Dintre toate felurile de scari facute sau inchipuite de om, numai scara adjectivului nu urca. In rindul acestuia, comparativul aduce de fapt o degradare: el coboara lucrurile pina la confruntarea lor - exterioara, in fond - cu altele, in loc sa le vada in puritatea caracterului lor, asa cum sint sau apar. Superlativul aduce saracie si el, tragind in jos lucrurile, fie printr o aceeasi confruntare si relativizare, fie prin pierderea de sine in presupuse absoluturi. (I se intimpla ca adverbului, in cazul caruia, de pilda, "te iubesc foarte mult" inseamna nespus mai putin decit "te iubesc".) La gradul zero insa adjectivul nu mai tinde spre nimic, decit sa ofere o potrivita oglindire. Neutralizat inauntru, in cel ce observa, neutralizat in afara, in peticul de realitate observat, adjectivul devine un fel: "iata, asa arata toate acestea". El lasa lumea in pace, asa cum printre cei mari numai Leonardo si Goethe au inteles s o lase.
Am putea fi ispititi, atunci, sa vedem gloria adjectivului in neutralitatea lui si sa citim o aceeasi inteleapta si rationala neutralitate fata de tot, in natura umana a lui Leonardo si a lui Goethe. Oricine cade in ispita aceasta, in primul ceas. Dar nu numai ca la Goethe "sa lasi lucrurile sa fie" (das GeltenlasseN) poate reprezenta si o forma de nepasare, oricit s ar fi interesat el, cu spiritul sau de observatie, de tot ce intilnea, ci neutralitatea ca atare este lipsita de tensiune, in timp ce la Leonardo ea se preface intr o incordare. "Uniunea fortelor opuse", cum spunea el, aceasta ii da cheia. De aceea, spre a l intelege trebuie revenit asupra placidei neutralitati, vorbindu se mai degraba de bi utralitate, daca se poate spune asa, sau de ceva de ordinul complementaritatii.
In acest sens, este splendid si unic felul cum se intregesc si sustin, potentindu se in loc sa se "neutralizeze", tendintele si virtutile opuse din Leonardo. El poseda atit o natura masculina, cit si una feminina, fiind androginic fara nici o urma de efeminare. Deseneaza cu mina stinga si picteaza cu cea dreapta, sporindu si astfel maiestria, cum pretinde singur. Este frumos, gratios, elegant in tinerete, dar in acelasi timp stie sa traga cu arcul, e bun calaret si in stare sa indoaie, vinjos cum era, o vergea de fier groasa. Este vegetarian in chip firesc, poate si din dragoste pentru vietuitoare; este si pagin, si crestin. Adopta deopotriva mecanicul (paradisul stiintei matematice, spune eL) si organicul, este si pictor, si matematician, atit contemplator al concretului, cit si inginer, are supunere la natura, dar si gust de instapinire asupra ei. Se lipseste de orice patrie, in sensul ca se asaza deasupra inchiselor patrii. Dar cel mai potrivit gind despre el, poate, l a rostit istoricul italian Ferrero, cind spunea ca nu seamana nici cu cei vechi, nici cu cei noi. A unit atit de bine fortele si principiile opuse, incit a imbogatit nu numai pictura, ci si paleta noastra vizuala cu clarobscurul, asadar cu principii opuse, valorificate prin imbinare.
Ce era omul acesta, intr atit deosebit de ceilalti? In singuratatea sa, era tocmai omul universal, asa cum ar trebui sa tinda a fi orice natura umana de electiune. Am putea sa surprindem in el trasaturile ce ar caracteriza pe indepartatul om al viitorului, de la buna androginie pina la impacarea spiritului de finete cu cel de geometrie. Fata de el, toti ceilalti mari par oameni mutilati ca oameni, chiar sau tocmai cind sint "spirite" universale, ca Pascal ("der kranke Pascal", exclama GoethE). Iar cind acesta din urma, Goethe, iti da sentimentul ca acopera intreg registrul omenescului, iti spui, comparindu l cu Leonardo, ca acopera cu adevarat omenescul trecut si toata chibzuita cunoastere a lumii, ca Noe, dar ca nu ar putea reface lumea de dupa potop decit asa cum a fost, nicidecum ca o lume noua, cum ar face o Leonardo. De altfel, la nivelul omului si societatii, lumea lui Goethe este in citeva rinduri prea distinsa si nobila. (Ce s ar fi intimplat cu el daca se nastea englez? il intreba cineva. Dar, tuna el, nu se putea naste decit lord!) In schimb, in lumea lui Leonardo, poate si a viitorului, omul are, ca Goethe insusi alteori, umilinta de sine si umilinta in fata lucrurilor. "Fac ca unul sarac - scrie el la inceputul Caietelor sale - venit ultimul in piata si iau lucrurile de mai mica insemnatate, nesocotite de altii." Caci "odaile si cladirile mici duc la tinta, cele mari indeparteaza de ea", va scrie el alta data.
