Nu e semnificativ, pentru spiritul european, faptul ca nu se sperie de esecuri? Ca in Biblie, unde cu intelepciune a fost integrat Ecleziastul, care parea sa zadarniceasca totul, dar lasa intact totul, asa au venit acum un Nietzsche si dupa el altii, care sa si inchipuie ca dinamiteaza lumea cu adevarurile tunate de ei. Iar lumea le a raspuns linistit: che bella voce!
In spiritul european sfirseau prin a precumpani doua modalitati: logosul matematic si cel istoric. Acesta din urma nu si a gasit caile si a dus la nihilism. Cel matematic a reusit din plin, totusi risca sa duca, sub chipul formalismelor, tot la un fel de nihilism. Dar ce importa? Modelul european stie sa explice si valorifice nihilismele, asa cum jubileaza in veac cu formalismele sale.
In nici o alta cultura, nici macar in cea greaca, nu puteau sa se iveasca formalismele, necum sa capete o buna valorificare (independent de reusita lor prin tehnicA). Intr adevar, peste tot in alte culturi este dominanta natura si, mai ales, e dominanta ratiunea naturala, care explica lumea aproape exclusiv prin "de ce?". Singura o cultura care stie sa si ia distantele fata de orice - dar oare nu ar trebui ca fiecare cultura sa fie una a distantarii omului si gindului de imediat? - isi va pune intrebarea: "de ce nu?". Iar formalismele, asa cum au si spus o istoricii stiintelor, din aceasta deosebire s au nascut si cresc. Libertatea de a si alege axiomele in stiinte sau de a da sisteme de organizare in societate infringe toate nihilismele si instaureaza o a treia lume, dincolo de cea reala si de cea tehnica. Nu cu vidul calcam peste vidul atins, nu cu "moartea pre moarte", ci cu alt pas de dans peste lesinul nihilist.
Dar este chiar anarhica libertatea sistemelor formale? In aparenta, da; in fapt, ea este expresia cea mai pura a modelului culturii si a structurii active in acest model: unitatea sintetica, acea unitate ce si da singura un divers. Asa fac si formele modelului acum, isi dau singure diversul. O clipa s ar parea ca, sub tirania formelor, in istoria recenta a unor ideologii nesanctionate la timp de comunitatile lor, modelul culturii europene s a compromis si descompus cu propriile sale arme, asa cum Apusul asteapta fatalist sa vina peste el cine stie ce catastrofa. Dar, asezind la locul ei crima, nu merita oare sa laudam virtutea? Modelul european s a confirmat, o data cu propria sa vidare de continut in istoria imediata. S a confirmat, dar in gol. A ramas din el scheletul; au ramas pentru o clipa, pina va veni reintruparea lor, formalismele. - Dar e de ajuns.
Este surprinzator si aproape induiosator sa vezi ca formalismele nu se considera solidare cu nimic din desfasurarea istorica a Europei. Insa ar putea fi limpede acum ca ele sint solidare cu esentialul ei. Astfel, sint solidare cu hotarirea finala de la Niceea din 325, de unde incepe cultura noastra, estica si vestica, printr o suprema afirmare in Trinitate a unitatii sintetice; sint solidare cu mitologia europeana, care se desface in jerba dintr un singur mit; sint, in sfirsit, solidare cu morfologia culturala europeana, care si plimba formele ei peste un intreg mileniu de creatie si viata spirituala, ducind tocmai ea, cu ultimele forme puse in joc, numeralul si conjunctia, la formalismele triumfatoare. Cineva s ar putea crede chiar indreptatit sa spuna ca formalismele de astazi sint solidare pina si cu viziunea cosmogonica in curs, adica sint solidare, in formalul lor, cu tot ce este mai material, devenirea cosmica insasi. Caci intr adevar, potrivit viziunii acesteia stiintifice, s a intimplat acum mai bine de zece miliarde de ani sa se manifeste un fel de "fie", in sensul de "Fie acest dens bulgare de materie; sa se nasca din el un univers", asa cum un sistem formal incepe cu un "fie acest corp consistent de axiome, sa se nasca de aici un univers formal".
Teribilele noutati ale veacului, in numele carora uneori sfidam trecutul, alteori ne lasam cuprinsi de jalnice spaime, sint de la inceput domestice si prinse in plasa modelului culturii noastre. Cind un Nietzsche reia gindul - nespus mai adinc si mai suplu rostit de Hegel - cum ca "Dumnezeu a murit", el crede ca taie respiratia lumii. In realitate el nu spune mai mult decit este scris in natura culturii noastre, unde dintre cele cinci tipuri de exceptii fata de regula domina ultimul tip, exceptia care desfiinteaza si reinfiinteaza ea regula. Spune doar ca nu mai exista un "dincolo", in sensul ca totul (tot ce e legE) apare acum in intrupare. Numai ca, asa fiind, lumea nu se secatuieste, ci se innoieste. Legea cea noua, cum a afirmat si cel Intrupat, nu schimba, ci doar inlocuieste pe cea veche, largind o; sau legile invechite se lasa depasite si, daca pot, reinvie sub alt chip.
