Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Modelul cultural european - UN ALT INTELES PENTRU MORFOLOGIA CULTURILOR de Constantin NOICA



Morfologia culturii europene
S ar putea ca teoria lui Descartes a virtejurilor cosmice sa nu mai fie defel actuala in stiinta fizicii. Dar ea ne spune ceva, pentru trecerea de la haotic la cosmotic si, in definitiv, pentru nasterea ideii de forma. Potrivit lui Descartes, exista un virtej mai mare, al cerului cu soare cu tot, in sinul caruia apar virtejuri mai mici, planetele. Iar pe o planeta ca a noastra, unde este viata, nu apar cumva virtejuri din ce in ce mai mici, pina la cele din pulberea istoriei si a destinelor, schitind, ca in virtejul de praf, un inceput de verticalitate, de consistenta si de ordine? Sintem un fel de virtejuri in sinul virtejului? Chiar ziua noastra, a fiecaruia, este uneori un bun virtej, atunci cind nu e o risipire.
Culturile - s ar putea spune - se ivesc din virtejul comunitatilor. Spre a da o consistenta ideala, adica pina la un punct formala, unor asemenea invirtejiri istorice (dincolo de orinduirile impuse de tirani sau de constitutiile trecatoare ale cite unei comunitatI), oamenii au inchipuit, probabil intotdeauna, dar mai ales in timpurile moderne de la Thomas Morus incoace, tot felul de utopii. Ar putea chiar exista ispita de a infatisa o morfologie a culturilor pe temeiul analizei adincite a feluritelor utopii. Numai ca "toate utopiile se petrec pe o insula", cum s a spus, iar aceasta desprindere a lor de spatiul real le scoate la fel de bine din rotirea sau curgerea timpului istoric.
Un alt tip de consistenta formala pentru haosul, real sau aparent, al istoriei a fost pus in joc de ceea ce s a numit filozofia culturii, care era mai aproape de noi, in masura in care si constiinta istorica s a ivit abia acum doua veacuri. Disciplina aceasta filozofica avea sa puna cu adevarat in joc ideea de "morfologie a culturii". Intr un fel, Frobenius o si invocase la inceputul veacului, dar cel care i a dat veritabilul statut a fost Oswald Spengler. Atit de mult a impresionat ideea de morfologie, folosita pentru marile unitati istorice care ar fi culturile, incit un istoric de prim rang, ca Toynbee, a recunoscut ca se regaseste din plin, cu cercetarea sa intinsa peste intreaga istorie a lumilor cunoscute, in viziunea spengleriana, pe care regreta doar a nu o fi inregistrat la timp. Pentru toti acestia trei, culturile sint organisme vii si ele reclama alte forme si reguli decit legile naturii, in speta cauta formele vii de care poate da socoteala, dupa Spengler, doar judecata de analogie (o judecata "slaba", dar care nu inceteaza, in lipsa altor structuri pentru stiintele spiritului, sa fie invocata, cum se poate vedea din lucrarea Étiemble ou le comparatisme militant, Gallimard, 1982, a lui Adrian MarinO).


Ca morfologia organicului este "fiziognomica", adica ansamblul trasaturilor caracteristice unei fapturi individuale sau colective, cum vrea tot Spengler; sau ca prin influenta culturilor unora asupra altora - cu exceptia culturilor egipteana, mexicana si chineza, dupa acelasi - s a ajuns uneori la "pseudomorfoze", adica la falsificari ale fizionomiei proprii unei culturi; ca la alti ginditori decit Spengler (la Blaga al nostru, in primul rinD) ideea de morfologie poate capata un sens mai adinc si mai suplu, asa cum prin arhetipurile lui Jung (si iarasi mai adinc, prin arhetipurile lui Mircea EliadE) morfologia se poate extinde si asupra inconstientului, respectiv cu un sens ontologic asupra sacrului, toate acestea sint aspecte pe care oricind ideea noua de "morfologie" le poate oferi unei analize, sa spunem fenomenologice, adica in esenta. Acum insa intereseaza, in existenta istorica, morfologia culturilor propusa de filozofiile invocate, iar ea vine sa incerce a pune in ordine virtejul istoriei.
Daca insa te opresti la un asemenea inteles al morfologiei, afli un lucru care in acelasi timp valideaza si invalideaza ideea de morfologie a culturii. Frobenius declara - si ceilalti par a fi de acord cu el in aceasta privinta - ca exista o dependenta de spatiu a culturii (Paideuma, Ed. Meridiane, 1985, dupa ed. a III a din 1928, p. 39). El invoca reprezentarea "grotei" sau a spatiului ca grota, in viziunea asupra lumii, la culturile tribale din Africa, asa cum Spengler vede cite un "fenomen originar" in fiecare cultura si il simbolizeaza spatial, sau asa cum Blaga scoate in relief "spatiul mioritic" drept un dat fundamental pentru sufletul si creatia romaneasca. Dar simbolismul spatial, cu transcrierea figurata a formei in cadrul morfologiei culturilor, reprezinta limpede la Blaga o concesie (sub seductia careia am stat prea mult cu totiI) si aproape o derogare de la nivelul speculativ al admirabilei sale viziuni filozofice, pe cind la ceilalti filozofi ai culturii forma spatiala reprezinta o idee majora a morfologiei, pe care astfel o degradeaza.
