O lume a departelui
Toti, in orice epoca, stim de binefacerile numarului. Citiva stim si de rautatile lui. Dar sa nu si aiba numarul ceasul sau deosebit in cultura?
Nespus mai stins decit celelalte parti de cuvint, isi impun de vreo doua veacuri suveranitatea, in cultura europeana, numeralul si conjunctia. Cita demnitate manifesta substantivul, ce verva si culoare adjectivul, cit relief si stil adverbul, ce neastimpar pronumele! Nimic din toate acestea la cele doua parti de cuvint, numeralul si conjunctia, ale erei iluminate. Acum facem treaba, iar nu castele pe Loire sau aforisme in saloane; acum se explica toate pe cit posibil rational, dovedindu se ca ele "se reduc la" - si se numara.
Se numara orice. Se numara viii si mortii, atomii, delictele si impulsurile electronice. S a regasit virtutea numarului, fara nici o mistica pitagoreica a lui. Se pleaca deci iarasi, dar intr alt fel, de la numar, in care stiinta cea noua a chimiei, de pilda, vedea insasi sinea substantelor ca "greutate specifica", sau prin care, fara a merge atit de departe, calculul probabilitatilor taie in contingent legi, in mare. Se nascuse dintr o joaca numerica si calculul acesta. Cavalerul de Méré intrebase pe prietenul sau Pascal pentru ce la jocul cu trei zaruri iese mai des 11, iar Pascal ii raspundea inventind analiza combinatorie.
Dar nu numai din joaca, ci mai degraba din nevoile societatii, de o parte, ale tehnicii nou nascute de alta, numarul redevine rege. Oricit de provocator ar declara un straniu om de stiinta, Jean Coulardeau (intr o foarte onorabila culegere intitulata Pourquoi la mathématique?, Paris, 1984), cum ca de la numar incep toate nenorocirile supusilor si ca prin numar - fisc, oaste, recensamint, statistica - sint ei stapiniti de tirani, nu se poate tagadui extraordinara eficienta in stiinte a numarului. S a spus chiar ca teoria numerelor este regina matematicilor; si asa cum cu Descartes spatiul era redus la numar, calculul infinitezimal pulveriza si apoi refacea, cu numaratoarea sa, orice intruchipare, iar teoria multimilor numara in felul ei, inca. Atunci cind au aparut masinile de calculat, ele nu au schimbat defel caracterul numararii - ba chiar l au simplificat, reducind numaratul la 0 si 1, cum visa Leibniz - dar au schimbat viteza de numarare si, cu ea, par a schimba fata lumii.
Cind nu se poate numara totul in chip exact, se numara inca, facindu se statistica. Ai crede ca in marginea lasata de statistica exista ceva miraculos, un fel de hic sunt leones al hartilor vechi, ceva liber de orice determinare numerica. Dar ceea ce cade sub statistica este si sta sub o lege, pe cind ce scapa statisticii sau asteapta sa fie prins de ea, sau ramine simplu rebut. Numarul este cel care ne da suprema siguranta. La nivelul ei ultim atins, mecanica de astazi nu se sfieste sa se numeasca "Mecanica statistica".
Atit de mare este privilegiul numarului, incit acesta a patruns in stiintele sociale si in viata fiecaruia. Se numara chiar sinucigasii. Tinerii in frac albastru, ca Werther, care se sinucideau dupa modelul acestuia au inceput la un moment dat sa fie numarati, si atunci probabil pierdeau sentimentul unicitatii gestului lor, asa cum vor vedea mai tirziu, uluiti, ca tot ce este mai personal, dupa Schopenhauer, ca reactie umana fata de oarba Vointa, anume refuzul de a trai, devine o cifra rece in statisticile orasului. Nu poti trai, iti spui uneori, caci te sufoca cifrele, dovedindu te a fi un obiect intre obiectele societatii, dar nu poti nici refuza sa traiesti, caci atunci te preiau din nou cifrele. Unde nu exista libertate, exista numar. - Si totusi, numarul nu venise oare sa ti dea tocmai libertate, sa te scoata din haos si jungla, sa ti dea lege si sens?
Atit de mare este prestigiul numarului (dincolo de rolul inestimabil jucat in cunoasterE), incit isi face aparitia la cel mai de jos nivel uman, ca un suprem protest sau ca o imploratie. Intr o lucrare de filozofia matematicilor este citat exemplul cersetorului dintr o piata londoneza, avind agatata de git o placa mare, pe care scria:
Razboaie 2
Picioare l
Neveste 2
Copii 4
Rani 2
________________
Total 11
Ce insemna acest 11 in mintea cersetorului, nu este limpede: poveri? nefericiri? infirmitati? incercari ale vietii? Dar neaparat ca insemna situatii si lucruri de un acelasi gen, spre a se putea face adunare.