Asa a facut Leonardo cu aspectele si trasaturile omului, in primul rind. Nu l au interesat "lorzii" doar, care erau pe vremea sa principii, nici marii creatori, nici invingatorii pe toate planurile. Chipul lui Iisus din "Cina" nu l a putut duce la bun sfirsit, iar in redarea Giocondei a intirziat atit de mult poate pentru ca - asa cum avea sa spuna Walter Pater - i se parea ca pe chipul ei "au trecut toate maladiile sufletului". In cele 5000 de file ale Caietelor sale cu sute de desene, apar deopotriva chipuri de oameni uriti, chipuri de condamnati la moarte in pragul executiei, surdo muti cu expresia lor deosebita, oameni desfigurati sau transfigurati, potrivit sfatului sau catre pictori de a observa actele, gesturile, schimonosirea si muschii fetei celor ce se iau la bataie, sau alteori capete cu coafuri prinse in miscarea unui vint inchipuit, spre deosebire de parul nemiscat al capetelor sculptate de orientali; chipul oamenilor chiar in clipa executiei lor, sau alteori chipul lor sub vreme rea, cu gratia si blindetea sugrumata a expresiei lui. Il intereseaza ochiul cu cele zece functii ale sale, limba ca organ, cu mai mult decit cei 24 de muschi stiuti, copiii, batrinii, circulatia singelui, traiectul hranei, uleiurile, fructele, chiar si fructele otravite, parfumurile, rafinamentele si hidoseniile omului, oprindu se doar atunci cind descopera procedeul de a sta sub apa ore intregi si cind se hotara sa nu l dea in vileag, din cauza rautatii oamenilor, ce ar fi fost in stare sa ucida pina si de sub apa.
Pentru el, omul este "principalul instrument al naturii", cu o vorba pe care Goethe o va repeta, fara sa stie ca se gasea ascunsa in Caietele lui Leonardo. Daca, asadar, trebuie sa se oglindeasca si inteleaga pe sine, omul va incepe cu natura exterioara, ale carei manifestari si fapturi le va inregistra intocmai. Pe Leonardo il vor fascina si caii, si pasarile, si aripile pasarilor, si pestii, si fluturii, si musca, ale carei picioare din spate au un rol de cirma, constata el. Are o girafa si, spre a vedea cum sint vertebrele gitului, face disectii. Introduce pisici chiar in tablourile cu subiecte sacre. Analizeaza labele animalelor, iar in acelasi timp declara ca animalele care trag plugul ingaduie o demonstratie simpla a cvadraturii cercului. In lumea vegetala intirzie asupra frunzelor si a felului cum cade ploaia pe ele, asupra ramurilor tinere si a raportului lor de marime fata de ramura mama, asupra apei care este unsoarea vitala si reprezinta singele ce insufleteste pina si muntii, asupra undei, - pe cind in lumea minerala si moarta il intereseaza fundul marii, culorile variate si amestecul de culori din apele statatoare, la pietrele pretioase, la petele de ulei in apa si in sticla verde, la petele de mucegai, la zidurile vechi sau la rugina.
I ar fi dat stiinta de astazi toate raspunsurile? Multe, fara indoiala, i s ar fi lamurit lui Leonardo. Dar intrebarile lui treceau dincolo de orizontul stiintei exacte, uneori. Nimeni n ar sti sa raspunda curiozitatii lui (setei lui de adjectivE), cu privire la omenescul prea omenescul surisului, al chipului schimonosit, al asemanarii intre caderea parului sub greutatea proprie si curgerea apei - asa cum nici o stiinta n ar putea stapini fantasticul, pe care il concepe si descrie el, furtuna cu nuantele ei de obscuritate si batalia cu valmasagul ei, sfirsitul lumii, cind fluviile vor fi lipsite de apa si vegetatia nu va mai renaste, sau potopul, cu lumina lui intunecata, cu arbori dezradacinati, cu maluri ce se surpa, tirind case si oameni agatati de craci, in timp ce pe creste alti oameni se lupta cu dobitoacele pentru un petic de pamint mai sigur, toti inspaimintati si privind din cind in cind spre cei care, pe plute si in barci improvizate, se lasa purtati de ape jeluindu se. Colcaitul adjectivului, oare ce geometrie, ce stiinta l ar putea stapini?