Caci asa ni s a vadit a fi modelul culturii europene, unul nedominat de prezenta si fascinatia Unului, ci deschis catre totalizari succesive. Cu schema sa, modelul european arata ca opteaza de la inceput pentru Unu multiplu, din sinul rapoartelor posibile intre Unu si Multiplu, cele care dau o varianta a tipurilor de cultura descrise de exceptie si regula. Intr o cultura axata de la inceput, din ceasul rupturii bizantine fata de cultura antica, pe Unu multiplu (aici pe Unu intreiT), deschiderea si expansiunea aveau sa confere stilul si masura culturii ce se nastea. Singura schema cea noua, eliberata cum este de blocarea in Unu sau de aspiratia catre el, poate duce la o adevarata structura, una activa, care ni s a parut a fi unitatea sintetica. O astfel de structura este de la sine una de "forme structurante" - si dintr o data cultura cea noua devine paradigmatica pentru orice alta cultura. Cum poate fi cultura o inchidere ce ramine inchisa si, pina la urma, o forma de inertie istorica?
Sa amintim, in treacat doar, de unitatea sintetica din filozofie, care i a dat nume. In modalitatea aceasta a unitatii sintetice se naste cultura europeana cu mult inainte de Kant, dar el este cel care, intocmai lui Platon pentru gindirea antica, a pus ordine in gindirea moderna. Exista o splendida pagina in Critica ratiunii pure, cea mai grea dupa specialisti, totusi una cit de cit lamuritoare pentru orice om de cultura: este pagina in care, cu asa zisa "deductie transcendentala", ies la lumina in acelasi timp unitatea sintetica si unitatea de sinteza. Kant spune in fond ceva destul de inteligibil acolo, cum ca din unitatea lui "eu gindesc" (si nu numai eu, om, ci orice fiinta care ar gindI) ies formele de gindire asupra lumii. Formele acestea, categoriile, sint efectiv unificari ale unui divers, cum de pilda categoria cantitatii sau a cauzalitatii unifica atitea variate manifestari cantitative ori legaturi cauzale; iar astfel categoriile sint unificari ale unui divers si pot cu adevarat fi numite unitati de sinteza. In schimb, "gindesc" nu unifica nici un divers, ci isi da el unul, categoriile tocmai! Deci un tip de unitate, cea sintetica, face posibil celalalt tip, unitatea de sinteza. - Asta e tot, si cultura europeana se articuleaza asa, sugerind articularea oricarei culturi.
Caci trecind peste extraordinara cariera filozofica (cu Fichte si mai ales HegeL) a unitatii sintetice, o intilnim ca forma structuranta peste tot in istoria noastra. Ea este o unitate de expansiune, in timp ce unitatea de sinteza reprezinta una de concentrare; dar spiritul celei dintii va face ca si unitatile de sinteza izvorite din ea sa aiba deschidere si expansiune in concentrarea lor. Si iata, atunci, in cultura europeana, o intreaga procesiune de manifestari caracteristice ivindu se in spiritul unitatii sintetice; in primul rind, cum aratam, solutia Trinitatii, care a hotarit de o credinta, in al doilea rind mitologia (in cazul careia e de neinteles ca nu se face indeajuns deosebirea intre diverse mitologiI), care a hotarit de arte.
Dar si la niveluri mai joase expansiunea unei unitati fundamentale ne este noua caracteristica. Istoriceste, statele de inceput ale Apusului se fac prin dislocare si nu prin aglomerare, in asa fel incit nu stim daca pe Carol cel Mare trebuie sa l numim Charlemagne sau Karl der Grosse. Europa de Vest, odata asezata, va trece in expansiune, iar calatoriile Prerenasterii sau ale Renasterii nu vor tine de necesitate sau oarba sete de putere, ca in expansiunea mongola, ci de curiozitatea dezinteresata a spiritului. In acelasi timp, dar pe alt plan, eikón ul grec, care insemna imagine provenind de la asemanare si aparenta, cu amintirea mimesis ului, devine "icoana", care nu mai imita defel, ci ofera acum, cu unitatea ei, prototipul de imitat. Muzica, la rindul ei, devine polifonica prin canon, contrapunct si diversificarea unei unitati melodice. Limbile vernaculare europene se diferentiaza tot mai mult de graiul latin ori germanic, printr un proces care, fireste, se petrece peste tot; dar atunci cind vor ajunge la stadiul inaintat al lingvisticii, isi vor cerceta, adinci si favoriza diversitatea. Iar stiintele naturii, in diversitatea lor inexistenta in nici o alta cultura, nu se vor naste ele oare din unitatea mecanicismului, atit de cuceritor cu Leonardo da Vinci si cu Galilei?