Aici incep sa apara limitele suveranitatii numarului. Un contemporan, J. Ladrieare, scria in Les limites internes des formalismes (Louvain, 1957, p. 410) ca "intr un sistem formal perfect n ar mai fi lume, nici stiinta, ci doar vesnica revenire a omogenului, preschimbarea permanenta a ideaticului cu el insusi". Cu cit mai mult nu ar fi asa in imparatia numarului! Numarul trebuie sa faca una toate (chiar si neveste cu razboaiE), spre a putea ingadui adunare si operatii. Daca matematicienii vor spune ca astazi numarul nu mai este pentru ei un simplu mijloc de calcul, ci ca teoria grupurilor sau cine stie ce algebre superioare au scos in evidenta structuri numerice miraculoase, ii vom admira pentru inventivitatea lor, ii vom invidia pentru paradisul in care traiesc, dar vom raspunde ca jumatate din exercitiul numeric, cea care ne priveste pe toti, calculeaza mai departe, de la statistica si pina la fantastica numaratoare a microprocesoarelor. Mai mult inca, vom spune ca resimtim cu totii, in aceasta numaratoare din urma, o predominanta a spiritului adunarii si ca stim din clasele primare cum ca nu se aduna decit "parti de acelasi fel".
Doar in acest sens cutezam a spune ca limitele logosului matematic sint limitele omogenului. In slujba acestui omogen, jumatatea respectiva din matematici a jucat un rol pustiitor: a distrus forme, intruchipari, realitati date. Din fericire, a pus in joc altele - dar pentru ea si pentru vrednicii ei valeti, tehnicienii.
Totusi, sa admitem oare ca se numara si aduna cu adevarat tot? Intr o scoala de intelepciune europeana, se pare ca una dintre probe pentru neofit era sa priveasca atent doua boabe de griu aidoma, unul artificial (preferam a spune: steriL) si altul real si roditor, totul spre a obisnui pe oameni sa intuiasca deosebirea. Vom pretinde, acum, ca boabele de griu sterile se aduna efectiv, sint trimise la moara si se macina, pe cind boabele purtatoare de rod, daca nu sint trimise si ele la moara, ci insamintate, nu se mai pot aduna. Este in ele o crestere, incontrolabila numeric; iar daca se va spune ca si cresterea e masurata, vom aminti de ficus indica, arborele indian, care devine o padure. - Nu se intimpla la fel si cu eurile? Doar eul propus de Montaigne se aduna, anume se aduna parerile, voturile, ciudateniile oamenilor, bratele de munca, voiniciile ostasesti, ca si reumatismele; are grija statistica de toate. Dar eurile rodnice nu se aduna intotdeauna. Un profesor de matematici se aduna cu alt profesor de matematici, dar Riemann cu Poincaré, nu.
Numai ca eurile care se aduna au prevalat, de vreo doua veacuri, incercind sa dea o ipostaza proprie in cultura europeana. In definitiv, o cultura completa trebuie sa treaca si prin ipostaza numarului gol. Inutil sa protestam, ca poetul nostru Nichita Stanescu, exclamind: "Sintem, dar ne este urit." Cu plictisul nostru cu tot, s a putut inchega o societate care tine, ba uneori ingaduie, cu toleranta ei, mari reusite. Este o lume ce n are nimic sfint in ea, dar lasa pe fiecare in pace, cu sfintii si evlavia lui, o lume a politetii, ca dupa vorbele lui Lao Tse: "Virtutea apare dupa ce se pierde Tao, «omenia» dupa ce se pierde virtutea, «echitatea» dupa ce se pierde omenia, «respectul» dupa ce se pierde echitatea" (Lao Tse, fragm. XXXVIII). Prin respect, am zice prin politete, se creeaza raporturi, uneori perfecte, intre euri; insa, e drept, nu si rapoarte, respectiv conexiuni vii intre om si om, ci doar raporturi. Daca le respectam, societatea functioneaza bine si omul se distanteaza respectuos de om, asculta stiri, citeste ziare si pastreaza un foarte bun contact cu departele sau. Bye bye ar fi, poate, numele potrivit pentru o asemenea societate a politetii, in asteptarea unui suprem bye bye facut Terrei.
*
* *
S ar fi putut ca o astfel de lume sa nu tina cu adevarat daca, in morfologia aplicata a culturii noastre, epoca numeralului nu se infratea cu aceea a conjunctiei. Numerele impart si despart lucrurile, ca si pe oameni. Trebuia ceva care sa i uneasca, si acestea sint conectivele.
