor mici

Cele citeva milenii de istorie de care ne dispensam numai in ignoranta sau in extaz - doua poluri a istorice, - ne obliga la o viziune macroscopica si la o selectiune implacabila a desfasurarilor omenesti. Cine nu simte nevoia sa fie judecator al trecutului se desolidarizeaza de o intreaga lume ce l a precedat, chiar daca instinctul il integreaza prin legaturi invizibile; nu mai putin este lipsit de existenta in viitor acel ce nu se angajeaza in profetie, ca intr o actualitate. De la Hegel, am invatat cu totii un adevar devenit platitudine in gindire, ca sensul mai adinc al vietii istorice este realizarea constiintei, ca progresul in istorie este un progres in constiinta. Interiorizarea spiritului, in drumul lui de eliberare de natura, ii creeaza o distanta de propriile lui realizari, mentinindu l intr o culme careia omul se abandoneaza ca unei perspective ultime. Constiinta este cu atit mai cuprinzatoare cu cit actualitatea ei inglobeaza mai activ trecutul, incit perspectivismul istoric defineste dimensiunile constiintei. O viziune macroscopica a istoriei te face contemporan tuturor momentelor esentiale ale devenirii umane, precum iti instraineaza detaliul omenesc, accidentele evolutiei.La drept vorbind, nu exista viziune microscopica, fiindca fenomenele de mina a doua n au o valoare in sine, ele fiind fie pregatiri, fie urmari ale fenomenelor centrale.
Limitarea numerica a acestor fenomene isi are o ratiune in structura particulara a istoriei, care, nefiind un tot continuu, se desfasoara prin dinamismul culturilor mari. Acestea nu sint discontinue in mod necesar: influentele dovedesc in ce grad se conditioneaza. In fenomenul lor, nu este important insa eterogenul, elementele adaugate din afara si inglobate, ci simburele launtric, predeterminarea spre o forma specifica. Precum, in biologie, ortogeneza ne reveleaza viata ca nascindu se si afirmindu se sub determinantul conditiilor interne si al unor directii launtrice care inving rezistenta mecanica a mediului exterior, tot asa, in lumea istorica exista o ortogeneza a culturilor, care justifica individualitatea fiecareia prin conditii si determinante originare, printr un impuls specific. Marsul marilor culturi in istorie seamana, de aceea, unei fatalitati; caci nimic nu le poate opri de la pornirea lor de a se afirma si individualiza, de a impune stilul lor de viata altora si de a robi totul fascinatiei lor violente.



Existind relativ putine culturi mari, numarul fenomenelor istorice este fatal limitat. Atitea popoare si au ratat soarta neputindu se implini spiritual si politic, raminind condamnate la etnic, la marginirile etnicului, incapabile sa devina natiuni si sa creeze o cultura! - Precum exista o gratie cereasca, trebuie sa fie si o gratie paminteasca. Si cine este atins de aceasta gratie? Orice mare cultura. Caci marile culturi sint sarutate de oameni, precum sfintii de ingeri.
.De cite ori harta continentelor ni se deschide in fata, ochii se atintesc numai asupra tarilor atinse de gratia terestra. Culturile care au avut un destin al lor, dar care au fost mai cu seama un destin pentru altele. pentru toate culturile mici,care si au racorit sterilitatea in umbra celor mari.

Istorie inseamna - pentru a cita numai citeva: Egiptul, Grecia, Roma, Franta, Germania, Rusia si Japonia, culturi care s au individualizat pe toate planurile, - legindu le printr o convergenta si o corespondenta intima, dar sesizabila.
Limitarea numarului lor nu si are explicatia numai intr o insuficienta a unui simbure generator originar, ci si in faptul ca lumile de valori - pe care le realizeaza fiecare cultura in parte - sint limitate. Fiece mare cultura este o solutie a tuturor problemelor. Daca exista o pluralitate de solutii, nu exista totusi o infinitate. Grecia antica sau Franta, de exemplu (poate cele mai implinite culturI), au solutionat - in genul lor - toate problemele ce se pun omului, s au echilibrat cu toate incertitudinile si si au inventat toate adevarurile. Din perspectiva transistorica a unui intelept, solutia franceza sau greaca poate fi nevalabila; dar sa ne gindim ce leagan placut a constituit ea pentru orice grec sau francez, nascuti in adevarurile si concluziile ei. A fi asimilat imanent intr o cultura inseamna a pastra, in indoieli, in viziune si in atitudine, limita impusa de cadrul acelei culturi. Labilitatea acestuia demarca un inceput de declin, un apus stilistic, o dezintegrare a directiunii launtrice. Este caracteristica micilor culturi - formatii periferice ale devenirii, labilitatea, nu numai in obiectivari, ci si in simburele lor, in centrul primordial si iradiant, in esenta lor deficienta. Ce inseamna in univers: Suedia, Danemarca, Elvetia, Romania, Bulgaria, Ungaria, Serbia etc.? Culturile mici n au o valoare decit in masura in care incearca sa si infringa legea lor, sa se descatuseze dintr o condamnare, care le fixeaza in camasa de forta a anonimatului. Legile vietii sint unele la culturile mari si altele la cele mici. Primele isi consuma evolutia floral, cresc natural inspre marirea lor; Franta n a stiut niciodata ca e mare, fiindca a fost totdeauna si a simtit acest lucru necontenit. Complexele de inferioritate caracterizeaza formele minore de viata, a caror devenire nu se poate concepe fara exemplu, fara prototip.

