Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Modelul cultural european - ADJECTIVUL, EPITETELE SI RENASTEREA de Constantin NOICA



In gramatica culturii europene adjectivul venea, spre sfirsitul Evului Mediu, sa grabeasca extinctia substantivului. Piereau cavalerii inchisi in armurile lor ca in niste fortarete, spre a lasa la Florenta loc unei umanitati pestrite, in sinul careia fiecare se imbraca dupa gustul si fantezia sa. Omogenul caracterizeaza Evul Mediu, eterogenul lumea de dupa el, spunea un istoric al artelor. Ne inchipuim, chiar, ca s ar putea reface intr un fel istoria spiritului, cu istoria costumatiei, iar in civilizatia europeana tesatoriile Florentei dadeau bogatie si deopotriva trimiteau, cu stofele lor, la varietate, frumusete, bun gust si, intr o larga masura, la arta care abia acum se nastea in adevarata ei autonomie: la pictura. Dar nu este aceasta arta tipica a adjectivului? Caci "adjectivul" este decalcul lui epitheton, ceea ce e pus peste ceva. Acum nu esentele interesau, ci travestirea lor, singura accesibila noua; nu substantele, subiecte de realitate cum deveneau, ci adjectivele trecute in atribute, epitetele (in sens larg, etimologiC). Oamenii si lucrurile sint asa cum arata epitetele lor.
Cu Renasterea, se ingramadesc dintr o data asupra fiintei umane "epitetele": uomo magnifico, piacevole, unico, singolare, universale - si lista adjectivelor poate continua oricit: om spiritual, adica de spirit, curtean (il cortegianO), egregi "artistic", om divin Calificativele date de societate omului, pentru clasa din care fac parte numele si fiinta lui, se infratesc acum cu calificarile pe care le da lucrurilor natura. "Universalul", care mai inainte era substantiv, a devenit acum adjectiv, ca in substantele universale (asteptind ceasul cind va deveni adverb: in chip universaL). Am trecut intr alta ipostaza a spiritului, unde totul prolifereaza. Substanta este una, atributele in schimb se mai numara. Daca Renasterea reprezinta "descoperirea lumii si a omului", atunci aceea ce descopera ea vor fi tocmai acoperirile, adica adjectivele in primul rind.



De aici, feeria adjectivului si a adjectivitatii, in Renastere. Tot ce e in natura bogat in culori, variat, frumos, straniu, luminos cucereste pe om, uitindu se acum ca, in definitiv, natura este "cazuta" si ea, din perspectiva crestina. In timp ce invatatii redescopera, gratie textelor vechi, natura si revin o clipa la devotiunea fata de ea, oamenii cetatii cistiga un sens nou pentru libertate si efectiv se elibereaza de constringeri, incercind sa se afirme prin entuziasm, fantezie sau inzestrare, cultivind copiii minune sau imitind toate reusitele, punindu si masti noi, facind mascherade si pantomime, ingaduind pe mascarici ori bufoni si traind in sarbatoarea permanenta a strazii, de la rascoala pina la carnaval. "Este virsta de aur a festivitatilor", scrie Burckhardt, iar sarbatoarea n are un centru, fiind doar o risipa de masti si situatii. Toate epi tetele devin posibile; si ele ca adjective, spre deosebire de substantive, se amesteca unele in altele, pina la bastardizare. De altfel, Renasterea este si ceasul bastarzilor: Leon Battista Alberti, Leonardo da Vinci, mai tirziu Erasmus vor fi toti bastarzi.
Acum sint pretuite toate virtutile ca simple virtuti - onoarea din Evul Mediu a devenit onestitate, arata istoricul nostru Otetea - cu conditia sa duca la maiestrie. "Orice virtute trebuie dusa pina la gloria ei", declara Alberti. (Chiar folosinta pumnalului si a otravirii?) Verticalul este inlocuit cu orizontalul. Se valorifica toate desfatarile artistice si placerile: jocurile de noroc, produsele fanteziei, exuberanta, pe de alta parte artele minore, mobilierul, medaliile, bijuteriile, stofele de lina ori matase, argintaria, apoi busturile, statuile ecvestre, dar mai ales se valorifica maiestria picturilor, care dau autonomie artei lor, asa cum cu portretul elibereaza chipul uman de transfigurarea lui religioasa. E ca si cum ai surprinde, in imparatia cuvintelor, o insurectie si un tumult al adjectivelor, care si cer dreptul lor la viata libera, dupa o prea severa exploatare a lor de catre substantive. Cind Burckhardt se intreaba pentru ce italienii Renasterii au dat atit de putin in tragedie, un raspuns ar putea fi: pentru ca tragedia nu e o chestiune de adjective. La fel, adjectivele nu ingaduie un adevarat program de guvernare a cetatii si nu sint controlabile, in disidenta si frumoasa lor anarhie. Ele vor rodi in schimb in cultura, triumfind din plin acolo, in timp ce vor slabi virtutea conducerii in cite un Lorenzo de Medici, caruia pe patul de moarte necrutatorul Savonarola nu i iarta prea rafinata daruire catre frumusetea profana.
