Procedeul de a reduce la o schema, daca nu culturile macar unele manifestari din sinul lor, a mai fost pus in joc in citeva rinduri. Asa s a incercat, de pilda, o schematizare pentru doctrinele politice din trecut sau pentru viziunile religioase tot din trecut. Dupa ginditorii greci, existau numai trei doctrine politice in lumea cetatilor: monarhia in sens larg (domnia celui ales de zei sau de oamenI); aristocratia, iarasi in sens larg (domnia celor citiva bunI); si democratia (domnia tuturoR). Aceste feluri de conducere sint in continua prefacere: monarhia tinde sa se prefaca in tiranie, ceea ce determina pe cei buni din cetate s o combata si s o inlocuiasca prin aristocratie; la rindul ei, aceasta din urma tinde sa devina oligarhie, ceea ce face pe cei multi din cetate sa i substituie democratia; numai ca democratia aluneca prea des in demagogie anarhica, determinind poporul insusi sa ceara conducerea unuia singur, care sa puna ordine in cetate. Se revine astfel, prin dictatura, la primul tip de conducere, monarhia, asadar se reia ciclul.
Dar ce este indaratul acestui ciclu? Este o simpla conditie numerica, o schema: sau conduce unul, sau conduc citiva, sau conduc toti. Iar unul - citiva - toti exprima exhaustiv conditia cantitatii, o conditie astfel necesara (chiar daca nu si suficientA) pentru orice tip de conducere politica.
Aceeasi reducere, exterioara fireste si de asta data, s a putut face pentru religii. Ele sint: sau monoteiste, adica invoca o singura divinitate, sau politeiste, invocind mai multe, sau panteiste, vazind divinul peste tot. Desi este limpede, la fel ca in cazul doctrinelor politice, ca reducerea religiilor la categoriile cantitatii - unitate, pluralitate, totalitate - nu poate spune ceva in adincime despre fenomenul religios, este totusi surprinzator, o clipa, sa vezi ca o asemenea reducere reuseste.
Dar schema numerica nu reuseste in adinc, nici nu poate reusi, tocmai pentru ca nu este decit numerica, adica nu indeajuns de complexa. Luat ca atare, numarul este lipsit de virtute explicativa, cum se stie inca de la esecul urmasilor lui Pythagoras. In schimb, raportul dintre numere si raportul in genere s au dovedit a fi miracolul matematicilor. El este miraculos si in rest, ca raport si egalitate de rapoarte, proportie. Judecata de analogie, care a facut posibila magia si poate chiar unele religii trecute, se intemeiaza pe analogii si proportii; la rindul ei, toata cunoasterea incepe de la un raport, cel al diversului de cunoscut fata de unitatea posibila a legii; societatea insasi se bazeaza pe rapoarte (nu numai pe simple raporturI) intre oameni. Cultura, care inglobeaza toate aceste demersuri si realitati spirituale (religii, sisteme de cunostinte, rinduieli socialE), s ar putea regasi si ea, schematic, in cite un raport fundamental. Care anume?
Ni se pare ca este raportul dintre Unu si Multiplu (sub ultimul trebuind sa se inteleaga atit diversitatea calitativa, cit si pluralitatea cantitativA). El nu inseamna acelasi lucru cu unificarea unui divers, care facea problema cunoasterii. Ar putea fi, dimpotriva, in cazul culturii, diversificarea Unului. Vom incerca deci sa descriem rapoartele posibile intre Unu si Multiplu, in gindul de a sugera ca tabloul acestor rapoarte ar putea oferi schema tipurilor de culturi reale sau a celor susceptibile de a fi concepute.
Exista cinci rapoarte posibile intre Unu si Multiplu:
1) Unu si repetitia sa;
2) Unu si variatia sa;
3) Unu in Multiplu:
4) Unu si Multiplu;
5) Unu multiplu.
Fiecare dintre rapoarte ar putea da schema cite unui tip de cultura, in masura in care in sinul ei manifestarile felurite ale vietii, ale lumii inconjuratoare, ale comunitatii sociale respective tin laolalta, prin raportarea lor la ceva unitar. Aceste cinci rapoarte, de altfel, sint solidare cu cele cinci dintre exceptie si regula, cum se va vedea.
Este adevarat ca in culturile sau in configuratiile culturale aparute in istorie nu se poate vorbi despre un tip de cultura "pur"; in toate apar, cu intensitate mai mare sau mai mica, trasaturi din cele cinci rapoarte ale tabloului. Dar pentru fiecare configuratie este caracterizator accentul pus pe un anumit raport al tabloului, sub semnul lui desfasurindu se, pe toate planurile, cite o comunitate istorica.
Unu si repetitia sa caracterizeaza in chip evident culturile primitive de tip totemic, amintite la primul raport dintre exceptie si regula. S a vazut, in cazul primei exceptii, ca unele caractere de ordinul totemismului se inregistreaza in chip lamurit si mai tirziu, in configuratii de alt tip, si chiar in culturi, anume acolo unde se inscrie, fie si provizoriu, dogmatismul. Comunitatea devine atunci stagnanta, cum probabil era in culturile totemice, datorita Unului sau corpului unic de idei calauzitoare, sortite repetitiei lor. S ar putea insa presupune ca lumile totemice erau mai insufletite decit cele dogmatice, in masura in care monotonia era consimtita, iar nu impusa. Oricum, accentul cade, in cele totemice, pe Unu si repetitia sa.
