Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont

Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere



Modelul cultural european - MITOLOGIA EUROPEANA de Constantin NOICA



Este probabil ca nu se intelege nimic esential din cultura europeana daca nu se tine seama de raportul ei cu natura. Toate mitologiile par a pleca de la natura si varietatea ei. Mitologia - spunea un mare european, Fr. Schlegel (in "discutia despre proza"), unul care totusi parea sa ignore, in ceasul acela, noutatea culturii europene - este "o expresie hieroglifica a naturii inconjuratoare". Dar mitologia europeana nu este asa. Ea se naste nu in fata diversitatii naturii, ci dintr o legenda unica. Pe cind celelalte pun in legenda, in basm si poezie o varietate de fenomene naturale, mitologia europeana pleaca de la o unitate ce se diversifica. Pentru ideea de "unitate sintetica", pusa in joc de Kant mai tirziu, exemplul acesta al unei intregi culturi (caci prin miturile ei, la inceput religioase si la capat stiintifice, cultura europeana este intreaga desfasurarea unei mitologiI), asadar exemplul unei unitati sintetice manifestate istoric, ar trebui sa fie cel mai izbitor. Nu se tine indeajuns seama de el, in filozofia istoriei si a culturii. Dar el este tocmai expresia noutatii radicale aduse de cultura europeana.
Din ce uimitoare singularitate - un copil nascut in iesle - izvoraste prima jumatate a culturii europene: Bizantul intreg, cu luptele sale de idei, ca si cu operele sale de arta; apoi arta europeana din Vest, preluata din Bizant, in pictura, de catre Duccio di Buoninsegna si Giotto, preluata in mozaicurile din Ravenna si arhitectura acesteia, din care se inspira creatorii capelei din Aachen ul lui Carol cel Mare; preluata la San Marco din Venetia; apoi catedralele, marile rataciri provensale, cultul femeii, poezia medievala, ordinele cavaleresti care aveau sa brazdeze in lung si lat istoria, in sfirsit muzica polifonica si pictura Renasterii, totul ramine de neinteles fara legenda copilului nascut in iesle.
Invidiem cei 1500 de ani (cam cit a durat oracolul de la DelfI) de cultura greaca. Dar sa fie cei 1500 de ani de cultura europeana, de la inceputurile ei si pina astazi, sub nivelul celor ai antichitatii clasice? Sa se inceapa, atunci, comparatia cu tot ce pare mai cuceritor la cei vechi; tocmai imaginatia creatoare de mituri. Grecii aveau nevoie de spectacolul intregii naturi spre a si plasmui legendele: de Chaos si Noaptea lui Hesiod, de Chronos, de soare si luna, pina si de boschetele padurilor si de riul Scamandru. Imaginatia lor e bogata din bogatia naturii si a fenomenelor naturale. Este o minunata imaginatie a prilejurilor gata date, una gratios somnolenta, relaxata, adinc superficiala, cum avea sa sugereze Nietzsche; este o blinda mingiiere si invaluire cu visul a unei lumi, pe care anticul o lasa acolo unde o gasise. Nimic uimitor in imaginatia sa - in timp ce dincoace, in mitologia europeana, totul te uimeste, cu numele si chipul nou pe care il capata lucrurile, dar pina la urma cu supranatura si suprarealismul ce vin sa inlocuiasca fapturile si intimplarile date cu alte fapturi si alte intimplari, vazute cu ochiul interior. Imaginatia nu mai este acum relaxata si nu pilpiie doar din cind in cind, ci este o adevarata vilvataie.