Deficientele culturilor mici sint asa de mari, incit, lasate in cursul lor firesc, degenereaza in caricaturi. Biologiceste, pot reprezenta un exemplu rar; le lipseste totusi instinctul, care sa le mine spre destinatia lor esentiala. Culturile mari dispun pina la hipertrofie de un instinct istoric, adica de o pornire nestavilita de a si revarsa toate posibilitatile in marginirea devenirii lor, de a si epuiza ultimele resurse in procesul existentei, de a nu rata nici un element din potentialul spiritului.
Instinctul istoric se deosebeste insa esential de simtul istoric. De la Nietzsche si de la Spengler, am invatat ca interesul pentru istorie e caracteristic decadentei, cind spiritul, in locul elanului creator, a adincirii in intensitate, tinde la o cuprindere extensiva, la intelegerea ca atare, la pierderea retrospectiva in lume. Simtul istoric temporalizeaza toate formele si toate valorile, incit categorialul si valabilul prind radacini in lume ca orice relativitate concreta.
Cind si atunci sint superstitia simtului istoric, a carui hipertrofie inevitabila a dat nastere istorismului modern.
Zorile culturilor si formelor aurorale ale spiritului sint straine de tentatiile acestui simt.
Orice cultura mare se creeaza in atmosfera invaluitoare a unei eternitati, absorbita de individ prin toti porii. Constructorii de catedrale in zarea modernitatii, de piramide in cea egipteana sau eroii lumii homerice au trait fara distanta de creatia lor, si fiecare piatra ridicata sau fiecare gest de sacrificiu se stratificau intr o ordine definitiva a lumii, intr o arhitectonica divina sau cosmica si foarte putin umana. Relativismul istoric este o pervertire a sensibilitatii temporale. Dupa ce o cultura si a lichidat avutul in creatii, incepe distanta de ea insasi in perspectiva asupra trecutului ei si a altora. Naivitatea creatoare a incetat, urmata fiind de dualismul, inerent intelegerii istorice, care separa spiritul de lumea careia i se aplica. Inaltarea florala a spiritului, in perioadele creatoare ale culturilor, le imprumuta o naivitate pe care cu greu am cauta o in luciditatea searbada a culturilor mici.
Un popor care se lanseaza in istorie de la intiiul act de viata luneca pe soarta sa. Respiratia in mitologie, diferentierea vietii religioase de cea politica, creatia unui stil propriu spiritual si politic, accesul la putere si consecinta lui, imperialismul etc., indica o evolutie fireasca, o iresponsabilitate in evolutie.
Inchegarea etnica a poporului francez l a facut sa treaca treapta istorica. Si asa orice popor cu destin, care a despicat lumea si i s a constituit axa. Caci de la intiiul gest de viata, el trebuie sa aduca in lume ceva care, desfasurat in timp, devine pentru el totul.
Intrarii lui in istorie nu exista piedici din afara. Zorile lui sau sint o fatalitate, sau nu sint. - De ce noi, romanii, etnic vorbind mai omogeni decit germanii, am trebuit sa ne asteptam soarta o mie de ani? Situatia geografica defavorabila, neprielnicia conditiilor, navaliri barbare, vecini salbatici? Dar acestea ar fi trebuit sa fie motive in plus de afirmare, elemente de marire proprie, daca pornirea de a face istorie, pornirea oarba si primordiala ne ar fi aruncat irezistibil in virtejul universal. Astazi la ce am ajuns? La vointa de a face istorie. Cine a inteles acest lucru este lamurit cu tragedia culturilor mici, cu tot ceea ce e rational, abstract, constient in tragicul nostru. Cu adevarat, cele citeva milenii de istorie ne au facut necrutatori cu subistoria noastra.
Aspiratia nemarturisita, dar constanta, a unui popor, ridicat prin creatii la mare cultura, trebuie sa fie inchegarea lumii intregi in jurul sau. Aceasta este ideea pentru care lupta - stiind sau nestiind - culturile mari. Prin continuturi, mesianismele se deosebesc, se opun, se razboiesc; numai substratul este identic. Motivele generatoare sint aceleasi,numai motivarile altele.
Sa ne gindim la citeva idei de misiune si la sensul lor mai adinc, la antinomia ideologica si istorica a mesianismului, dar la identitatea substantiala a radacinilor lor. Doua popoare mesianice nu pot trai in pace. Neservind acelasi sens in lume, dar luptind cu o intensitate si cu un dramatism egal pentru ideea (in fond pentru destinuL) lor, conflictul se agraveaza cu cit acea "idee" este mai matura in substanta acelui popor. De la profetii evrei pina la Dostoievski (ultimul mare vizionar mesianiC), stim ca fiecare neam ce si deschide cale in istorie lupta pentru o idee a lui si pentru o formula de salvare, pe care o crede universala si definitiva. Credinta lui Dostoievski ca poporul rus va salva lumea este singura expresie valabila a unui crez mesianic. In forma brutala, mesianismul a fost totdeauna reprezentat de germani, rusi si evrei. Menirea lor nu i poate purta decit pe drumuri izolate sau in antagonisme dramatice. Toata istoria Frantei n a fost decit desfasurarea concreta a unei misiuni, careia nu is a marturisit zgomotos, fiindca o avea in singe si o infaptuia natural. Inca din Evul Mediu, conceptia lui Gesta Dei per Francos, iar in perioada moderna la civilisation française, La France éternelle au fixat Franta in constiinta cetateanului francez ca unica realitate substantiala de cultura. In decursul secolelor, rivalitatea dintre Franta si Germania a fost aproape totdeauna solutionata in avantajul primei, caci Germania, nefiind realizata politiceste decit in citeva culmi ale istoriei sale (imperiul lui Otto, BismarcK), a exercitat o dominatie culturala, si aceea indirect, prin reactiunea celorlalte natiuni, in speta Franta. Lutheranismul, romantica, hitlerismul au provocat crize in lume, prin reactiune. Lipsa unei viziuni universaliste i a izolat spiritual pe germani, care, pentru a se salva de la particularismul lor organic, s au refugiat in imperialism. Setea de spatiu, dorinta de realizare in intindere, de implinire prin cuceriri, nu exprima decit exterior si concret ideea mesianica germana, a carei involburare metafizica nu este lipsita de cele mai practice corespondente. Nu exista mesianism abstract, care sa se satisfaca in formule si sa nu vizeze ceva concret, prea concret. Imperialismul este implicatia practica a mesianismului. Sint totusi natiuni imperialiste care n au fost niciodata mesianice, fiindca n au luptat pentru o idee istorica. Asa, de exemplu: englezii, al caror imperialism este pur utilitarist, sau, in lumea antica, romanii, care n au luptat decit pentru o idee imperialista, iar nu pentru un sens spiritual. Despre romani se poate spune ca au constituit o mare natiune; dar n am respecta nuantele, de am numi o cultura mare. O natiune care a dat lumii numai o constiinta juridica, metode de colonizare si istoriografie n a depasit categoriile elementare ale spiritului.