Intr adevar, a spune "forma spatiala", daca ne gindim la intelesul obisnuit al formei, este aproape o tautologie. Privita asa, cu ochiul exterior, forma nu poate fi decit intr un spatiu. Chiar daca nu reclama doar ochiul, forma este inca inteleasa spatial prea des: ea ar putea tine de o spatialitate sonora, de una cromatica si de acele spatialitati, oricit de variate, pe care le a sugerat, pina la ideea de "cimp" (aceasta deosebit de fecundA), gindirea moderna. Intr un sens, chiar ideea de "structura", de care s a facut mult caz in veacul nostru si care a ingaduit ca matematicile sa nu mai fie definite drept stiinte ale cantitatii, ci ale structurilor, pastreaza o sugestie spatiala in ea si alimenteaza nostalgia unor matematicieni de regasire a geometrismului. Morfologia apare astfel drept stiinta a formelor intr un regim de spatialitate, iar caracteristic este ca morfologia culturilor nu urmareste, dupa Spengler, sa obtina das Gesetz, ci die Gestalt, nu legea, ci intruchiparea.
Asadar cu intruchipari sau cu simboluri figurative caracteristice, morfologia culturilor se edifica prin sau macar intirzie in spatialitate. De aici, doua neajunsuri, care pina la urma o invalideaza. Primul neajuns este inghetul intr o forma, configuratie, intruchipare, structura sau figura pur si simplu (singur "cimpul" este viu si miscatoR), sfirsind la rigiditatea unui simbol spatial. Simbolul ramine neschimbat, ca grota sau ca linia ondulata. Spatiul nu curge. De aceea cufundarea in modalitatile sale face din culturi mari unitati statice, sau inerte launtric. In cultura faustica, sageata spre infinit a lui Spengler va da necesar si univoc: turnurile catedralelor, muzica polifonica medievala, calculul infinitezimal, impresionismul si zgirie norii americani. In cuprinsul unei asemenea culturi, nu mai este loc decit pentru curgerea joasa a "destinului", atit de mult justificat de Spengler. Fiecare cultura si ar avea si manifesta ideea ei de destin si fiecare ar sta sub un destin. Spatializarea formelor vii ale istoriei da ceva ineluctabil: culturile n ar depasi un prag, in timp si in structurare, ca in spusa lui Goethe? "Arborii nu cresc pina in cer". Le ramine filozofilor culturii sa invoce o alta spusa a geniului lor tutelar? "Un arbore cade cu trosnete. A crescut fara zgomot", ca sa ne dea scenariul complet al morfologiei lor de unitati inchise.


Dar morfologia lor cade sub un al doilea neajuns. Nu numai ca formele propuse de o asemenea morfologie spatiala petrifica realul istoric, dar il si farima in bucati (culturile inchisE), imprastiate peste timp si Terra. Utopiile inchipuiau o istorie ideala in insule; filozofia culturii vede istoria, de asta data reala, drept un arhipelag. Ea nu lasa loc, facind asa, nici unui continent. Prea ocupati sa desprinda formule vii ale diverselor culturi istorice, ei cad peste specificul acestora (cind nu se insala si in aceasta privintA), iar abia din specific vor incerca sa extraga formele. Asa se ajunge la culturi distincte - opt la numar dupa unul, douazeci si doua dupa altul - si care trebuie sa ramina distincte, inchise si fara ferestre, altminteri cazindu se in riscul pseudomorfozelor. A declara, acum, ca feluritele culturi au totusi ceva in comun, anume ca sint toate organisme si ca trec prin aceleasi virste, inseamna pura exterioritate. Culturile ar ramine si de asta data insulare, daca ele nu s ar ivi in realul istoriei, spre deosebire de utopii, ce apar ca anistorice. Primele fac deci un arhipelag, dar continentul istoriei nu se explica prin ele. Spatiul divide intotdeauna (poate nu si spatiul mototolit al matematicilor de astazI), iar asa cum grecii n au iesit din disidenta Olimpului lor si din politeism, decit cu destinul, la fel de grosolan si pustiitor ca zeul Kronos, nici filozofia culturii nu se desprinde constient de politeism.
Trebuie trecut de la insula si arhipelag la continentul istoric. Va fi necesara deci o alta morfologie decit cea a utopiilor sau a filozofiei trecute a culturii. Ideea de continent insa nu mai este solidara cu cea a spatialitatii: este vorba de cultura in sine si apoi de ansamblul culturilor privite fara solutie de continuitate, care toate vor trebui sa desfasoare o aceeasi morfologie. In fapt, filozofia culturii n a putut vorbi decit despre morfologii si morfologia culturilor, la plural. Abia o noua morfologie va putea da o filozofie a culturii, la singular. Dar cum este oare de conceput o noua morfologie, cu forme peste tot raspindite in istorie?
