Etica - o teorie generala a destinului . Destinul ca expresie a ordinii individuale . Structuri destinale specifice . Imposibilitatea de principiu a judecatii morale . Problema atentiei etice . Destinul si componenta nocturna a vietii . Clipa si locul destinului
Traiectoria etica a fiecarui om luat in parte e expresia modului sau de a se raporta la un concept al ordinii, trait in extensiune universala. Conceptul ordinii universale apare astfel ca "punctul de fuga" inevitabil al perspectivei etice individuale, reperul ei constant si tinta ei ultima. Am constatat insa, pe de alta parte, ca acest orizont al ordinii nu trebuie inteles ca un spatiu de disolutie a tuturor cazurilor particulare. Ordinea adevarata nu e totalitarista si entropica. Ea se hraneste din substanta infinit diversificata a individualului, din acel aparent "neant" al singularitatii, de care vorbeste Hegel undeva, in Fenomenologia spiritului. Un aparent neant, caci, desi imbraca vesmintul accidentalului sau al amorfului, e substratul nutritiv al Fiintei, materia intruparii ei, sansa ei de "realizare". Eticul e, asadar, o rascruce: verticala ordinii cade perpendicular pe orizontala fenomenelor individuale. Intilnirea dintre lege si caz, expresia locala a legii sau, altfel spus, simburele de universalitate al cazului - iata obiectul propriu zis al eticii. In plan existential, aceasta cuplare intrucitva misterioasa dintre realitatea legii si posibilitatea actului liber inauntrul ei - se cheama destin. Exista, prin urmare, o afinitate esentiala intre sfera eticului si aceea a destinului: destinul da corp, in imediatul vietii, structurii pe care eticul o intruchipeaza in imediatul reflexivitatii. Etica poate fi inteleasa, in definitiv, ca o teorie generala a destinului: ea cauta sa identifice componenta teleologica a libertatii umane, daca nu chiar justificarea ei escatologica. E cu atit mai curios ca problema destinului e rareori luata ca atare in discutie de eticile traditionale. Ele cauta sa aproximeze o "obiectivitate" a legii morale, care face abstractie de "obiectivitatea" subiectului moral. Rezultatul cel mai suparator al acestei omisiuni e - cum vom vedea - ignorarea sensului real al judecatii morale, degenerarea ei intr un verdict ingust, scrupulos in detaliu si neglijent in ansamblu.
Simpla invocare a "destinului" intr un text teoretic a ajuns insa sa sune suspect. Georg Simmel se plingea - pe buna dreptate - in 1913 (Das Problem des SchicksalS) ca "destinul" a disparut, ca problema, dintre preocuparile filozofilor, in ciuda pregnantei sale semnificatii antropologice. Caci "a sta sub destin" e un semn al omenescului! Animalitatea e in afara destinului, prin absenta unei intentii proprii de viata. (Doar specia are - in acest regn - o anumita intentionalitate, niciodata individul izolat.) La fel, zeii cad in afara destinului prin libertatea lor rectiliniara, scutita de optiune si de "ghimpele" necesitatii.
Intr o prima instanta, a spune despre cineva ca "are destin" nu e altceva decit a spune ca viata lui are o structura specifica. "Fara destin", ar fi, in acest caz, biografiile anonime, dezarticulate, informe, simple rebuturi a ceea ce ar fi putut si s ar fi cuvenit sa fie. In realitate, nu exista insa oameni fara destin. Exista doar oameni care nu au sentimentul destinului sau al caror destin e parazitat de un balast cotidian nemistuit, de hipertrofia - necontrolata - a accesoriului; pe scurt, exista oameni care nu si percep sau nu si onoreaza destinul. Destinul sta insa asupra lor, ca un proiect imobil, ca o raspundere, de la care nu se poate dezerta nepedepsit. Destinul sta asupra omului ca cerul asupra lumii: chiar neinregistrat de privirea anagogica, el acopera si determina totul cu intinderea lui imperativa. A sustine ca nu exista destin e totuna cu a sustine ca individualul e nesemnificativ si ca viata omului e o intimplare fara rost.
