Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





MINIMA MORALIA ELEMENTE PENTRU O ETICA A INTERVALULUI de Andrei PLESU (Sinteza)

 

COMPETENTA MORALA

Competenta morala - singura pe care nimeni nu si o contesta Falsa autoritate morala: judecata si sfatul . Competenta morala a "specialistului" . Asezarea paradoxala a eticii ca "stiinta" . Simtul etic si simtul comun . Irelevanta morala a omului ireprosabil . Insuficienta morala ca fenomen originar al eticii

Oamenii sint, adesea, mai modesti decit par. Orgoliul are, uneori, subtilitatea de a le ingadui sa si declare, fara sfiala, incompetenta, pina si in teritorii in care nu e tocmai magulitor sa fii incompetent. A devenit, de pilda, un titlu de distinctie interioara, un semn de onestitate intelectuala sa poti admite ca in cutare domeniu nu e cazul sa te pronunti, ca nu pricepi matematica, arta moderna, lingvistica structurala sau orice alta disciplina, mai mult sau mai putin sibilinica. Exista nenumarati critici literari care par aproape multumiti sa proclame ca filozofia nu e treaba lor, dupa cum exista metafizicieni care se mindresc de a nu frecventa artele. Toti acceptam de altfel, in retorica zilnica a conversatiei, ca unele lucruri ne ramin inaccesibile. La limita, sintem chiar dispusi sa recunoastem, in rare momente ale uitarii de sine, ca, in definitiv, exista si oameni mai inteligenti decit noi sau, in orice caz, mai invatati decit noi. Cu alte cuvinte, toti stim, din cind in cind, sa admiram, sa privim catre un altul de jos in sus, proiectindu l pe cerul exaltant al propriilor noastre, neatinse, idealuri. Suportam sa spunem si, la rigoare, sa ni se spuna ca nu sintem destul de harnici, destul de iscusiti, destul de stiutori, destul de indeminatici. Ceea ce nu putem tolera e sa spunem si, mai cu seama, sa ni se spuna ca sintem moralmente precari, ca sintem corupti, necinstiti, discutabili din unghi etic. Un caragialesc personaj launtric e gata neincetat sa si atribuie toate defectele, cu conditia sa i se recunoasca in unanimitate macar o calitate: tinuta morala. Aceasta nu inseamna ca ne socotim, in toate episoadele vietii noastre, ireprosabili, ca nu ne cunoastem caderile, turpitudinile, mizeria interioara. Socotim insa ca, orice am face si orice am fi facut, substanta noastra fundamentala ramine pozitiva, inalterabila. Culpa etica e expediata in termenii unei tolerabile greseli omenesti, distincte de natura noastra adevarata care e, malgré tout, onorabila.