Mesianismul francez si cel germanic isi justifica antinomia durabila nu numai in ireductibilitatea ca atare a orientarii mesianice, ci si intr o suma de elemente psihologice si spirituale, care diferentiaza specific fizionomiile natiunilor.
In cultura franceza, care este o cultura de stil si in care gratia tempereaza elanurile vitalitatii, n a existat niciodata, ca o problema torturanta si dramatica, antinomia dintre viata si spirit. (In Franta, bergsonismul este o erezie.) Francezul traieste mai unitar, nici prea departe de viata si nici prea aproape de ea. Din acest motiv, nu veti gasi niciodata la francezi nelinistea si teama de a te fi dezintegrat din continuturile firesti ale umanitatii, de a fi riscat totul si de a fi pierdut simtul masurii. In Franta, oamenii sint stapini pe gindurile lor; in Germania, orice ginditor se simte depasit de sistemul sau. Odata pornit pe calea elaborarii, el nu si mai poate domina gindurile, care evolueaza inspre formele cele mai ciudate. Amestecul de sublim, de grotesc si de monumental il veti intilni in aproape toate sistemele germane de filozofie.
In Franta, toata lumea are talent; rar gasesti un geniu. In Germania nimeni nu are talent, dar un geniu compenseaza lipsa de talent a tuturora. Ginditi va la toate geniile germanice: fiecare aduce cu el o lume, o noua forma de existenta. Cu Hegel, cu Wagner si cu Nietzsche s au nascut lumi noi. Fiecare dintre ei ar fi fost in drept sa spuna ca lumea incepe de la el. Sintem obisnuiti sa consideram in omenesc numai o suma limitata de valori, un numar redus de posibilitati, o forma determinata de existenta. Dintr o astfel de perspectiva, este natural ca acesti creatori sa fi depasit omenescul.
Existenta si opera tuturor geniilor germanice au ceva inexplicabil, inaccesibil, vadit inuman. Ele se impletesc cu elemente catastrofice, cu viziuni apocaliptice, cu elanuri ametitoare, rasarite dintr un neinteles fond launtric. Nietzsche spunea ca Beethoven reprezinta navala barbariei in cultura. Aceasta este tot atit de adevarat pentru Nietzsche insusi. Barbaria germanica rezulta din incapacitatea germanilor de a mentine un echilibru intre viata si spirit. Dezechilibrul nu se exprima atit prin oscilatia intre aceste doua realitati, prin prizonieratul succesiv in ele, cit prin vietuirea simultana intr un contrast, care determina in existenta omului prezenta unei structuri antinomice. Neputindu si armoniza aceste doua elemente ale existentei, viata din el izbucneste intr o explozie primara, barbara si elementara, iar spiritul construieste, alaturi de viata sau deasupra ei, sisteme si perspective ce variaza de la o marime halucinanta la fantezii inutile si sterile. Barbaria rezulta din incapacitatea de a gasi o forma care sa inchege pe un plan derivat antinomii originare. Toata amploarea culturii germane deriva din aceasta incapacitate, din aceasta disproportie care inchide in sine un tragic impresionant. Arhibanala distinctie intre dinamismul germanic si statismul francez nu trebuie interpretata ca o degenerare franceza si o exuberanta germanica, ci ca o diferenta de tensiune. Francezii sInt vii fara sa depaseasca formele care imbraca viata; nemtii nu pot fi vii decit prin lipsa de forma, prin elementar si primordial. Si izbucnirea vietii in ei are totdeauna ceva inuman, ce sfideaza convenientele. Intreg mesianismul germanic are acest caracter elementar, exploziv si orgolios, in deosebire de cel francez, discret si rezervat, dar nu mai putin imperialist.
Discretia mesianismului francez, masca permanenta sub care se ascunde,ne face sa intelegem de ce el a fost privit totdeauna cu mai multa simpatie decit sinceritatea brutala a celui teutonic.
Determinarea omului german ca o existenta framintata in antinomii, in contradictii si tensiuni, incapabila de a se mentine numai la nivelul normal si la stilizarea formala a culturii, explica de ce il poti numi oricum, numai "cult" in sensul obisnuit, nu. Germania are o existenta aparte in Europa. Astfel, pentru ea, ceea ce intelegem noi prin cultura nu este de cele mai multe ori decit mediocritate stilizata. Rusia si Germania nu pot fi intelese de celelalte tari.
Franta a iubit totdeauna omul de societate, fin, politicos, subtil, rafinat si intelectualizat. Eroul, ca o fiinta ce sparge formele vietii si se avinta irational intr un elan demiurgic, care dintr un exces de viata simte dorinta de moarte si care nu devine simbol decit prin renuntare, n a fost niciodata un ideal sau un cult francez. Dar ce putea creste din barbaria, din excesul infinit al sufletului germanic, altceva decit un cult nemarginit pentru erou ca atare? Germania niciodata n a fost crestina in sensul propriu al cuvintului. Cultul eroului a fost pentru sentimentul ei intim mai mult decit cultul sfinteniei. Orice neamt este interior mai aproape de viziunile eroice ale mitologiei germane, decit de conceptia de viata crestina. Increstinarea germanilor a insemnat de fapt o germanizare a crestinismului. Izolarea de romanitate a fost totdeauna un ideal german.
Nemtii n au depasit niciodata idealul de erou. Reactiunea teologilor national socialisti impotriva teologiei dialectice (Karl BartH) este motivata pe faptul ca acest curent, prin pesimismul sau antropologic, exclude orice hotarire concreta si eficace in timp. Distanta intre Dumnezeu si om a devenit atit de mare in conceptia acestor teologi, incit omul nu mai poate fi salvat decit prin interventia divina, actiunea omului ca atare fiind irelevanta si nula.
Ca idealul german este eroul, iar nu sfintul, o dovedeste, in efortul de regermanizare a crestinismului, inlocuirea ideii de caritas prin cea de onoare. Ideea de onoare, de orgoliu bazat pe noblete, este o idee specific necrestina.