Sa se ia, pe de alta parte, gindirea speculativa. Chiar daca in prima jumatate a culturii europene nu apare o filozofie de nivelul celei grecesti - abia prin Kant si urmasii sai putindu se face o confruntare de la egal la egal -, se intimpla in favoarea gindirii europene ceva de care, iarasi, nu tinem indeajuns seama cind admiram fara rezerve pe greci. Filozofia lor este intreprinsa impotriva mitologiei proprii, pe cind cea europeana se asaza in prelungirea ei. Pentru ca Thales sa poata afirma ca totul e apa, Pythagoras ca e numar, Anaximenes ca e aer si Heraclit ca e foc, sau logos, sau conflict, ei trebuiau sa conteste, direct ori indirect, mitologia lor, peste care aduceau suveran pustiul gindului unic, sau macar monotonia gindului in genere. La fel cum agricultura, venita peste natura salbatica a culegatorului si vinatorului, avea sa produca un prim dezechilibru ecologic pe Terra, fata de care dezechilibrul adus de industrie ar putea fi mai putin pustiitor, in masura in care e revocabil sau controlabil, tot astfel gindirea filozofica vine la greci sa tulbure echilibrul "ecologic" al cugetelor si al simtirii, tinzind sa gradinareasca realitatea, de la ultima bolta cereasca, a stelelor fixe, pina la ratacirile sufletului, ale cetatii, ale gindului, ale cunoasterii si ale credintelor. Nu numai sofistii, cu dezordinea provocator adusa de ei, au generat prin reactie - cel putin in ceasul socratic - filozofia, ci mai ales haosul blind al mitologiei, impotriva careia se ridica acum, cu setea de instaurare a ordinii, reflexiunea filozofica. Iar ca si astazi, natura si ceva din gindirea naturala rezista, ba chiar incearca sa se razbune: la noi, cu amenintarile ecologice bine cunoscute, la greci pe planul gindirii (unde infrinsera imaginatia prea libera, dar prin prea multa armoniE), o data cu aparitia irationalului si cu enigma infinitului. Trebuia filozofat impotriva spiritului mitologic, si totusi nu se putea depasi un fel de "etica" a lui. La Anaximandros apare Díke, justitia nivelatoare a tuturor exceselor.
Va trebui deci inregistrat ca o radicala noutate faptul ca in cultura europeana gindirea nu se ridica impotriva mitologiei proprii, ci este in consonanta cu ea. Totul capata inteles, din clipa cind iei in considerare raportul inedit al mitologiei respective cu natura. Supranaturalul legendei unice, "reducerea" naturii si depasirea de catre om a suveranitatii acesteia duc la cu totul alta mitologie decit cele cunoscute. Nu numai ca a noastra se constituie fara natura si dincolo de a fi "expresia hieroglifica a naturii inconjuratoare", dar omul chiar rastoarna raportul cu ea, potrivit doctrinei aceleiasi legende unice, facind ca natura insasi sa fie "cazuta" o data cu propria sa cadere. Omul, in orice caz, nu mai este cel "natural". O spune lamurit un ginditor ramas in lumea secunzilor, dar adinc, de la inceputul veacului, anume Heinz Heimsoeth (in cap. al III lea din Die sechs grossen Themen der abendländischen MetaphysiK). Pentru antici, scria el, sufletul era o parte din cosmos, a naturii. Magnetul avea suflet.Chiar la Platon, adauga el, sufletul nu era subiectivitate si nu e opus lumii externe.Psihologia lui Aristotel era fizical biologica. Abia constiinta, la stoici, deschide catre ceva nou. In schimb, modernitatea scoate cu totul sufletul din contextul naturii, iar Augustin este cu adevarat primul modern - isi incheie Heimsoeth reflexiunea istorica. Poate ca asa, cu suprarealismul modernitatii, trebuie inteles si Bizantul, care, prin luptele sale de idei, credea ca poate consolida credinta, cind in fapt slujea gindirea speculativa a filozofiei. Cu prima ei filozofie - care nu este si cea a Evului Mediu occidental, prea tributar unei Antichitati prost cunoscute de el - cultura europeana se dovedea aliata, iar nu ostila, ca la greci, cu propria ei mitologie.
In spiritul acesta al creatiilor desprinse de gindirea naturala si de natura se va dezvolta, in al treilea rind - dupa imaginatia creatoare de mituri si dupa gindirea speculativa -, arta primei jumatati a culturii europene. Este o intrebare cit "mimesis" exista intr o astfel de arta, in care natura geologica si cea vegetala nu apar decit ca un stingaci fundal, la inceput, iar cea animala e transfigurata de om si omul de expresivitatea unei hieroglife a transcendentei. Oricum ar fi, arta modernitatii incepatoare trimite permanent spre altceva. Templul era inca un lacas in care cobora zeul; catedrala e unul prin care aspira sa urce omul. Iar artele caracteristice creatorului european, alaturi de cele ale cuvintului, vor fi cele care "urca", muzica si pictura, cum de atitea ori s a spus, nicidecum sculptura si prea putin arhitectura.
