"Devouring time", scrie Shakespeare in admirabilul Sonet al XIX lea. Sa fie timpul cu adevarat? sau sintem noi, mai degraba, cei care l devoram? In cultura europeana nu se impune defel timpul ciclic al anticilor sau cel al Sinelui innebunit din cultura indiana, nici macar timpul liniar al viziunii escatologice crestine. Se impune in schimb timpul kairós ului, al momentului favorabil.
Sarmanul Kronos, confundat pare se, in sec. al VI lea a. Chr., cu chronos "timp", a devenit cit se poate de umil dupa infringerea suferita din partea fiului sau. I s ar putea chiar atribui, din perspectiva europeana, un discurs diferit nu numai fata de maretia sa trecuta, dar si prin raport la rangul pe care i l au rezervat citiva moderni in istoria si destinul omului. "Uitati ma, ar zice Timpul, depasiti ma. Faptuiti intr astfel incit sa va puteti lepada de mine. Eu sint monotonia si plictisul insusi.M am saturat de mine, inca din primul ceas, cind am pus lumea in miscare, caci tot ce stiu sa fac este sa ma repet." - Dar omul, in loc sa se angajeze in oportunitatile pe care i le ofera Timpul, se straduie prea des sa se cufunde in cronologic, destin si entropie.
Hegel totusi o spusese: timpul reprezinta tot ce e mai puternic, dar si tot ce e mai slab pe lume. Marea poezie, Shakespeare si romanticii, deopotriva cu Ecleziastul din Biblie, dar si cu toate constiintele sfisiate, descumpanite, resimt primatul a ceea ce este mai puternic in natura timpului. In schimb, cultura europeana pare adesea a se caracteriza - in masura in care se desprinde de natura si de ritmurile ei elementare - mai degraba prin considerarea timpului sub aspectul lui de slabiciune, de placiditate, de blindete. In orice caz, asa a procedat stiinta moderna, instapinindu se pur si simplu asupra timpului, pina la a face din el o simpla coordonata, e drept principala.
Stiinta se gasea in fata timpului cosmic si natural: timpul solar, cel selenar, cel circadian, timpul marilor ritmuri naturale, din care ea a stiut sa faca timpul repetitiei regulate si masurabile. Daca se pune intrebarea pentru ce au fost intotdeauna cuplate timpul si spatiul - cind se vede bine ca dinamismul unuia este total opus staticismului celuilalt -, atunci raspunsul ar putea fi ca e vorba, atit la unul, cit si la altul, de repetitie, de unde decurg celelalte caractere comune lor. Filozoful Locke se intreba: pentru ce oare nu repetam si alte "idei" decit pe cea de durata si spatiu, spre a obtine infinitatea? pentru ce nu si infinitatea albului? Dar orice repetitie ar fi in timp sau in spatiu, lor singure revenindu le repetitia pura. De aci deriva, drept caractere comune ale amindurora, cantitatea masurabila, omogenitatea, lipsa de orice continut, caracterul de forme vide, de cadre invaluitoare si - ca urmare a repetitiei inexorabile - necesitatea. Iar pentru ca timpul si spatiul nu poseda atribute, ca orice alt lucru (observa, de asta data, LeibniZ), ele vor oferi uniformitate stiintei, care s a instapinit pe amindoua spre a face din ele coordonate.
Si totusi stiinta ea insasi sfirseste prin a contrazice acest aspect de monotonie a timpului si spatiului, datorita altor conceptii, cu mult mai subtile. Spatiului ea a stiut sa i substituie ideea de cimp. Cit despre timp, chiar fara a lua in consideratie timpul uman, psihologic sau istoric, stiinta veacului al XIX lea - intiiul veac ce ar aduce ideea de timp, dupa Prigogine -, stiinta noua, i a atribuit caracterul de timp al entropiei. In aceasta ar consta, dupa autorul citat, patrunderea timpului "istoric" in stiinte, iar Prigogine merge pina la a sustine ca in felul acesta stiintele naturii s ar apropia de cele ale omului.
Numai ca nu un astfel de timp pretins istoric este de regasit in stiintele omului. Si de altfel timpul stiintei insesi isi gasise, cu vreo trei veacuri mai inainte, o alta versiune, in masura nu numai sa infringa monotonia cronologica, dar si sa edifice mecanica noua, tocmai depasind timpul obisnuit. Intr adevar, timpul acceleratiei (daca se considera timpul mai departe drept "numarul miscarii"), iar nu cel al miscarii uniforme, este cel care a facut cu putinta stiinta moderna: Galilei, Newton, Einstein insusi pornesc de la considerarea schimbarii de viteza, deci de la acceleratie. Ni se pare astfel ca putem opune unui mare om de stiinta contemporan o modesta observatie de ordin filozofic: acceleratia pare a fi noutatea spiritului stiintific modern, nu neaparat timpul degradarii entropice. Iar abia prin acceleratie stiintele omului s ar putea regasi in stiintele naturii. Ba cu mai multa cutezanta - caci de asta data ne aflam intre simpli diletanti in materie de stiinta - va trebui sa opunem timpului "cronologic" de care Spengler face atit de mult caz pentru cultura, timpul acceleratiei, am spune: timpul kairicitatii.