Unu si variatia sa, ca alt raport intre Unu si Multiplu (corespunzind exceptiei ce confirma regulA), ofera schema culturilor de tip monoteist, ceea ce este valabil mai ales pentru configuratiile vechi, care aproape toate pun divinitatea drept principiu al unitatii. Este firesc ca popoarele monoteiste prin excelenta, cel al Vechiului Testament, mai tirziu si popoarele Coranului, sa redea cel mai bine configuratia culturala corespunzatoare. Insa curiozitatea istorica a facut ca deopotriva in ultimele doua secole sa apara o versiune laica a culturii pe baza de "Unu si variatia sa", in speta versiunea nord americana. Totul tine, in versiunea aceasta, de o Constitutie, un fel de Unu ce ingaduie o larga variatie in manifestarile istorice. Atita timp cit principiul unitar rezista, comunitatea are sau tinde sa aiba un profil distinct; altminteri isi risca sau disolutia, prin variatia prea libera a principiului ei (democratie laxA), sau regasirea ei drept ce a fost initial: un tentacul european aruncat peste ape.
Cu Unu in Multiplu ne intimpina o schema culturala de tip panteist (in cazul stiintelor, de tip panlogisT), asa cum a fost inregistrata configuratia culturala indiana, in care zeitatile par sa nu aiba contur definit, cum se intimpla si cu legea pe care o largea exceptia. Caracteristic culturilor de tip panteist este ca se edifica pe cite o singura mare tema (respectiv pe cite o singura mare teorie stiintificA), in cazul culturii indiene pe tema suferintei, in masura in care lumea reala este privita drept un rau. Brahma e peste tot; riul si ramul sint si ele Brahma, astfel incit partea, incarcata de sens divin cum este, ar putea fi in jubilare (asa cum in cultura europeana Sfintul Francisc a exprimat ceva din bucuria aceastA). Dar riul si ramul, ca si pasarelele carora le tinea predici sfintul, sint toate expresii ale "individuatiei", iar raspindirea Marelui Tot in realitati individuale este sfisierea lumii si suferinta ei. Lumea e in exceptie; ea largeste regula, in sensul ca ii sporeste intruchiparile, dar ceva ramine in agonie pina la sfirsitul lumii, cum avea sa spuna Pascal. O cultura intemeiata pe ideea ca lumea inseamna suferinta, asa cum se crede in cultura indiana si cum opereaza tehnicile ei spirituale, nu poate fi decit o incercare de terapeutica la nivel ultim, asadar o forma de soteriologie. Lumea trebuie vindecata si mintuita.
Cu totul altfel arata culturile lui "Unu si Multiplu", cele de tip politeist, in principal cultura greaca. Lumea nu este bolnava, in raspindirea ei prin individuatie, ci tocmai aceasta reprezinta sanatatea ei, apolinicul ei: dar este ca exceptia care nu obtine regula. Asa cum zeii nu se resorb in substanta unui Zeus Brahma unic, oamenii ca si astrii, fenomenele naturii ca si intruchiparile ei au toate un sens liber. "Politeismul" culturii grecesti duce la afirmarea plina a cetatilor, fiecare alta, ca si a constitutiilor, creatiilor, ideilor si scolilor filozofice, unde nu exegeza adevarului rostit cindva in trecut importa, ci cautarea adevarului inca negasit. In asemenea culturi, pantocratia Unului nu este de temut, ci mai degraba disidenta Multiplului. Grecii vor fi resimtit limpede acest risc de pierdere in pluralitate, de vreme ce au cautat pe plan exterior, prin Olimpiadele cu durata milenara, afirmarea de unitate in multiplicitate, in timp ce Platon avea sa caute zadarnic, cu Ideea de bine, acel Unu nesocotit de afirmarea pluralitatii Ideilor. Abia cu Plotin, Unu se reafirma plenar, dar atunci pierderea Multiplului va pune capat culturii grecesti, asa cum este probabil ca pierderea Unului ar pune capat cindva culturii indiene ca atare.
In cadrul dezbaterii acesteia a Unului cu Multiplul, de fiecare data, in primele trei rapoarte, Unu a fost - prin repetitia sa, prin variatia sa, apoi prin raspindirea sa panteista - in chip limpede hotaritor. Dimpotriva, miracolul culturii grecesti, din perspectiva spectrala a schemelor pe care le am invocat, ar putea fi redat prin preeminenta Multiplului asupra Unului.
Tot ce precede nu reprezinta decit o schema deocamdata, fireste; ar trebui ca schema sa fie dezvoltata intr o structura, pentru ca abia astfel sa putem avea sub ochi, de pilda, modelul culturii grecesti. Dar nu orice schema de cultura se ridica la o structura activa prin ea insasi; si de altfel acum ne intereseaza schema, structura si modelul culturii europene. Miracolul grec a ramas nerepetabil, iar de aceea el si este in acelasi timp fascinant si inapt sa devina un model.