Cu cit se adinceste in diverse domenii orientarea inspre un caracter specific germanic, cu atit ne sint noua, strainilor, mai inaccesibile aceste domenii. Artistii particular teutonici ne sint si cei mai indepartati. Majoritatea nemtilor sint de acord ca Mathias Grünewald reprezinta o viziune specific germana a lumii, mai mult decit Dürer si mai mult decit Holbein, la care predominarea linearului a impiedicat realizarea unei viziuni de un dramatism infinit, ce o intilnim totdeauna la Grünewald. Dintre toti artistii Germaniei, acesta este cel mai greu de inteles. Pentru latini, el e de a dreptul ininteligibil. Arta italiana ne a obisnuit cu paradoxalul suferintei frumoase. In toata arta italiana, durerea este imaterializata prin frumusete, incit estetizarea ei rapeste acel caracter de materialitate grea, de bestialitate si ireparabil; in cea germana (ca si in cea rusA), dimpotriva, aceste caractere se reveleaza in strania lor maretie. De aceea madona in arta nordica este de o tristete atit de adinca, iar in cea rusa nu i lipsesc lacrimile, in deosebire de madona in arta sudica, a carei transcendenta este un amestec de interioritate si de Eros transfigurat. Unii teologi protestanti au vrut sa scoata din acest fapt un argument pentru autenticitatea crestinismului nordic fata de crestinismul sudic, de esenta romanica. Ce e drept, nordul a inteles mai adinc suferinta, a avut un sentiment mai persistent al mortii si o experienta mai interioara a tragediei. Dar nordul (in speta GermaniA) n a avut niciodata umilinta, caritatea si pietatea retinuta, intima si discreta, care au definit in sud miscarea cea mai autentic crestina, franciscanismul. Nemtii nu s au simtit prea bine in crestinism, desi ca profunzime religioasa sint superiori latinilor (cu exceptia spanioliloR).
Germania nu si a trait misiunea universal. Dostoievski a numit o natiune protestatara prin excelenta. Evenimentele importante ale Germaniei sint o succesiune de anti Incit, te intrebi in ce fel se definea in lume daca nu erau papalitatea, catolicismul, rationalismul si clasicismul, impotriva carora ea sa reactioneze. Germania, in afara de moda iluminista, care a falsificat o temporar - nu s a integrat natural Occidentului. Cresterea constiintei germanice a izolat o si mai mult in lume. Imperialismul este singurul mod de a se realiza universalist al Gremaniei. Altcum, lumea o refuza, si ea, la rindul ei, refuza lumea.