Pe scurt, singura autoritate pe care constiinta individuala nu si o pune niciodata sau aproape niciodata la indoiala e autoritatea morala. Capacitatea de a distinge intre bine si rau, intre viciu si virtute, dreptate si nedreptate pare a fi la indemina tuturor. In materie de etica, functionam constant printr o nedemolabila auto complezenta. Traim intr o inflatie baroca a competentei morale, intr o lume a carei principala dezordine risca sa fie faptul ca toti membrii ei se simt moralmente in ordine sau ca toti resimt dezordinea proprie drept neglijabila. L'enfer c'est les autres - parem a concede cu totii. Prin urmare, le paradis c'est nous mêmes.
Increderea fiecaruia in propria autoritate morala nu exprima nici macar increderea intr o incoruptibila saminta de bine existenta - dincolo de accidentele destinului individual - in adincul oricarui exemplar uman. In acest caz, ea ar fi acceptabila in numele unei antropologii optimiste, pentru care "pacatul originar" a putut compromite armonia functionala a firii omenesti, fara a infecta totusi nobletea ei esentiala. Dar abuzul de autoritate care are drept rezultat abuzul competentei morale e mult mai putin decit atit: e sentimentul difuz al propriei indreptatiri, al infinitelor justificari pe care chiar actele noastre vinovate le pot capata, printr o rafinata si oarba cazuistica. Asumarea competentei etice e un gest tipic al obtuzitatii spirituale: e inceputul derivei etice. In imediatul cotidian, ea are doua forme specifice de manifestare: tendinta de a judeca transant lumea si oamenii si aplecarea irepresibila de a da sfaturi, invocind, drept argument, propria calitate morala, laolalta cu o prezumtioasa "experienta de viata". Nu e inca momentul sa discutam termenii in care se pun, in mod corect, problema judecatii morale si aceea a sfatuirii. Deocamdata, retinem pericolul ca ele sa cada in pura vanitate etica. Oricum, si judecata si sfatul sint, prin natura lor, inferioare actului etic. Ele sint practicate, de regula, tocmai ca substitut al actului, ca eludare a lui, ca modalitati de a refuza sa ti ajuti semenii, mimind - prin discurs - ajutorul insusi. Judecata etica e o specie a dezimplicarii, dupa cum sfatul - fireste intotdeauna "bun" - e o specie a suficientei. Amindoua penduleaza intre rigorism fad si ipocrizie infatuata si instituie - in plan etic - o mortala sterilitate.
Exista totusi competenta etica reala? Si daca da, cine o intruchipeaza? Este, de pilda, specialistul in probleme de istorie si teorie a eticii o competenta in materie? Raspunsul e elementar si prompt: nu devii o autoritate morala intrucit i ai citit pe Aristotel, pe Spinoza sau pe Kant. Eruditia etica - nedublata de vocatie etica - e una din cele mai ridicole forme de eruditie: caci in nici un domeniu simpla stiinta de carte nu e mai inoperanta, mai inconsistenta, mai vinovata. Ajunsi aci, sa amintim, in treacat, minimala distinctie intre etica si morala, o distinctie de care noi insine, in rindurile de mai sus, n am tinut, riguros, seama: etica are conotatia unei rubrici academice si, ca atare, poate face obiectul unei profesionalizari savante. Morala e aspectul circumstantial al eticii, etica particulara, prelucrare subiectiva a moralitatii generice (SittlichkeiT) de care se ocupa etica. Pe temeiul acestei distinctii, vom sfirsi prin a spune ca specialistul in etica poate avea competenta etica, dar nu are, in chip necesar, autoritate si competenta morala. Or, pe noi nu ne intereseaza decit aceasta din urma. Competenta morala nu se dobindeste prin lectura si prin hermeneutica istorica. Ea nu se preteaza la sistematica severa a stiintei. Lasind deschisa disputa socratica din jurul posibilitatii de "a invata virtutea", ne vom refugia, deocamdata, in pacea disciplinata a conceptelor aristotelice pentru a spune ca fapta morala nu poate fi obiectul unei cunoasteri exacte, intrucit ea nu e necesara, nu are loc mereu in acelasi fel. Pe de alta parte, fapta morala nu e nici accidentala, in asemenea masura incit sa nu dea nici o sansa ratiunii investigatoare. Ea face parte din categoria faptelor generale, adica a faptelor care au loc de cele mai multe ori in acelasi fel. De cele mai multe ori, dar nu intotdeauna. Faptele