Intr adevar, ce este kairós ul? Intocmai ca in mecanica, el este dezmintirea timpului uniform, una care ne ajuta sa intelegem timpul el insusi si totodata timpul culturii. Se ignora probabil totul despre miscare, imbibata de timp cum este, daca ea reprezinta miscarea de inertie. Nu te misti, daca esti miscat cu o viteza egala. Numai a doua derivata, cum zic fizicienii, numai acceleratia ca schimbare de viteza ne instruieste asupra vitezei. Asa cum "mersul este o serie de caderi evitate" si viata o serie de esecuri infrinte, la fel timpul este o serie de oportunitati, puse in valoare sau ratate. Dupa Bergson - de asta data citat de Prigogine -, timpul inseamna inventie, sau atunci nu reprezinta nimic.
Ireversibilitatea timpului, de care se face acum atit de mult caz pentru stiintele naturii, inseamna prea putin, din perspectiva stiintelor omului. Devenirea creatoare, noutatea istorica, si nu simpla istoricitate importa. Nu se poate spune ca s a redescoperit timpul in natura, daca s a surprins doar sageata lui cu sens unic, in fond un sens liniar. Am recadea statornic in impasul determinist, chiar daca ar fi vorba de un determinism autorizind evolutia (v. Prigogine, Vom Sein zum Werden, Piper, 1982, p. 18), chiar daca am admite ca viitorul nu e continut in trecut. Caci, in definitiv, toata stiinta moderna pare sa fi depasit fatalitatea primului determinism, cel cu savoir c'est prévoir. Nu, a sti nu mai inseamna a prevedea, chiar daca isi pastreaza siguranta si liniaritatea deductiilor. Dar stiinta nu se mai instaleaza o data pentru totdeauna in siguranta ei. Ea se misca, are tresariri, are revolutii, cum spun epistemologii de astazi. Ea isi are prilejurile ei favorabile, asadar o kairicitate. Iar aici cade vorba excelenta a ginditorului grec contemporan Ev. Moutsopoulos: se numesc kairotice dispozitiile si dimensiunile "care braveaza determinismul temporal".
A infrunta si brava determinismul temporal, aceasta face posibila cultura, inclusiv cultura stiintifica. Culturile istorice care n au stiut sa braveze determinismul si s au lasat purtate de "timpul inexorabil" al naturii au sfirsit prin a se narui, sau cel mult prin a vegeta timp de milenii, in masura in care timpul naturii ingaduie citeodata stagnarea. Ca nobilul demers de a brava determinismul temporal se poate uneori transforma in "bravada", asa cum o arata in zilele noastre tehnica, fiica a stiintei? Ca se poate brava pina si Terra sau Viata aparuta pe ea, cu jocul de artificii de acum al explozivului atomic? Dar este o lipsa de maturitate a politicienilor Occidentului care ne a adus aci, nicidecum spiritul stiintific al culturii noastre. Prin ea insasi stiinta, ca orice demers cultural, reprezinta o iesire din timp, fara catastrofare a timpului natural.
Sau atunci, s ar putea spune ca o anumita forma de temporalitate apare cu fiecare cultura. La fel cum timpul nu si face ivirea decit prin Creatie, fiecare mic univers creat de om, ca e filozofic, artistic sau chiar tehnic, substituie temporalitatii naturale o alta, specifica. Sa se spuna oare ca o asemenea iesire din timpul dat nu e decit extaz mistic sau extazul contemplatiei estetice schopenhaueriene? Dar exista doua tipuri de extaz, unul fixator, al misticilor sau al contemplatiei, celalalt extazul neincetatei curgeri. Leonardo da Vinci, care este mai caracterizator pentru spiritul european decit sint misticii, stie bine sa braveze timpul prin contemplatia care nu fixeaza. Infinitatii timpului el ii opunea infinitatea relatiilor contemplate, inepuizabilul univers al naturii, al fantasticului, al creatiei artistice si, la el deja, al creatiei tehnice. Cu inerta infinitate a asa zisei eternitati se fac cel mult piramide, in timp ce cu infinitatea in devenire se face arta, mecanicism (radacina matematicilor, dupa LeonardO), filozofie si se fac citeva revolutii tehnico stiintifice. Prilejul favorabil, kairós ul, nu un alt tip de timp. De aceea Leonardo se straduieste sa prefaca timpul final el insusi, sau "plinirea timpului", in moment favorabil, pur si simplu; iar astfel el confera culori si aparenta unei lumi clipei inchipuite la Judecata finala.