Daca Romania vrea cu adevarat sa si croiasca un drum in istorie, tara de la care poate invata cel mai mult este Rusia. Intreg secolul al XIX lea rusii au framintat, pina la obsesie, problema destinului lor. Si deodata cu chinul lor teoretic, Rusia a pasit efectiv in istorie, pentru ca prin revolutie sa se fixeze in centrul ei. Gindirea religioasa rusa, slavofilismul si occidentalismul, nihilismul, narodnicismul etc., toate s au invirtit in jurul misiunii Rusiei. Komiakov, Ceaadaev, Herzen, Dostoievski, Aksakev, Danilevski sau nihilistii Pisarev, Dobroliubev,Cernisevski, in solutii diferite, au incercat sa rezolve aceeasi problema. Insasi mistica lui Soloviov pare o transpozitie teologica a Rusiei concrete.
Este mai mult decit evident ca Rusia a fost sortita unei meniri monumentale. De ce totusi evidenta aceasta a fost prilej de tortura pentru rusi? Tot secolul al XIX lea rusesc vadeste o constiinta turburata si profetica, o adevarata isterie mesianica. Orice popor care intra in istorie, cind celelalte sint in maturitate, sufera de un dezechilibru provocat de inegalitatile de nivel istoric. Rusia se nastea la viata, dupa ce dormise - intocmai ca Romania - secole intregi. Nu i a ramas altceva de facut decit sa arda etapele. Ea n a cunoscut Renasterea, iar Evul Mediu rusesc a fost intunecos, nespiritual. Insasi literatura, pina la inceputul secolului trecut, s a remarcat doar prin fabulisti si creatii moral religioase. Plaga mare a Rusiei - ca si a noastra - a fost traditia bizantina, suflul spiritualitatii bizantine, care altoit intr o cultura straina devine anchiloza, schematism abstract, iar pe plan politic si cultural, reactionarism organizat. Tot ce este gindire reactionara in Rusia secolului trecut continua - constient sau inconstient - filonul bizantin. Pe Pobedonostev - procurorul Sfintului Sinod, profet al inculturii maselor intr o tara de analfabeti, il vad descifrind sensul istoriei dupa o icoana bizantina, iar nu dupa mersul soarelui, cum au facut occidentalii, - dupa o icoana bizantina, simbol al mortii, al uscaciunii si al umbrelor. Nu exista o viziune mai devitalizanta decit aceea care se degajeaza din arta bizantina, arta de ceruri obscure, de monotonie intre sfinti, de inaderenta la Eros. Si cind te gindesti ca Romania a vietuit secole sub blestemul spiritului bizantin!

Radacinile ultime ale mesianismului rusesc sint in apocaliptism. Tot ce simte si gindeste acest popor depaseste categoriile culturii sau decade sub nivelul lor. Incapabil sa inteleaga formele juridice, realitatea statala si tot ce constituie spiritul obiectiv (in sensul lui Hegel sau DiltheY), el se misca intr un climat irespirabil unei constiinte europene, pentru care simbolismul culturii este o artificialitate. naturala, acceptata, evidenta. Chiar daca bolsevismul a dat Rusiei un orizont teoretic marginit, amplitudinea respiratiei sufletesti a ramas aceeasi. Visul unei dominatii universale, pe care unii slavofili l au conceput de a dreptul grotesc, sub domnia tarului si a papei, reinviind Constantinopolul ca un nou centru al lumii, - s a continuat in bolsevism, cu alta ideologie,dar cu nu mai putin fantastic. Mai repede vor disparea rusii de pe glob, anulati fiziceste, decit sa abandoneze ideea menirii lor. Atit de inradacinata este ea, incit pare a lua proportii cosmice, inumane. - Cu rusii a aparut absolutul in politica si, cu atit mai mult, in istorie. Toate formele sociale, politice sau religioase, pentru care au luptat ei, le au considerat ca finalitati ultime. De aici pasiunea, absurdul, crima, bestialitatea unica a istoriei lor. Pentru occidentali, istoria este o finalitate in sine, o totalitate de valori si de drame omenesti, ce se rotunjesc in planul imanent al devenirii. Escatologia le a fost straina (cel putin moderniloR). Hegel - care este mai inclinat spre escatologie, dintre filozofii "oficiali" ai lumii moderne -, n o concepe totusi in sensul crestin al unei rezolvari finale pe un plan transcendent, ci pe un plan imanent. Revenirea la sine si interiorizarea spiritului absolut sfirsesc istoria nu in drama, asa cum se desfasoara sfirsitul in viziunile apocaliptice. De altfel, dialectica, absolutizind procesul si istorizind cosmosul, refuza - teoretic vorbind - escatologia. Intre stil si escatologie, sistemul lui Hegel pastreaza un echilibru si se dovedeste consecvent proportionalizarii antinomiilor - intentia marturisita a oricarei dialectici.

Mult mai mult decit germanilor, rusilor le a lipsit stilul in cultura. El este o expresie a tendintei vietii de a si crea temporar o forma, de a se realiza intr o structura determinata si limitata, de a directiona un dinamism interior si de a ridica pe un plan inteligibil irationalitatea din substanta launtrica a vietii. Din directiunile multiple pe care le prezinta aceasta, un stil de viata organizeaza un continut nou, determina o specificare si stabileste prevalente. Diversele aspecte ale firii se orinduiesc dupa cum predomina o directiune sau alta. Un centru substantial raspindeste in toate obiectivatiunile un continut relativ omogen. Caci acesta e sensul stilului: de a depasi eterogenul prin imprimarea unui caracter specific, de a demarca in dinamica firii o bariera care sa asigure o individualizare pronuntata. Ierarhizarea continuturilor existentei deriva din aceasta individualizare, din aceasta prevalenta a unei directii sau alteia, din specificarea operata in multiplicitatea firii, din stabilirea unei forme. Forma insa presupune un anumit grad de armonie realizat in existenta, chiar cind acesta prezinta un caracter exterior, intrucit in acest domeniu nu se poate vorbi de realizari integrale. Stil, forma si armonie se presupun. Cel care traieste un stil determinat de viata experimenteaza personal toate corelativele implicate in structura stilului. In asemenea conditii, este explicabil de ce pentru om, daca stilul nu reprezinta totdeauna un echilibru, nu este mai putin adevarat ca el este expresia unei posibilitati de echilibru. Pentru el, viata are un sens fiindca tot ceea ce se produce se totalizeaza intr o regiune specifica de valori si intr o forma determinata, astfel ca existentul isi reveleaza finalitatea sa in insusi fenomenul inglobarii si totalizarii, eliminind orice idee de irational din productivitatea imanenta a vietii. Rusii n au stil in cultura, fiindca ei nu traiesc in imediatul vietii si cu atit mai putin in imediatul valorilor; de alta parte, ei nu si organizeaza - din inima - un cosmos rational, asa incit misiunea lor in lume ne apare ca o rasturnare, ca o neinduratoare vijelie. Atit de mult s a insinuat Rusia in lume, incit de aici incolo, daca nu orice drum duce spre Moscova, Moscova ne va iesi inainte pe orice drum. Spiritul rusesc este lipicios. Literatura rusa n a isterizat un intreg continent? Dupa modul in care popoarele se vor sti apara de Rusia, isi vor dovedi gradul de sanatate. Cele tinere vor sti exploata si fecunda "boala" rusa; cele batrine se vor contagia si si vor compromite in decadenta lor ultimele rezerve de vitalitate. Nu vorbesc numai de Rusia bolsevica, ci si de Rusia in genere, ca fenomen uman si ca destin istoric. Exista un adevarat "complex rusesc", de a carui eliberare se va ingriji viitorul, caci pina acum a constituit un capitol din autobiografia fiecarui individ al ultimelor decenii.
Mesianismul se naste dintr o forta launtrica a unui popor; dar, in dezvoltarea lui, el nu intareste mai putin fortele acelui popor, asa incit exercita o actiune vitalizanta; un tonic nascut in organism, pentru trebuintele lui proprii. Cum se explica miracolul existentei iudaice, daca nu prin intretinerea constanta a flacarilor unei misiuni? Si in zborul evreilor in istorie, ele par a le fi ars mai mult talpile decit aripile, caci altcum nu s ar explica graba lor in timp, frenezia fiecarui moment de viata, ardoarea paminteasca, dorinta de a nu pierde nici o comoara de a pamintului sau de a rata vreo placere sublunara. Daca un singur moment in evolutia lor evreii erau lipsiti de furia mesianica, dispareau pe loc. Prezenta lor milenara trebuia sa i faca o evidenta inevitabila - si n au reusit a intilni mai mult decit refuzul. Lumea nu i a acceptat niciodata si nici nu i va accepta. Ei sint condamnati a nu se realiza niciodata in planul istoric, desi istoria le este aspiratia cea mai pasionata. Daca totusi vor reusi sa se implineasca vreodata, atunci nu ne putem gindi decit la un moment final de istorie. Numai solutia apocaliptica este o iesire pentru ei. Neam esentialmente profetic, in profetie se va putea salva. Isi va proiecta incontinuu, la cine stie ce capat de soarta, paradisul terestru, pe care l va ajunge pe ruinele lui proprii.