morale circumscriu un domeniu al nuantei, al varietatii, al relativitatii, a carui bogatie nu poate fi cadastrata inginereste. Etica insasi e o "stiinta" oarecum paradoxala, un amestec neobisnuit de contingenta si universalitate, vizind mai curind intelepciunea (phrónesiS) decit stiinta propriu zisa. In etica nu se poate geometriza. Discursul ei ezita ametitor intre febra aspra a vietii si efortul ordonator al constiintei, intre imprevizibil si ordine, intre nemijlocirea imperativa a actului si medierea rabdatoare a reflectarii sale. Etica ne confrunta neincetat cu un complicat amestec al legii cu nelegiferabilul. Miscarea ei uneste intr o singura traiectorie spiritul critic cu iertarea, sentinta rece a absolutului cu o universala adiere de toleranta. Mai mult decit orice alt domeniu, etica sta sub misterul destinului: in perimetrul ei, surpriza, rasturnarile de situatie, surparea neasteptata a evidentelor si victoria perpetua a improbabilului sint fenomene constante. Nimic nu e mai strain de simtul comun decit etica. Etica incepe acolo unde simtul comun intra in criza, constatind ca nici una din regulile pe care le ingina mecanic in numele iluzoriei sale competente morale nu mai este valabila. Drama etica apare, de aceea, din punctul de vedere al simtului comun, drept o forma de nevroza, drept o ne regula care ii tulbura habitudinile. Simtul etic e fata de simtul comun ceea ce e insomnia fata de somnambulism: o ne adormire contemplativa, opusa adormirii active din jur. Ordinea morala, ca rezultat al veghii morale, e - spre deosebire de ordinea comuna - o ordine de tip patetic, o ordine care nu se asociaza cu confortul si cu securitatea launtrica; e o ordine alcatuita din suferinta si risc, o ordine cu grad minim de previzibilitate.
Incompatibila cu priceperea etica a "specialistului" academic si cu placiditatea didactica a simtului comun, competenta morala e, intr un anume sens, incompatibila si cu existenta neprihanita a omului ireprosabil. Nu vom spune ca omul ireprosabil (eroul etic, sfintul, ascetul sau cum vrem sa i spuneM) e, in plan etic, incompetent, dar vom spune ca ceea ce se poate numi "competenta" sa e irelevanta etic. Omul ireprosabil, in masura in care exista, e dincolo de etic, intr un spatiu in care deliberarea etica e incheiata. Statica siluetei sale, imacularea prezentei sale fac din acest erou rarisim un impozant exemplum, dar mai putin un reper eficace. Ascetul e un simbol al capatului de drum. Drumul propriu zis ramine in urma sa, ca un vehicul abandonat dupa atingerea tintei. Or, etica e o strategie a vehiculului. Din unghiul capatului de drum, ea inceteaza sa mai fie o problema, devenind substanta spontana a vietii, expresia ei fireasca, nereflectata. E absurd sa vorbesti despre o morala a ingerilor. Natura angelica e meta etica. Ea nu poate privi sfera eticului decit cu uimita candoare cu care zapada ar privi focul. E foarte important sa intelegem ca, de la inaltimea absolutului, morala e un tinut exotic. In acest exotism feeric se situeaza dezbaterea morala pe care o avem in vedere.
Absolutul nu poate cobori pina la marunta dascaleala de care are nevoie inarticularea noastra pentru a evolua. Dar noi nu putem aproxima absolutul daca nu traim cu vehementa - pina in concretul ultim - misterul obnubilarii lui. Iar etica nu e, in fond, decit efortul de a gasi rigoarea normativa a actului uman, in conditiile unei cronice carente de absolut. Norma etica insa nu poate avea alt criteriu legitim decit absolutul. Si atunci etica e tentativa eroica de a recompune absolutul din fragmentele tacerii sale, de a gasi legea in numele careia se poate trai cu demnitate ocultarea legii adevarate. Etica e disciplina nascuta prin indepartarea de absolut, e un mod de a administra aceasta indepartare. In proximitatea absolutului, ea devine caduca, asemenea unei lectii de inot pentru amfibii Dezbaterea etica nu e necesara acolo unde ea e de la sine inteleasa. Ea devine insa necesara acolo unde exista criza morala, defect moral, cadere. Despre toate acestea, ingerii au incetat de mult sa mai stie ceva. Iar ascetul tinde halucinat spre aceeasi sublima ignoranta. De aceea spunem ca autoritatea sa morala e de o irelevanta splendoare.