Fireste, cind spunem ca destinul "determina totul", nu avem in vedere o mecanica existentiala de tip fatalist, care reduce la zero initiativa umana; de asemenea, nu vedem in destin cauza vietii noastre si nu confundam destinul cu providenta. "Determina totul" inseamna, mai curind, "e prezent peste tot". Destinul propriu nu e ceea ce ne e dat, ci ceea ce e dat o data cu noi, ceea ce ne e consubstantial, geaman, coexistent: destinul nu pre exista identitatii noastre; el este doar expresia ei subtila, "modelul", "formalizarea" ei. Destinul e suma datelor noastre particulare, la care se adauga suma tribulatiilor noastre zilnice: e conformatia noastra nativa, laolalta cu ambianta in care ea e obligata sa se manifeste: cu alte cuvinte, destinul e continuitatea dintre ceea ce esti si ceea ce ti se intimpla. In textul citat adineaori, Simmel invoca, in treacat, jocul de "activitate" si "pasivitate" pe care viata fiecaruia il presupune. Intr adevar, a fi in bune raporturi cu destinul inseamna a avea instinctul proportiei ideale intre ceea ce ai de intreprins si ceea ce ai de suportat, intre ce depinde de tine si ce nu, intre ofensiva si recul. Sint de semnalat, in aceasta privinta, unele pre determinari, dependente de psihologia colectiva: in Orient, de pilda, omul e inclinat sa abuzeze de pasivitate, in vreme ce in Europa, el e pindit de excesele activitatii, devenite simplu activism, agitatie exterioara, necugetare. Problema este, asadar, pentru fiecare, a aduce si a pastra in echilibru fapta si ne fapta, a gasi momentul participarii si pe acela al neparticiparii. Indrazneala actului e, uneori, futila, dupa cum cumintenia rezervei poate fi stricta lasitate. Numai intr un context destinal resimtit cu precizie, indrazneala si rezerva isi afla sensul si justificarea. Nu se poate cere naturilor active sa zaboveasca indefinit intr o speculativitate inerta si nu se poate cere naturilor contemplative sa si petreaca viata pe baricade. Suferinta lui Hamlet e a unui dubitativ, constrins de isteria imprejurarilor sa actioneze. Suferinta lui Othello e, dimpotriva, aceea a firii active aduse, printr o perfida deviere, in conditia - improprie - a dubiului. In genere, nimic nu e mai ridicol decit pragmatica unui reflexiv si decit reflexivitatea unui pragmatic. Judecata morala trebuie sa se formuleze, intotdeauna, in conformitate cu asemenea consideratii, mereu atenta la proliferarea nuantelor, la semnificatia unui act anumit, in ansamblul unei structuri umane date si al unui context anumit.
Dar cum poate cineva sa recunoasca la timp si fara greseala alcatuirea globala a unei personalitati si a unui context? Cum poate cineva sa devina constient de destinul altuia, sau de propriul destin, ba mai mult, de ceea ce Simmel numeste "relatia tangentiala" a unui destin particular cu "mersul lumii"? Lucid vorbind, lucrul e imposibil la nivelul constiintei individuale normale. si de aceea, judecata morala insasi e, practic, la acest nivel, imposibila. Ea nu poate fi decit punctuala, momentana, lipsita de largimea de unghi pe care numai perceperea integrala a unui destin o poate da. Teoretic, un om nu poate fi judecat moralmente inainte de a si fi incheiat existenta, inainte de a fi dat destinului sau rotunjimea ultima a mortii. Atunci abia, cind bucla se inchide, cind toate fragmentele se asaza definitiv intr o imagine stabila, careia nimic nu i se mai poate lua sau adauga, atunci abia se poate formula, asupra subiectului moral, o judecata relativ valabila. Rascumpararile sint posibile pina in ultima clipa, ca si ratarea. Inainte de a si fi dat duhul, nici un om viu nu poate fi judecat de alt om viu. Pe acest fundal, interdictia judecarii celuilalt nu e o interdictie pur sentimentala, si nici o forma oarecare de umilitate. Este rezultatul unei intelegeri adecvate a eticului, in nemijlocita lui legatura cu problema destinului. Oricare din faptele noastre se scalda in tonul general al finalitatii noastre, inca nestiute. Orice fapta are culoarea unui destin irepetabil. Judecata morala curenta pacatuieste amestecind culorile, suprapunind destinul judecatorului pe acela al judecatului.
Imposibilitatea unei riguroase diagnosticari a componentei destinale a vietii nu trebuie sa atenueze insa orientarea continua a atentiei catre o asemenea diagnosticare. A fi atent, nesfirsit de atent, la fiecare detaliu al vietii zilnice, la fiecare intilnire, la fiecare "accident" - oricit de arbitrar in aparenta - iata o investitie spirituala care nu poate fi decit profitabila. Cu cit cineva se simte inconjurat de mai multa "intimplare" fara semnificatie, cu cit se simte mai asaltat de "neesential", de platitudine si contingenta, cu atit e mai departe de a si identifica si implini destinul. Imprejurarile pe care nu le mai putem citi ca avind sens, situatiile pe care - traversindu le - nu le putem interpreta si asuma sint tot atitea esecuri existentiale, tot atitea saraciri ale destinului propriu. Cine nu traieste cu sentimentul ca fiecare centimetru de experienta, chipul abia zarit al unui trecator, o fereastra care tocmai se inchide, o frintura de fraza auzita involuntar, ploaia de ieri, visul de as noapte, un strigat, o mireasma sau un suris - sint, toate, semne si apeluri ale destinului, acela va constata, intr un tirziu, ca si a pierdut chipul si ca sufletul sau s a mutat de la sine, ratacind anodin intr un univers indiferent. A avea constiinta destinului e, dimpotriva, a simti ca totul te priveste. Nu ca esti centrul lumii, dar ca in tine - vorba lui Eminescu - "o lume isi face incercarea".