N a existat pina acum popor mai avid de pamint si de viata ca el. Si cu toate acestea, taria lui monstruoasa consista in a fi trait religios atasarea de pamint. Atit l a preocupat soarta lui, incit a facut din ea o religie. Mesianismul iudaic se acopera perfect cu religia iudaica. Nici un popor n a tras mai multe foloase dupa Dumnezeu ca el. Poate de aceea soarta lui este atit de infernala, ca nu poate fi explicata decit printr o razbunare a cerului.
Diferenta dintre rusi si evrei consista in faptul ca, pe cind evreii isi traiesc religios destinul, rusii isi traiesc religia anistorie ca destin. Amindoua aceste popoare au reusit a complica istoria prin anistoria lor esentiala. Ideea mesianica iudaica este mult mai putin generoasa decit cea rusa. Caci, pe cind rusii se zbat in viziunea unei salvari universale, chiar daca ea are o semnificatie pur teoretica, practic urmarindu si numai axa destinului lor - evreii nu si urmaresc, pe toate planurile, decit mintuirea lor ca popor, ca rasa, ca neam sau mai stie Dumnezeu ce.
Atasarea de lume explica de ce in tot ce au gindit - dar mai cu seama in tot ce au suferit, in intreg blestemul infricosator al existentei lor - n au conceput si n au simtit persistent si adinc tentatia renuntarii. Asa au fost de legati de propria lor soarta, atit s au afundat in misiunea lor, ca n au tras niciodata concluzia inevitabila din suferinta. De aceea, iudaismul nu da o vibratie elevata sufletului; aduce prea mult lumea in cer si cerul in lume. Intelegerea vietii ca desertaciune (Iov, Solomon, IeremiA) este un lirism pur, foarte profund in sufletele care au cintat o, dar dispare in constiinta colectiva a evreilor. Sentimentul lor predominant - care explica echivocul sau complexul psihologiei iudaice - a fost totdeauna o teama ciudata, care in loc sa i disloce din lume, i a integrat si mai iremediabil. Este incontestabil ca dintre sentimentele pe care le incearca omul - teama, ca realitate sufleteasca durabila, modifica mai mult psihologia in sensul insesizabilului, al surprizelor si nuantelor, al unei intregi game de ireductibilitati sufletesti. Numai ea schimba pe om si el este altul numai in ea. In teama se exprima nesiguranta in lume si atasarea de lume. Paradoxul sufletesc este totusi inteligibil; caci nu ne temem decit de ceea ce pretuim, de ceea ce nu putem avea integral fiindca alcatuieste alta substanta decit a noastra. Teama ne face orbi fata de axa proprie; de aceea, in ea se cauta omul pe sine fara a se gasi. Poate aci consista ratiunea psihologica a faptului ca evreii sint pierduti
Respiratia istorica a unui popor este cu atit mai ampla, cu cit misiunea lui e mai mare. De aceea, in toate culturile mari, dimensiunile viziunii mesianice se contureaza in proportii grandioase. Dimpotriva, popoarele timide cu ele si cu lumea concep meniri imediate, aproape meschine in accesibilul lor. Fata de Rusia, al carei mesianism a fost totdeauna o soteriologie universala, profetismul national al culturilor mici nu depaseste semnificatia unui moment istoric. Ce posibilitati de mesianism exista in Romania, cind nu ne am proiectat niciodata un destin monumental? Nu este infricosator cazul lui Eminescu, care in loc sa se ataseze de un viitor al Romaniei a proiectat marimile neamului in obscuritatea sinistra a trecutului nostru? Romania n a avut ginditori mesianici; caci toti vizionarii ei n au depasit o profetie locala si marginirea unei clipe istorice. Profetismul national romanesc, care n a intrecut limitele si problemele etnicului, a fost un profetism pe evenimente, iar nu pe dimensiuni intemporale. Eminescu a fost un profet national à rebours. Balcescu insusi, care a cunoscut atmosfera mesianismului polonez - atit de promitator altadata si atit de compromis practic -, n a fost mai mult de un profet al trecutului. Fata de acest exces romantic, un Iorga, un Parvan sint numai traditionalisti; ceea ce inseamna un echilibru intre trecut si viitor. Un profetism national, in deosebire de traditionalism, pune centrul de greutate pe viitor, considerat ca o comoara de impliniri nationale. Traditionalismul este o formula comoda, neangajanta. El exprima o solidaritate cu neamul, dar nu o vointa de a i da un mare sens in lume. Orice traditionalism accepta limitele imanente ale natiunii. Atunci nu mai este nimic de facut, natiunea mergind spre viitorul ei ca boul la apa.
Un popor n are destin in lume decit din clipa in care a trecut treapta istorica. Pina atunci, este subistorie. Este insa riscant - daca nu imposibil - a preciza data si chiar epoca in care el trece o asemenea treapta. Cind valorile pentru care lupta un neam se cristalizeaza intr o adevarata lume istorica, atunci acel neam s a integrat in devenirea culturilor. A preciza momentul acelei "cristalizari" este inutil, deoarece afirmarea in lume nu se face deodata pe toate planurile, ci, de cele mai multe ori, prin succesiunea lor. Asa, cazul Italiei, care, prin Renastere, a intrat in istorie prin planul spiritual.
Ceea ce este important in teoria culturilor consista in a cunoaste daca afirmarea uneia este numai un episod nerelevator sau daca, dimpotriva, este o destinatie esentiala. In fata Spaniei si Olandei - devenite mari puteri doar pentru un secol si apoi pierdute intr un fel de impaienjenire a sortii - trebuie sa faci loc, intre destinul monumental al culturilor mari si cel minor, al celor mici, unei categorii intermediare. Cauzele ratarii acestor culturi intermediare sint multiple; cea esentiala este, desigur, inaderenta planurilor, incapacitatea culturii de a se realiza in cursul devenirii ei pe toate tarimurile, intr o corespondenta structurala. Spania a fost incontestabil reusita spiritual (daca n ar fi produs decit mistica Sfintului Ioan al Crucii si a Sfintei TerezA), dar politiceste s a mentinut sub nivel. Nu s a putut afirma indelung ca mare putere si nici n a fost capabila sa creeze forme statale consistente. Spania inseamna in lume triumful spiritului subiectiv. (Niciodata n a fost, propriu zis, o natiune.) Nu mai putin caracteristic pentru destinul culturilor intermediare nereusite, a acelor culturi care se realizeaza cam in punctul in care un popor devine natiune, fara totusi sa fie, este cultura precolumbiana Maya. Doua, trei secole inainte de venirea conchistadorilor ca sa devasteze restul culturilor mexicane sau civilizatia peruana, Maya se stinge fara cauze din afara. Aceasta cultura, care a cunoscut matematicile, calendarul, o arhitectura ce poate rivaliza ca monumentalitate cu Egiptul, un hieratism care aminteste arta indica, se prabuseste si dispare ca o malformatiune istorica. Nu exista alta explicatie a acestei decadente rapide in afara de o insuficienta politica, de un defect in capacitatea de organizare a destinului exterior, care, desi compensata printr o hipertrofie spirituala, n a putut atinge echilibrul unei misiuni durabile de cultura.
Ceea ce este important in istorie este ascensiunea si prabusirea marilor culturi si conflictul ireparabil dintre ele. In fata tragediei lor, desfasurata pe fondul tuturor umbrelor si luminilor vietii, se consuma, intr un clarobscur minor, tragedia culturilor mici, lupta lor dureroasa de a si invinge anonimatul, pentru a se desfata in mingiierile devenirii. Fiind subistorice, adica sub treapta si nivelul marilor culturi, ele nu si pot ridica nivelul decit infringindu si legea. Discontinuitatea fata de propria lor soarta este conditia afirmarii lor. Singura obsesie trebuie sa fie: saltul istoric. Caci salvarea lor e ca istoria nu este natura. Toate culturile sint predeterminate, in sensul ca au un destin germinal; soarta le e scrisa in simbure. Dar in simbure le e scrisa unora posibilitatea saltului. Culturile mici, atinse de gratia terestra de care vorbeam, au intiparit in menirea lor accesul la salt. La un moment dat al somnolentei lor evolutii, se intimpla o ruptura fecunda, care le ridica la nivelul - daca nu in creatii, in tensiune - marilor culturi. Nu se poate face un salt cind il vrei. Vointa insa poate da amploare unei transfigurari istorice. Oamenii nu pot voi decit ceea ce sint deja in germene.
Conceptia organicista a evolutiei firesti ne condamna la inertia, incetineala si somnolenta care au constituit in soarta noastra un mileniu de anonimat. Organicismul reprezinta opozitia teoretica la orice salt, incit ultimele lui consecvente elimina culturilor mici orice portita de scapare. Daca gindirea nationala si politica a Romaniei este atit de putin revolutionara, faptul se datoreste unei excesive contaminari organiciste, precum si influentei directe sau indirecte exercitate asupra nationalismului romanesc de istoricismul romantic german.