Daca nu stim ce putea fi pictura la greci si in ce masura ea trimitea dincolo de "mimesis", din reusita caruia anticii isi faceau o glorie (stiind in schimb ceva suparator pentru imaginea noastra despre ei, anume faptul ca statuile lor erau pictatE), in schimb ne dam seama limpede cit de noua, de neasteptata, de "nefireasca" este aparitia muzicii polifonice. Nimic din natura n a supravietuit intr o asemenea muzica, nici macar armonia, presupusa de antic, a sferelor ceresti. Pe de alta parte se iveste, in aceasta arta suprarealista prin excelenta (si comparabila doar cu matematicile, care si ele opereaza dincolo si dincoace de realitate, fiind astfel deopotriva semnificative pentru europenisM), un surprinzator exemplu de Unu divers in mic: contrapunctul ca si canonul muzical. "A doua sau a treia voce reproduce o tema deja enuntata de prima voce", spune Combarieu (in Histoire de la musique, vol. I, p. 367), asa cum canonul muzical in genere presupune o singura tema cintata impotriva ei insasi. Regulile formale ce vor fi astfel puse in joc nu fac decit sa duca in diversitate o unitate originara, astfel incit acelasi istoric al muzicii (op. cit., p. 4l2) poate vorbi de legi intrinsece muzicii si care, printr un fel de "autogeneza", fara recurs la sentiment, trebuie sa ajunga la dezvoltarile de care ea, muzica, e susceptibila. O tema fundamentala, tratata in chip savant, este de ajuns. Chiar daca nu toata muzica polifonica incape aici, apare ceva hotaritor pentru destinul artei celei noi din cultura europeana.
De autogeneza nu puteau vorbi nicaieri anticii. Modernii o pun in joc peste tot. Ei nu dispun de o natura din care sa se inspire si de invaluirea careia sa se simta cuprinsi. Nu redau lumea, ci dau ei lumi, in domeniile unde sint liberi sa fabuleze, ca in muzica ori matematici, iar cind se apleaca asupra domeniilor date, din sinul realitatii, ei gasesc acolo legi despre care, ca astazi, nu mai stii bine, pina la urma, daca sint ale lucrurilor sau ale impletirii subiectului cunoscator cu lucrurile.
O singura incercare sau una din putinele incercari de a regasi natura si realitatea ei s a putut inscrie in cultura europeana, dar si ea ca o exceptie: viziunea lui Francisc din Assisi. El vorbea despre fratele Soare si sora Luna, predica la pasarele si accepta cu adevarat sacralitatea naturii. Asa era sortit el sa si ramina in sinul lumii noastre culturale. Dar, de ce nu s ar spune? el venera natura poate pentru ca nu era mare stiutor in cele ale teologiei, intocmai lui Ignatiu de Loyola, fostul militar, care, lipsit fiind de o pregatire teoretica deosebita, avea sa fie un geniu al organizarii practice. Astfel cele doua mari ordine medievale, franciscanismul si Ordinul iezuitilor, se nasteau, s ar zice, dintr o carenta a intemeietorilor. Din franciscanism, de altfel, nu adorarea naturii avea sa supravietuiasca, data fiind mentalitatea europeana, ci juruinta saraciei, pe cit putea fi activa si ea in veac. Iar in Francisc insusi, la sfirsitul vietii, aparea ceva de om al lumii celei noi, daca nu un refuz al naturii, cel putin o afirmare a persoanei umane chiar in ipostaza ei trupeasca, de vreme ce poetul florilor si al infratirii cu natura avea sa se caiasca pentru excesele practicate in viata si sa regrete ca "si a jignit fratele trup".
*
Acum putem intimpina, cu alt inteles decit cel curent, partea a doua a culturii europene. Ea este infatisata, cu stiintele, filozofia si luminile ei, ca total opusa, in litera si spirit, partii intii. Dar pina si unii istorici ai stiintelor au facut observatia ca mentalitatea stiintifica nu putea aparea decit in climatul creat de o anumita mitologie. Iar citiva istorici ai filozofiei si filozofi ai culturii au stiut sa arate ca atitudinea total noua fata de natura este cea care a eliberat inteligenta investigatoare in stiinte si subiectul cunoscator in filozofie. Abia a doua parte a culturii noastre, de la Renastere si pina astazi, se adincea, peste tot detasat, in cercetarea naturii, pe care o punea sub luneta, o trecea in experiment si o spectraliza in laborator, tocmai pentru ca, potrivit mitologiei europene, natura e decazuta din sacralitate. In principiu, stiintele noastre ar fi putut sa apara, macar partial, in lumea egipteana, sau in cele apropiat si indepartat orientale. N au aparut acolo, pentru ca mitologiile lor le impiedicau sa faca explorari in suprareal si in subreal.
Astfel isi faceau aparitia in Europa sistemele de valori autonome, la inceput valorile artistice si stiintifice indata dupa sistemul religios. Va urma primatul valorilor filozofice, istorico politice, in fine tehnice, practicate pentru ele insele, ca si primele, si aparent opuse, dar in fapt solidare cu el, ca fond si structura. Dar toate vor fi in expansiune. Toate au apetenta infinitului, care nu este al naturii.
Caci daca ar trebui sa rezumam noutatea europeana, fata de lumea greaca si alte lumi, atunci s ar putea spune ca ea tine de intelesul ce se da infinitului. Pentru antici sau alte culturi finitul (cum e cel al naturii perceputE) este rational iar infinitul e irational. Pentru european va fi invers: infinitul este cel care se dovedeste rational, fiindca are o regula de formare. (Cum spune Pavel Florenski: Ratiunea e posibila daca infinitul actual este dat.)
De aceea in lumea noastra tot ce e bun are un sens de infinitudine - dupa cum tot ce e rau cade sub infinitudinea, de rindul acesta proasta, a lui "inca ceva si inca ceva". Caci tot ce e rau este intr o limitatie ce se reia ca trista limitatie, pe cind ce este bun intra - ca in nici o alta cultura - in limitatia ce nu limiteaza, ca in legenda copilului nascut in iesle.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.



Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.