Relevanta etic nu poate fi decit experienta nemijlocita a eticului, iar aceasta experienta isi atinge intensitatea maxima in patologia culpei morale. Competenta morala adevarata incepe, asadar, cu esecul moral, mai exact, cu asumarea esecului: cine urmeaza, in litera, codul moralei curente poate trai pina la adinci batrineti avind aerul de a fi respectabil, dar moare fara a fi trait inca in etic. Numai cine a trait - imprudent - fascinatia transcenderii codului, numai cine a resimtit relativitatea oricarui cod si, in acelasi timp, indispensabila lui autoritate a ajuns la hotarul experientei morale. Competenta morala adevarata se capata exact in punctul in care esti pe cale de a o pierde. Altfel spus, nu poate intra cu indreptatire in dezbaterea etica decit fiul risipitor, al carui chip e definitiv stigmatizat de pericolul ratacirii. Caracteristica, intrucitva derutanta, a competentei morale ar consta deci in imprejurarea ca, spre deosebire de orice alt tip de competenta, ea se intemeiaza pe o insuficienta, pe o lipsa. E pregatit sa mediteze la o etica cel care stie ca niciodata nu e mai aproape de portile ei ca atunci cind sta singur dinaintea lor, ca un strain dinaintea propriei sale strainatati. Adevarata competenta morala incepe cu o experienta ne ipohondra a vinii, cu sentimentul incompetentei morale, al excomunicarii de sine. Inseamna aceasta ca nu intuieste sensul legii morale decit cine o calca? Nu neaparat. Ceea ce ni se pare insa evident e ca nu intelege bine o lege cine n a simtit niciodata in adincul sau ispita de a o contesta sau, macar, neputinta de a i se supune.