Revarsarea peste lume a adjectivelor, necontrolata cum era in relaxarea ei, isi gaseste totusi un principiu de ordine in insasi natura adjectivului. Adjectivul califica, iar pina acum ne au aparut cu precadere calitatile naturii si ale omului, drept epitete sau drept atribute. Dar adjectivul se si intensifica, cu variate grade de intensitate, dind comparativul. La rindul sau, comparativul se amplifica pina la superlativ, incheindu si aici cariera de forma autonoma a lucrului potentat la maximum, precum si de forma a culturii. Si ni se pare intru totul semnificativ, pentru cariera adjectivului in Renastere, faptul ca reprezentantii ei prin excelenta, Leon Battista Alberti, Pico della Mirandola, Leonardo, incorporeaza tocmai cele trei grade ale adjectivului.
Comparativul si Leon Batttista Alberti. In lumea creatorilor, Alberti reprezinta, cu universalitatea sa, comparativul insusi. Este mai bogat in daruri decit oricare din timpul sau: este artistul si carturarul total, care a studiat stiintele timpului, scrie comedie, stie filozofie, practica ingineria, trateaza despre nave si lupte navale, despre matematici, oratorie si familie, despre sculptura si pictura, in timp ce picteaza, compune pina si muzica, construieste sau reface apeducte, bazilici, capele si palate, uimind pe toti contemporanii prin intinderea registrului sau creator. Scrie si poate face orice - dar fara sa atinga superlativul nicaieri. Incorporeaza comparativul de superioritate pe orizontala, cazind in cel de inferioritate pe verticala. Vasari, care descrie Vietile pictorilor, sculptorilor si arhitectilor, spune despre el: "Nimeni nu l a putut intrece in ce priveste scrisul, dar multi l au intrecut in ce priveste practica." Din pacate, in materie de scris inca aveau sa l intreaca multi. Si totusi, cind vine la Marsilio Ficino, intreg cercul ales al umanistilor florentini il inconjoara cu admiratie. Comparativul de superioritate - cu acea virtute dusa pina la glorie - covirsea.


Dar pina si in clipa cind celalalt comparativ, de inferioritate, isi facea aparitia si cind lui Alberti nu i reusea ceva demn sa fie retinut (nici unul din tablourile lui nu s a pastraT), iesea in evidenta nota dominanta a Renasterii: adjectivitatea. Asa se intimpla cu matematicile. Nici un matematician n a tinut vreodata seama de consideratiile lui Alberti; in schimb, filozofia culturii nu le poate ignora. Vorbind despre punct, linie si forma, el vede peste tot doua "insusiri" vesnice: intii limita, care inchide suprafata, apoi suprafata insasi, care poate fi plana, "scobita" ori "umflata". Poate nu i lipseau termenii matematici, dar asa vede el lucrurile, ca un obsedat al adjectivului. Deci marginea, va continua el, si partea exterioara dau suprafetelor numele lor; numai ca sint si ele miscatoare, depinzind de loc (perspectivA) si de lumina. E de prisos sa mai mentionam cite un gind ca acela ca "razele mediane", in cadrul piramidei vizuale ce ingaduie perceperea lucrurilor, sint "intocmai cameleonului, care ia culoarea obiectului apropiat". In schimb merita sa fie retinut gindul ca matematicile reprezinta, pentru el, izvorul din care natura ia ce i trebuie (spre a da nastere picturiI). Dar Alberti o spune, doar; nu o dovedeste, cum va face Galilei.
Un suflu de neadevar, dar mai ales de platitudine razbate in toata creatia si gindirea lui Alberti. Este platitudinea in care cade adjectivul atunci cind tinde neaparat sa exprime si chiar sa instituie, ca simplu adjectiv, mai mult decit ii e ingaduit sa spuna si sa faca. Asa cum nu poate fi creator de tragedie, adjectivul nu poate da singur decit varietate si glorie de o clipa. Va veni un ceas, cu Leonardo, cind inregistrarea ca atare, gratuita si lipsita de orice exacerbare a adjectivului, va oferi altceva, mai adinc si mai trainic. Dar acum, cu Alberti, adjectivul luat la gradul comparativului de extensiune vorbeste mult, cu frumoasa retorica italiana, dar face putin. Nu cumva ar trebui intensificat si mai mult pina la superlativ? de asta data unul deopotriva de extensiune si de intensiune? Aceasta se va intimpla cu Pico della Mirandola, la care superlativul cunoasterii insa va trimite la propria sa disolutie, lasindu se strivit de superlativul fanatismului.