Am numit asemenea unitati sintetice valori, iar culturile reprezinta pentru oricine sisteme de valori, nicidecum simple acumulari si folosiri de bunuri. Mai mult inca, sistemele de valori sau subsistemele lor (stiinte pentru valoarea adevarului, limbi pentru logosul ca rostire, arte pentru valoarea frumosului, ansambluri tehnice pentru valoarea creatiei practicE) tind, intr o cultura implinita, sa capete autonomie. Daca stiintele par astazi prea mult absorbite in tehnic, artele in schimb isi afirma perfect autonomia, pina la libertatile formalismului si artei abstracte. Arta nu mai este totemica, rituala, religioasa, nici macar ornamentala. De la un anumit ceas istoric incolo, artistii fac ce le place, in spiritul suprarealismului culturii noastre de unitati sintetice in act.
Toate subsistemele de valori, cu matematicile in frunte, aspira sa se autonomizeze si sa exprime libertatile Unului multiplu. Si totusi nu e vorba despre o "arta pentru arta", cit mai degraba de creatii care, in autonomia lor, sa exprime, cu rigoarea unitatii ce se diversifica, ratiunea (in stiinte pe cea logica, in arte pe cea plastica, in tehnica cea practicA) ce ramine unitara in propria ei dispersiune. Este aproape cum scria Mircea Eliade ca se intimpla in culturile traditionale cu creatia: orice creatie o reface pe cea originara a lumii.
Un asemenea cuprins al culturii, libere si totusi responsabil creatoare, ar fi putut fi descris prin sistemele sau subsistemele de valori manifestate in concretul istoriei europene: mitologice, politice, economice, artistice, filozofice, etice, stiintifice si tehnice. Insa nu de o istorie propriu zisa a culturii europene - pe masura careia de altfel nu eram - este vorba in cele de mai sus, ci de un model cultural, deci de forme. Inaintea realitatilor istorice ni s a parut ca stau formele de care tin ele. Iar toate sistemele de valori ale unei culturi se inscriu in morfologia ei.
Fata de teza relativista a filozofilor culturii ce pretind ca fiecare cultura isi are simbolul ei spatial, ideea ei originara si morfologia ei, cutezam a spune ca morfologia este una pentru toate culturile: e morfologia ipostazelor spiritului, al caror modest ecou il reprezinta morfologia gramaticala. In "elementul" acestor ipostaze ale spiritului se nasc si se desfasoara sistemele de valori: exista un tip de stiinta, de arta, de politica, de filozofie in modalitatea substantivala (mergem pina la a vorbi chiar de un tip de costumatiE), un alt tip pentru toate acestea in elementul adjectivului si cu totul alt tip in elementul adverbului.
Caci elementul care sustine de fiecare data culturile este substratul lor, sau ca si inconstientul lor. S a spus despre inconstient ca este zona mai adinca, iar "inconstientul colectiv" ar fi temeiul ultim al vietii sufletesti, careia ii ofera simbolurile si arhetipurile sub inriurirea carora sufletul se manifesta. Cu atit mai mult am spune despre spirit ca isi are, ca un fel de inconstient, morfologia lui, ce nu se dezvaluie prin vise ori prin cine stie ce cai ocolite, ci direct prin inregistrarea ipostazei respective. Intii percepi substantivitatea ("ceva", care vine spre tine amenintator, favorabil sau neutrU) si pe urma gasesti atit cuvintul potrivit, cit si conceptul lucrului. Intii vezi adjectivitatea si pe urma determini adjectivul, ca gind si cuvint. Intii vedem numeralul si pe urma numaram.
In asemenea elemente, ca tot atitea valori si unitati sintetice, culturile eliberate de tutela naturii incep a gindi, a vorbi, si a sta de vorba cu zeii. Dar le trebuie timp ca sa ajunga pina la ei, nu atit un timp al extazului sau un timp pur, al desfasurarilor logice, ci timpul real, timpul istoric. Sa se poata infringe timpul cu el cu tot? Cultura europeana a aratat ca se poate. Cine nu cunoaste lectia culturii europene se precipita in nefiinta sau in marele somn al Timpului.