Viziunea pur organica a soartei noastre in lume ar avea o fecunditate, atunci cind ritmul de viata al culturilor moderne s ar caracteriza printr un calm si un echilibru relativ, caci atunci posibilitatea unei sincronizari ar fi mai putin exclusa. Febra este un element in plus, care avantajeaza un popor, dar il si epuizeaza mai repede. Ritmul accelerat explica istovirea rapida a culturilor moderne si, intr o oarecare masura, si a Greciei si Romei. Precipitarea evenimentelor presupune activitatea violenta a unui suflet, pasiunea care si soarbe substanta din frenezia proprie. Cind privim fenomenele succedate in India, in decursul unei istorii milenare, observam un interval surprinzator intre ele, o distanta de timp de a dreptul uluitoare. Un secol de abia respira intr un eveniment, iar acesta are o semnificatie de cele mai multe ori religioasa, adica neutra temporalului.
Respiratia calma a culturilor orientale le a crutat si le a inmagazinat substanta, incit nici astazi nu si au pierdut aderenta la devenire. Dimpotriva, respiratia celor moderne este precipitata pina la sufocare. Viabilitatea lor e atit de redusa, ca si au pierdut substanta in citeva secole.
Daca acest ritm n ar avea aceasta accelerare - noi ne am putea permite sa ne consumam normal evolutia: incetineala si pulsatia intermitenta ne ar aduce cu vremea la o inaltime dorita. Asa insa, numai sarind treptele istorice putem intra in ritmul colectiv.
Daca micile culturi si ar consuma evolutia natural - adica trecind miniatural prin toate fazele strabatute de cele mari - niciodata n ar reusi sa ajunga remarcate de vreo istorie a lumii. La ce le ar folosi atunci vitalitatea si prospetimea, cind de teama decadentei - n ar evada din sfera biologiei? Si fara glorie, istoria nu este decit biologie.
Ele trebuie sa strabata stadii, dar nu intr o tranzitie evolutiva si lenta, ci in febra salturilor. Nu se poate preciza care ar fi acele stadii, inainte de a cunoaste nivelul istoric al culturii respective. Trecerea discontinua prin ele dovedeste ca nu exista alta salvare pentru culturile mici, decit iesirea din ele insele, din blestemul existentei lor. Dar, in definitiv, pentru cine este dureroasa problema acestor culturi? Pentru un istoric? In nici un caz. Caci intrucit ar putea sa l doara faptul ca anumite tari sint condamnate, inchise lumii, cind obiectivitatea lui ii pune la dispozitie exemplul reconfortant al marilor fenomene? Istoricul mingiie realitatea cu o simpatie indiferenta. Dar pentru reprezentantii micilor culturi, problema ia un caracter de existenta directa, subiectiva, depasind complet sfera obiectivitatii. Daca n am avea o aderenta mai adinca la fenomenul Romaniei si am putea fi perfect obiectivi cu ea, putin ne ar pasa ca ea va juca un rol in lume sau nu. Atunci ne ar parea fireasca incadrarea ei in soarta neamurilor minore si nu ne ar durea deloc anonimatul. Dar pasiunea pentru Romania nu poate accepta osinda ei pe vecie la destinul mediocru de care s a impartasit pina acum. Luciditati criminale o situeaza microcosmic si disparent, pentru ca pasiunea s o fixeze in centrul inimii si ca atare in ritmul lumii. Nu pentru o suma de valori si realizarea lor minora este interesanta problema acestor culturi, ci pentru omul care se framinta in ele, care nu le accepta si vrea sa le salveze salvindu se. Problema culturilor nu intereseaza numai filozofia istoriei, ci si antropologia. Si daca privind destinul omului istoriceste, culturile mari ii asigura o evidenta, nu este acelasi caz in cele mici, in care destinul omului adauga conditiei pur umane un plus dramatic, rezultat din anomaliile si insuficientele lor. Nu este deloc comod sa te fi nascut intr o tara de a doua mina. Luciditatea devine tragedie. Si daca nu te sugruma o furie mesianica, sufletul se ineaca intr o mare de nemingiiere.
Exista in om o sete demiurgica, pe care si o satisface fie intr un exces sufletesc si o viziune interioara, fie in integrarea activa in devenirea istorica. Ritmul accelerat si respiratia ampla a marilor culturi satisfac o sete demiurgica. Intr adevar, ele constituie totalitati cu caracter cosmic, in asa masura dimensiunea lor depaseste umanul. Culturile mari sint lumi; existenta lor justifica monadologia. Atit numai, ca aceste monade nu traiesc in armonie, incit trebuie sa aiba cite o fereastra, prin care se zaresc pentru a se uri. Demiurgia culturilor da omului vietuitor in ele o satisfactie automata a poftei lui de absolut. Acel ce sufera de superstitia istoriei si are sansa sa traiasca intr o mare cultura se poate considera ca implinit. Superstitia istoriei inseamna cultul gloriei in timp, pasiunea aureolei in devenire. O natiune care nu sufera de obsesia gloriei este lipsita de un resort secret, dar efectiv, de viata. Ascensiunea culturilor da impresia de creatie din nimic, de directionare dupa un plan pur interior. Germenele demiurgic nu este in toate egal de fecund. De aceea, nu toate sint fatalitati in aceeasi masura. La unele, demiurgia ia un caracter pur exterior si atunci ea se numeste gigantism. Este cazul Angliei. Te intrebi: cum se face ca aceasta tara, dispunind atita vreme de lume, nu este totusi o mare fatalitate? Neaparat, Anglia a dat lumii genii unice, inexplicabile, si a produs, in tara celui mai ordinar empirism, literatura cea mai delicata, desi este inexistenta in muzica si nula in metafizica; totusi ea n a luptat pentru o idee care s o depaseasca. Mai mult: Anglia n a suferit pentru nici o credinta. Totul s a facut de la sine, prin automatismul intereselor. Pe cind Franta s a definit in lume si a luat constiinta de sine intr o Revolutie care a costat o atita singe si in atitea razboaie inutile, Anglia si a croit un destin prin imprejurari, si a serpuit soarta printre contingente si nu s a afirmat direct, irevocabil, mesianic. Ea a cucerit universul fara a voi sa l asimileze launtric. Imperiul britanic a adus nou doar sistemul de coercitiune si exploatare, dar n a imprimat nici un ethos, nici o idee activa, nici o pasiune inutila si universala intre oameni. Utilitarismul, pur de orice idee universala, este negatia mesianismului. Acesta este tragic, profetic; o dezlantuire a fondului esential al unei tari. Demiurgia culturilor se nimbeaza mesianic; dar gigantismul exterior al englezilor este lipsit de nimb. Destinul englez fixeaza axa lumii in bunuri, nu in pasiunea de dominare printr un complex de forme spirituale. Ideea unei stapiniri pur exterioare a lumii, fara ideea de reforma a acesteia, nu rasare nici din universalism si nici din profetism national. In cadrul marilor culturi, fenomenele de gigantism ocupa un loc periferic. Dominatia extensiva, exclusivismul material elimina intensitatea din evenimentul istoric si ca atare il dilueaza. Anglia este un exemplu de cum nu trebuie sa fie o mare cultura. Interesele care nu servesc un sens universal sint pete in istorie.
O tara care s a ridicat exploatind conflictele dintre state si intervenind in momentul oboselii adversarilor nu merita mai mult de o stima obiectiva. N au fost conchistadori acesti creatori ai monstrului modern, care se numeste imperiul britanic. Insasi gindirea filozofica si politico economica, destul de interesanta in oroarea ei, este contaminata de cel mai plat empirism, incit pentru a nu te scirbi de imediatul Angliei trebuie sa te retragi, prin compensatie, in atmosfera delicata, aeriana si nuantata a picturii unui Gainsborough sau Reynolds. In perioada moderna a istoriei, Anglia s a mentinut in centrul tuturor evenimentelor; dar intru cit le a determinat sensul lor ideal? Este ceva steril in substanta Angliei, aceasta tara care nu este o glorie, ci un capitol important de evenimente si oameni, legati prin toate aparentele, iar nu printr o destinatie esentiala. Lipseste Angliei geniul colectiv, mistica dinamica a totalitatii unui neam. Exclusivismul ei insular n are nimic din ardoarea unui spirit colectiv fanatic. Nominalismul logic a dus, practic, la individualismul exagerat, care iarasi n are coloritul mistic pe care l a avut pe vremuri in Germania. Prin aspectele ei, Anglia a putut fi mare; ei ii lipseste totusi sensul ideal al grandorii. Shakespeare echivaleaza o lume; el nu poate face totusi din Anglia - ca tara, ca destin national - o lume, cu toata incadrarea ei in marile culturi. Parlamentarismul este un cadou englez, care a zapacit lumea de nenumarate decenii. Daca in Anglia istoria universala se poate face prin discutii si pareri, in tarile cu mai putin singe rece el n a constituit decit o stagnare. Singurul merit al parlamentarismului este de a fi dat iluzia unor reprezentanti presupusi ai natiunii de a putea directiona constient si artificial soarta acesteia. In fond, el n a creat decit o suma de megalomani si nici un erou. El este chiar negatia eroismului. Conceptibil in epocile echilibrate ale unei tari, spiritul parlamentar e dizolvant in epocile de lansare si de afirmare. Tensiunea in istorie a fost totdeauna fructul spiritului, si nu al faptei. Politicul nu cunoaste decit forta care se serveste pe sine - si cind e prea mare, se mai pune si in slujba valorilor. Excesul puterii serveste spiritului pentru a nu se dizolva in propria incordare. Epocile clasice ale umanitatii au pastrat un echilibru intre politic - forta, de o parte, si libertate - spirit, de alta parte. Cum devenirea are o ritmica specifica si un intreg sistem de alternante, a caror stabilire nu elimina niciodata un coeficient de probabilitate, rezultat din substructura irationala a istoriei, celelalte perioade, unilaterale pina la dramatism, nu pot mentine un echilibru intre valori antinomice. Acestea sau se razboiesc atunci intr un conflict continuu, sau penduleaza si se substituie.