Fara sa pretindem a obtine eficienta univoca a unei retete, vom spune totusi ca exista o cale - mai potrivita decit altele - pentru a deschide inteligenta catre sunetul pretios al destinului: atentia la obstacol, atitudinea corecta fata de ceea ce ni se opune. Faptul ca destinul se descopera pe sine preponderent in "negativitatea" existentei, in partea ei nocturna, umbroasa - e o intuitie veche a umanitatii. O gasim limpede formulata in textele homerice (cf. Walter Otto, Die Götter Griechenlands, 6, Auflage, Frankfurt, 1970). Tot ce poate face un om - spun aceste texte - vine de la zei. Tot ce nu poate face - e interventie a destinului. Zeii sint - pentru greci - energii ale expansiunii vitale, in timp ce destinul e o energie limitativa. Reusita e un tipic simbol olimpian, esecul - o emblema a sortii, o intruchipare a fortelor care rezista asaltului uman. Bucuriile sint de la zei. Tragicul existentei insa e opera "daimonica" a destinului. Pentru a intilni, asadar, destinul, trebuie sa luam in considerare mai cu seama momentele de fractura ale vietii, sincopele ei, suferintele, "loviturile", catastrofa. Tipul de piedici care ne intimpina, opozitiile care ne contrariaza, "coincidentele" nefaste si tot ce ne am obisnuit sa calificam drept partea de "nefericire" a vietii noastre - acestea sint epifaniile reale ale destinului, cele care definesc alcatuirea ascunsa a fiecaruia. si o importanta sectiune a eticii depinde de buna noastra situare fata de asemenea fenomene, de capacitatea noastra de a le accepta, in splendida lor, iluminativa, intunecime. Nu e vorba a cauta, cu un fel de sumbra obstinatie, drama (ea e, in fond, aceea care ne cautA): e vorba insa a o trai - cind se produce - nu ca pe o inchidere, ca pe un efect lamentabil al conjuncturilor, ci ca pe o cauza, ca pe un inceput, din care poate decurge totul, ca pe o ocazie. Aspectul prilejuitor al destinului, autoritatea lui formativa fac din "negativitatea" lui un privilegiu de care trebuie sa te poti indragosti. Destinul alege din seria experientelor noastre de viata pe acelea care au sansa de a deveni experiente de cunoastere: negativitatea lui e trezitoare, transfiguratoare, "metanoietica". Clipa impactului cu destinul e clipa in care nu poti cistiga decit atita cit esti dispus sa pierzi. Locul destinului e locul in care se petrece acest impact: locul unei patanii decisive, al unei alegeri radicale, al unei reinvieri. Clipa destinului nu se uita si locul destinului nu se paraseste. Caci clipa aceea singura indreptateste intreaga ta fiinta si numai in locul acela esti bine plasat. A fi bine plasat inseamna a sta sub tirul aspru al destinului: numai cine sta in mijlocul tintei vede "fata catre fata" blinda incruntatura a tragatorului Asa gindea, probabil, Mircea Vulcanescu, cind se adresa studentilor sai astfel: "Intimplarile, bune sau rele, ale voastre sint. Sa nu le ocoliti, nici uita Lumea voastra este norocul vostru. Nu se poate sa nu l iubiti. Cu el va veti petrece in nenorocul istoriei noastre."
Unul din semnele esentiale ale intilnirii cu destinul este realizarea unei perfecte omogenitati intre datele pe care le ai, locul in care te afli, si timpul in care traiesti. A avea nostalgia unei alte structuri, a unui alt spatiu si a unui alt moment e a dormita anemic la periferia destinului, a rezolva false probleme. In Henric al V lea, Shakespeare il face pe regele Angliei sa spuna - inaintea unei aprige lupte - soldatilor sai: "iata ce inseamna pentru mine un rege: un om care nu doreste sa fie altundeva decit acolo unde este". Aceasta este, intr adevar, conditia "regala" a spiritului: sa aleaga liber situatia pentru care a fost ales, sa faca din destinul propriu materia prima, singura posibila si singura reala a tuturor eforturilor sale. Eticul nu intra in discutie decit de la pariul acesta in sus.