Superlativul la Pico. Stia chiar toate tinarul acesta sortit mortii timpurii, la 30 de ani? Stia latina, greaca, armeana, ebraica, araba si caldeeana, invatase drept canonic, teologie si filozofie, avea talent pentru muzica, putind cinta la mai multe instrumente, avea memorie exceptionala de vreme ce retinea dintr o data o poezie; detinea - sa spunem - toate cunostintele profane si sacre, pina la cele ezoterice, ale timpului, dar nu era mai mult decit un spirit universal, ca Erasmus sau vreun alt umanist, nefiind si un om universal. Astfel, era universal in cunoastere fara sa fie si in capacitati, ca Alberti, in orice caz fara sa fie deschis si in masura de a intelege ori inventa orice, cum avea sa fie, doua secole mai tirziu, acel geniu, poate singurul spirit cu adevarat universal in cultura europeana, Blaise Pascal (desi Fouillée, in secolul al XIX lea, l a numit pe Pico "le Pascal de son temps"), daca sovaim a l numi aici si pe Leibniz.
Am spune ca Pico nu era si un "om" universal, pentru ca ii lipsea acea dimensiune esentiala pentru tipul uman renascentist, buna animalitate. Mama sa ii interzisese de timpuriu, spre a l ocroti, exercitiul armelor, iar tinarul acesta, cuceritor din prima clipa - cum se intimpla sa fie la sosirea sa printre umanistii lui Lorenzo din Florenta -, va fi aparut mai degraba ca un inger, decit ca un om. Superlativul din el desfiinta omul. Abia Leonardo va fi un om universal complet, iar dintre cei de mai tirziu singur Goethe, poate.


In masura in care cu superlativul sau trebuia sa conduca spre o tinta stiinta sa universala, Pico sfirseste la sincretism. Magia si cabalistica pot dovedi mai bine, dupa el, divinitatea christica; teologia medievala, nesocotita de Renastere, era cinstita de el, ezoterismul filozofilor sau Hermes Trismegistul, toate converg, cu exceptia astrologiei, in religia adevarata. La fel, toate duc la filozofia adevarata, impacind pe Platon cu Aristotel, o impacare ce constituia problema cruciala in gindirea Renasterii. S a spus ca era un scolastic in plin umanism. E de ajuns poate sa vezi in el un umanist total. Intre timp, papii si comisiile lor, care admiteau coexistenta teologiei cu umanismul, nu tolerau si fuziunea lor. De aceea Pico avea sa fie - cu blindete - condamnat pentru 13 din cele 900 de teze ale sale.
Printre tezele condamnate era una care suna straniu oricui: divinul nu poate lua orice chip, ci doar unul rational. Divinul, asadar, nu poate lua orice masca; omul, in schimb, da. In opusculul De dignitate hominis, care insoteste tezele si care singur supravietuieste din opera sa, Pico declara ca tot ce se spune de obicei despre om - cum ca e regele fapturilor, interpretul naturii, punct de odihna intre eternitatea stabila si timpul curgator - reprezinta prea putin. De ce nu admiram ingerii? se intreaba el. Pentru ca nu ei sau alte arhetipuri ca ei pot sa gindeasca si sa glorifice creatia, ci e nevoie de cineva liber ca omul. De aceea omul a fost facut fara chip determinat, fara inzestrari speciale si fara salas, ca sa le poata avea pe toate. Nici muritor, nici nemuritor si nici ceresc, nici pamintesc, cum este, omul a fost inzestrat cu liberul arbitru, spre a si alege singur chipul.
Toate epitetele Renasterii se finalizeaza, parca, in aceasta viziune asupra omului. El este singurul in masura sa si dea orice chip, asadar pune orice masca pe fata sa. Comedia lui Dante, pe care au numit o mai apoi divina, se intregeste, acum, dupa Pico, printr o Mascherada umana, in sensul bun si plin al adjectivului sau al mastii; dar o Mascherada care n a fost scrisa, pentru ca adjectivele prolifereaza fara sa se si adune. Cel mult ele vor fi trimise, cu superlativul lor deopotriva exterior si interior, in nevazut si nedeterminat.
Ii era dat lui Pico, sub seductia superlativului cum statea, sa intilneasca un altul si sa plece steagul superlativelor proprii. Era superlativul fanatismului si al profetiei sumbre, sub masca "de o fascinanta uritenie" a lui Savonarola. Tot Pico il chemase in Florenta, iar Lorenzo se vedea silit sa l tolereze, in timp ce Ficino, Michelangelo tinar, Botticelli, care si va arde pe rug tablourile pe teme pagine, se lasa subjugati de noua magie. Ce putea sa l atraga pe Pico la Savonarola? Autenticitatea fata de livrescul propriu? Originarul fata de derivat? Definitul fata de nedeterminarea liberei culturi?Dar adjectivele nu se exclud, chiar in opozitia lor. Coexista si din cind in cind se pleaca in fata celui mai tare.
Cind in 1492, la doi ani dupa moartea lui Lorenzo, profetul predica, lumea plinge si cere indurare. Dar cineva in bazilica deseneaza, cu mina stinga, chipul acela schimonosit de natura, schimonosit de exaltare, schimonosit de jumatatea de adevar in numele caruia zguduie lumea. Este Leonardo. El se lipseste de toate superlativele si regaseste, linistit, gradul zero al adjectivului.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2022 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.