Punctul culminant al unei mari culturi il vad in extazul fortei sale. Dupa aceasta poate incepe decadenta; ea nu ofera mai putin consolarea retrospectiva, exaltarea in regretul puterii.
Ceea ce inseamna grecii, romanii sau francezii in istorie se datoreaza neaparat unei lumi specifice de valori pe care au realizat o. Noi stim astazi destul de bine in numele carei idei istorice a luptat fiecare, cit a realizat din ea si cit de marginita a fost, de a putut permite atitea alte misiuni paralele sau complementare. Este totusi atit de putin revelator a cunoaste configuratia ideala a unei misiuni, atunci cind vrei sa stii care este determinantul secret, dar activ, ce avinta o cultura inspre marginile ei, catre epuizarea sensului ei in lume. As sacrifica o jumatate din viata, de as putea trai cu aceeasi intensitate ceea ce a simtit ultimul grec, ultimul roman si ultimul francez macar o clipa pe piscurile istoriei lor. Trebuie sa fi fost un orgoliu magnific, un orgoliu care inspira paloare zeilor. Un oarecare francez, care in Revolutie si a revarsat bestialitatea intr o furie umanitara, reprezinta, istoriceste si politiceste, mai mult decit colectivitatea amorfa a unei culturi mici. Sau incerc sa inteleg psihologia soldatului german in razboiul mondial, sa desprind monumentalul orgoliului in ultimul soldat, constient ca lupta impotriva unei lumi intregi, pentru a mi da seama ca o cultura universala da contururi universale constiintei individuale.
Senzatia interioara a fortei poate fi intensificata si la indivizi apartinatori culturilor mici, culturilor ratate in simburele lor; decit, ea presupune un exercitiu individual durabil, si astfel, nu depaseste semnificatia unui fapt psihologic. In marile culturi, senzatia fortei o cistigi automat. Intensificarea ei presupune doar o crestere constienta a destinului acelei culturi.
In marile culturi, individul se salveaza. Mai mult; el este salvat totdeauna. Numai culturile mici te pierd. Si cum sa nu te piarda, cind ritmul lor de viata este lipsit de o convergenta ofensiva si de un elan agresiv? Deficientele lor rezulta nu numai din absenta unei forte initiale, ci si din lipsa unui cult excesiv si intretinut pentru forta.
Lipsurile initiale ale Romaniei (caz tipic de cultura cu soarta minorA) n au fost corectate si compensate niciodata printr o iubire constienta a puterii. Dovada? Ce viziune in trecutul nostru ne a exagerat rolul in lume? S a spus de atitea ori: am aparat latinitatea (si se citeaza: o oaza de latinitate in BalcanI); un dig impotriva slavismului, aparatori ai crestinatatii; pastratori ai traditiilor romane etc.
Ati inteles: am aparat si am pastrat. Se cheama aceasta destin? Natiunile mari au spintecat istoria, in pornirea lor de a se afirma. Dupa flacarile lor ramine o dira de foc in lume, caci o cultura mare seamana unei ofensive cosmice. Dar ce ramine dupa defensiva unei culturi mici? Praf - dar nu de pusca, pulbere purtata de un vint de toamna. Caut in zadar primavara culturilor mici.
Exista totusi un moment in care ele se pot salva de la neant prin cultul fortei. Cind, facindu si procesul si intr o luciditate unica, iau act de propriile carente, recunosc trecutul ca linia lor moarta si isi fac din profetie sursa de existenta. Diferenta intre o cultura mare si una mica nu se bazeaza nici pe numarul locuitorilor si nici pe frecventa evenimentelor extraordinare, ci pe destinul spiritual si politic prin care ele se individualizeaza specific in lume. O tara, care o mie de ani a fost un organism national in devenire, dar care in acest rastimp nu si a putut defini destinul ei spiritual si politic, sufera de o deficienta organica, chiar daca acel mileniu i a servit numai unei constituiri biologice. Din punctul de vedere al istoriei, biologia este o substructura, care, in sine, nu dovedeste nimic. Atunci, care este sensul fortei ca finalitate a culturilor mari, din moment ce ea se inradacineaza in biologie?
Prin forta in istorie nu trebuie inteles numaidecit imperialismul vital, sau acestuia trebuie sa i se dea o acceptie mult mai ampla. Sursele biologice ale puterii exprima pozitiv un fenomen de semnificatie negativa: nu se realizeaza istoric un organism deficient.
Forta creste cu nivelul istoric al unei natiuni. Cu cit o natiune este mai neimplinita, cu atit ea este mai deficienta, chiar daca biologiceste este proaspata. Energia se degradeaza cu cit nivelul istoriei scade si natiunea se precipita spre declin. Roma imperiala sau Atena secolului al cincilea, Franta Revolutiei, Germania, Italia si Rusia in dictaturi si au atins culmile nivelului istoric, s au actualizat total la un moment dat al devenirii lor. Forta corelativa nivelului istoric este o certitudine, de natura biologica, dar si spirituala. Daca ar fi un simplu imperialism vital, atunci ea n ar depasi elementarul si anistoricul. La limitele nivelului istoric, forta se oglindeste in sine, incit natiunea respectiva in autoconstiinta sa indeplineste autoconstiinta puterii. Mesianismul culturilor mari exprima un fenomen de forta decantata. Spiritualizarea acesteia deosebeste ideea imperialista istorica de imperialismul teluric al barbarilor. Nici o navalire barbara n a fost prin sine generatoare de forme statale. Numai agresiunea cu stil a luat contur istoric.
Marile natiuni traiesc si se distrug doar pentru a si gusta propria lor putere. Daca este asa, atunci forta nu trebuie considerata ca un pretext sau ca un mijloc. Natiunile isi consuma posibilitatile lor launtrice si se epuizeaza in devenire, pentru a realiza autoconstiinta, iar autoconstiinta se justifica prin forta.
Vladimir Soloviov spunea, intr un pasaj celebru: "Natiunile nu sint ceea ce gindesc ele, ci ceea ce cugeta Dumnezeu despre ele in vesnicie."
Imi inchipui ce putin selecteaza din istoria umana perspectiva teologica. In fata lui Dumnezeu natiunile nu pot fi salvate, decit in masura in care Il realizeaza. Cum Dumnezeu n are o intelegere speciala pentru fenomenul fortei, raminem, prin ceea ce e mai esential in noi, de capul nostru.
Destinul navalnic al marilor culturi depaseste toate valorile eticului. Daca istoria ar fi ramas in interiorul binelui si al raului, ea s ar fi desfasurat pe o directie de mediocritate, si in locul tragicului care o defineste am fi asistat la un spectacol cu conflicte familiare.
Pina acum nimeni n a vorbit de natiuni morale si imorale; exista numai natiuni puternice si natiuni slabe, agresive si tolerante. Apogeul unei natiuni presupune infinite crime; amanuntele loviturii in istorie ofera o imagine de apocalips. Daca as fi tentat de rationalism si de etica, ar trebui sa vad in fiecare fapt o cadere. Istoria nu si are o scuza in fata vesniciei, fiindca ea scuza prea mult timpul.
Specatacolul ascensiunii si al prabusirii culturilor mari nu te face decit cinic. Si cinismul se amplifica de regretul ca Romania, asezata la periferia istoriei, nu poate lua parte directa la acest spectacol, ci constituie doar un ecou al ascensiunilor si prabusirilor altora.
Daca viziunea teologica a lui Soloviov are o obiectivitate spirituala, atunci culturile mari greu vor fi salvate in eternitate; dar noi, oare fi vom macar salvati in timp?

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2021 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

SCHIMBAREA LA FATA A ROMANIEI



Opera si activitatea literara Emil CIORAN

Scrierile si activitatea publicistica a lui Emil CIORAN





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Romane

SCHIMBAREA LA FATA A ROMANIEI

- citeste textul