O asemenea morfologie nu ar fi noua, ci veche de peste doua milenii, purtind chiar numele de morfologie, dar in chip mai subtil decit morfologiile spatialitatii. Ea dateaza din ceasul cind alexandrinii Antichitatii au pus ordine in manuscrise, in scrieri si scriere, in ortografie, in gramatica, in exprimarea logosului si, poate fara s o stie, in logos el insusi. Orice alta morfologie, chiar daca n ar fi spatiala, este straina de gind, inteles ca obiect. Morfologie la propriu, cea care cu sintaxa laolalta alcatuieste partea fundamentala a gramaticii, vorbeste despre "partile de cuvint", care in realitate sint tiparele, condensarile, formele si ipostazele gindului. E adevarat, morfologia gramaticala ca atare a fost mai degraba nesocotita de catre gramaticienii moderni, care au inteles sa arate preeminenta sintaxei. Dar daca unii logicieni ai veacului si au ingaduit sa vorbeasca de o "sintaxa logica" - cu succesul, dar mai ales insuccesul cunoscut -, de ce nu s ar vorbi de o "morfologie logica" si in orice caz de o morfologie a logosului, respectiv si simplificat: a gindului?


Iar gind exista in toate comunitatile din istorie ridicate la treapta culturii, in timp ce simbolurile spatiale sau "fenomenele originare" ale cite unei culturi sint recunoscut specifice. Cenusareasa aceasta care a fost morfologia gramaticii va spune atunci mai mult pentru ideea de cultura si pentru modelul ei decit orice analogii intre culturile arbitrar si impresionist (sau dupa criterii exterioare: asezare in spatiu, limba, comunitate de destiN) confruntate. Dintr un capitol incepator de gramatica, morfologia ar putea deveni o adevarata gramatica a culturii privite ca arhetip al vietii istorice.
Atunci: substantiv, adjectiv, adverb, pronume, conjunctie, prepozitie, cu verbul peste tot activ in lumea coruptibilului si a prefacerii, inclusiv in lumea gindului, vor putea constitui ipostazele celui din urma, depasind statutul lor de simple parti de cuvint. Toate aceste categorii gramaticale vor fi in acelasi timp asezari de sine ale gindului, pe care orice constiinta umana le contine sau le implica - daca nesocotim subtilitatile vane ale relativistilor, ce sustin ca numai vorbirea europeana ar poseda aceste categorii, ca si cum un chinez sau aztec n ar deosebi substantivul "cal" sau "bizon" de adjectivul "frumos" si de adverbul "iute", chiar daca el nu are numele formei respective. Iar de asta data, ca asezari ale gindului si nu doar ca parti de cuvint, categoriile sau formele gramaticale nu mai sint indiferent enumerate (asa cum, cu simtul sau al exactitatii, gramaticianul spune, de pilda, ca verbele "a sufleca" si "a iubi" sint amindoua tranzitive, cind sufleci numai minecile, pe cind de iubit poti iubi orice pe lumE), ci fiecare forma poate fi un fel de asezare a intregului logos, fiecare parte poate da socoteala de intregul unei epoci sau comunitati ridicate la cultura, anume ca modalitate substantivala, adjectivala, adverbiala etc. a spiritului acelei lumi, intr o clipa istorica a ei.
Vom gasi astfel, in cultura europeana: un ceas cind primeaza substantivul, in speta Evul Mediu; un altul al adjectivului, Renasterea, un ceas cind primeaza adverbul (felul in care este redat cevA), anume ceasul Reformei, al Contrareformei si cel al secolului clasic francez; un ceas al pronumelui ca "eu"; unul al conjunctiei, adica al relatiilor, al legaturilor exterioare ("si", "sau", "daca atunci"), ceasul istoric in care traim inca, totul in asteptarea unui ceas, poate, cind va prima spiritul prepozitiei, adica al unui alt raport intre oameni, ca si intre om si lucruri, o noua forma de intimitate cu ceilalti si cu natura.
Dar daca toate interpretarile acestea vor avea sens pentru cultura europeana (inclusiv pentru perspectivele ei de viitor, care nu se reduc la judecata disjunctiva, poate lipsita de suport, a lui Malraux, sau cu un suport desperat politic, cum ca "veacul al XXI lea va fi religios sau nu va fi"), atunci ele ar trebui sa aiba sens si pentru cultura in genere, ca si pentru alte culturi sau configuratii culturale inca vii istoriceste. Caci este bine sa ne intoarcem, intr un ceas cind universalismul e urmarit pe intortocheatele cai ale atotstiutorilor in deruta, la umila, dar originara universalitate a gindului.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.