Omul european este, atunci, cronofag: el devoreaza timpul, in loc sa se lase devorat de el. A sti sa pui in capsule, sa incapsulezi timpul se dovedeste a fi principala sa virtute. Totul se schimba atunci in imaginea noastra despre timp, de vreme ce acesta este slab, blind, bine intimpinator. El ni se ofera, propunindu ne oportunitatile sale ca tot atitea prilejuri de a ne elibera de eventuala sa tiranie. Oamenii de stiinta credeau sa poata regasi timpul culturii libere revelindu ne timpul lor istoric. Dar chiar stiinta lor este de la inceput un tipic act de cultura, ce nu asteapta sa fie explicat de catre stiinta, ci o explica el pe ea, rasturnind jocul. De aceea, cind un spiritual om de stiinta englez traducea astfel cele trei principii ale termodinamicii:
1. nu se poate cistiga (principiul conservariI);
2. pierdem sigur (principiul entropieI);
3. nu se poate iesi din joc, atunci replica potrivita, din perspectiva stiintelor omului, a culturii, a kairicitatii, ar fi:
1. nu putem decit cistiga (trecind in timpul creatieI);
2. nu avem nimic de pierdut;
3. merita sa incercam.
Este, in aceste trei principii din urma, o termodinamica a spiritului si este ipostaza culturii europene in istorie.
Dar a "iesi din timp" - catre ce? Pentru uneltele si masinile tehnicii se stia catre ce, la inceputul erei industriale. In zilele noastre nu se mai stie bine. De aceea o pagina din istoria spiritului european (diferita de istoria regilor si regisoriloR) ne ar putea da de gindit.
Cultura noastra este, intr o larga masura, de obirsie pastorala. In orice caz, cu stofele si a facut de doua ori intrarea in istoria cea mare cultura europeana: tesaturile Florentei au hotarit de Renastere, in timp ce masina de tesut de la Manchester a hotarit de era industriala. Nu ar merita oare sa reflectam la aceasta mica diferenta: cum ca stofele Florentei (si probabil gustul femeilor de acolo, despre care istoria scrisa de barbati nu face mentiunE) au condus la prosperitate, la finante, la contoare mai peste tot, dar si la veacurile Medici lor, la pictura, la umanism, la cultura propriu zisa - in timp ce masinile de tesut de la Manchester au condus la reusita si nebunia erei industriale, in marginea totusi a unei extraordinare promisiuni de viitor pentru om?
Pe de alta parte - si in perfecta solidaritate cu iesirea din timpul natural pe baza de kairicitate -, termodinamica spiritului ar trebui sa ne indemne a reflecta mai bine la citeva mari probleme (era sa spunem: mari platitudinI) ale omului cultivat, de pilda asupra problemei mortii. Exista intr adevar probleme "eterne" care sfirsesc prin a se eroda si degrada. "Cunoaste te pe tine insuti", de la Delfi, este o asemenea problema. Cine sa se cunoasca? Eu Tersit? eu Smerdiakov? - Iar problema mortii este si ea una din acelasi aluat.
Ne tinguim, pretindem sa filozofam, exclamam "Le roi est mort!" in legatura cu situatia, perfect acceptabila si normala, de a avea o masura a vietii. Am dori eternitatea sau cel putin prelungirea unei vieti ce n are sens decit prin finitudinea ei. Dar in felul acesta jalea de a fi muritor creeaza omului o perfecta iresponsabilitate. De o parte, libertinul sfirseste prin a crede ca "totul e permis", de vreme ce nimic nu supravietuieste; pe de alta parte, aspirantul la o alta viata plaseaza altundeva implinirea sa, ori, daca e credincios, se lasa coplesit de raspunderi ce l fac in realitate iarasi iresponsabil (doar cite un Platon sau credinciosul lucid stiu ce sa faca din aceasta viata, in perspectiva alteia, de dincolO).
Cu cit mai adinca si omeneasca decit a mortii nu ar fi problema ivirii in viata! Nu iesirea din viata ar trebui sa ne uimeasca si dea de gindit, ci intrarea in viata. Au trebuit sa se focalizeze atitea generatii, atitea coduri genetice, energii si fluizi, pentru ca fiecare dintre noi sa si fi facut aparitia pe lume. Ce extraordinar kairós a facut cu putinta vietile noastre? Si cum sa nu devii responsabil in fata unui asemenea prilej, ce ne a fost harazit?
Teologul Paul Tillich vorbea despre marele kairós al istoriei, aparitia Mintuitorului. Este oare o blasfemie, fata de o lume pentru care totul ar fi o Imitatio, sa ne gindim la kairós ul reprezentat de fiecare om adevarat? Este o blasfemie sa ne gindim la kairós ul culturilor?
Intr un veac in care exista atitia specialisti ai mortii culturilor si ai sfirsitului celei europene, ar fi poate potrivit sa ne gindim la miraculoasa ei nastere. Si atunci, specialistilor mortii, cu un La Bruyère in frunte, care declara ca "tout est dit et l'on vient trop tard depuis plus de 7000 ans qu'il y a d'hommes et qui pensent", le am putea spune pur si simplu: Totul nu e inca spus. Sa asteptam kairós ul urmator.