Adaos
COMPETENTA MORALA, IERTARE SI "PROGRES" MORAL
Faptul de a resimti ocultarea absolutului nu e doar mediul de constituire a eticului: e paradigma insasi a vinovatiei morale. "Defectiunea" morala e reductibila, intotdeauna, indiferent de chipul ei concret, la o "intrerupere de circuit", la stergerea urmei care leaga constiinta individuala de absolut. Culpa morala echivaleaza, asadar, cu pierderea simtului de orientare, cu disparitia - subiectiva - a "nordului". Cind aceasta disparitie e ignorata de cel care o sufera, culpa isi e siesi opaca si nu poate fi temeiul nici unui demers etic. Vinovatia morala despre care spunem ca e "fenomenul originar" al eticii e numai aceea in care vinovatul e simultan dezorientat si constient de dezorientarea sa. Perimetrul competentei morale se stratifica, atunci, dupa cum urmeaza:
A) competenta morala a omului ireprosabil, irelevanta etic, intrucit posesiunea simtului de orientare se manifesta ca o insusire fireasca si, ca atare, netransmisibila;
B) competenta morala a simtului comun, care legifereaza in chip mecanic, neputind avansa - in lipsa simtului de orientare - decit pe drumuri dinainte marcate (prin convenienta, traditie, reflex social etc.);
C) competenta morala propriu zisa, definita prin constiinta dezorientarii si, in acelasi timp, prin incapacitatea de a consimti unor marcaje prestabilite;
D) incompetenta morala propriu zisa, echivalenta cu dezorientarea inconstienta de sine, nereflectata si, in consecinta, inapta a se percepe sub specia culpei.
Din punctul nostru de vedere, etica nu poate lua fiinta decit la nivelul c al competentei morale, ca experienta a ratacirii asumate, ca alergare tulbure sub un cer noros, al carui albastru e intrezarit rar sau doar banuit.
Se naste, fireste, intrebarea cum poti sti ca ai pierdut ceva pe care nu l ai avut niciodata. Cum poti sti ca esti dezorientat, in absenta reperului orientativ? Dar e o intrebare strict logica, dintre cele cu care etica nu lucreaza. si nici viata curenta. In padure, stii ca te ai ratacit nu neaparat pentru ca ai stiut, mai intii, drumul: poti foarte bine sa nu l fi gasit inca. Ceea ce stii e ca un drum trebuie sa existe, ca miscarea nu are sens decit ca tentativa de a ajunge undeva, de a atinge o tinta. Criza morala e presentimentul punctului final, dublat de incompetenta traseului optim. Constiinta morala incepe cu recunoasterea acestei incompetente si nu cu intirzieri speculative asupra existentei (sau nonexistenteI) capatului de drum. E drept ca ce ul scopului e, in etica, atit de legat de cum ul caii, incit, nu o data, el apare ca o simpla imbobocire finala, ca excrescenta ultima a unei cresteri preformate in vederea florii. Calea si tinta sint coextensive fara ca, prin aceasta, calea sa se destrame in cuprinsul tintei sau tinta sa se risipeasca in dinamismul caii. Calea si tinta alcatuiesc, impreuna cu figura mobila a calatorului, corpul unitar si treimic al cautarii morale, limita ei si infinita ei diversificare posibila inauntrul acestei limite date.
*
Daca insa competenta morala e culpabilitate constienta de sine, iar culpa care se autoignora e semnul incompetentei morale, atunci iertarea acordata "celor care nu stiu ce fac" e, in prima instanta, inacceptabila. Numai ca pacatul comis fara constiinta pacatului e distinct de pacatul comis cu constiinta corectitudinii, respectiv a indreptatirii sale. Trebuie, cu alte cuvinte, sa deosebim intre pacatul inocent si pacatul care se ia drept virtute. Cel dintii nu stie ca e pacat: el poate fi iertat, caci lasa loc deschis unei iluminari corective. Cel de al doilea stie ca nu e pacat: sta deci sub amenintarea incorigibilului si e, in consecinta, de neiertat. Iertarea celor care "nu stiu ce fac" urmeaza a fi, asadar, coroborata - fara contradictie - cu lauda celor care stiu ce fac sau care stiu ca nu fac ce e de facut. E sensul unui fragment apocrif, emanind din aceeasi sursa cu textul iertarii: "Omule, fericit esti daca stii ce faci. Dar daca nu stii ce faci, esti blestemat si stricator de lege."
Etica circumscrie un spatiu riscant, in care totul sau aproape totul poate fi iertat, dar in care constiinta morala autentica lasa mereu deoparte solutia iertarii, ca pe o solutie care nu tine de sfera eticului, ci i se adauga compensator, asemenea unei rezolvari - niciodata garantate - a irezolvabilului. Iertarea apare, cu alte cuvinte, cind dezbaterea etica devine de necontinuat in termeni strict etici. Chiar practicata la nivelul eticii curente, de la om la om, iertarea poarta, in structura ei, o aroma trans omeneasca: ea e efectul stuporii cu care absolutul contempla lumea, e insasi aceasta stupoare, transformata, pe nesimtite, in ingaduinta
*
Odata aproximata, competenta morala nu asigura, cu necesitate, "progresul" moral. A trai eticul nu e a deveni din ce in ce mai bun, ci din ce in ce mai atent la registrul binelui si la evolutia accidentata a sinelui propriu in raport cu el. In clipa in care crezi ca ai devenit mai bun, ai devenit mai rau. "Progresul" moral- daca progres este - e semnalat, mai curind, de modificarea perceperii celorlalti, decit de inregistrarea propriei performante. Esti "mai bun" cind incepi sa i vezi pe ceilalti "mai buni" decit iti apareau inainte si pe tine mai discutabil in comparatie cu ei. Cu privire la sine, trebuie sa fii plin de speranta, dar, in acelasi timp, cu totul lipsit de iluzii. Nimeni nu ajunge la capatul drumului cu alt set de determinatii decit cel cu care a pornit. Determinatiile innascute ale fiecaruia sint materia constanta a miscarii sale etice, problema pe care fiecare o are de rezolvat. Iar a rezolva aceasta problema, in limitele conditiei umane, e a i adauga o luciditate de fiecare clipa si un efort de fiecare clipa. Restul e neprogramabil. Sigura e doar alternanta zilnica a caderii cu redresarea, a puterii nesperate cu o incredibila subrezenie, a unui posibil mereu oferit si mereu neatins, cu un imposibil care se dovedeste, uneori, in chip miraculos, realizabil. Sfirsim cu limitele cu care am inceput. Putem doar spera sa le identificam, la timp, ca limite si sa ne pregatim, inauntrul lor, pentru o invazie, oricind plauzibila, a nelimitatului.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2020 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

MINIMA MORALIA ELEMENTE PENTRU O ETICA A INTERVALULUI



Opera si activitatea literara Andrei PLESU

Scrierile si activitatea publicistica a lui Andrei PLESU





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Sinteze

MINIMA MORALIA ELEMENTE PENTRU O ETICA A INTERVALULUI

- citeste textul