Conectivele moderne isi trag obirsia din tabloul conjunctiilor. Se ivesc in tabloul acesta o sumedenie de cuvinte de legatura, a caror punere in joc, cu accentul cind pe unul, cind pe altul, ar fi creat culturii noastre o frumoasa ipostaza conjunctionala, mai ales daca ar fi prevalat conjunctiile de subordonare. Dar, in spiritul lumii dominate de numeral, au luat intiietate conjunctiile de coordonare comandate de numar, adica de nevoia de adunare si de calcul. Cu conjunctiile de subordonare este probabil ca nu s ar putea calcula, iar de aceea intelesurile, pline de adincime, ale implicatiei (daca asa . atuncI) au fost reduse la raporturi exterioare, de adunare tocmai. Conjunctiile "sau" dimpreuna cu "si", de simpla coordonare amindoua, au triumfat asupra tuturor celorlalte, in logica noua. Dar logica aceasta nu este decit reflexul extensivitatii instaurate de numar si al exterioritatii raporturilor si relatiilor intre oameni in societatea "departelui".
Nimic nu ne leaga mai in adinc (poate doar condamnarea de a vorbi, in comunitatile etnice, fiecare in idiomul saU); in schimb sintem coordonati, conectati la ceva ori altceva, la capatul experientei lui Montaigne de deconectare. Sintem nevoiti prin inmasare sa traim in locuinte inaltate sub semnul lui "si" (si eu, si tU), al lui "sau" (sau eu, sau tU); cream colective care au ceva din "bandele anonime" ale pestilor cind merg in susul riurilor; ne imbracam simplificat pina la nudism si vorbim cu I P T uri (initiale pentru toatE). Stim nespus de multe, dar informatica ne arata ce putin stim, daca nu contabilizam (adunaM) datele ei in canceroasa crestere, iar asa cum nadajduim sa vindecam cancerul, care si el pare o proliferare aditiva, nadajduim - cine poate sti daca nu pe drept? - sa ne mintuim prin adunare.
Intre timp, aceasta dezlegata forma de legare face sa coboare peste lucruri si oameni: vidul. Stam bine cu vidul in stiinte si, in chip straniu, deopotriva cu sentimentul vidului, care obtine, cu absurdul de pilda, atitea reusite in literatura si, cu abstractul, in arta muzicala matematizata ori in plastica. Cind ne gindim astazi la nihilismele profetizate atit de provocator, alteori cu aristocratic dispret, de un Nietzsche ori Ortega y Gasset, ne cuprinde duiosia. Cum s au putut speria ei de blajinele noastre nihilisme? Caci ele nu izvorasc, ca la orientali, din suferinta si din mizeria de a fi om, ci dintr un preaplin, care a jubilat si a facut multe ctitorii, imbogatind lumea cu iluminismul, dar care acum, poate, s a istovit.
Vidul si neantul nostru sint intr adevar altele decit la orientali, asa cum o poate arata o simpla comparatie cu neantul budist. Ce spune despre neant religia aceasta? In ignoranta noastra in materie de orientalistica, vom marturisi ca n am aflat de acolo nimic deosebit despre neant insusi, doar despre calea catre el. In schimb, cultura europeana compune bine cu neantul, nu se pierde nicidecum in el, il ia in miini si il modeleaza. Nu toata lumea isi aminteste de felurile de "nimic" de la sfirsitul "Logicii transcendentale" din Critica ratiunii pure, dar ceea ce spune Kant acolo este relevant pentru cultura europeana.
Kant deosebeste intre patru feluri de nimic. Intii, spune el, lui "tot", "mult", "unu" li se opune nici unul, nimic. Este un concept, adauga el, fara obiect, nici posibilitate, nici imposibilitate. Este ens rationis. Apoi vine la rind negarea unei realitati, conceptul unei lipse, privatia: nihil privativum. In al treilea rind, sint formele de intuitie pura lipsite de substanta, ca timpul gol si spatiul gol: ens imaginarium. In sfirsit, putem pune in joc obiectul unui concept ce se contrazice, obiectul gol fara de concept (cercul patrat - n.n.): nihil negativum.
Asa compune cultura europeana cu nimicul, pricepindu se, ca nici una poate, sa l imblinzeasca. Toate nihilismele noastre ar incapea in acest tablou, ba s ar lasa imbogatite si transfigurate de el. Wittgenstein (si poate HeideggeR) ar exprima nimicul rational, Beckett nimicul privativ, nihilismele sociale ca si suprarealismul, nimicul imaginar, iar paradoxele logicii nimicul negativ. Sau mai stim noi cum?
Dar daca imblinzesti salbaticiunea, o si depasesti. Citiva pasi inca, si cultura poate relua, reinnoind o, cite o ipostaza trecuta, ori poate ajunge, cu morfologia ei, la ipostaza intimitatii omului cu lucrurile si a omului cu omul.