Dar fantasticul lui Leonardo este natural. Nici o nazuinta catre transcendere nu apare la el, caci adjectivul este un aici, acum si asa. "Nu are revelatii", spune Valéry in studiul despre Leonardo, necum un abis cascat la dreapta lui, ca Pascal. Daca aseza pictura deasupra sculpturii, ca si deasupra poeziei si muzicii de altfel, daca ii placea sa spuna ca, spre deosebire de toate, pictura face palpabil impalpabilul, nimic totusi "de dincolo" nu se facea vadit in acest impalpabil. De aceea el repudia magia, ca si orice stiinta oculta, si nu retinea decit cite ceva din alchimia celor vechi. Dar se ridica si impotriva umanistilor epocii, declamatori cum ii pareau ei a fi si cum erau. El se considera un "inventatore", nu "recitatore". Dascalul sau este experienta. Pictura reprezenta pentru el "nepoata" de bunica a naturii, a carei fiica este lumea lucrurilor vizibile, unde peste tot - in marimi, masuri, sunete, greutati, timpuri, locuri - stau inscrise proportii, ce dau matematicile, legate si ele de vizual.
"Vor spune unii ca nu sint invatat. Da, nu stiu sa exprim, dar stiu sa scot din experienta", noteaza Leonardo in Caiete (v. Tagebücher, Hamburg, 1958, p. 15); se considera, asadar, un "discipolo della sperienza". Natura, adauga el, incepe cu legea si sfirseste cu experienta; noi trebuie sa facem pe dos. Nu deci impacarea cu cerurile o aduce el, ci impacarea cu lumea noastra. Si ce altceva era experienta, in sinul lumii noastre, daca nu, la el cel putin, una a intilnirii cu infinitatea epitetelor lumii? Caci asa cum limba ca organ dispune de cel mai mare numar de miscari printre organele de simt, la fel i se pare ca ea poate da o infinitate de glasuri, deci de limbi propriu zise, in cadrul unei experiente de gindire care in acelasi timp inregistreaza lucrurile si le sporeste expresia dupa voie.
De aceea Leonardo nu poate incheia nimic. El ramine un om al fragmentului. Adjectivele nu se numara. Nici tablourile sale, prea des, nici tratatele, din care nu publica nimic, nici experientele sale nu au capat. Omul universal, poate singurul ivit in cultura europeana, infringe timpul nicidecum prin extazul care fixeaza, ci prin extazul care curge.
Este o intrebare daca prin Caietele lui Leonardo lumea de astazi nu s ar putea insanatosi. Ipostazele spiritului, intre care si aceasta a adjectivului, nu se reiau in chip necesar, dar in cazul ca nu fac cite o lume sa inghete intr una din ele, ca Egiptul, China trecutului sau Bizantul, ele se succed liber, cum se vede in cultura europeana. Atunci, numarate fiind, ele pot oricind reveni. Iar astfel, dupa plictisul in care sfirseste astazi era conjunctiei si inainte de a se ajunge la o noua ipostaza a spiritului sau de a le incorpora pe toate la un loc, cum ar face culturile cu adevarat implinite, ne gindim ca s ar putea ivi un interludiu nou, reluind cite o reusita a trecutului. Nu ar fi un nou Ev Mediu, cum credea Berdiaev in anii '20, un ev cu partea sa sumbra si dogmatica (sau poate a si fost, scurt timp, spre alarma oamenilor veaculuI). Mai degraba o noua Renastere - fireste fara continutul si orientarile celei dintii, dar cu aceeasi bucurie si exuberanta a adjectivitatii - ar putea vindeca umanitatea contemporana de morbul desartelor ei tristeti.
E infinit probabil ca Leonardo nu era trist. N avea timp sa fie trist. Cu sanatatea si pozitivul sau androginic - si poate ca regasirea dimensiunii feminine din om, dupa 200 de ani de primat al masculinului atoateprogramator si pustiitor, ar reda lumii bogatia, culorile, spontaneitatea si surisul -, cu sanatatea sa, Leonardo ne instruieste mai bine chiar decit sfintul medieval care tinea predici pasarelelor. Caci la ce bun risipa aceasta de sori si stele pe firmament - se intreba Goethe - daca un om nu este fericit?
